Literatura postbelică. Neomodernismul.

Nichita Stănescu (1933-1983)

În dulcele stil clasic

,,Dintr-un bolovan coboară

pasul tău de domnișoară
Dintr-o frunză verde, pală,
pasul tău de domnișoară.

Dintr-o înserare-n seară,

pasul tău de domnișoară,
Dintr-o pasăre amară,
pasul tău de domnișoară.

O secundă, o secundă,
eu l-am fost zărit în undă.
El avea roșcată fundă.
Inima încet se-afundă.

Mai rămâi cu mersul tău

parcă pe timpanul meu
blestemat și semizeu,
căci îmi este foarte rău.

Stau întins și lung și zic,

Domnișoară, mai nimic
pe sub soarele pitic,
aurit și mozaic.

Pasul trece eu rămân.”

Nichita Stănescu este cel mai important reprezentant al poeziei neomoderniste,

fiind,,demiurgul unei stări de poezie”. El a inventat, după cum mărturiseşte, o ,,limbă poezească”
și ,,scrierea cu tine însuți”. Creația lui N. Stănescu preia teme și motive ale poeților moderniști,
dar le transpune într-un mod unic în literatura română, interferând ludicul, ironia şi inovația
lexicală. Critica literară a identificat trei etape ale creației sale poetice: ,,lirica
sentimentelor”, ,,lirica necuvintelor”, ,,lirica frigului”. Acestea se regăsesc în volumele
sale: ,,Sensul iubirii”, ,,O viziune a sentimentelor”, ,,Dreptul la timp”, ,,11
elegii”, ,,Necuvintele”, ,,Măreția frigului”, ,,Noduri și semne” etc.

1
 În dulcele stil clasic face parte din volumul cu același nume, apărut în 1970, ilustrând
dorința poetului de a reveni la literatura înaintașilor.

Poezia se încadrează în neomodernism, curent literar manifestată între anii

1960-1980, apărut ca o reacție împotriva literaturii proletcultiste și caracterizat prin
reîntoarcerea spre modernismul interbelic, spre valorile înaintașilor. Reprezentanți au
fost: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana.

* O trăsătură neomodernistă este reinterpretarea temelor și a motivelor literare.

Astfel, poezia de dragoste poate fi citită și ca o artă poetică, în care autorul își exprimă
viziunea asupra creției.

*Un alt aspect neomodernist este spiritul ludic, sugerat prin metafore: “Pasul tău de
domnișoară”,“roșcată fundă”;

*Totodată, neomodernismul este reprezentat prin insolitul imaginilor artistice,

susținute de ambiguitatea semantică, ambiguitatea metaforei: ,,Dintr-un bolovan
coboară/Pasul tău de domnișoară”;

*Prozodia are ca element neomodernist ingambamentul, tehnică preluată din

poezia modernistă: ,, Mai rămâi cu mersul tău/parcă pe timpanul meu…”

* Intertextualitatea este un alt aspect neomodernist, exemplificată prin legătura cu

poezia înaintașilor, prin clișee specifice: epitetul eminescian ,,dulce”; sintagma “pasăre
amară”, o aluzie la poezia simbolistă bacoviană; motivul oglindirii din poezia lui Ion Barbu,
“Joc secund”.

Titlul este sugestiv, sintagma ,,stil clasic” reprezentând faptul că poezia are prozodie
tradițională, versurile fiind organizate în catrene, cu ritm trohaic şi monorimă. Înversiunea
epitetul eminescian ,,dulce” accentuează asupra relației cu poezia romantică, eminesciană, fiind
un element de intertextualitate (,,dulce minune”, ,,dureros de dulce”).

Temele poeziei sunt: iubirea, creația artistică și subtema timpului. Tema iubirii este
susținută de cele trei momente ale idilei eminesciene, regăsite în secvențele poetice: așteptarea,
întâlnirea şi despărțirea de iubită. Tema creației artistice este ilustrată prin caracterul de artă
poetică a poeziei. Arta poetică este o poezie programatică, în care autorul își exprimă crezul
artistic, concepția sa despre poezie și misiunea poetului. Arta poetică evidenţiază teme și motive
și prezintă tehnici ale creației. Fiind o artă poetică modernă, accentul se pune pe relația poet-
lume şi poet-creație.
Astfel, versul refren și simbolul central ,,,pasul tău de domnișoară” reprezintă
iubirea, dar și inspirația artistică, sugerând grația, feminitatea, ludicul și trecerea timpului.

2
Subtema timpului este reprezentată prin câteva motive literare fundamentale: pasul, secunda,
unda.
Poezia cuprinde patru secvențe poetice.
Incipitul (primele două strofe) descrie universul înconjurător, cu elementele ce reprezintă
geneza iubirii sau a inspirației. ,,Bolovanul” este o metaforă a regnului mineral, reprezentând
concretul, materialul, încifrarea poetică, povara existențială. ,,Frunza verde, pală” semnifică
regnul vegetal, natura, epitetele cromatice sugerând ciclicitatea vieții și a morții.
Sintagma ,,înserare-n seară ” simbolizează misterul, timpului magic al iubirii şi al inspiraţiei
din poezia eminesciană, remarcându-se și aici intertextualitatea. Metafora-simbol ,,pasăre
amară” reprezintă un alt element de intertextualitate. Este o aluzie la poezia eminesciană, în care
pasărea este poetul: ,,Numai poetul, ca păsări ce zboară/ deasupra valurilor ..”. Epitetul ,,amară”
este o aluzie la poezia bacoviană (,,O pasăre cu glas amar/ Străbata parcul secular…”). Simbol
benefic și ascensional, pasărea, asociată cu epitetul “amară” ce sugerează suferința, are conotații
oximoronice. Toate aceste metafore-simbol reprezintă în succesiunea lor evoluția de la concret
la abstract.

A doua secvență poetică, relevantă pentru tema poeziei, descrie momentul întâlnirii cu
iubirea sau inspirația. Motivul ,,fugit irreparabile tempus” este evidențiat prin cele două
simboluri ale trecerii: secunda și unda. Momentul de grație, de inspirație, de fericire este
efemer: ,,O secundă, o secundă/ Eu l-am fost zărit în undă”. Al doilea vers este o
evidentă aluzie la poezia lui I. Barbu și la motivul oglindirii: (arta) poezia este o oglindire a lumii
reale (Joc secund). Totodată, ,,unda” poate fi și un simbol al spațiului romantic eminescian, unde
motivul acvatic este prezent mereu prin ,,lacul codrilor albastru” sau ,,izvorul, care tremură pe
prund”. Sintagma ,,roșcată fundă” accentuează caracterul ludic, epitetul cromatic fiind o aluzie la
iubire. Metafora ,,inima încet mi-afundă”, prin simbolul coborârii, sugerează suferința pentru
pierderea iubirii sau a inspiraţiei

A treia secvență lirică sugestivă, ce susţine tema, este reprezentată de invocarea

iubirii sau a inspirației. ,,Mai rămâi cu mersul tău/ Parcă pe timpanul meu”. Timpanul devine
aici o metaforă a legăturii îndrăgostitului sau artistului cu lumea, cu logosul, o metaforă a
sensibilității. Dublul epitet ,, blestemat și semizeu” caracterizează condiția creatorului, dar şi a
celui care a pierdut iubirea: este ,,blestemat”să piardă mereu inspirația sau clipa de fericire și să
devenină astfel ,,semizeu”, apropiindu-se de condiția umană. În acest sens, artistul este
demiurgul propriei lumi, al propriei creații, așa cum îndrăgostitul este demiurgul paradisului
terestru pe care îl plăsmuieste.

A patra secvență descrie revenirea la starea inițială, după despărțirea de iubita-

poezie. Pentru artist, înseamnă dispariția creației, versurile ,,Stau întins și lung și
zic/Domnișoară, mai nimic”, amintind de versul eminescian ,,Cu mâna mea în van pe liră lunec”.
Pentru îndrăgostit, pierderea iubirii echivalează cu transformarea lumii într-un spațiu banal, în
care soarele este ,,pitic/aurit și mozaic”, epitete ce definesc o lume măruntă, cenușie.

3
 Versul final, un vers concluziv, pune în prim-plan motivul universal ,,fugit irreparabile
tempus”, amintind, prin caracterul său gnomic, de Glossa eminesciană.

Alternanța timpurilor verbale, prezentul etern (“coboară”, “stau”, “zic”, “trece”) și

imperfectul (,,purta”) universalizează ideea poetică, sugerează continuitatea (imperfectul este un
timp durativ), artistul și îndrăgostitul trecând parcă la nesfârșit prin același ciclu existențial:
așteptare, întâlnire, despărțire.

Elementele de prozodie aparţin ,, dulcelui stil clasic”, cele cinci catrene cu monorimă
având un ritm trohaic, prin care se accentuează caracterul ludic al poeziei. La acestea se adaugă
elementul neomodernist: ingambamentul, prin care ideea poetică dintr-un vers se continuă în
versul următor, catre începe cu literă mică.

În concluzie, În dulcele stil clasic este o poezie despre efemeritatea existenței, dar și despre
încercarea omului de a se salva prin creație sau prin iubire. Inspirația artistică transformă poetul într-un
demiurg, la fel cum iubirea ,,care mișcă sori și stele” (Platon) poate schimba universul îndrăgostitului.
Chiar dacă ,,pasul” este efemer, și îndrăgostitul, și artistul îi așteaptă sosirea. Poetul Nichita Stănescu, este
creatorul care a inventat ,,o limbă poezească”, după cum mărturiseşte, și care, la fel ca Mihai Eminescu, a
descoperit legătura profundă dintre iubire și creația artistică.