În dulcele stil clasic

de Nichita Stănescu

Poezia ,,În dulcele stil clasic”, face parte din volumul ce aparţine celei de-a doua etape a
creţiei poetului, în care adevărata rafinare a expresiei pare a fi un scop în sine; textul stănescian
depăşeşte cadrul unei arte poetice propriu-zise, deoarece creatorul reuşeşte să surprindă clipa
unică de revelaţie a Absolutului, căreia îi dublează semnificaţia; poezia are două chei de lectură,
ea fiind privită simultan ca o artă poetică şi ca o poezie erotică. Pentru poet, iubirea şi creaţia
aparţin, în egală măsură, planului existenţei şi planului cunoaşterii.
Poezia " În dulcele stil clasic " este o modalitate prin care Nichita Stănescu parodiază fără ironie
stilul clasic al poeziei tradiționale fiind totodată o poezie "lirică galantă - sinteză între elegantul
stil trubaduresc şi lamentaţiile amoroase din timpul lui Ienachiţă Vacarescu supusă de Nichita
Stănescu unui tratament de regenerare-caricaturizare” (Al.Ştefănescu) 
Spre deosebire de viziunea sentimentului de iubire din poezia; "Leoaică tânăra, iubirea", unde
dragostea este devoratoare, agresivă, în poezia "în dulcele stil clasic", iubirea esle caricaturizată
persiflată, minimalizată după modelul liricii siropoase a poeţilor Văcăreşti 

Titlul poeziei și al volumului sugerează prin sintagma ,, stil clasic” , intenția derevenire la
tiparele formale cunoscute, pe care poetul le privește cu duioșie ironică (atitudine
postmodernistă).
 Antepunerea epitetului ,, dulce” amintește de poezia pașoptiștilor și de ceaeminescină ( ,, dulce
minune”). Este privirea melancolică a poetului care, la 1970, este pus în fața unei lumi
schimbate, pe care trebuie să învețe să o exprime în poezia sa.

Tema poeziei este erotică, dar iubirea nu mai este o "leoaică tânără", o energie ce poate
reordona universul, ci este aici un simplu pretext liric, o iubire întâmplătoare, nesemnificativă. 
Ideea poetică exprimă nepăsarea, indiferenţa jovială a eului liric pentru iubirea efemeră şi
convenţională. 
Poezia este alcătuită din patru catrene şi un vers liber, ce se constituie într-o concluzie
referitoare la efemeritatea timpului în relaţie directă cu sentimentul de iubire ("Pasul trece, eu
rămân"). 
Prima strofă ilustrează ideea conform căreia iubirea suavă este o galanterie a naturii, care a
născut-o din mineral ("Dintr-un bolovan coboară"), ori din vegetal ("Dintr-o frunză verde,
pală"), sentimentul fiind exprimat printr-o metaforă care sugerează efemeritatea acestui
sentiment uman: "pasul tău de domnişoară". Aici viziunea despre iubire este aceea de sentiment
trecător, poetul nu mai este un "centrum mundi" capabil să reordoneze lumea după legi proprii,
ca în "Leoaică tânără, iubirea". 

Strofa a doua  - plasarea iubirii într-o "înserare-n seară", sentimentul fiind perceput superficial
şi efemer ca un "pas de domnişoară", care trece la fel de repede cum a venit, "dintr-o pasăre
amară". Versul "Pasul tău de domnişoară", care este o metaforă pentru a exprima sentimentul de
dragoste, este aproape un lait-motiv, fiind repetat de patru ori în primele două strofe. 

Strofa a treia  - se simte răsuflarea unui sentiment superficial, care durează puţin, numai "o
secundă, o secundă", din care cauză poetul are un ton persiflant, "inima încet mi-afundă". Ca şi
în "Leoaică tânăra, iubirea", sentimentul are conotaţii cromatice, "el avea roşcată fundă", în
cealaltă poezie iubirea fiind o "leoaică arămie". 

Strofa a patra  - poetul se afla în ipostaza unui suflet împovărat parcă de un blestem ("blestemat
şi semizeu"), deoarece el înregistrează ("parcă pe timpanul meu") trecerea iubirii care nu mai
este un sentiment profund ("mai rămâi cu mersul tău") şi de aceea nu simte emoţie şi nici
bucurie, "căci îmi este foarte rău", cu trimitere discretă către stările de chinuri şi leşinuri
provocate de dragostea din poeziile Văcăreştilor. 

Ultima strofă  - este o gravă meditație pe tema scurgerii ireversbile și inutile a timpului, dublată
de sancționarea nimicirii omenești:” Stau întins și lung și zic/ Domnișoara, mai nimic/ pe sub
soarele pitic/ aurit și mozaic”.
Finalul poeziei înregistreaza resemnat trecerea timpului, raportată la aparentul imobilism al
ființei: „Pasul trece, eu rămîn". Trecerea pasului a imbolnăvit ființa de o „boală demiurgică":
eul devine semizeu datorită șansei întîlnirii, dar ramîne blestemat, condamnat la a numi
nenumitul, ideea (platoniciană) de frumusețe. Întîlnirea ce se dovedise seducătoare e un
„accident al semnificațiilor": pasul, semn nonșalant al grației, îl atinge fulgurant pe seducatorul
sedus. Eliberarea de vrajă aproape erotica a „pasului de domnișoară" este iminentă. Drama
separării se „îndulcește" prin invocația încîntătorie: „Mai rămîi cu mersul tau / parcă pe
timpanul meu". 
Poezia ,,În dulcele stil classic” constituie o artă poetică a existenţei şi a cunoaşterii. Raportul
poetului cu lumea şi creaţia este prezentat însă într-un text al cărui retorism formal ascunde o
altă concepţie despre artă a clasicilor. Folosind unele clişee ale poeziei romantice, Nichita
Stănescu le plasează în contexte noi; poetul însuşi aparţine simultan planului existenţei –
condiţia umană- şi planului cunoaşterii – condiţia de Creator, de unde şi ambiguitatea sau
ambivalenţa semnificaţiei textului poetic.