ÎN DULCELE STIL CLASIC

NICHITA STĂNESCU
„Poet al transparenței"și creator al unei poezii, Nichita Stănescu este a
cincea voce importantă a liricii românești din secolul XX alături de George
Bacovia, Lucian Blaga și Ion Barbu.Deși continuă lirica închisă a lui Ion Barbu, pe
cea filosofică a lui Lucian Blaga și asociază cuvintele precum Tudor Arghezii,
poezia stănesciană este originală și inconfundabilă.

Pentru Nichita Stănescu, poezia este o componentă fundamentală a fiecărei

ființe,iar rolul pe care și-l asumă ca poet este acela de meditator,menit să-l ajute
pe om să se descopere pe sine.

Ca formulă lirică acesta optează pentru neomodernism, curent literar ce

prelungește și adnâncește experiența modernismului interbelic. Teme ale poeziei
sunt: ironia, ambiguitatea limbajului, stabilirea metaforei și spiritul ludic.

Inclusă în volumul cu același nume, poezia „În dulcele stil clasic" publicată
în anul 1970 aparține celei de a doua etapă a creației, etapa „metafazică".
Sintagma titlului sugerează revenirea la modelul liricii clasice, la tiparele formale
cunoscute. Epitetul „dulce" amitește de poezia pașoptistă dar și de lirica
eminesciană („dureros de dulce").

Specia literară este determinată de grija de interpretare care se aplică

textului. Pe un prim nivel ,poezia poate fi considerată o idilă, imaginând o poveste
de dragoste, iar pe un al doilea nivel , cu ajutorul speciei feminine, permite
încadrarea poeziei în specia elegie.

Temele abordează ambiguitatea poeziei moderniste și neomoderniste:

prezența feminină, cu ajutorul versului refren „pasul tău de domnișoară", poate fi
iubita sau un semnificant poetic al vremii care nu se oprește, generează câmpuri
tematice distincte: tema iubirii, tema timpului, tema creației și a creatorului.
 La nivelul compoziției, cele cinci catrene urmate de un monovers izolat, cu
rol de concluzie se ordonează în patru secvențe.

Prima secvență este formată din primele două strofe; surprinde apariția
„pasului de dominșoară" care avansează ideea de grație și frumusețe. Aceasta
întruchipează ființa iubita sau iubirea însăși, a cărei prezență armoniază
fragmentele universului. Iubita este o prezență absolută care totalizează
contrariile. Reluarea în laitmotiv a secvenței „pasul tău de domnișoară" unifică
toate nivelurile existenței, sugerând dinamica puternică a iubirii, natura
mediatoarea între eul liric și univers.

Secvența a doua este formată din a treia strofă, care surprinde întâlnirea
rară a eului liric cu iubita. Metafora undei, care trimite la motivul oglinzii, poate fi
imaginea esențială a unui peisaj romantic, sau poate reflecta în conștiință
întâlnirea cu iubirea. Eul poetic resimte dureros impactul marii întâlniri.Starea de
suferință creatoare este accentuată cu ajutorul epitetului cromatic „roșcată" care
figurează motivul rănii sau a focului.

Secvența a treia este formată doar din strofa a patra, se dechide cu o

inovație retorică ce exprimă deznadejdea eului liric la condiția de victima a
propriului ideal. Cel care a întâlnit iubirea și muza își dorește prelungirea acestei
stări de grație. În absența iubirii, lumea își pierde sensul și devin „mai nimic".

Secvența finală este formată din strofa a cincea și versul izolat. Această
secvență are rolul de a aduce starea contemplativă și pasivă a eului liric dinaintea
marii întâlniri; starea dominată acum de sentimentul de tristețe și al inutilității
într-o lume care își pierde sensul și armonia, devenind un mozaic cu inutile
străluciri. Eul liric își asumă un singur act-„zicerea", manifestare ca eu rostitor,
caracteristică a artistului și a poetului.

Ultimul vers izolat de restul poeziei este o parafrazare a proverbului „Apa

trece, pietrele rămân". Relația ce se stabilește între cele două verbe subliniază o
experiență depașită în iubire și creație.Experiența căutării, a întâlnirii și a
desparțirii devine un ritual prin care timpul este dominat, împiedicat să se
consume.
 Mesajul poetic foarte modern este textualizat într-un discurs poetuc clasic,
care adoptă o prozodie clasică și seducătoare prin muzicalitatea ei : primele trei
catrene au măsură de opt silabe și monorimă, iar următoarele două au măsură de
șapte silabe și ritmul este trohail.

În concluzie, poezia „În dulcele stil clasic" scrisă de Nichita Stănescu,

ilustrează o estetică neoodernistă, cu o creație multiplă ce asociază arta poetică
cu poezia de dragoste și cu meditația pe tema timpului trecător.