Volumul de poezii “In dulcele stil clasic”, publicat in anul 1970, marcheaza unul din

momentele de reconsiderare a uneltelor poetice din creatia stanesciana si reflecta asumarea de

catre acesta intr-un mod manifest, a experientei inaintasilor. Daca avangardismul interbelic
promoveaza experienta “rupturii”, a inaintarii prin negatie, opera lui Nichita Stanescu ne invata
lectia acumularii creatoare. “Stilul clasic” poarta sugestia revenirii la tiparele cunoscute, dar
realizata intr-o tonalitate duios ironica. Epitetul “dulcele” ne trimite cu gandul la Eminescu, insa
din perspectiva poetului modern, melancolic atunci cand vine vorba de poetica inaintasilor.
Una din temele majore ale creatiei stanesciene este definirea actului poetic, tema ce se
regaseste si in poemul care da numele volumului. Simbolul central este “pasul tau de
domnisoara” – atribut imaterial al iubitei/muzei, simbol si, in acelasi timp, laitmotivul in jurul
caruia se organizeaza textul. Termenul ales, “domnisoara”, pare coborat din poezia gratios-
romantica a secolului trecut, cu parfumul unei estetizante vechimi. Se remarca tonalitatea
induiosat ironica, (inca din prima strofa a poemului).
Poezia este o creatie neomodernista emblematica, definita prin ambiguitatea limbajului,
insolitul imaginilor artistice, subtilitatea metaforei, atitudinea ironica a creatorului la adresa
poeziei inaintasilor, ludic, spargerea tiparelor prozodice clasice. Ambiguitatea limbajului creeaza
ambivalenta poezie de dragoste – arta poetica, iar versul liber din finalul poemului aboleste
tiparele aparent clasice la nivel prozodic.
Compozitional, poemul este alcatuit din cinci strofe, structurate in patru secvente lirice.
Prima secventa lirica surprinde sursele de inspiratie, sugerate cu ajutorul metaforelor subtile:
bolovanul, simbol al regnului mineral; frunza, simbol al regnului vegetal; pasarea amara, simbol
al interioritatii eului creator, fiinta ce traieste deopotriva, tentatia absolutului si amaraciunea
neimplinirii creatoare: “Dintr-un bolovan coboara/ Pasul tau de domnsioara/ Dintr-o frunza
verde, pala/ Pasul tau de domnisoara […] Dintr-o pasare amara/ Pasul tau de domnisoara”.
Momentul propriu-zis al creatiei este notat in strofa a doua, prin eufonica imagine: “inserare-n
seara”.
Cea de-a doua secventa lirica releva momentul intalnirii cu muza, un moment de gratie,
dar dureros de trecator, idee sugerata cu ajutorul epizeuxisului: “O secunda, o secunda/ Eu l-am
fost zarit in unda”. O anumita senzatie de durere este intrinseca textului, dar exprimata cu
aceeasi gratie, metafora “roscata funda” sugerand ideea de rana, de suferinta: cel care vede urma
trecerii poeziei, ca si cel care, a vazut-o pe “frumoasa fara corp”, nu are decat de suferit, desi
este invidiat de ceilalti muritori. Intalnirea cu muza este de fapt o reflectare a acesteia in
imaginatia/ interioritatea eului creator, metafora “unda” pastrand conotatiile regasite si in poetica
barbiana: “O secunda, o secunda/ Eu l-am fost zarit in unda/ El avea roscata funda/ Inima incet
mi-afunda”.
Cea de-a treia secventa lirica este o invocatie prin care creatorul deplange ineficienta
simturilor omenesti, blestemate sa nu poata retine superba si fulguranta urma a artei, caci
timpanul este doar semizeu, neputand deci participa ,in totalitate, la misterul trecerii prin lume a
poeziei: “Mai ramai cu mersul tau/ Parca pe timpanul meu/ Blestemat si semizeu/ Caci imi este
foarte rau”. Prezenta muzei este resimtita de creator ca o stare iluzorie, sugerata de semi-
adverbul “parca”. Disparitia adanceste fiinta intr-o stare de rau, lumea acesteia micsorandu-se si
pierzandu-si stralucirea.
Ultima secventa lirica a poemului surprinde starea de resemnare a creatorului ce si-a
pierdut forta logosului semnificativ, iar lumea lui, stralucirea: “Stau intins si lung si zic/
Domnisoara, mai nimic/ Pe sub soarele pitic/ Aurit si mozaic”. Perceptia realului creeaza
impresia de ludic, sugerata prin imagini precum “Soarele pitic/ Aurit si mozaic”.
Versul liber din finalul poemului ,”Pasul trece, eu raman”,are deopotriva caracter
gnomic, moralizator si concluziv, exprimand o relatie de opozitie intre evanescenta muzei/ urmei
si tristetea eului.
Poetii moderni muta accentul in favoarea autonomiei starii de gratie poetica, creatorul
ramanand doar un simplu instrument ce vibreaza la atingerea binecuvantata, chiar daca
dureroasa, a poeziei.