ȘCOALĂ POSTLICEALĂ 

“VASILE ALECSANDRI” BUZĂU

SĂNĂTATE ȘI ASISTENTĂ PEDAGOGICĂ  

ASISTENT MEDICAL GENERALIST / DE FARMACIE

ÎNVAȚAMÂNT  DE ZI

TEMA PROIECTULUI

ÎNGRIJIREA PCINETULUI CU HIDROCEL 

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC :

DR. PANA MIRELA

M.I BOBE ELENA

ABSOLVENT :

DRÂMBOCEANU ADRIANA RALUCA

BUZĂU

2020
 CUPRINS

MOTIVAȚIA  ALEGERII TEMEI …………………………………………………………….1

CAPITOLU I. NOȚIUNII DE ANATOMIE ȘI DE FIZIOLOGIE

A APĂRATULUI RENAL……………………………………………………………………..2

CAPITOLUL II.  PREZENTAREA TEORETICĂ  ………………………………………….....7

2.1 DEFINIȚIE…………………………………………………………………………………..7

2.2 CLASIFICARE……………………………………………………………………………..7

2.3 SIMPTOMATOLOGIE ……………………………………………………………………..8

2.4 DIAGNOSTIC ……………………………………………………………………………..9

2.5 COMPLICATII……………………………………………………………………………..10

2.6 EVOLUTIE SI PROGNOSTIC ……………………………………………………………11

2.7 TRATAMENT ……………………………………………………………………………

2.8 PROFILAXIE ……………………………………………………………………………

 Motivatia alegerii temei

Tema lucrării mele se intitulează " îngrijirea pacientului cu hirdrocel” , am ales această temă
din dorința de a acumula cât mai multe informații despre această boală.
CAPITOLU I. NOȚIUNII DE ANATOMIE ȘI DE FIZIOLOGIE A APĂRATULUI RENAL
NOȚIUNI DE ANAT

Apăratul urogenital - este format din apăratul urinar si genital. Cea mai mare parte a
produsilor de excretie se elimina, printr-un ansamblu de organe care formeaza aparatul excretor.
Apăratul renal, numit uneori și sistem urinar este unul din aparatele fiziologice esențiale ale
organismului care produce, stochează și elimină deșeurile organismului prin urină.

Apăratul renal este alcătuit din doi rinichi, două uretere, vezica urinară, doi mușchi

sfincteri și uretră.

Rinichii sunt organe pereche, retroperitoneale, de forma unor boabe de fasole, cu o lungime
de aproximativ 11–14 cm și lățime de 6 cm. Localizați de o parte și de alta a coloanei vertebrale,
se află imediat sub cutia toracică, corespunzător vertebrelor T12-L3. Ocupă loja renală împreună
cu gandele suprarenale, dezvoltate la polul superior al fiecărui rinichi. Datorită organelor
învecinate, rinichiul drept este localizat puțin mai jos față de rinichiul stâng.

Rinichii au două fețe, una anterioară și una posterioară, o margine convexă și o zonă concavă -
zona hilară. În hilul renal intră artera renală și tot de aici iese vena renală și este localizat pelvisul
renal care drenează urina în vezica urinară prin ureter. Învelit în mai multe straturi de apărare -
grăsimea perirenală, fascia renală și grăsimea pararenală, rinichiul are o capsulă fibroasă care,
împreună cu celelalte straturi, asigură protecție mecanică pentru rinichi. Deoarece localizarea
rinichilor este imediat sub ficat și splină și acestea la rândul lor sub diafragmă, rinichi sunt
mobili în respirație.

Rinichiul este vascularizat de:

a) Arterele renale (stânga, dreapta) - ramuri directe în aorta. Artera stânga este mai scurta
decât cea dreapta.
Aceasta se divide în interiorul rinichiului, ajungând în final la nivelul glomerulului renal. Aici se
divide într-o vasta retea capilara care hraneste tubii contorti dupa care se varsa în venele renale.
b) Venele - debuteaza în corticala rinichiului numite vene stelare . Aceste vene stelare se
grupeaza în vene lobulare (între piramidele Ferrein), se varsa în vene arcuate ce au traseu invers
arterei arcuate
c) Circuatia limfatica - aparitia ganglionilor limfatici; iar inervatia este simpatica si
parasimpatica.

Structural parenchimul renal (masa renală) este divizat în două zone, una corticală, superficială
sau la exterior, și una medulară, în profunzime sau la interior. În parenchimul renal are loc
filtrarea sângelui și formarea urinii primare, care prin procedee de reabsorbție și concentrare
devine urină finală care este excretată la exterior prin micțiune.

Ureterele sunt vasele urinare care transportă urina din bazinetul renal (pelvisul renal) în
vezica urinară, unde se stochează până la urinare. Ureterele sunt tuburi formate din fibre
musculare netede cu o lungime de 25-30 cm. Ele însoțesc în traiectul lor descendent mușchiul
psoas și vasele mari care coboară spre membrul inferior și sunt inervate de nervi vaselor care le
insoțesc.

Vezica urinară este un organ cavitar, elastic, care stochează urina produsă de rinichi până
la un anumit volum când conținutul se va elibera la exterior prin actul de micțiune.Chiar dacă
volumul poate fi mai mare, de obicei vezica conține și eliberează la o urinare un volum
aproximativ de 300-350 ml urină. Senzația de urinare apare după umplerea vezicii cu un volum
de minim 200 ml. Cel mai frecvent funcționarea anormală a vezicii poate fi dată de anumite
condiții endogene, de mediu și psihologice. De-asemenea vezica constituie un mediu propice
pentru dezvoltarea infecțiilor urinare ascendente de la exterior prin uretră, mai ales la femei
datorită lungimii scurte a acesteia.

Uretra este vasul urinar final care conduce urina din vezică spre exterior printr-un canal
comun uro-reproductiv la bărbați, dar cu cale separată la femei, față de vagin și orificiul vaginal.
În timpul vieții embrionare pot apărea defecte ale formării și traiectului uretrei care pot duce la
malformații serioase. Datorită diferenței de lungime a uretrei, bărbații nu au aceeași frecvență de
dezvoltare a infecțiilor urinare joase ca femeile.

Formarea urinei

Formarea urinei este un proces complex care se desfășoară în trei faze:

 filtrarea glomerulară;
 reabsorbția tubulară;
 secreția tubulară.
 Filtrarea glomerulară - filtrarea sângelui (mai exact, plasma sângelui este filtrată) se face
prin pereții subțiri ai capilarelor glomerulare, în capsula nefronului. Micile ,,filtre" naturale sunt
selective, din plasma sanguină neputând trece proteinele, prețioase pentru organism. Trec însă o
mare cantitate de apă, glucoză, aminoacizii, săruri minerale, dar și substanțe nefolositoare, toxice
(uree, acid uric).Se formează astfel urina primară care este de fapt plasma deproteinizată (fară
proteine; proteinele nu au putut trece deoarece sunt molecule mari) care intră în tubul urinifer.
Cantitatea de urină primară este de 180 l pe zi!Pe măsură ce urina primară înaintează de-a lungul
segmentelor tubului urinifer, ea suferă modificări ale compoziției sale. Au loc următoarele
procese:

Reabsorbția reprezintă faza în care are loc întoarcerea în sânge a unei mari cantități de apă
și de substanțe utile organismului, conținute în urina primară (ultrafiltratul glomerular), cum sunt
glucoza și aminoacizii, (altfel spus, are loc trecerea acestor substanțe din tubii uriniferi înapoi în
sânge).

Deci în această etapă se recuperează anumite substanțe utile organismului din urina primară.

Secreția tubulară este procesul invers celui de reabsorbție. În procesul de secreție tubulară

sunt preluate substanțele din capilarele ce înconjoară tubii și trecute în lichidul urinar aflat în
lumenul tubului urinifer (mai exact are loc secreția de către celulele tubului urinifer a unor
substanțe, cum este amoniacul, substanță toxică, care intră în tubul urinifer și care va fi
eliminat).În urma reabsorbției și secreției tubulare se formează urina finală în cantitate de
aproximativ 1,5 l pe zi, care trece din tubii uriniferi ai nefronilor în tuburile colectoare ale urinei
și prin orificiile din vârful piramidelor renale ajunge în final în bazinet (un minirezervor de
urină), de aici urina finală va ajunge prin căile urinare (uretere) în vezica urinară.

Eliminarea urinei

Din pelvisul renal (bazinet), urina trece în uretere și înaintează prin contracția musculaturii înspre
vezica urinară unde se acumulează. Când aceasta se umple (300-400 ml), musculatura pereților
ei se contractă și urina este eliminată, prin uretră, la exterior are loc micțiunea
.

Apăratul genital masculin cuprinde mai multe organe și glande, atât

externe, cât și interne. Așadar, din punct vedere extern, organele care alcătuiesc apăratul
genital masculin sunt penisul, testiculele și scrotul, iar organele genitale interne sunt
epididim, căi spermatice, funicul spermatic, uretră, și glandele anexe (vezicule seminale,
prostată, glande bulbo-uretrale).

Testiculele sunt o pereche de organe de reproducere masculine care produc, în

principal, testosteron, un hormon care controlează dezvoltarea caracteristicilor sexuale masculine
și care joacă un rol important în dezvoltarea spermei. Testiculele stau în scrot, fiind situate în
bursele scrotal și au o formă ovoidă, de dimensiunile unor nuci, cu cinci cm lungime și trei cm
lățime, și o greutate medie de 30 de grame.  Au dimensiuni de 4–5 cm, în lungime și 2,5 cm
grosime, culoare alb-albăstrie și consistență fermă, elastică, asemănătoare cu globul ocular, fiind
în întregime acoperite de seroasa vaginală. Prezintă două fețe, medială și laterală, două margini,
superoanterioară, liberă și inferoposterioară, și două extremități, superioară (extremitas superior)
și inferioară (extremitas inferior). 

Funcțiile testiculului

Testiculele sunt glande mixte, fiind legate de spermatogeneză (formarea spermatozoizilor) și

de secreția hormonilor androgeni. Spermatozoizii sunt secretați de celulele seminale din tubii
seminiferi contorți, iar hormonii androgeni - de către celulele Leydig, aflate în țesutul care separă
tubii seminiferi între ei. Spermatozoidul, gametul masculin, determină sexul produsului de
concepție. Este o celulă alcătuită din cap, gât și flagel.

Secreția de hormoni androgeni se datorează celulelor interstițiale Leydig. Principalul hormon

androgen este testosteronul, sintetizat din colesterol. Hormonii androgeni stimulează creșterea și
dezvoltarea organelor genitale masculine, asigură dezvoltarea și menținerea caracterelor sexuale
secundare: anumite particularități somatice, vocea, pilozitatea, dezvoltarea musculaturii și a
scheletului, distribuția grăsimii de rezervă.

Penisul este poate cel mai cunoscut organ genital la bărbați. Este ca un simbol al bărbăției,
și unul din organele cele mai importante în reproducere și în copulație. Penisul prezintă o
porțiune perineală, rădăcina penisului și o porțiune liberă, corpul penisului care se termină cu o
parte mai voluminoasă, numită gland. Penisul are o formă cilindrică ce are o față superioară,
torsum penis și una inferioară, uretrală. Penisul este așadar format din aparat erectil și
învelișuri. . Penisul are rol în micțiune, dar are de asemenea și rol copulator. Așadar, penisul este
alcătuit din rădăcină (partea fixă a penisului și este situată în perineu, fiind fixată de oasele
bazinului), partea liberă a penisului (constituită din corpul penisului și gland, iar corpul penisului
este acoperit de o piele mobilă și destul de fină), glandul penisului (situat în extremitatea
anterioară a părții libere a penisului), prepuț (la exterior aspect de tegument, iar spre gland,
aspect de mucoasă).

Scrotul reprezintă tot un organ genital masculin extern care are forma unui săculeț și în
care sunt localizate testiculele. Așadar, scrotul este situat sub penis și este de asemenea puternic
vascularizat. Funcția scrotului este aceea de a proteja testiculele, astfel încât pielea scrotului este
groasă și însoțită de un strat muscular. Scrotul este separat de un sept un doua jumatati, fiecare
continand un testicul si structurile asociate. Peretele scrotal este format din urmatoarele straturi
de la suprafata spre profunzime: tegument, fascia superficiala, muschiul dartos, fascia spermatica
externa, fascia cremasterica si fascia spermatica interna. Tunica albugineea, acoperita de tunica
vaginalis, inveleste testiculul si este formata din doua straturi, parietal si visceral, separate in
mod fiziologic prin cativa mililitri de fluid. Cele doua straturi se unesc in regiunea postero-
laterala a testiculului, unde tunica albugineea se ataseaza peretelui scrotal.

Epididimul este un termen mai puțin cunoscut. Epididimul este de fapt un organ alungit,
alcătuit din unirea canalelor aferente ale testiculului. Ca rol acest canal de a produce lichidul
spermatic și de asemenea de a maturiza spermatozoizii. Canalele spermatice sunt de fapt
conducte de eliminare a spermiilor și lichidului spermatic, și pot fi intratesticulare sau
extratesticulare. Cele intratesticulare reprezintă tubii seminiferi și rețeaua testiculară, în vreme ce
căile extratesticulare sunt canalele eferente, epididimul, canalul ejaculator și uretra. Canalul
deferent continuă canalul pedidimar și are o lungime de 50 cm, pleacă de la coada epididimului,
terminându-se la baza prostatei, prin porțiunea ampulară (mai dilatată), care se unește cu ductul
excretor, al veziculei seminale, formându-se ductul ejaculator care străbate prostata și se
deschide în uretra prostatică, la nivelul colicului seminal. Așadar, menționăm și canalul deferent
ce intră în categoria căilor de eliminare, și acesta continuă epididimul, având o lungime ce atinge
chiar și 50 cm., veziculele seminale, ce intră în categoria căilor de eliminare și reprezintă două
canale membranoase care au rolul de a acumula și de a stoca sperma între ejaculații și nu în
ultimul rând canalele ejaculatorii, conducte prin care sperma este purtată către uretră.

Uretra este unul din cele mai importante canale, fiind de fapt conducta prin care se elimină
lichidul spermatic în ejaculare. Uretra pornește de la vezică, străbate prostata și se termină în
orificiul extern.
 Glandele anexe ale sistemului reproducător masculin sunt:

 veziculele seminale, situate deasupra prostate

 prostata, situată în jurul uretrei masculine
 glandele bulbo-uretrale, care se deschid în uretră

Veziculele seminal sunt două glande tubulare, situate deasupra prostatei, lateral de
canalele deferente. Ele au rol secretor, produsul lor de secreție adăugându-se lichidului seminal.
Secreția lor este vâscoasă și conține substanțe de „activare” a spermatozoizilor. Dintre
carbohidrații pe care îi conține, fructoza este predominantă și constituie principala sursă de
energie necesară pentru motilitatea spermatozoizilor. 
Veziculele seminale au formă ovoidală, cu o lungime de 4-5 cm și o lățime de 2 cm.

Prostata este un organ glandular exocrin, impar, de forma unei castane și este situată în jurul
uretrei, sub vezica urinară. Ea face parte din glandelele anexe ale sistemului genital masculin, iar
produsul de secreție participă la formarea spermei.

Glandele bulbo-uretrale se găsesc înapoia şi deasupra bulbului uretrei. Sunt glande

tubuloacinoase, ale căror canale se deschid în uretra peniană. Secretă un lichid vâscos, de culoare
alb-gălbuie, care participă la alcătuirea lichidului spermatic..

CAPITOLUL II.  PREZENTAREA TEORETICĂ 

2.1 DEFINIȚIE

Hidrocelul este un tip de umflatura aparuta in scrot, care se formeaza atunci cand se aduna lichid in
invelisul care captuseste testiculul. 

2.2 CLASIFICAREA

Hidrocel congenital– reprezinta o acumulare de lichid in jurul testiculului (hidrocel

testicular) sau la nivelul funiculului spermatic (hidrocel funicular/chist de cordon spermatic).
Poate apare la 1-2 % dintre nou nascuti;

Hidrocel dobandit- colectia lichidiana este cauzata de dezechilibrul dintre secretia si

absorbtia lichidului de la nivelul seroasei vaginale;
 Hidrocelul congenital poate fi:

Comunicant- persista intreg canalul peritoneo-vaginal si lichidul circula intre scrot si

cavitatea peritoneala. In acest caz exista variatii de volum ale scrotului, existand momente in care
pare ca hidrocelul a disparut. Este mai voluminos seara si mai redus dimineata (dupa o perioada
de scadere a presiunii abdominale din timpul somnului);

Necomunicant- canalul peritoneo-vaginal s-a inchis, dar in vaginala testiculara a ramas

inca ichid;

Chist de cordon spermatic- lichidul peritoneal persista pe traiectul canalului peritoneo-

vaginal, acest canal inchizadu-se inferior si superior de acest chist.

2.3 SIMPTOMATOLOGIE

Hidrocelul se manifestă prin :

 umflarea nedureroasă a unuia sau a ambelor testicule

 o tumefacție progresivă

 discomfort din cauza greutății unui scort umflat

 uneori zona umflată poate fi mai  mică dimineață și mare înn timpul zilei
 semn prezent, este  mărirea de volum a scrotului, fie unilateral, fie bilateral

Principalele simptome ale hidrocelei acute sunt:

- o creștere accentuată a volumului scrot în comparație cu dimensiunea normală;

- durere severă în scrot;

- creșterea semnificativă a temperaturii, atât la nivel local, cât și general.

- etanșeitatea pielii și netezirea pliurilor pe scrot,

- incapacitatea de a testa testiculul.

 În cazul hidrocelului comunicant, dimensiunile scrotului sunt mai mici dimineața și cresc
pe parcursul zilei, precum și în diverse situații care determină creșterea presiunii
intraabdominale,  precum tusea sau crizele de plâns. De asemenea, se observă reductibilitatea la
palpare ca urmare a ascensiunii fluidului prin canal.

În cazul hidrocelului noncomunicant, volumul scrotului este constant, iar formațiunea nu se

reduce la palpare.

Dacă la baza acumulării fluidului stă un proces inflamator, formațiunea poate deveni
dureroasă și pot apărea chiar și modificări la nivelul tegumentului supraiacent: roșeață, căldură.

2.4 DIAGNOSTIC

Diagnosticul pozitiv

EXAMENUL CLINIC LOCAL

Pentru examenul clinic se folosesc in special doua metode de examinare: inspectia si palparea.

La examenul clinic se constată hemiscrot sau scrot mărit de volum, dar nedureros,
de consistentă moale sau crescută (în funcție de cantitatea de lichid), uneori translucid ,
transiluminabil și fără modificări de volum în cursul examinării. La inspectie testiculul este
mărit de volum: are forma ovala, cu suprafață netedă sau boselata, nedureros, în majoritatea
cazurilor, provoacă o jenă locală și senzatia de greutate testiculră.

EXAMENUL CLINIC GENERAL

STAREA GENERALĂ: influențată

MUCOASE: umede , calde

TEGUMENTE : edem local cu aspect globulos

SISTEM GANGLIONAR LIMFATIC : nepalpabil

ȚESUT CONJUCTIV : normal reprezentat

 SISTEM OSTE-ARTICULAR: integru

SISTEM MUSCULAR : normal

APĂRAT  RESPIRATOR: sonoritate pulmonară normală; torace normal conformat ; ritm

respiraor R=16r/min

APĂRAT CARDIO-VASCULAR : tahicardie moderată, zgomote cardiace ritmice ușor tahicardice.

T.A =160/80mm Hg ; P=95p/mm;

APĂRAT DIGESTIV: abdomen suplu, nedureros; tranzit intestinal modificat; apetit diminuat ;

APĂRAT URO-GENITAL: durere lombară în loja renală dreaptă ; polakiurie, nicturie

S.N.C. orientat temporo-spatial

DIAGNOSTICUL PARACLINIC

 Ecografia scrotală și testiculară

 Sumar de urină și urocultură
 CT ,RMN când ecografia este neclară.

DIAGNOSTICUL DIFERENȚIAL 

Tumoră testiculară; Hernie inghino-scrotală;

Torsiunea de testicul; Varicocel

Chistul de cordon cu hernia strangulată – chistul este nedureros, are mobilitate mai mare, polul
superior se termină la orificiul extern al canalului inghinal iar la hernia strangulată se continuă în
canal; - tumorile testiculare se diferenţiază prin volumul crescut al glandei.

2.5 COMPLICAȚII

Supurația sa: piocele (manifestată printr-o deteriorare accentuată a stării pacientului, o creștere a
temperaturii corpului, răspândirea procesului inflamator la țesuturile înconjurătoare);
Acumularea de sânge între membrane: hematocelul (apare ca urmare a leziunilor vasculare
traumatice, cu diateză hemoragică sau datorită unei hidrocele de puncție nereușită);

Atrofia testiculului (apare datorită comprimării vaselor de sânge care alimentează testiculul cu
sânge, ca urmare a faptului că țesutul său primește mai puțini nutrienți);

Ruperea membranelor testiculului datorită extenzării excesive a acestora sub presiune lichidă;

Hernia scrotală;

Infertilitatea masculină rezultată din afectarea spermatogenezei cauzată de compres ia testiculelor;

Disfuncția erectilă.

Leziunile structurilor cordonului spermatic

Vasele testiculare pot fi lezate în 1-3% dintre abordurile inghinale. S-a
descris micșorarea testiculului la aproximativ 10% dintre copiii cu repararea herniei inghinale.
Recurentă hidrocelului după abordul inghinal este de natură reactivă și se rezolva în cîteva luni.
Rar se indică aspirarea sau chirurgia scrotala.

Hematomul sau hemoragia scrotal

Hemostaza defectuasă sau disecția excesivă a cordonului poate determina hemoragie

postoperatorie. Hematoamele se rezolva în timp. Dacă pacientul prezintă singerare continuă sau
este extrem de simptomatic, explorarea și evacuarea hematomului este indicată.

Leziunile nervilor ilioinghinal /genitofemural

Acești nervi pot fi încarcerați sau tăiați în timpul abordului inghinal. Leziunea poate
fi temporară sau permanentă.

Infectarea plăgii

Infecțiile postoperatorii ale plăgii sunt frecvente, mai ales la copii. Infecțiile plăgii trebuie
controlate cu antibiotice și, dacă este necesar, deschiderea plăgii.
2.6 EVOLUȚIE SI PROGNOSTIC