Marginalii întârziate la un roman

cam…fără pereche
Apariţia romanului Cine adoarme ultimul – şi o parte
din ecourile deja iscate de respectiva apariţie – îmi suscită,
în chip irepresibil, câteva observaţii care vizează mai mult
decât strict textul cărţii în chestiune.
Dacă ar fi să mă refer numai la romanul ca atare, ar
trebui fără îndoială să mă grăbesc să afirm că este
indiscutabil o carte foarte bună – dintre cele mai bune care
au apărut în ultimii ani – , a unuia dintre excelenţii scriitori
de azi. Şi ar fi perfect adevărat. Şi mai c-aş fi tentat să afirm
că ar fi, într-un fel, şi suficient, cel puţin deocamdată,
glosările analitice şi de interpretare ― potenţial copioase !
― putând fi lăsate pentru mai târziu, pentru momentul în
care cartea se va fi „aşezat“ în conştiinţa publicului cititor.
De fapt, desigur că n-ar fi, totuşi, suficient, nici măcar
„deocamdată“. Fiindcă, oricât aş spera că pot fi crezut „pe
cuvânt“, îmi dau seama că se cuvine să fie schiţat un minim
gest de comentariu, să fie expuse câteva argumente care să
susţină afirmarea peremptorie a concluziei unei lecturi pe
cât de plăcute, pe-atât de laborioase (da, da! plăcută şi
laborioasă, nu e nici o contradicţie, e apanajul multora
dintre cărţile bune !).
Însă din chiar încercarea de a aduce un minim de
explicaţii şi remarci caracterizante a decurs constatarea
nevoii de a enunţa câteva consideraţii de situare şi
contextualizare, a căror „bătaie“ depăşeşte făptura propriu-
zisă a romanului, implicând referirea la sau reflecţia asupra
unor probleme aşa-zicând generale.
Nu e vorba de cine ştie ce pretenţioase speculaţiuni
teoretice, ci de chestiuni înzestrate cu toată carnaţia
concretului şi ilustrate – sau actualizate – , iată, de un caz
concret. Una dintre ele, care priveşte deopotrivă
remodularea permanentă şi „amenajarea“ receptării, ar fi
vădirea ostensivă a persistenţei şi „rezistenţei“ literaturii de
calitate, a literaturii „propriu-zise“ (ca să-i nu-i spunem
literatură „mare“, că sună pompos, şi nici „înaltă“ sau,
horribile dictu !, elitară, că nu „dă bine“ deloc, deşi cam
despre asta e vorba, de fapt…) şi, prin urmare, atestarea
viabilităţii acesteia chiar şi în împrejurări presupus
potrivnice, ba chiar şi legitimarea ipotezei că acest fel de
literatură – pe care, evitând grandilocvenţa triumfalistă,
putem s-o identificăm pur şi simplu cu ceea ce s-ar numi un
mainstream onorabil şi viguros, un mainstream de largă
cuprindere, nemarcat de convenţionalism ori de închistare
conservatoare, de rutină industrioasă şi de oportunism
„comercialist“ – mai are un „viitor“ deloc neglijabil în faţă,
în pofida atâtor supoziţii contrare, în parte justificate de
aparenţe… Sigur că romanul lui Bogdan Popescu nu este
singurul care vine să contrazică corul de cobitori, de
defetişti – mai degrabă slabi de înger ori pripiţi în a se da
după cum li se va fi părut lor la un moment dat că bate
vântul, decât convinşi ferm de cele ce la susţin – dispuşi să
anticipeze un rapid şi ireversibil declin al literaturii
autentice. Nu e singurul, dar este încă unul. De mai bine de
un deceniu, de la mai vechile Orbitor (I. Aripa stângă),
Hotel Europa sau Povestea marelui Brigand şi până la mai
recentele Pupa russa, Degete mici, Agata murind, Teodosie
cel Mic, Luminare ori Asediul Vienei, an de an, câteva cărţi –
de altfel, cât se poate de diferite între ele în felurite
privinţe, prin vârsta şi antecedentele autorilor, prin
formulele estetice cărora li se subsumează ş.a.m.d. – vin să
demonstreze ceea ce, de altfel, n-ar fi trebuit să fie greu de
bănuit. Şi anume că literatura mare, în pofida prohodului
prelungit care i se tot cântă de mult, rămâne pe poziţii,
lucru pe care e foarte probabil că-l va face multă, multă
vreme de acum înainte, mult mai multă decât sunt dispuşi
să conceadă promotorii unor prognoze mai degrabă
simpliste decât efectiv atente la tendinţele în curs de
manifestare.
Lăsând, însă, deocamdată, pentru alt prilej glosările
vizând generalităţi contextuale, îmi voi refocaliza discursul
asupra lui Bogdan Popescu şi a cărţilor sale. Pentru mulţi,
acest roman atât de admirat, apărut în 2007, reprezintă o
surpriză absolută. Însă Bogdan Popescu nu acum, nu cu
Cine adoarme ultimul a debutat. Prima carte a scriitorului
(Vremelnicie pierdută, 2001), excelentă, a trecut din păcate
aproape neobservată: publicare la o editură mai puţin
„vizibilă“, difuzare defectuoasă, mediatizare nu doar sfioasă,
ci practic nulă, ignorare (neonestă, căci determinată foarte
probabil de raţiuni oportunist-extraliterare !) de către
critica de întâmpinare, neapartenenţa autorului la vreun
grup literar constituit, dotat cu structuri logistice şi
„promoţionale“ solide ş. a. m. d., cauzele acelei regretabile
eclipsări a unui debut excepţional au fost numeroase, dar
recapitularea lor, acum, nu mai poate modifica nimic…
Totuşi, chiar şi aşa, câţiva cititori tot a avut, acel volum de
debut. Puţini, da’ buni, cum se zice, iar unii dintre ei chiar
competenţi (între ei, tânărul, pe atunci, d. Daniel Cristea-
Enache), mai toţi încântaţi, entuziasmaţi. Ei bine,
îndrăznesc să cred că până şi pentru acei puţini
„cunoscători“, care vor fi citit Vremelnicie pierdută curând
după apariţie, acest al doilea volum al scriitorului constituie,
într-un fel, o surpriză.
De ce „surpriză“ ? Păi, dacă putem zice aşa, tocmai
pentru că… nu aduce vreo mare surpriză. După citirea
Vremelniciei…, opinam, impresionat de calitatea că
scriitorul nu e o „speranţă“, o „promisiune“, un „tânăr în
curs de formare“ etc., ci, pur şi simplu, autorul unei cărţi
bune. Un scriitor perfect „format“, adică. „Surpriza“, acum,
nu vine din faptul că şi a doua carte e bună (era de aşteptat,
era firesc…), ci, într-un fel, din faptul că nu aduce prea
multe surprize. Ce vreau să zic ? Există, indubitabil,
încetăţenită ca un fel de reflex al comentatorilor – deşi,
teoretic, ea a fost periodic dezavuată – , legitimă în
principiu, deşi posibil contraproductivă, în caz de
exacerbare, o obsesie a noutăţii. A noutăţii, desigur, în
contextul de ansamblu al literaturii, dar şi a noutăţii în
cadrul carierei fiecărui autor în parte. Comentatorii stau la
pândă, să vadă, de la o carte la alta, ce aduce ea (autorul,
adică) nou la nivelul tehnicilor, al viziunii, al unghiului de
abordare, al perspectivei, al stilului şi tematicii, al lumii
ficţionale propuse şi al comunicării acesteia către cititor. Ce
face autorul ? Progresează ? Nu „se repetă“, cumva ? Ce
aduce nou ? Cum şi prin ce ne impresionează ? „Creşte“ sau
„scade“ ? Se „reinventează“ sau se autopastişează în chip
neconcludent ? Etc., etc.
Ei bine, la Bogdan Popescu nu prea ai ce să descoperi
în sensul acesta (vorbesc de marile linii, de principalele
trăsături, caracterizante). Noutatea, în contextul prozei
noastre din ultimii ani, el a adus-o, remarcabilă, prin prima
carte. Prin a doua, nu se „reinventează“, ci continuă pe
calea pe care a pornit, aprofundează, rafinează, amplifică.
Cine adoarme ultimul e, într-un fel, o expandare, o extindere
a Vremelniciei pierdute (cam tot aşa cum, la Mircea
Cărtărescu, Orbitor. Aripa stângă era o amplificare,
spectaculoasă, a nuvelisticii din Visul a.k.a. Nostalgia).
Brutal spus, scriitorul „se repetă“. Se repetă, dar într-un fel
care nu lasă loc nici celui mai mic reproş. Se repetă, dar
interesează în continuare. Nu plictiseşte, nu dă impresia de
déjà vu. Nu se autopastişează, ci continuă să „livreze“
materia, consistentă, a unui filon de creaţie revelat anterior.
De ce „interesează“, proza acestui autor, şi de ce e el
atât de admirat ? Încercările de a-l legitima şi „explica“ prin
recurs la analogii, la (determinate după diferite criterii)
genuri proxime şi filiaţii, nu pot avea, ca în toate cazurile,
decât o utilitate limitată, mai degrabă clasificatorie şi
taxonomică, decât de tălmăcire hermeneutică şi de atestare
valorică. S-a vorbit, cu privire la Bogdan Popescu, de
„realism magic“. Ei da, sigur ! Corectă observaţie. Ei, şi ?!
„Realismul magic“ al lui Bogdan Popescu nu e o formulă
preexistentă şi etichetată, preluată de undeva şi ilustrată cu
sârg şi cu atenţie la bifarea exigenţelor şablonului, ci
glăsuirea unei voci originale, care are afinităţi cu ale altor
(mari) creatori, mai vechi sau mai noi, de la noi sau de
aiurea. În general, toate reperele, analogiile şi similitudinile
pe care le-am putut semnala (şi care, reamintite prin
enumerare telegrafică, prin înşiruire otova, private de
referirile, nuanţările, ierarhizările, „ţintirile“ şi precizările
care le însoţeau în context, pot părea bizare şi disparate:
Ştefan Bănulescu, G. García Márquez, Sorin Titel, Ion
Creangă, Chagall, onirismul, pictura naivă ţărănească,
basmul, snoava cu substrat magic burlesc, Mircea Nedelciu,
Marin Sorescu, D. R. Popescu, Bohumil Hrabal, Emir
Kusturica ş.a.) în încercarea de a rândui în peisaj prima
carte a autorului, valabile – multe dintre ele – şi pentru a
doua, nu spun, la urma urmei, mare lucru în ce priveşte
originalitatea şi valoarea prozei lui Bogdan Popescu. Proză
care e foarte bună, cu totul remarcabilă şi în grad intens
captivantă şi încântătoare, nu pentru că „seamănă“ ori
„moşteneşte“, ori duce cu gândul la cutare ori cutare alt
lucru, ci pur şi simplu pentru că este aşa cum este, pentru
că – aşa zicând – „seamănă“ cu ea însăşi.
Ne-am cam obişnuit în ultima vreme – a trebuit să ne
obişnuim: e un trend mondial, nu-i o născocire locală – cu
refluxul trecerii de care se bucura autonomia esteticului.
Mai concret vorbind, am asistat şi continuăm să asistăm la o
acceptare – ori, mai bine zis, la o implicită preconizare şi
recomandare – a unei mai accentuate heteronomii a
literarului, a unei mai mari deschideri a acestuia către –
dacă nu chiar o subordonare faţă de – social, politic şi etic.
Instanţele de validare valorică – „infiltrate“, vrând-nevrând,
de factorul „comercial“, care, având drept ţintă asigurarea
vandabilităţii şi îndoindu-se, într-un chip destul de
nemăgulitor, că publicul poate citi din pură plăcere şi gusta
literatura ca literatură, caută întotdeauna o „acroşă“
extraliterară, senzaţională sau „utilitaristă“, pentru a-i
determina pe potenţialii cititori să cumpere cărţile – ne
asigură tot mai des că o anume carte este bună pentru că,
ştiu eu, demască crimele comunismului, ori (de ce nu ?) pe
ale imperialismului capitalist, pentru că exprimă plenar
erotismul necenzurat, pentru că aduce mărturii interesante
din interiorul unor mentalităţi şi moduri de vieţuire proprii
unor populaţii, neamuri, tagme, categorii etc., marginale,
minoritare, „exotice“ (sub raport social, etnic, ocupaţional,
moral etc.), presupuse puţin cunoscute şi de aceea
interesante pentru cititorul standard, „nemarcat“ (adică
majoritar, central, non-exotic etc.), şi aşa mai departe.
Uneori criteriile extraliterare de valorizare privesc totuşi
chiar … literatura, însă nu în chip intrinsec, ci în chip
deviat, „corcit“, exterior ori contextual, în special în
perspectiva înserierilor istorico-literare, al opţiunilor
estetice (remaniate uneori prin recurs la insidii de ideologie
literară, de apartenenţă generaţionistă ori de culoare
politică, pur şi simplu), şi atunci ni se explică cum că cutare
carte e bună pentru că ilustrează desăvârşit atributele
cutărui curent literar (subînţeles a fi „bun“ şi dezirabil), ori
pentru că se opune la, busculează, contrazice, subminează
exigenţele cutărui alt curent (presupus, acela, a fi
indezirabil, compromis, epuizat, detestabil, păgubos), sau
pentru că e radical şi vădit înnoitoare (sub diferite
raporturi), sau pentru că, dimpotrivă, are curajul de a nu
căuta înnoirea cu orice preţ şi îndrăzneala de a părea
conservatoare, ceea ce, printr-o „buclă“ paradoxală
reprezintă de fapt summum-ul înnoirii, adică, mai pe scurt,
cartea în chestiune ar fi bună, după caz, fie pentru că e la
modă, fie pentru că se opune modei ş.a.m.d. Unul dintre
temeiurile însemnate de valorizare pare să fi devenit
„rebeliunea“: o carte e bună şi merită citită pentru că e
rebelă, adică manifestă răzvrătirea sub diferite raporturi
(stilistic, tematic, de viziune şi metodă etc., deseori asociate
sau cumulate) faţă de presupuse formule literare dominant-
opresive şi convenţionalizate (de altfel, nebuloase şi greu de
depistat: care sunt ele ?). Vehicularea masivă şi mai degrabă
convenţională, fără prea mult discernământ, a argumentului
presupusei excelenţe automate a „rebeliunii“ şi elogierea
maşinală şi nediferenţiată a „underground“-ului tinde, de
altfel, după cum putem observa, să se soldeze (fără nici o
glumă !) cu un fel de răsturnare a raporturilor underground-
mainstream, adică, simplificând, cu instituirea underground-
ului pe post de mainstream.
Că nici una dintre aceste criterii precis-comode nu
garantează calitatea unei cărţi e însă lucru evident. Îl
învederează cărţi precum cele amintite mai sus (Orbitor.
Aripa stângă, Hotel Europa, Povestea marelui Brigand, Pupa
russa, Saludos, Degete mici, Agata murind, Asediul
Vienei…), care sunt bune nu pentru că vituperează
comunismul, nu pentru că reprezintă pilduitor (ori,
dimpotrivă, subminează agresiv) estetica
postmodernismului, a hipermodernismului, a onirismului ori
textualismului bla-bla…, nu pentru că dau frâu liber
erotismului ori pentru că sunt „rebele“ sub diferite raporturi
faţă de ceva ori altceva (chiar dacă ele pot prezenta una sau
alta sau mai multe sau nici una dintre aceste însuşiri ori
„gesturi“), ci …tocmai pentru că nu se lasă aşa-zicând
„rezolvate“, la nivelul comentariului, prin etichetarea lor
simplist-univocă şi reducerea valorii lor la vreunul din acele
împuţinătoare „pentru că“-uri.
Miza existenţială şi plenitudinea formal-expresivă,
prezente simultan şi asociate oportun într-o operă, rămân
criteriul hotărâtor în proclamarea valorii. Nici una dintre
acestea nu trebuie identificate automat cu vreuna din
întruchipările lor particulare, pentru că nici una dintre
aceste întruchipări nu le monopolizează pe veci. Vădirea lor
peremptorie, în înfăţişări mereu primenite atestă, repet,
perenitatea – atât de tăgăduită, cu ciudată încăpăţânare – a
„marii“ literaturi.
Aşadar, în cele din urmă, ce este cu cartea asta, a lui
Bogdan Popescu, de ce este ea atât de bună (cum tot repet
că este…), în ce rezidă interesul pe care-l trezeşte şi
calitatea ei ? Cum să-i „demonstrăm,“ excelenţa ? S-o
„povestim“ ? Vai de mine ! Atât ar mai trebui ! Să-i depistăm
şi dăm în vileag „schema“ de construcţie şi punctele de
interes ? Şi mai puţin ! Ajunge să spunem că nu vreun
„ingredient“ anume ori vreo componentă dominantă, nu
„tehnica“, nu anecdotica, nu mărturia, nu psihanaliza, nu
istoria, nu sociologia, nu „observaţia“, nu realismul, nu
fantezia ori recursul la fabulos, nu „stilul“ îi explică şi
motivează excelenţa, ci toate astea, aşa cum sunt ele
chivernisite de o admirabilă artă scriitoricească (care nu se
reduce, bineînţeles, la mânuirea „meşteşugărească“ ori
„funcţionărească“ a unor procedee convenţionalizate şi
presupuse „de efect“).
În pofida posibilei aparenţe de vernacular şi pitoresc,
Cine adoarme ultimul e o carte „generalistă“ şi de largă
adresabilitate, care „dă seama“ (bineînţeles că cu o recuzită
şi o distribuţie particulare) de generalitatea omenescului.
S-a mai vorbit, apropo de ultima carte a lui Bogdan
Popescu, de vădirea unui triumf al povestirii. Ceea ce e
adevărat, însă cumva incomplet, pentru că…există povestire
şi povestire. Caracteristic, pentru proza lui Bogdan Popescu
(dar nu numai pentru a lui, ci şi pentru a altor contemporani
remarcabili, fie ei optzecişti „disidenţi“ ori scriitori de alte
„apartenenţe“ …) ar fi dinamica (fericită !) a interacţiunii
între, pe de o parte, aşa-numitul „instinct“ (emisia literară
„spontană“) şi, pe de altă parte, „metoda“ sau tehnica
întrebuinţată intenţional. Bogdan Popescu nu este un
povestitor „naiv“, care să brodeze fragmente epice în voia
asociaţiilor mentale aşa-zis „întâmplătoare“ ori a logicii
textului odată demarat. Planul de ansamblu, „schema“,
ordonarea – măcar în parte – strategică şi supravegheată a
„materialului“ sunt neîndoios prezente în lucrarea lui,
vizibile cu siguranţă la nivelul întregului, dar niciodată
tiranice, agasante, sufocante, păgubos constrângătoare,
stângace. Ci, dimpotrivă, estompate şi făcute să pară
neimportante de armonia şi legitimitatea „rezultatelor“, de
consistenţa mizei deopotrivă artistice şi existenţiale. De la
aşa-zisul „povestitor naiv“, prozatorul nostru moşteneşte
toate calităţile oportune, şi în primul rând aerul naturaleţei
şi al deplinei autenticităţi (termen ce poate părea…
nepotrivit pentru o operă care recurge substanţial la
fabulos, dar nu e nepotrivit deloc !). Exersându-le liber pe
trama „tehnicistă“ de loc fetişizată, şi gospodărită cu
discreţie, în limitele necesarului, obţine un rezultat cu
adevărat încântător. Câtuşi de puţin „naiv“, însă, scriitorul
se arată a fi perfect conştient cât priveşte funcţionarea
intimă a procesului de creaţie, examinat cu perspicacitate
într-un consistent interviu: „Când am început să lucrez la
roman (în vara lui 2004) aveam, într-adevăr, aşternută pe
hârtie o schemă narativă (care mi se părea – în naivitatea
mea de nevindecat – destul de viabilă) şi încercasem pe o
coală chiar o reprezentare grafică […]. S-au prefăcut în
deşertăciuni, căci, pe măsură ce încercam să supun
şuvoaiele poveştii îndiguirilor prestabilite, ea cu atât mai
tare aluneca şi se strecura, căutându-şi propriile făgaşe. În
cele din urmă, agasat de vanele încontrări ale celui ce o
scria, Povestea s-a dus la autor, l-a zgâlţâit niţel şi a obţinut
o pace în condiţiile impuse de ea. Rezultatul – bun, rău sau
de tot mediocru – s-a văzut“.
S-a văzut: e excelent. Iar depistarea, relevarea şi
consemnarea descriptivă a „ingredientelor“ nu pot ajuta
prea mult nici la atestarea, nici la „explicarea“ calităţii
romanului. Iar un travaliu hermeneutic atent şi aplicat pur
şi simplu sperie anticipat, prin virtuala lui amploare. Poate
că ar fi de folos semnalarea a doar câtorva chestiuni, nu
lipsite de însemnătate pentru încercările de a capta unele
caracteristici ale prozei lui Bogdan Popescu. Chestiuni care,
de altfel (mă repet !), sunt comune ambelor cărţi de până
acum ale autorului. Să le enumăr ar însemna (iarăşi !) să mă
repet.
Una dintre ele, însă, mi se pare atât de importantă,
încât justifică oricâte posibile repetări şi reiterări. Deosebit
de caracteristic mi se pare faptul că scriitorul
internalizează, dacă putem spune aşa, estetica, poetica şi
părerea sau „teoria“ lui (implicită) despre rostul şi temeiul
literaturii. Acea „teorie“, care nu e nicidecum vreuna
„fioroasă“, intelectualistă şi pedantă, ci mai degrabă o
metaforă autoreferenţială şi convingător productivă –
implică „adormirea“ şi „visarea“. Titlul romanului nu e
câtuşi de puţin „întâmplător“, ci efectiv definitoriu şi
rezumativ ! Am mai semnalat, la apariţia Vremelniciei
pierdute, afinitatea şi convergenţa demersului lui Bogdan
Popescu cu cel al reprezentanţilor onirismului estetic. Nu
pot decât să reamintesc că prozatorul se vădeşte a fi un
continuator – original, deloc epigonic – al oniricilor
„istorici“. Nu un oniric „întârziat“, ci un neo-oniric de
factură personală. Temeiul literaturii sale este – în pofida
impresiei de „realism“ pe care o suscită pe ample porţiuni şi
a „carnaţiei“ ei psihologice şi social-istorice, remarcabile –
apelul la visare şi solipsismul radical, demiurgic, al
povestitorului. Povestitorul, „povestaşul“, este (ca
„Mircişor“-ul lui Cărtărescu, cum am mai remarcat)
creatorul lumii, prin povestirea-visare. Această poziţie
estetică „internalizată“ era vădită încă din primul volum al
autorului, unde un personaj exclama, un tâlc care aducea în
scenă, implicit, poziţia autorului: „Bă, dacă nu v-aş visa eu,
pe voi şi cu satu acesta cu sfinţi, nici măcar n-aţi fi,
prăpădiţilor !“. „Adevăratul“ creator al universului nu poate
fi decât un Adormit, care îl visează/crează. „Cel care
Doarme“ este, în mai multe rânduri, evocat în carte, în
această postură, fără fastidioase lămuriri explicative. În
această perspectivă, finalul extrem al romanului este de o
importanţă şi de o forţă expresivă copleşitoare. Două
personaje – alter-ego-ul auctorial Repetentu şi mai
vârstnicul profesor suplinitor Foişte – pornite într-un
misterios pelerinaj către capătul lumii, de fapt (ce-i aia „de
fapt“ !? în fine…) către lumea de dincolo (li s-au găsit
încălţările pe malul Dunării şi s-a conchis un dublu suicid
prin înecare), ajunse într-un loc în care nu putem decât
recunoaşte (dacă putem spune aşa) Tărâmul Celălalt,
descoperă o adevărată mulţime de Adormiţi: „Lumina era
cenuşie, văzduhul încremenit apăsa liniştea cam fioroasă ce
învăluia pădurea. Foişte îţi înălţă ochii către cer şi […]
strigă către el, făcându-l pe Repetentu să-şi astupe urechile:
― Am venit cu forţe proaspete, Doamne ! Te mai
suplinim niţel. Te mai amânăm. Ia şi Te odihneşte de acum !
Zăriră, tupilaţi printre tulpinile buruienilor, cu trupurile
parcă din cenuşă întărită, zeci şi sute de Adormiţi. Erau
acoperiţi şi prinşi între ei de o pânză străvezie din fire
subţiri, precum cele din gogoşile de mătase.
― Ia uite, domnule ! Şi noi care credeam că e unul
singur… Mă întreb, Repetentule, dacă voi izbuti în timpul
somniei mele să-l pun pe dealul ăla – ştii tu care – să-şi
nască taina…
― E un fel de moarte ce facem noi aici, nu ? mormăi
mai mult pentru sine cel tânăr.
 ― Ai zis ceva ? întrebă cu glas nefiresc de puternic
Foişte.
― N-am zis nimica…
Căutau din ochi locuri unde să se aşeze. Foişte părea că
se distrează:
― Doi dumnezei zănatici ! Ştiai, Repetentule, că
«zănatic» vine din latinescul dianaticus ? […] Repetentu
închise ochii. Auzi vocea veselă a lui Foişte, contrastând cu
lacrimile şi chipul înnobilat de apropierea morţii:
― Mai ţii tu minte când erai mic şi făceai întreceri de
somn ? Oftă din greu, părând că şovăie între veselia
prefăcută i împăcare. Hai, Repetentule, cine adoarme
ultimul…“.
Probabil că, la fel ca Ştefan Bănulescu şi, mai ales, la
fel ca Sorin Titel „la vremea lor“ (adică atunci când îşi
dăduseră pe deplin măsura, însă nu se „dezmeticise“ încă,
în privinţa lor, receptarea), prozatorul Bogdan Popescu nu
este încă perceput în adevăratele lui dimensiuni.

Nicolae Bârna
„Cultura“, nr. 204 (48/2008)