(Caiete critice )

Memoria ca avere
A devenit o banalitate enunţarea constatării că în anii din
urmă – anii postrevoluţionari, anii fin de siècle, dar, iată, şi anii
inaugurali ai mileniului actual – scrierile memorialistice (în
sensul cel mai larg), autobiografice, testimoniale şi bilanţiere au
înregistrat un boom impresionant (dacă nu fără precedent) în
câmpul producţiei editoriale. La un moment dat se conturase chiar
o anumită îngrijorare provocată de declinul literaturii de ficţiune
pură, „de imaginaţie“, umbrită de predominanţa genului confesiv
şi (subiectiv-)documentar, dar, se ştie, între timp situaţia s-a, aşa-
zicând, re-echilibrat.
Au apărut, în ultimul deceniu şi jumătate, sumedenie de cărţi
de amintiri, de autoficţiuni, de jurnale, memoriale, confesiuni,
autobiografii, de (selecţii din) însemnări zilnice („brute“ ori
comentate), de rememorări posterioare ş.a.m.d. Extrem de
diverse, bineînţeles, sub toate raporturile. Unele dintre aceste cărţi
aşa-zis non-ficţionale constituie mari performanţe literare,
adevărate capodopere (exemplul cel mai la îndemână este,
probabil, oferit de seria de volume publicate din 1990 încoace de
Livius Ciocârlie, de la Fragmente despre vid şi până la recentul &
comp.). Altele – majoritatea – sunt interesante mai ales prin
„informaţia“ pe care o furnizează, prin valoarea lor de mărturie
ori de „document“ subiectiv.
Şi totuşi – poate cu rarisime excepţii – nu este, nu poate fi
vorba numai de „informaţie“. Orice material biografic, orice
rememorare ori amintire spontană, o dată scrise, devin, inevitabil,
(un fel de) literatură. Chiar atunci când intenţia autorului e
deliberat „documentară“. Evenimentele, persoanele, obiectele,
împrejurările consemnate în asemenea scrieri sunt supuse unui
anumit ecleraj, unei selecţii, suportă o „punere în pagină“ – sau o
mizanscenă – anumită, suportă fie o privilegiere (prin dilatare,
prin detaliere …) , fie dimpotrivă, o ostracizare, (prin
comprimare, aplatizare, omisiune…). Prin toate acestea,
„amintirile“ (de orice fel) scrise devin, automat, (şi) „literatură“.
Ele exprimă configuraţia şi preferinţele unei sensibilităţi anumite,
sunt colorate afectiv şi personalizate stilistic. Chestiunea a fost
examinată cvasi-exhaustiv, în impunătoare studii teoretico-
aplicative (să le amintim doar pe cele ale unor Philippe Lejeune şi
Eugen Simion !) , şi nu aici avem să schiţăm o nouă – şi superfluă
! – astfel de examinare. sarcină
Amintesc, însă, de toate acestea, pentru că din categoria –
extrem de largă şi diversă – a scrierilor confesive, memorialistice,
face parte şi volumul Declaraţie de avere1, al Luciei Olteanu,
volum care, fără să revoluţioneze în vreun fel tehnicile
„autoficţiunii“, şi fără să pună în circulaţie mărturii cu totul
surprinzătoare sau cine ştie ce dezvăluiri scandaloase ori
scandalizante, merită – cu prisosinţă ! – o lectură atentă din partea
cititorilor receptivi.
Lucia Olteanu (n. 1925), licenţiată în filozofie, cunoscută ca
autoare de literatură pentru copii, se înfăţişează aici în postură de
memorialistă : volumul este unul de „memorii“, în sensul cel mai
curent al termenului, cu o dozare echilibrată între „informaţie“,
afectivitate şi comentariu, fără exces de „literaturizare“, fără
pretenţii de exhaustivitate. Selectiv, evident, însă autentic şi…
interesant, mai ales. Fostă cursantă a faimoasei Şcoli de literatură
„M. Eminescu“, lucrând apoi în presa culturală, ulterior, cu
însărcinări (cum se spune azi) „manageriale“, în cinematografie,
şi, pe de altă parte, soţie, timp de patru decenii, a poetului Tiberiu
Utan (o figură luminoasă în amintirea multor scriitori de valoare
ai generaţiei şaizeciste, a căror afirmare a sprijinit-o), Lucia
Olteanu a avut prilejul să cunoască de aproape (respectiv să
trăiască „din interior“, ori să observe nemijlocit) împrejurări şi
evenimente, mediul uman şi atmosfera specifică ale vieţii
culturale şi scriitoriceşti din deceniile postbelice. Şi să cunoască –
fie bine, profund, fie ocazional, episodic, „punctual“,
„întâmplător“, dar în posturi grăitoare, dacă nu definitorii –
1
Lucia Olteanu, Declaraţie de avere. Neştiuţi sau celebri, Bucureşti, Editura Viitorul
românesc [, 2002].
numeroase personalităţi de marcă ale literelor ori culturii
româneşti contemporane (George Bacovia, Tudor Arghezi, Geo
Bogza, Nichifor Crainic, Marin Preda, Marin Sorescu, Paul
Anghel, Malvina Urşianu, Lucian Pintilie, Maria Tănase sunt
numai câteva din numele celor evocaţi, o listă mai bogată, dar
încă incompletă, se găseşte chiar pe coperta volumului). Din acest
bagaj existenţial, memorialista şi-a constituit o „avere“ lăuntrică,
pe care înţelege să divulge, în măsura posibilului, prin aceste
pagini de amintiri ( de unde şi titlul volumului ).
Structura cărţii e laxă, liberă, „capricioasă“ ( şi asta, de bună
seamă, tocmai pentru că e vorba de amintiri , nu de un jurnal, ori
de note zilnice). Dispunerea materialului nu respectă vreo
cronologie strictă. Practic, e parcurs – „spicuit“, mai bine zis, ori
explorat „pe sărite“, prin aducerea în prim plan a câte unei (mai
mari sau mai mici) porţiuni, examinată cu o lentilă măritoare –
întreg intervalul vieţii autoarei. Fără, însă, repet, pretenţii de
exhaustivitate, ci, după cum e firesc, în chip selectiv. Şi se poate
spune că tocmai criteriile implicite ale selecţiei sunt cele care dau
sensul de ansamblu şi rostul acestei cărţi. Un „sens de ansamblu“
care echivalează cu un mesaj umanist, înţelept-circumspect,
câtuşi de puţin resentimentar, generos şi (în chip „utopic“,
probabil, dar … ce-are a face ?) meliorist, un mesaj în care
dezamăgirea şi nostalgia, regretul şi jubilaţia (domoală,
interiorizată) se proporţionează echilibrat şi din care răzbat
pledoaria pentru omenie şi admiraţia valorilor şi a autenticităţii
omenescului.
Cartea e organizată, de fapt, prin alternarea – iregulară,
aparent capricioasă, desigur că deliberată, de fapt – a trei filoane
tematice sau trei „dosare“: cel al universului privat, familial (şi
comunitar), al autoarei (cu focalizare cvasi-exclusivă pe vârstele
copilăriei şi adolescenţei), cel privitor la obştea scriitoricească
(experienţa Şcolii de literatură, viaţa de redacţie la
„Contemporanul“, diferite personalităţi literare cunoscute sau
observate de memorialistă cu diferite prilejuri) şi cel al lumii
filmului (relativ mai puţin consistent, şi interferând inevitabil cu
precedentul, însă cuprinzând şi episoade „imprevizibile“ , precum
relatarea unei vizite la Hollywood şi în alte locuri din S. U. A., în
anii ’70), la care se adaugă, intercalate între textele de evocare
propriu-zisă, o seamă de meditaţii şi mici comentarii de
actualitate (din anii din urmă, imediat anteriori celui al publicării
volumului), observaţii – nu arareori critice, marcate de
amărăciune ori dezamăgire – asupra unor aspecte regretabile ale
vieţii actuale (vizând sfere aparent atât de diferite ca moralitatea
în „marea“ politică internaţională şi, respectiv, relaţiile dintre
oameni la scara cotidianului), considerate, unele, în lumina unor
învăţăminte degajate din experienţe mai vechi, evocate în chiar
volumul de faţă, în cel trei „dosare“ tematice anterior menţionate.
Nu pot, fireşte – şi nici nu doresc: însemnările de faţă nu se
vor un rezumat care să scutească lectura, ci, dimpotrivă, o
recomandare , pe cât posibil argumentată, pentru citirea cărţii –,
să trec în revistă in extenso „personajele“ (celebre sau anonime),
situaţiile, „tablourile“ înregistrate de scriitura memorialistei.
Câteva episoade ori „vignete“ se cer însă neapărat pomenite !
Aşa, de pildă, imaginea solară, juvenil-energică şi cuceritoare
a unui Petru Dumitriu de la începutul anilor ’50, care, descoperit
– nu fără dificultate – de ultra-tânăra reporteră Lucia Olteanu
(trimisă să-i ceară o colaborare pentru „Contemporanul“) pe…un
vapor ieşit în largul mării, descinde pe chei dintr-o barcă cu
motor, bronzat, destins, îmbrăcat în blugi şi tricou marinăresc, şi
care, în pofida aparenţelor de „playboy de lux“ (cu totul bizare în
peisajul cenuşiu al austerităţii impuse din epocă) se dovedeşte un
suflet mare, o inteligenţă responsabilă, un om adevărat.
Sau, în altă parte, în contextul mai larg al unei excursii de
scriitori în delta Dunării ( în mai 1951), organizată la iniţiativa lui
M. Sadoveanu şi „păstorită“ maiestuos de acesta (participau, între
mulţi alţii, Al. Kiriţescu, G. Călinescu, Camil Petrescu, M.
Sorbul, Th. Cazaban, Mihai Beniuc, Cella Serghi, Mihu
Dragomir, Geo Dumitrescu, Petru Dumitriu, Maria Banuş, Nina
Cassian…), imaginea unui Geo Bogza pătruns de fascinaţia
frumuseţilor naturii virgine de pe litoralul deltaic al mării Negre,
de amestecul heteroclit de plante şi păsări dintre cele mai bizare
(pentru meleagurile noastre), răzleţindu-se de grupul celorlalţi
drumeţi (prudenţi, prozaici, grăbiţi să ajungă în siguranţă, până la
lăsarea întunericului, la locul de înnoptat) şi – se deduce –
hoinărind, transfigurat, prin plaur ori printre dune, printre nisipuri
şi smârcuri, pe sol nesigur, în vuietul valurilor mării agitate încă
de furtună, şi ajungând în cele din urmă, „singur, noaptea, fără o
lanternă, fără un chibrit măcar“, ajungând la vasul-dormitor (unde
ceilalţi, care se simţeau „mici, fricoşi, meschini“, îl aşteptau
îngrijoraţi).
Pe marele Arghezi, autoarea îl „observă“ (şi resuscitează) în
mai multe împrejurări şi posturi, aşa zicând banale şi private,
surprinse în prozaismul cotidianului, însă grăitoare pentru
„completarea“ – fie şi prin detalii aparent insignifiante – a unui
portret moral şi intelectual al poetului. O seamă de impresii şi
observaţii datează din vara anului 1954, când autoarea şi-a
petrecut vacanţa la modesta casă de odihnă pe care o avea
Uniunea Scriitorilor în staţiunea Vasile Roaită (azi, Eforie Sud)
şi, între altele, a putut constata cum – este chiar titlul capitolului –
Arghezi ştia să vorbească şi cu Vlădica şi cu opinca , respectiv,
de pildă, cu „o femeie din partea locului, angajată ca îngrijitoare
la casa de vacanţă a scriitorilor“, dar şi cu un copil de trei-patru
ani (recunosc că citirea respectivei secvenţe mi-a produs o doză
de emoţie suplimentară faţă de cea a cititorului-standard, prin
instalarea unei rare posturi de lector in fabula, deoarece, ei bine,
copilul acela…eram eu !). Tot despre Arghezi, câteva consideraţii
prilejuite de privirea unor fotografii de familie, arătate de însuşi
poetul unor oaspeţi-pelerini veniţi la Mărţişor, într-un 21 mai, să-
l felicite de aniversară: „Ne-au arătat şi fotografii cu copiii. Au
adus mai multe. Deşi mă aflam în gospodăria marelui maestru al
literelor române, toată ambianţa avea căldură, o simţeam
familiară, îmi reamintea de curtea copilăriei mele dintr-o margine
de Bucureşti. Poare că acest sentiment l-a adus şi o fotografie
anume. Pe un pat obişnuit (…) stăteau lungiţi cap în cap Tudor
Arghezi şi doamna Paraschiva, iar între ei, pisica împreună cu cei
şapte, opt pisoiaşi. Era o fotografie care iradia căldură, calm
domestic, dar aducea prea mult cu felul în care se «trăgeau în
poză» familia mea şi vecinii noştri din cartier. Mă surprindea să
descopăr în ea, în «aşezarea personajelor în cadru», chipul
poetului, alchimistului combinării cuvintelor care gândise: «Omul
este un cocor care zboară pe dinăuntru»“.
Cu deosebire interesante – dublând, desigur, completând ori
retuşând alte, nu puţine, amintiri, inevitabil subiective, ca şi
acestea, care au fost deja puse în circulaţie pe acelaşi subiect –
sunt mărturiile privind faimoasa ( „mitica“, am putea spune, ori
„mitologizata“) Şcoală de literatură. Se reţin, între altele,
rândurile privitoare la cumplitele şedinţe de „demascare“
(ideologică), de fapt de (auto)umilire colectivă, impusă („Nişte
liceeni în fond, ajunseseră cu faţa schimonosită de ură, se
demascau între ei. Nu a curs sânge, nu s-au omorât între ei (…),
dar crima asta «fără sânge» era mai gravă, mutila suflete. Dintr-o
şcoală plină cu adolescenţi sensibili se construise cu cinism «o
haită de lupi tineri, turbaţi». Unii muşcau, alţii erau victime.“).
Tentaţia să amintesc şi alte „anecdote“, micro-portrete sau
medalioane determinate tematic este mare, însă am promis că nu
voi zăbovi în parafrazări rezumative, îmbiind, în schimb, pe cei
interesaţi, la lectură directă. Şi totuşi, „nu mă pot abţine“, dacă se
poate zice aşa, să mai evoc un episod, încărcat cu o savoare cu
totul specială, fiindcă pune în scenă două personalităţi de prim
rang – şi, totodată, deloc comode, „abraşe“, originale fără „poză“
– ale culturii noastre contemporane, şi anume pe Marin Preda şi
Lucian Pintilie. Cândva, la începutul anilor ’70, se preconiza –
înţelegem că ideea, demnă de toată lauda, îi aparţinea
memorialistei – o colaborare între cei doi creatori, în sensul că
Pintilie urma să realizeze un film după un text de Preda, mai
precis – pornind de la un fragment de roman publicat atunci în
presă. Autoarea ne explică: „Acţiunea era restrânsă, o scurtă
ceartă şi împăcare între doi tineri de la sat (ea îngrijea păsările,
«la o avicolă», iar el şofer sau mecanic prin zonă). Interesantă era
încordarea, tensiunea dragostei îndrăcite, rele, ce-i lega pe cei
doi.“. Totul părea să meargă foarte bine, până la o discuţie „de
lucru“, decisivă, între cei doi: „Marin Preda urmărea foarte
concentrat expunerea regizorului. Acesta imaginase câteva scene
tari, numai nerv, cu privire la cearta dintre cei doi iubiţi. În final,
violenţa vorbelor rele spuse avea să-i arunce pe ei doi tineri într-o
îmbrăţişare şi dragostea carnală să vină ca o eliberare, ca o
calmare. Până aici totul plăcuse scriitorului, dar mai urma o
scenă, ultima. În zori, tânărul părăsea camera fetei, iar aceasta, cu
gesturi repezite, aducea pe prispa casei un lighean plin cu apă să-
şi facă toaleta intimă (la vedere) într-un fel ce vroia să spună că
nu l-a iertat pe băiat, că-i este scârbă, că, în fond, vrea «să se
spele de el». În acest punct, Marin Preda a sărit în sus. Atunci l-
am auzit pe «ţăranul cast», aducând elogiul dragostei curate,
adevărate, «fără ligheane». «Dragostea adevărată nu e cu
ligheane», a strigat Marin Preda. “ Aflăm că :„Nici unul din cei
doi nu a cedat“. Filmul nu s-a mai făcut. Iată, aşadar, un caz de
incompatibilitate (de viziune) care a pus capăt unei potenţial
extrem de interesante colaborări ! Şi o mărturie despre resorturile
intime a două personalităţi creatoare, personalităţi accentuate,
ambele, şi diferite. Înclinaţia lui Pintilie pentru manipularea
sordidului, „trivialul“ utilizat artistic (cu rezultate de altfel
legitime şi fericite, în atâtea cazuri, în cadrul esteticii sale
particulare) e îndeobşte cunoscută ( şi se pare că regizorul, după
lunga pauză impusă de sem-exilul său din anii ’73-’89, a
materializat pe peliculă, în alt context, chiar secvenţa aceea, „cu
ligheanul“, într-unul din filmele de după 1990…). Însă prozatorul
– „acuzat“ de nu puţini de trivialitate frust-rurală, de naturalism,
de înclinaţie către cultivarea urâtului gratuit, îşi demonstra, prin
opoziţia lui de atunci, o „castitate“ (estetică) ţărănească, o
repulsie pentru obscen care-i consolidează mai degrabă imaginea
„luminoasă“. „solară“ şi echilibrată – ceea ce nu înseamnă deloc,
o ştim, „evazionism“, idilism, indiferenţă faţă de urâtul existenţei
– argumentată, şi ea (şi convingător ! ) de nu puţini exegeţi.
Am insistat asupra a două „dosare“ – despre scriitori şi
cineaşti – din cele trei în care sunt organizate aceste memorii, şi
s-ar putea deduce că al treilea, cel „privat“, propriu-zis
autobiografic, ar fi mai puţin interesant, mai lipsit de relief. Ei
bine, nu este aşa, ba chiar se poate spune că, dimpotrivă, sub
raport literar tocmai acest filon este cel mai izbutit şi cel mai
pregnant reconstituit, cel mai „interesant“ /cu şi fără ghilimele !),
şi asta, în parte, prin – în contextul actual – originalitatea lui
tematică… Autoarea stăpâneşte indiscutabil priceperea de a
revela virtuţile formative ale „măruntului“, ale „neînsemnatului“
şi „comunului“ – calificative care definesc, la urma urmei,
biografia marii majorităţi a oamenilor, indiferent de caracterul
(mai mult sau mai puţin) „extra-ordinar“ pe care ea îl poate
dobândi sub diferite raporturi. Lucia Olteanu, explorând propria
copilărie – dar şi, prin „preluare“, episoade ori aspecte din viaţa
ascendenţilor ei, care i-au precedat ivirea pe lume şi care, fără
îndoială, i-au fost povestite, sau, în unele cazuri, au fost
reconstituite „documentar“ (sunt invocate şi comentate fotografii,
documente de familie, scrisori, cărţi poştale militare, de pe front
ş.a.m.d) – , ştie să sondeze profitabil şi revelator „obişnuitul“,
tezaurul de experienţe fundamentale „ascunse“ de existenţele cele
mai aşa-zis obscure, enorma rezervă de omenie, capacitatea de
dăruire şi altruism ori, dimpotrivă, abjecţia sau ambiguitatea
răuvoitoare etc.
Autoarea a copilărit – cum însăşi explica, în citatul inserat
ceva mai sus, referitor la fotografia „domestică“ a familiei
Arghezi – într-o casă cu curte dintr-o margine de Bucureşti, mai
târziu în alte locuinţe, de pildă în zona Piaţa Unirii-Bărăţie-Sf.
Gheorghe, într-o familie de condiţie modestă, şi are darul de a
evoca în culori vii şi cu mult adevăr omenesc „vieţile inestetice“
din lumea celor necăjiţi. E o temă care – cultivată ostentativ şi nu
o dată inautentic (din „obligaţie“ ideologică, din populism sau
demofilie programatică, din raţiuni propagandistice etc..)fie în
epoca sămănătoristă, fie în cea a realismului socialist – a intrat,
azi mai cu seamă, în „dizgraţie “. Şi tocmai de aceea, abordarea ei
– convingătoare, plauzibilă şi marcată de autenticitate – capătă un
caracter de originalitate destul de pronunţat.
 Născută între cele două mari războaie din secolul trecut,
fiind copil în timpul celui de-al doilea şi având „istoria“ familială
funest afectată de precedentul, ea a fost confruntată, de la o vârstă
fragedă, cu spectacolul suferinţei (sau cu relatarea ei).
Se reţin multe pagini din acest – plin de farmec, în pofida nu
puţinelor episoade sumbre, întristătoare sau şocante – „dosar“
privat, din această autobiografie în fărâme. Pagini cum ar fi ele,
de pildă, în care e reconstituită atmosfera de armonie, inclusiv
interetnică, ce caracteriza vieţuirea măruntei omeniri truditoare
din jurul Pieţei Mari ( a Naţiunii, azi – a Unirii), de pe străduţele
din zona Bărăţie-Sf. Gheorghe, la sfârşitul anilor ’30 şi începutul
anilor ’40. Se reţin, mai ales – deosebit de dramatice, coroborând
alte mărturii literare asupra chestiunii – paginile despre perioada
războiului şi a ucigaşelor bombardamente aeriene care au răvăşit
şi însângerat Capitala. Frapează, astfel, imaginea – tragică,
involuntar suprarealist-macabră – a capului bunicului naratoarei,
„Moş Leonte“, descoperit – întreg şi desprins de trupul dispărut,
sfârtecat, „protejat“ de un cazan de rufe – pe acoperişul bisericii
Sfântul Ioan Nou la două zile după ce blocul în care locuise
familia, aflat în vecinătate, fusese pulverizat de bombe …Sau
cruzimea animalică a echipajului unui avion de vânătoare care
mitraliază, intenţionat şi în chip repetat, de la joasă înălţime, în
modestul cimitir în care familia urma să îngroape rămăşiţele
bunicului Leonte, micul cortegiu funerar în drum spre groapă
(câteva femei, un copil groparii, un cărucior pentru coşciuge:
imposibil de confundat cu vreun obiectiv militar !…). Sau, încă,
într-o amintire „repovestită“ (căci aparţinând mamei
memorialistei), datând din vremea ocupaţiei germane a
Bucureştilor, în timpul primul război mondial, figura anonimă a
unui soldat german care – fiind afectat la escortarea trenurilor
militare de aprovizionare – dăruieşte, periodic , unei copile
sărmane (pe care o văzuse culegând bucăţi de cărbune, printre
şine, în triaj…) saci de cartofi, de cărbuni etc., cu gândul,
probabil, la proprii-i copii, oricum – gest admirabil, de
generozitate dezinteresată, de omenie autentică.
 Toate aceste referiri concrete la „materia“ narativ-confesivă
a cărţii Luciei Olteanu au valoare de eşantioane, menită să
stârnească interesul pentru o lectură care rezervă destule surprize.
Caracteristice – şi definitorii – sunt, repet, îndemânarea autoarei
de a distila „interesantul“ din sfera „banalului“ şi, pe de altă parte,
marcata viziune morală ( de regulă nu şi fastidios moralizatoare ),
care predomină asupra hedonismului autocontemplării
nostalgice…O carte precum aceasta ( „modestă“, desigur, în
raport cu marile culmi ale genului memorialistic şi ale literaturii
„livrării de sine“) instruieşte şi emoţionează.
Nicolae Bârna