Sex și umor

Literatura și artele au avut de luptat, de-a lungul timpului, cu nu puține

opreliști și prejudecăți. Legate nu numei de temeri ale puterii politice (de la lise
majesté la cenzura totalitară) și ale claselor/castelor de la vârful piramidei
sociale, ci și – acestea, încă mai de durată – ținând de o fațadă moralistă (și
moralizantă), în destul de mare măsură, falsă, ipocrită și de reflexe pudibunde
induse de ea, pe tema sexualității în special. S-a luptat, cu îndrăzneală și
inteligență, ca iubirea (love) să nu mai fie separată artificial de...a face dragoste
(making love), în special în beletristică și în film. Scriitori ca D. H. Lawrence
sau Henry Miller au doborât astfel de obstacole și imaginarul sexului nu mai e
de mult diabolizat. Și câși mai știu că afost o vreme în care durata...sărutului(??)
pe ecran trebuia atent cronometrată? Pericolul (estetic, înainte de toate) a trecut
mai curând în cealaltă extremă: excesul de making love, în proză, în film, fără
artă și fără „randament” în arhitectura de sens a „obiectului estetic” (objet
esthetique), în care apare doar pentru că...„sexul vinde”(principiu de bază în
nescrisul „decalog” al marketingului).
S-a vorbit, s-a scris adesea, despre excesiva pudoare a scriitorului român.
Câte memorabile romane de dragoste avem și, chiar dintre acestea, în câte din
ele sunt și pagini de remarcabilă vigoare artistică, realiste, fără să cadă în
vulgaritate, având ca obiect „dorința”, libidoul, lʼ étreinte et la jouissance
erotiques și întreg „câmpul” lor, nu doar senzual și senzorial, ci și fantastic?
Puținătatea, în domeniu, vine din decență sau dintr-un soi de teamă nebuloasă de
adâncurile acestui „versant”, mai rar și prea timid „frecventat”, explorat, în
cultura românească? Și asta după Freud și atâția alți mari demistificatori și
detabuizanți?! În fond, încă în urmă cu atâtea secole, autori ca Boccaccio sau
Rabelais replicaseră pudibonderiei fățarnice pe o linie a imaginarului lor,
descinsă de spiritul unei „culturi (populare) a josului”, situată ironic și polemic-
dezvăluitor față de pudibonderia propovăduită, așa cum, la „cota” vremii noastre
excesele de „ fabricație” după epigonice, lamentabile rețete „erotizante” devin,
tot mai adesea, predilecte ținte de subminare ambiguu-ironică (la Honellebecq,
de pildă) sau de-a dreptul de ridiculizare parodică. Nu e scris Ferdydurke al lui
Gombrowicz, în mare parte, pe un tipar („adoptat” antifrastic) de „jucăuș”
vodevil, când, de fapt, efectul de profunzime unul neiertător caustic? Nu-și
datorează, decisiv, cehul Kundera popularitatea și triumful său, în Franța,
spiritului inconfundabil, în care întreaga sa creație îngemănează, inseparabil și
deopotrivă profitabil estetic pentru ambii „versanți”, temele „sexului” și
farmecul ludic al umorului ce-i este propriu, întrun imaginar literar căruia nu i se
poate contesta (sau ignora) „dimensiunea”, tot atât de reală, de implicații
existențiale grave?
Dacă tot am asociat, încă din start, potențialul literar (de „verb”) și pe cel
al filmului de artă (desigur: dominanta imago), atunci să amintesc și o
performanță ca aceea din Casanova di Fellini, cu licitația ironică ce-i este
proprie, pe măsura acumulării (în crescendo) de sugestii privind-o destul de
terre-a-terre „mecanică” a sexului. Umorul, ironia, ludicul persiflant fără a eșua
în parodie 100% nu numai că pot „coexista” cu accente de autentic adevăr
omenesc al erosului și iubirii, dar tocmai ele pot – și adesea reușesc – să le
ferească de clișeizare inerțială, de fals, de manieră. Abia astfel de ieșiri din
previzibilul „rețetei” (după care se fabrică, aș zice, cu toptanul, o întreagă
literatură de consum, centrată pe un anumit amestec de „mondenitate”, sex și
chiar trivialitate sadea pe linia lui), grație acelui tonus al umorului și ironiei, abia
astfel se evită alunecarea în pornografie, aceasta din urmă nedefinindu-se prin
„cruzimea” notației carnale în sine, ci prin rămânerea doar în ea, în „literalul” ei
anatomic și fiziologic, fără urmă de depășire a unui atare „nivel”, către alte
„straturi” și orizonturi ale ființei unui omenesc ireductibil la „pura” juisare.
A fost pentru mine o surpriză să citesc manuscrisul căruia îi prefațez
acum editarea. „Cocota” din prim-planul cărții este un exemplar cât se poate de
credibil (și semnificativ) în „logica” internă a textului, care nu face din ea nici o
„caricatură” a feminității, nici vreun „bau-bau” de intenție (cu încruntare)
moralizantă, ci – descoperit progresiv – în formula sa adaptabil - „pragmatică”,
într-un context românesc captat fără indignări retorice, nici complacere în
perversitate, ci cu un franc mărturisit (de către „narator”) apetit sexual, ba chiar
nuanțat, acesta, cu umorul și autoironia cuvenite unei ușoare, pasagere iluzii
„pedagogice”, de care cea dintâi gata să se „amuze”, să râdă de, e ea și, abia
secondând-o și renunțând la „utopia”-i rizibilă, revenit cu picioarele pe pământ
astfel, și el, „naratorul”. Un text scris fluent și lizibil, fără veleitare pretenții de
„artă” și de subtilități stilistice sau compoziționale, de-a lungul căruia ceea ce
pornește ca o amabilă înțelegere de schimb de...servicii, așadar nu sex tarifat
(micile ei șterpeleli nu se pun, singura mai de proporții îi este iertată după un
prompt „stânga-mprejur”), devine un prilej de dialogare – și confesiuni
autoportretizante, nu din gust al viciului, ci cu o senină „dezinvoltură” – cu o
femeie având în felul ei de-a fi și de a se „povesti” ceva de personaj picaresc al
sexului, cu nomadismul acestuia, răbufniri de răutate la adresa altora, poate și
unele înfloriri de laudăroșenii, dar mai ales un soi de intuiție rudimentară a
vulnerabilităților bărbaților luați drept ținte, ca și a cuplurilor în cazul cărora își
oferă serviciul de ...„suplinitoare”.
Există, bine articulat, un progresiv joc de nuanțe implicit acestui tandem
narativ (protagonistă vs. narator), de ordinul unui umor autentic, neostentativ,
dar cert. Acest gen de face – à – face , dezvăluitor, el este cel care ține loc de
„acțiune” și intrigă: e o altfel de „poveste” decât cele obișnuite în atâtea
„compoziții” calculat deocheate, în care, cel mai adesea, așa zisa lor „diegeză”
nu e decât un suport-pretext, chipurile „narativ”, pentru o suită de acceptări, și
atât pe calea unei atare procedări, nu se produce numai configurarea, întregită,
treaptă cu treaptă, a unei prezențe a ei, da, cu o identitate sumară, dar credibilă, a
sa (de personaj, e drept, deloc complicat, complex nici atât), ci și captarea
climatului unei anumite „lumi”, căreia „domnișoara Adina” îi este perfect
adaptată. Una cât se poate de departe de a fi nici a vreunor incorigibili și
sofisticați Don Juan și Casanova..., nici, de asemenea, a unor fatidice curtezane
de „lux”. Dimpotrivă, e un destul de pedestru și mic, mărunt, „univers” al
sexului, paralel celui marital, socotit legitim și...„oficial”.
Proza lui Vasile Diacon, fără veleitare pretenții literaturizante, iese din
intuirea unei realități mai curând sociologice și psihosociale, proprie unor atare
culise ale sexualității, distincte față de mai vechea („tradiționala”?) instituție a
bordelului, ca și față de mai noile forme, atât de „inventive” și stimulate de
tehnologiile „comnuicării”, de business în domeniul a ceea ce anglofonii n-au
întârziat să eticheteze drept sexonomics (economie a sexului). Altfel spus, un
mod al „branșei”, dar în nota unei diletante débronillardise, foc de...„isteață”,
șmecheră și alunecoasă, ba chiar, peste toate astea, înzestrată, aș zice, și cu o
anume doză de miticism (aici în feminina lui versiune „sexy”), un întreg
mănunchi de „semnalmente” asociate intratextualei imagini a „cocotei”. Și
tocmai de aceea, ceea ce a scris autorul în paginile cărții de față nu e
pornografie, pentru că porne, etimenul elin înseamnă prostituată, ceea ce
„eroina” sa, riguros semantic nu e, cu siguranță, cu atât mai puțin în relația ei cu
naratorul. Dar, chiar și dincolo de această limitare, ce anume este ea oare?
Rămânând în nota textului însuși: un soi de...„autodidactă”, de freelanced
„întreprinzătoare” în domeniul, încă neîngrădit, pe la noi, de legi și de fisc, al
sexului ca...„reanimare” naturistă (ar fi prea de tot să-i zic „bio”, nu?).
Subtitlul „carte interzisă fetelor cuminți” își are reversul – dovadă de
abordare ludică, din partea autorului, în dedicația făcută „tuturor viitoarelor
posibile soacre ale domnișoarei Adina, personajul nostru, care merită să afle ce
n-a ratat aceasta în anii tinereții”, cu malițioasa-i sugestie, subterană, de simulată
„decență”..., echivoc jucat al „dezvinovățirii” – capcană, cu mizanscena ei de,
astfel, autosubliniere. În țara cu un destul de bogat folclor grivois și în care
Creangă și-a scris Povestea poveștilor (buruienoasă, dar intratextual divin
binecuvântată, adevărat antidot, avant la littre administrat, contemporanelor
deșuchieri de limbaj „geni(t)al”), de ce nu ar fi loc și pentru „confesiunile”
Alinei, cu trena lor de sugestii privind fațadele, ipocriziile și cu umorul implicit
lor în dialog cu naratorul lui Vasile Diacon?!

Nicolae Crețu