Bunica și ateismul

Primele mele amintiri pe care le găsesc atunci când scormonesc în trecutul

meu îndepărtat, pe când aveam vreo trei ani, sunt legate de bunica, al cărei nume
Domnica, mi s-a explicat mai târziu, vine de la doamnă și sărbătoare, adică
duminică. Că fusese o doamnă o arăta finețea ei îmbinată cu delicatețea
gesturilor sale, dublată de o căldură aparte a vorbelor atunci când îmi spunea
povești cu zmei și feți-frumoși, cu zgripțuroaice, zâne bune și Ilene Cosânzene
ori multe pilde de prin Biblie.
Deși nu făcuse prea multă școală, avusese un fel de drogherie care a ras
atunci când nemții au pus (au dat) foc satului, în septembrie 1944. A rămas un
fel de doftoroaie vestită peste multe sate, de unde veneau bolnavi aduși cu căruța
și ea îi trata cu punerea de lipitori, iar aceștia plecau pe picioarele lor.
În fiecare dimineață, după ce se spăla pe față și se închina, deschidea
lădoiul în care-și ținea lucrușoarele de preț, lua Psaltirea, din care citea
plângând. Citea, plângea și se ruga la Dumnezeu să-i aducă acasă pe feciorul său
Niță, care plecase pe front și nu mai revenise, deși războiul luase sfârșit cu zece
ani în urmă. Trecuseră zece ani și izvorul lacrimilor nu secase. Veneau din
prizonierat alți bărbați, fiul ei, nu...
În dorul lui Niță, mă lua în brațe și îmi povestea, de cele mai multe ori,
întâmplări din Biblie, când cu șapte vaci grase și șapte slabe, ori cu șapte spice
cu boabe frumoase și altele șapte cu boabe seci, când despre cum Noe a
construit o corabie și a adunat toate vietățile de pe Pământ, explicându-mi ce e
acela un potop și multe altele pe care, cu toate că nu le înțelegeam, îmi plăcea să
le ascult cum mi le povestea.
Nu pot spune că la vârsta la care am început școala nu aveam câteva
cunoștințe de sorginte biblică despre originea divină a Lumii, despre primii
oameni, despre bine și rău etc.
Tot ceea ce rânduise cu sârg în mintea mea, avea să se prăbușească într-o
singură zi, după ce începusem cu mult școala, când dascălul meu Chiril Dranca,
și el întors cu bine de pe front, după ce fusese chemat la ordine de noii
diriguitori ai învățământului, punându-i-se în vedere, a început educația ateistă,
zicându-ne într-o bună zi, pe un ton, rece, aspru și sec: „Să spuneți părinților
voștri că nu există Dumnezeu și să țineți și voi minte că nu există Dumnezeu!”.
După câteva clipe în care ne-a privit atent, a întrebat scurt: „Ați înțeles?!”. Un
„da” prelung a fost răspunsul clasei. Eram în clasa întâi.
Câteva ceasuri mai târziu eram acasă, la masă: eu și bunica la capetele
mesei, iar pe o laterală mama lângă ea și tata lângă mine. Mâncam, în liniște,
borș de barabule, fiecare din blidul său și nu toți dintr-un castron, cum văzusem
pe la alte case din sat. La un moment dat, bunica mă întreabă: „Vasilică, ce-ai
mai învățat azi la școală?”. Răspunsul meu, care vine la fel de sec și indiferent:
„Că nu există Dumnezeu.” – o paralizează pur și simplu pe bunica, parcă o
năucise.
Cu o patimă pe care nu o pusese niciodată în pildele pentru mine, bunica a
reluat o poveste despre o întâmplare de demult despre un sfânt care a refuzat să
renunțe la credința sa în Dumnezeu, fapt pentru care a fost aruncat într-o temniță
și ținut acolo o săptămână fără mâncare și când a fost scos era mai frumos și mai
gras decât în momentul încarcerării. În momentul în care s-a oprit, eu, în
naivitatea mea cuceritoare, am zis: „Taaaci, bunică. Noi îți dăm de mâncare în
fiecare zi și mata tot slabă ești.”
În acel moment, tata, care ajunsese cu lingura cu borș la gură, a izbucnit în
râs împroșcând borșul pe masă. A lăsat lingura, s-a ridicat instantaneu de la
masă și, râzând, a ieșit în grabă din casă.
Bunica mă privea uluită și nu-i venea să creadă ce aude. Unde se duseseră
anii întregi de explicații și lecții despre creștinism?
Nici tata nu a mai reapărut la masă.
Iată ce face o vorbă nevinovată în gura unui copil!