Nicolae Crețu

Ovidianul Traian Diaconescu

Despre universitarul Traian Diaconescu, colegul nostru clasicist,

profesorul și cercetătorul temeinic, poetul din el(pasionat și în opera sa de
specializare academică, așa cum o arată destule pagini ale acesteia, de poezie) și
omul, a scris deja în ZDI, substanțial și frumos, cum era și de așteptat, Eugen
Munteanu, prin propria-i formație mai apropiat personalității evocate in
memoriam. Cum au vorbit, de asemenea, la acel, recent, moment al despărțirii,
la fel de aprofundat și cu nuanțele de mare preț ale unor colegiale și umane
afinități și confluențe, universitarii Constantin Frâncu și Anton Dospinescu,
alături de Ion Vicovan, decanul Teologiei ortodoxe. Filologi și teologi, toți
oameni de aleasă și înaltă cultură, în măsură să-i cunoască îndeaproape meritele
și să i le aprecieze cum se cuvine, în temeiul acestei cunoașteri.
Cuvântul nostru, scris sau vorbit, de mărturisire publică a ceea ce ne
leagă și dincolo de un atare sfârșit de viață, tenace și rodnică, de fapta și
amintirea unui mare coleg, cum a fost și Traian Diaconescu, este însă și un prilej
de a reflecta, cu un maximum de seriozitate și conștiință a responsabilității
morale pentru adevărurile ce trebuie rostite înainte de a fi prea târziu, cu privire
la ce se întâmplă, sub ochii noștri, cu școala românească, cu „educația” și
realitățile ei de acum. L-am ascultat pe colegul lingvist Dumitru Nica vorbind
despre Traian – tânărul absolvent bucureștean de la Clasice venit la Filologia
ieșeană în anii ʼ60 și primit cu căldură și satisfacție de savantul Profesor Teofil
Simenschi. O voce care urma celor ale tinerilor iulian Hrușcă și Mihai Baltag,
discipoli deveniți continuatori remarcabili ai celui evocat. Și această alăturare de
generații pe o aceeași temă esențială, a comunicării și solidarității intelectuale
dintre magistru și urmașii săi în branșă nu mi-ar fi putut „suna” în niciun alt
context, cred, mai adânc în semnificație și mai intens emoțional decât în acela
tocmai al studiilor clasice. Pentru că e vorba de un tezaur – piatră de temelie ( a
spiritului european și a culturii mondiale) ca acela al Antichității greco-latine,
front de lucru care leagă un corpus (de opere) – moștenire, peste secole și
milenii, de studioșii domeniului, în „ștafeta” generațiilor succesive ale
benedictinilor lor „moștenitori”. Umanitatea nu se poate lipsi de astfel de valori
fundamentale, Universitățile adevărate își apără continuitatea unor atare școli de
cercetare și acest lucru trebuie înțeles de orice ministru al Educației care știe să
vadă și dincolo de „idei” și cifre birocratice.
L-am ascultat adesea pe Traian Diaconescu vorbind despre pericolul
marginalizării Studiilor clasice (de parcă am fi încă pe vremea ceaușistei
ministrese Aneta Spornic), cu durere și cu preocupare pentru mai tinerii colegi.
A scris Eugen Munteanu în repetate rânduri, pe aceeași temă sumbră. Dar vrem
să avem lingviști, filologi, literați, de înalt nivel, fără cultură clasică? Generația
mea a trăit o atare situație ca pe o infirmitate intelectuală imputabilă
comunismului, dar „azi”?! sau acum li se face pe plac altora, „noilor barbari”
(despre care nu întâmplător se vorbește)? Îi vedeam adesea împreună pe colegul
meu de studenție Dragoș Moldovanu, pe Constantin Frâncu și pe Traian
Diaconescu, îi legau și apropiau preocupările lor de cercetare, desfășurate pe căi
diferențiate, toate însă cu rădăcini în latinitate, cum și clasicistului îi era de folos
familiarizarea colegilor săi, nu numai teoretică (concepte, metodologie,
orientări) cu evoluții din lingvistica mondială. De ce nu s-ar căuta, în prezent,
forme de fortificare a culturii clasice, atât de necesară, nu numai la Litere, ci în
general în zona umanioarelor?
Am ales să pun însemnările de față sub simbolica acoladă a poetului
exilat la Tomis. În timp am scris (și publicat) despre volumele de poezie ale
profesorului, cele apărute la Editura ieșeană Ars Longa. Cum am scris
(manuscris rătăcit, din păcate, în „drum” spre redacția de destinație) și despre
ultimul, cel scos la „Junimea”. Poezie lirică autentică, filtrată printr-o
sensibilitate culturală autentică, deloc amenințată de vreo uscăciune (sau
emfază) „livrescă”, dimpotrivă, de natura unei emoții intelectuale vii, trăite.
Realizate într-o „tăietură” de sorginte clasică (brevitas)și de o nu mai puțin
luminoasă claritas: una a cărei lumină vine din metafora nediluată și nici
artificial încifrată. Cum am notat și altă dată, Dobrogea ovidiană e în viziunea sa
și un spațiu iluminat de tandrețea mariajului celui născut în Bălceștii Olteniei cu
o fiică a „Tomisului”, distinsa sa Doamnă, profesoară de engleză în Iașii
amândurora și ai copiilor lor, crescuți întru frumusețe și elevație într-un mediu
familial de nobile seve, ale inteligenței, culturii și muncii, cum s-a și văzut ca
devenire în timp a fiecăruia.
Profesorul, devotat muncii sale de profesionist al catedrei și atâtor
discipoli (licență, master, doctorate), cercetătorul savant mereu absorbit de
munca sa, vorbind cu pasiune și (auto)exigență despre munca în domeniul
specialității sale, opera legând, în complementaritatea lor, truda laborioasă a
clasicistului și fiorul liric al poeziei, nu numai cel din paginile autorului, ci și ale
traducătorului, colegul prețuit și iubit, de înaintașii săi, ca și de urmași, omul în
al cărui aluat sufletesc sunt rădăcinile și sevele hrănitoare ale tuturor celorlalte
„dimensiuni” aici evocate: Traian Diaconescu, unul dintre acei oameni cărora
Alma Mater ieșeană de azi le datorează o nobilă transmisie de valori în dialogul
și succesiunea generațiilor ei de alumni.
 Capcanele „libertății”
Titlul – „prag” de mai sus nu a ieșit din vreo încercare a mea, de a face să
arate cât mai spectaculos răspunsul la întrebarea-cheie, cât se poate de justificată
și binevenită acum, la împlinirea a trei decenii de post-ceaușism (cu „post-
comunismul” altfel stau lucrurile și ar merita o discuție aparte). Care e rodul lor?
Cu ce ne-am ales din ele? Good question, vorba anglofonilor, nu și a
„romglezilor”. Dar nu vi se pare că în chiar miezul ei e cuprinsă, de fapt, o alta,
încă și mai precizat gravă: ce-am făcut noi înșine (deși, e adevărat, nu numai de
noi a depins), din „momentul” în care am avut-o, în sfârșit, cu și din libertatea
noastră, a cetățenilor României, una dintre valorile cruciale ale omului, din
totdeauna și de oriunde. Ce realitate trăită, vie, combative am fost în stare
fiecare dintre noi să-i dăm? Și, prin asta, ce preț real, nu doar visat sau legănat în
iluzii?
Semnele vulnerabilității s-au văzut de timpuriu. Libertatea și democrația
autentice, nu mimate, nu pervertite (din fașă), cer educație, o pregătire să le
apere de fals, de batjocură și imposture, de efectul pervers al folosirii
simulacrelor lor tocmai de cei care le sunt adversari. Cine decise, oare, legenda
„dizidentului” Iliescu și postura lui de lider al „emanatelor”? Ce forțe ascunse,
dosnice, urzeau manevrele contra partidelor istorice (PNȚ și PNL), dricul trimis
lui Coposu, mineriadele, întreținerea minciunilor și calomniilor antidinastice?
„Ciuma roșie” era active încă de atunci, avansurile făcute serviciilor țineau de
aceeași „emanație”, „statul paralel” atunci se „înfiripa”, cu grăbire și zel de către
înaintașii lui Dragnea și Coldea în convergență cu cei ai traseistului Tăriceanu,
strecurați („acoperiți” sau nu) în toate partidele. „Mândri că sunt români”, mai
încoace, șmecherași de calibrul lui Ponta, ei, urmași la șefia PSD ai celui care au
ratat șansa istorică a reunirii Basarabiei cu România atunci, la cald, în ceasul
dezmembrării URSS? „Românismul” unora ca Iliescu (sau, dincolo de Prut,
Snegur) temători de încruntarea Kremlinului?! Ca apoi, la Centenarul României
Mari, să se pună placa „întristării” de menținerea efectelor geo-politice ale
pactului Ribentrop-Molotov? Speranța regăsirii, împreună, în UE? E limpede ce
șanse are ea, cu Dodenii Moscovei aleși „democratic” de destui români
basarabeni (de „moldoveni” nici nu mai vorbesc) amețiți de propaganda
rusească. „Poduri de flori”, da, cu asta ne-am… „ales”. Politica externă a
României postceaușiste? O fi existând așa ceva, o fi ea „sublimă”, vorba lui
nenea Iancu, dar…Zahariselei meleșcane (și a altora ca el) îi datorăm
„aplombul” lui Kuzmin.
Da, singurele realizări, nu doar memorabile, ci și benefice, cu adevărat,
României și românilor: intrarea în NATO și UE. Fără ele, ne-ar fi pândit ceva
destul de apropiat de soarta Ucrainei, asta în plan extern. Iar „acasă”, în țară și-
ar fi făcut cu totul de cap PSDragnea și PSDăncilă cu Iordachii lor, cu OUG-uri
nocturne, „reevaluări” și criminali, tâlhari, violatori puși în libertate, cu mari
corupți „despăgubiți” (pentru bruma de detenție) și lăsați cu conturile bancare
neatinse. Uită cineva lamentațiile pe tema „denigrării” (sigur, a „țărișoarei”
mult…iubite) la Înalta Poartă de la Bruxelles? Liberi s-au dovedit acei români
care au ieșit în stradă să apere idea de democrație de demagogii ventriloci ai
PSD și ALDE, să se bată pentru o Românie a libertății de gândire și acțiune,
împotriva botniței și a jandarmilor lui Carmen Dan.
Alegerile europarlamentare și prezidențiale au arătat o dezmeticire chiar și
a electoratului PSD. Acestuia și aliaților lui li se datorează o imensă înșelătorie
politică, cea a „prosperității” artificiale (Dragnea-Vâlcov-”Orlando”), „măriri”-
praf în ochi (vs. prețuri și inflație), dar bune să acopere măgăria „pensiilor
speciale” și a sinecurilor „cu dedicație”, reversul lor dureros fiind zero investiții,
continuarea emigrării-exod, scăderea demografică și lipsa forței de muncă.
Șansele de reconstrucție economico-socială durabilă, ele, de tăierea acestui nod
gordian sub guvernările de aici înainte vor depinde. Și de capacitatea noastră, a
tuturor românilor, că generoasă realmente cu cetățenii votanți nu are cum fi o
politică a unor astfel de șpăgi electorale, jalnic „agreate” la modul „după noi,
potopul!” Dar inteligența, sau lipsa ei, în gospodărirea politică a potențialului
țării trebuie judecată, evaluată și după criterii și indici privind remodelarea
mentalităților prin educație cu gândul , desigur la școala de toate gradele, dar nu
numai la ea. Când miniștri ai Educației declară că plagiatul e o problemă minoră
e grav, pentru că întreaga ierarhie a valorii intelectuale (și a recunoașterii date ei
social) e astfel subminată, falsificată. Și „terapia” ar trebui începută cu
conștientizarea faptului că neistovita tămâiere elogioasă a tehnologiilor
informației și „informării” are un revers de lenevire a minților încă din
gimnaziu. Procentul scandalos de analfabetism funcțional e „rodul” de sinteză al
fugii de lectură, capital de timp economisit astfel, în favoarea logoreei pe mobil,
a „navigației” la întâmplare pe net și a popularității „dependente” de like-uri și
alte asemenea criterii.
Cea mai dezamăgitoare e „recolta” celor trei decenii în creația de valori
ale culturii de „bunuri simbolice” în domeniul artelor. Au înflorit cu adevărat
domenii ale umanitarelor, ca filosofia, sociologia și psihologia social (și nu la
infuzia unot absolvenți de vârf în staff-uri de partied mă gândesc) și ele însă încă
destul de departe de a se măsura pe picior de egalitate, cu alte spații culturale de
vârf angajate în competiția „fără frontiere”. Ieșirea de sub obrocul communist,
de propaganda și ideologizare, nu a însemnat, din păcate, ipso-facto, și un
indiscutabil acces, la libertatea cea mai prețioasă, cea de creație pe linia unor
valori noi și realmente perene, nu efemere, succese doar aplicația? Rămânerea în
încă mentalitatea perdantă a „sincronizării” cu ce se poartă, cu ce e „la modă”
ailleurs. Cum să se scrie capodopere ale romanului de pildă, când se rămâne în
siajul, multiplu bătătorit și dovedit deja, oriune, steril, al postmodernismului ca
interminabilă, autorepetitivă și stearpă, narcisistă joacă a romancierului –
„păpușar” cu personajele sale – „marionete”, știindu-se bine că temeliile
perenității nu pot fi decât în inepuizabilă complexitate și profunzime a
personajelor și nu în vreo performanță de prestidigitator/mânuitor de procedee și
travaille-uri ale unei oricărei virtuozități tehnice. Gabriela Adameșteanu-
scriitorul. Iată o scriitoare care nu-și sacrifică personajele etalării unei abilități
combinatorii, păpușărească. Da, mai sunt și…excepții de la „regula” molipsirii.
Dar în rest?