Scrisul feminin

ieri (în trecut) și azi în România

Mihaela Dumitru Bacali
Școala Doctorală ,,Studii literare și culturaleˮ
Universitatea din București, România
École Doctorale LLSH
Université Stendhal Grenoble 3 France
• Întrebări de cercetare
Care este rolul şi statutul literaturii feminine? Există
ea cu adevărat, sau este o invenţie a feministelor,
ascunzând o mare doză de frustrare? Dacă există,
este inferioară din punct de vedere estetic celei
create de bărbaţi? Pretinsa marginalitate a literaturii
create de femei este o problemă sociologică sau ţine
de istoria mentalităţilor?
• Stereotipuri
Literatura ,,feminină” este una edulcorată,
sentimentală, cu o mare doză de subiectivitate, de
lirism, de emoţie, în timp ce literatura ,,masculină”
este una a obiectivităţii.
Literatura ,,feminină” a fost mereu plasată sub
semnul marginalităţii, uneori chiar sub cel al
mediocrităţii.
• Observații generale
Întâlnim o diversitate de puncte de vedere asupra „scrisului
femininˮ. Pozițiile exprimate cu diferite ocazii sunt: fie de
acceptare totală, fără rezerve (cea mai mare parte), fie
sceptice (mai puține), fie de negație totală (cele mai puține).
Contextul literar și cultural al apariției dezbaterilor legate de
acest subiect este cel al României începutului de secol XX,
moment caracterizat prin apariția literaturii feminine care
începe să devină o realitate. Primele „scriitoareˮ își făcuseră
apariția pe scena literară în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea.
• Primele luări de poziție legate de acest subiect apar la începutul secolului
în sânul revistei Viața Românească.
Viața Românească (prima etapă de apariție 1906-1916, Iași)
„Desigur că sufletul femeiesc se deosebește de al bărbatului și se
deosebește mai ales în privința sensibilității, adică a acelei însușiri din care
mai ales rezultă opera de artă. Așadar, opera de artă datorită unei femei
va fi altfel decât cea a unui bărbat.ˮ
(G. Ibrăileanu, „Arta și critica feminină”, Viața Românească, nr. 8, 1906, pp. 267-269)
„Cântarul cu care se judecă, deci, operele feminine are desigur un defect:
o sensibilitate excesivă care-l face mereu să oscileze în plus sau în minus,
după diferite influențe lăturalnice, străine de valoarea în sinea operei ce
trebuie cântărită.ˮ
(Izabela Sadoveanu, „Critica feminină”, Viața Românească, nr. 7, 1906, pp. 108-112)
• Cenaclul Sburătorul (1919-1943) și Eugen Lovinescu
Cenaclul Sburătorul își desfășoară activitatea între
1919-1943 și se polarizează în jurul personalității emblematice a
mentorului său, Eugen Lovinescu. El este cel care reuneşte o
pleiadă de scriitoare, cărora le oferă cadrul propice de afirmare.
Emanciparea femeii devenise o realitate, iar numeroasele
prezențe feminine care participă la ședințele cenaclului nu fac
decât să o dovedească. Aici se conturează pentru prima oară
conceptul de „scriitură femininăˮ, iar Lovinescu este cel care o
definește, pornind de la primele scrieri ale Hortensiei Papadat-
Bengescu.
 Însușirile literaturi feminine ar fi, în viziunea lui Lovinescu:
•Prezența sentimentului. „Femeia trăiește în lumea sentimentului ca într-o lume proprie.
Funcțiunea ei primară e de a iubi. Amantă și mamă, iată cele două tipare ale eternului
femininˮ.
•Senzualitatea. „Senzualitatea e o notă a unui suflet feminin cu mult mai complicat. (...)
Sentimentul e urmărit până în ramificațiile lui cele mai îndepărtate. Inima nu mai e peștera
sacră a misterelor eleusine în care se cifrează riturile iubiriiˮ.
•Misterul feminin. „Cum o femeie nu vorbește, ci șoptește, nu se declară, ci sugerează,
literatura ei devine o adevărată criptografie, un zvon de cuvinte misterioase, de senzații
acoperite pe jumătate, de vag poetic, o literatură cu cheie (…), o literatură de umbră și de
șoapte, de mister și de alcov capitonatˮ.
•Natura contradictorie a sufletului feminin. „Literatura scriitoarei e femeie: atrage,
făgăduiește fericiri pe care nu le dă; ridică piedici peste care numai puțini trec cu plăcerea
greutății învinse, mângâie zgâriind și te lasă cu o nelămurită senzație de plăcere și
nemulțumire. Nu fără șovăire pășește, deci, criticul, pentru a se lămuri pe sine și pe alții,
încercând să definească natura talentului contadictoriu al scriitoareiˮ.
• Previziune
„Ne îndreptăm spre feminismul integral, așa că urmașii noștri
vor trăi sub regimul egalității totale. Înaintea inevitabilului ne
închinăm. Sunt însă romantici ce-și închipuie că numai în ziua în
care femeile vor avea toate drepturile, își vor da seama de ce au
pierdut, întrucât podoaba lor cea mai mare era tocmai în
neegalitate și în lipsă de drepturi, și cu farmecul fragilității au
cucerit lumea. Vor câștiga toate drepturile, dar vor pierde unica
armă a sexului lor: maiestatea slăbiciunii. Din ziua când cu toții,
fără deosebire, vom fi încordați spre aceeași bucățică de pâine,
stropită cu sudoare, omenirea va fi pierdut ceva din poezia
feminității, (...) despuierea feminității de atributul tainei.”
 Evoluția scrisului feminin, lucrare semnată de Margareta Miller-Verghy și de
Ecaterina Săndulescu, 1935, prefațată de Eugen Lovinescu, este o antologie de
literatură feminină, singulară în peisajul literaturii române, care conține o notă
biografică și critică pentru fiecare scriitoare și una sau mai multe bucăți literare ale
acesteia. Ceea ce uimește este mulțimea de scriitoare antologate: 34 în acest volum și
încă 38 în volumul al doilea, care nu a mai apărut. Unele dintre ele au rămas în istoria
literară, în special cele care au scris în limbi străine, altele însă au rămas cu totul
necunoscute. Criteriile de departajare au fost uneori încălcate; lucrarea însă rămâne
una de referință și, din câte cunoaștem, singura de acest gen din istoria literaturii
române. În „Prefață”, Eugen Lovinescu își reconsideră atitudinea din 1922.
,,Arta nu cunoaște sex, vârstă, regiune și chiar, în ultimă analiză,
naționalitate, ea se satisface prin substanța sa și se grupează și ierarhizează după
criterii exclusiv estetice. Principiul nu suferă nicio discuție și rămâne absolut. (...) Și
totuși, deși nu se pune problema de a grada operele de artă după sex, pentru a ușura
cunoașterea, există criterii secundare care fac existența unei literaturi grupate după
regiune, sex, vârstă posibile.ˮ (Eugen Lovinescu, „Prefață”, p. ?)
• O altă poziție exprimată în aceeași epocă este cea a lui Camil Petrescu, în
articolul „Notă despre romanul feminin”. Și el este un partizan al literaturii
feminine. De altfel, femeile scriitoare deveniseră deja o realitate de netăgăduit
(Hortensia, principesa Bibescu, Lucia Demetrius, Anișoara Odeanu). Trăsăturile
scrisului feminin sunt pentru Camil Petrescu: „sensibilitate femininăˮ,
fragmentariul, arta detaliului: narațiunea „devine o țesătură de stări sufletești,
nuanțate la nesfârșit ca o broderie, ai spune că e un soi de pointillism intuitivˮ,
simplitatea și veridicitatea: „totul e de o simplitate și de o veracitate care
seamănă cu începutul lucrurilorˮ.
Consideră starea maladivă tipică pentru femeie și, deci, prezentă și în literatura
feminină.
„Femeile, aceste bolnave de totdeauna. Proust (care era o sensibilitate cu
adevărat feminină) arăta cândva adevărul adânc de tot că adesea starea
bolnăvicioasă dezvoltă inteligența în totalitatea virtualităților eiˮ. (Notă despre
romanul feminin, Revista Fundațiilor Regale, an IV, nr.2, 1937, p. 400-402)
• O poziție sceptică întâlnim la Tudor Vianu, în articolul
„Feminismul și lupta sexelor”, Sburătorul, an I, nr. 10, 1919,
pp. 228-229
„Victoria feministă e pe cale. O parte din drepturile
cetățenești au fost acordate femeilor... Mare și necuprinsă
revoluțiune. În curând fața lumei se va schimba, istoria își va
potența cu încă un coeficient complexitatea raporturilor sale.
Străvechiul conflict dintre sexe va înainta de pe tărâmul
biologic pe cel social. Dragostei i se va adăuga concurența... Și
vechea luptă rămânând identică cu sine însăși, mijloacele se
vor schimba, interesele se vor prefaceˮ.
• Eugen Ionescu exprimă însă un punct de vedere cu totul negator.
Deplânge „vremurileˮ, societatea contemporană politizată, în care scriitorii nu-și mai găsesc
locul: „a fi scriitor și ins contemplativ este astăzi un lucru deocheat, nelalocul lui, ridicul. Toată
lumea știe, cu alte cuvinte, că doar accentul cade pe politic, pe fapta materialăˮ. Scriitorii s-au
„slăbănogitˮ spiritual și au sfârșit prin a se ocupa și ei de politică sau, în cel mai bun caz, spre
„preocupări de eticăˮ. El remarcă o „oboseală a culturiiˮ. „Slaba noastră cultură nu poate
rezista momentului politicˮ. Un simptom al vieții literare este acela că tinerii scriitori au lăsat
locul fetelor. „De-acum înainte literatura și cultura vor fi treburi femeiești sau ale unor bărbați
impotenți și efeminați. De altfel, nu vedeți că literatura celor mai tineri (bărbați) este tristă,
pesimistă și rușinoasă de a fi literatură? În schimb, literatura fetelor ia ofensiva cu optimism,
amor, moralitate, voie bună și, cum este firesc, mediocritate.
Nu mai avem, deci, scriitori tineri, dar avem fete, numai fete, pensioane de fete, școli de fete,
interioritate de fete, fete amoroase, fete studente. Înainte, fetelor! Să faceți cultură și
bucătărie! Și iată bucătăria devenită salon cultural: Erastia Peretz, Anișoara Odeanu, Lucia
Demetrius, Yvonne Rossignon, Sidonia Drăgușanu, Maria Rădulescu, Coca Farago, Elena
Eftimiu etc, etc.
În curând se vor politicianiza la rândul lor. Și literatura și cultura se vor copilări de tot.ˮ
(Eugen Ionescu; Generația fetelor, Viața Literară, Revistă de informație critică, literară și artistică,
anul X, nr. 10, iunie 1935, p.1)
 Dacă în perioada interbelică intervențiile pe tema
scrisului sau literaturii feminine au fost puține și îndepărtate
unele de altele în timp, iar în perioada comunistă ele au dispărut
cu desăvârșire, după 1989, ele au devenit frecvente. Se remarcă
acum și tendinţa mai pregnantă de conceptualizare, dar și
dorința, exprimată ferm, de a recupera o literatură de cele mai
multe ori ignorată atât de critică, cât și de publicul larg. De astă
dată chiar femeile-critic sunt cele care militează, prin scrierile
lor, pentru impunerea acestui concept, aducând în atenția
publicului larg sau literat figuri de scriitoare uitate.
• Prima lucrare serioasă consacrată scrisului feminin, un adevărat caleidoscop al
prozei feminine moderne, este Prozatoare ale literaturii române moderne
(Biblioteca Revistei Familia, 1994), aparținând Lianei Cozea.
Există la noi „o tradiție a scrisului feminin, o literatură feminină, ca spațiu literar
distinct, oarecum asemănătoare literaturii engleze – feminine prose sau
women’s writingˮ (surorile Brontë, Jane Austen, George Eliot, Virginia Woolf).
„Credem că acceptarea, cu seninătate și în deplină cunoștință de cauză, a
existenței de facto a sferei «feminine» din cadrul literaturii române nu trebuie
interpretată ca act discriminatoriu cu tendințe izolator-peiorative și nu
înseamnă descalificare valorică. Negarea vehementă și cu obstinație a
specificului feminin al unei atari proze o lipsește, nemeritat, de calitățile ei
intrinseciˮ. Utilizarea criteriilor estetice nu exclude însă sesizarea unei „vociˮ
unice și inimitabile pe care o reprezintă proza de ficțiune sau eseistică ieșită de
sub pana scriitorilor de sex feminin.
• Elena Zaharia-Filipaș, Studii de literatură feminină, Editura Paideea, 2004
O altă „voceˮ de critic literar care pledează pentru „scrisul femininˮ este cea a Elenei
Zaharia-Filipaş, cadru universitar, autoare a volumului Studii de literatură feminină, apărut în
2004. Studiul reunește eseuri critice despre scriitoare românce, precedate de un comentariu
asupra afirmațiilor lui Eugen Lovinescu despre literatura feminină. Elena Zaharia-Filipaş
construiește, plecând de la afirmațiile lui Lovinescu, o definiție a conceptului de literatură
feminină, definiție care va fi completată de un tablou cuprinzând câteva portrete de
femei-scriitoare.
O remarcă pertinentă este aceea că multe dintre scriitoarele noastre se nasc sub oblăduirea
unui personaj masculin: fie soț, fie tată. Este cazul Hermionei Asachi, al Iuliei Haşdeu, al
Adelei Xenopol, al Sofiei Nădejde, al Veronicăi Micle, al Matildei Cugler-Poni, al Mariei
Mavrodin etc.
O alta, la fel de interesantă, este aceea că „scriitoareleˮ se formează de multe ori în cadrul
unei reviste, se formează în atmosfera acesteia și profită de ea pentru a reuși pe scena
literară. Ca exemple, autoarea ne oferă numele Matildei Cugler-Poni, care evoluează în
cercul revistei Convorbiri literare, al Sofiei Nădejde, al cărei nume este legat de
Contemporanul, al Constanţei Hodoş și al Mariei Cunţan, colaboratoare la Semănătorul, ceea
ce dovedește că, în ciuda independenței atât de clamate de femei, ele au avut nevoie de
multe ori, totuși, de un sprijin/umăr masculin pentru a reuși în lumea literară.
• Ultima încercare de definire a literaturii feminine aparține Biancăi Burța-Cernat, în cartea
Fotografie de grup cu scriitoare uitate, Cartea Românească, București, 2010 – o radiografie a
prozei feminine interbelice. Ea reafirmă ideea că proza feminină interbelică stă sub semnul
fragmentariului.
„În proza scurtă, interbelicelor pare să le convină cel mai mult miniatura narativă, instantaneul
cvasi-fotografic. În roman, ele optează rareori pentru o construcție arhitecturală solid-realistă,
preferând (aș zice că și dintr-o deficiență structurală) construcția mozaicată specifică asamblajului
de mărturii ori de documente sufletești constituite în „dosare de existențăˮ; romanul construit
(autenticist) pe modelul notației diaristice sau uzând trucul inserturilor jurnaliere, memorialistice
ori epistolare într-o narațiune pe două ori mai multe „vociˮ este o fomulă la care prozatoarele
interbelice apelează frecventˮ (p. 31).
Bianca Burța-Cernat aduce în discuție ideea unei „feminizări a scriiturii în modernitateˮ, citând-o
pe Julia Kristeva, care în La Revolution du language poetique dezvolta această teză. „Feminizarea
scriiturii în modernitate este direct legată de faptul că subiectul creator masculin își descoperă
acum o identitate feminină-slabă, vulnerabilă, pasiv-contemplativă. Această descoperire poate fi
prilejuită – iar în acest sens avem exemple notorii – de confruntarea cu situația limită a bolii, de
unde rezultă o literatură «feminină» a «interiorului», a claustrării, a intimității, literatură de
«compensație» în care trăirea fantasmatică substituie epicul propriu-zis. «Bolnavii» autori de
literatură sunt prin excelență structuri feminine/feminizate. (....) Camil Petrescu sugerează o
subtilă convergență a feminității cu maladivitatea și, de asemenea, a feminității cu un anume
spirit al modernității (și al literaturii modene)” (p. 35).
 Dacă în perioada interbelică se poate vorbi de o „feminizare a literaturii”, în cea
modernă, dimpotrivă, apare o „masculinizareˮ a prozei feminine. Scriitoarele se apropie tot
mai mult de teritorii până nu demult considerate preponderant „masculineˮ, ca, de pildă,
epicul pur, proza obiectivă.
În contemporaneitatea post-modernistă, prin studiile de gen, apare ideea că femininul
este mai degrabă o convenţie socială, că o persoană devine femeie nu numai ca urmare a
sexului nativ, ci şi a unei suite de imagini şi reprezentări prestabilite. Ideea de
complementaritate a sexelor, de abandonare a dihotomiei masculin-feminin şi, mai nou, cea a
nediferenţierii, manifestate şi în planul scriiturii, devin un simptom al modernităţii. Existenţa
unor trăsături aşa-numite „feminine” (subiectivitatea, senzorialitatea, introspecţia, lirismul)
pot apărea şi la un scriitor-bărbat, aşa cum anumite trăsături considerate masculine
(obiectivitatea, raţionalul, analiticul, epicul) pot deveni apanajul unor scriitoare.
Cum poate fi conciliat visul de egalitate al femeii dintotdeauna și afirmarea feminității în
mod plenar cu dorința ei de a rămâne o ființă „distinctăˮ, la toate nivelurile existenței, deci și
al scrisului?
Confruntată cu perspectiva unei egalităţi absolute, dar şi cu speranţa de a rămâne totuşi
femeie, „scriitoarea”, devenită în zilele noastre o prezenţă constantă în peisajul literar, este
nevoită să facă faţă provocărilor lumii moderne.