ŞELMARU, Traian (pseudonim al lui Terner Selmar), jurnalist cultural, publicist,

cronicar teatral. A urmat, la Bucureşti, liceul (1927-1931), apoi Academia comercială

(1931-1933). Din 1934 a devenit redactor la „Vremea“ (publicaţie în care debutase în
1933), de unde avea să treacă în 1937 la „Timpul“ (unde a fost redactor până în 1939).
Om de stânga, avea să fie agreat de puterea instalată în anii de după război, primind
diferite funcţii, unele importante, în presa de partid şi în aparatul cultural al regimului. A
fost, succesiv, secretar de redacţie la „România liberă" (după 1944), redactor-şef adjunct
la „Scânteia“ (1946-1950), secretar al Uniunii Scriitorilor (1951-1956), din nou redactor-
şef adjunct la „Scânteia“ (1956-1957), consilier cultural la Ambasada României de la
Moscova (1957-1959), redactor-şef la revista „Teatrul“ (1959-1969), redactor principal şi
cronicar teatral la „Informaţia Bucureştiului“ (1969-1979). Debutul editorial este
reprezentat de volumul Pe drumul culturii noi (1952), în care sunt reunite texte
publicistice (cronici, articole etc.) publicate anterior în „Scânteia“ și „Lupta de clasă”,
materiale tributare viziunii ideologice oficiale a epocii, pătrunse de entuziasm față de
realizările culturii socialiste (simpla citare a titlurilor unor articole incluse în respectivul
volum e suficientă pentru da o idee despre discursul autorului în epocă: Să luptăm pentru
o critică de artă principială, pătrunsă de spirit de partid, I. V. Stalin, teoretician genial și
înfăptuitor al revoluţiei culturale). În același an, 1952, apare și volumul Reportaj din
China nouă, cuprinzând note din călătoria efectuată în 1951 în URSS şi în China. Om cu
poziţionare politică de stânga încă din tinereţe, Ș. avea să devină, după 1944, în condiţiile
instaurării regimului politic așa-numit de democraţie populară, un slujitor fidel al
măsurilor autoritare ale puterii comuniste în materie de cultură. Din mărturiile scriitorilor
contemporani, reiese faptul că, în perioada anilor ’50, ca important gazetar la „Scânteia”
și ca membru al conducerii Uniunii Scriitorilor, Ș. s-a manifestat ca un adevărat zbir
cultural, propagator și „păzitor“ al respectării exigențelor ideologico-propagandistice ale
„realismului socialist“, agent al controlului ideologic exercitat de regimul totalitar asupra
scriitorilor, a oamenilor de cultură, fiind menționat frecvent ― sub acest raport ― în
compania altor personaje care au devenit faimoase în acea epocă prin procedări similare,
precum Nicolae Moraru, Mihai Novicov, Ion Vitner ș.a. Ulterior, din a doua jumătate a
anilor şaizeci, odată cu relativa relaxare a rigorii controlului ideologic, cu renunţarea la
„dictatura“ realismului socialist şi cu alte fenomene de „îmblânzire“ a contextului politic,
Ș. a revenit, într-un fel, la modul de abordare pe care-l practicase în publicistica sa din
tinereţe, manifestându-se ca un jurnalist cultural harnic şi competent, desigur afiliat
ideologiei de stânga şi niciodată în contradictoriu în raport cu poziţiile oficiale, dar
dezbărat de monstruozităţile epocii anterioare. A desfăşurat o bogată activitate de cronicar
teatral, în general ― de observator şi comentator al fenomenului teatral, materializată în
numeroase texte publicate în presă şi adunate ulterior în volume. O serie de patru astfel
de volume, grupate sub supratitlul generic Fals jurnal au apărut de-a lungul anilor, în
perioada 1975-1984. Primele trei volume ale seriei cuprind în principal cronici dramatice,
dar nu numai cronici „simple” sau „propriu-zise”: textele de consemnare ale câte unei
montări scenice sunt deseori dotate cu mici preambuluri sau digresiuni cu caracter
teoretic sau istoric, menite se situeze mai eficace evenimentuol în context, şi ele
alternează cu articole (privind, de pildă, profilul şi evoluţiile câte unui creator), uneori
portrete ale unor artişti, dar şi note, observaţii, micro-eseuri (cu tentă memorialistică
uneori). Textele anatologate (care au fost publicate de autor mai întâi în cdrul ruvbricii lui
din ziarul „Informaţia Bucureştiului”) vizează toate sfera artei teatrale, fiind de fapt
prilejuite de manifestările concrete ale activităţii teatrale din epocă, urmărite în
succedarea lor în cotidian. Comentariul formulat de autor la adresa spectacolelor văzute,
a prestaţiei actoriceşti şi regizorale, eventual şi la adresa textului dramatic reprezentat,
este cel al unui om avizat, competent: un comentariu adecvat, sustenabil, dar lipsit de
strălucire ori de idei şi concluzii frapant originale. În postura de prezentator şi tâlcuitor al
activităţii teatrale, Ş. se exprimă ca un specialist cu o viziune modernă, deschis către
semnalarea şi elogierea valorilor certe, evitând tezismul propagandistic şi „limba de
lemn” pe care le arborase în perioada anterioară. Primul volum al seriei Fals jurnal,
intitulat Premiera de aseară, cuprinde texte datate între iulie 1969 şi septembrie 1974, al
doilea, Acte şi antracrte, acoperă perioada septembrie 1974-iulie 1977, iar al treilea,
Scena şi oamenii ei, reuneşte producţia din intervalul iulie 1977-septembrie 1979. În
volumul al IV-lea, Marea frescă văzută de aproape, „falsul jurnal“, în mod neaşteptat,
părăseşte aria actualităţii şi continuă cu ― după explicaţiile autorului – „cele scrise şi
publicate între anii 1933-1937, care sunt şi anii începutului meu de drum în publicistica
artistică”, cuărinzând cronici, articole, interviuri, anchete, note apărute în „Vremea“, în
perioada menţionată. În vremea aceea, cronicile lui Ş. vizau nu numai teatrul, ci şi – şi
chiar în mult mai mare măsură ― muzica, viaţa muzicală, activitatea concertistică şi
operatică, realizările şi evoluţia muzicienilor etc. Ele dau seama de viaţa muzicală din
ţară – inclusiv de prezenţele unor importanţi artişti străini veniţi în turneu în România ―,
dar şi de evenimente din renumite centre muzicale străine, cu precădere din spaţiul
german şi austriac. Celebrităţi ale muzicii din epocă, români sau străini, apar în cronicile
lui Ş.(Ionel Perlea, George Enescu, Lola Bobescu, Constantin Silvestri ş.a.)