Pentru înțelegerea procesului de formare a poporului român și a limbii române este esențială

continuitatea daco-romană pe teritoriul Daciei. Numeroase dovezi demonstrează, așa cum s-a
văzut, că abandonarea oficială a provinciei Dacia n-a însemnat o părăsire totală a ei de către
populația daco-romană și că aceasta a continuat să trăiască pe vechile ei vetre, alături de
grupurile migratoare stabilite vremelnic aici. Altfel, migratorii aveau tot interesul să cruțe și să
exploateze populația autohtonă producătoare de bunuri. Dominația diferitelor triburi migratoare
nici nu trebuie privită altfel decât ca o stăpânire ce le aducea tribut, venituri în bunuri materiale
și în oameni.
Cercetările lingvistice au demonstrat de multă vreme caracterul romanic al limbii române, cu
alte cuvinte originea ei latină. Limba română este moștenitoarea directă a limbii latine; se poate
spune, într-un anumit sens, că limba română este latina vorbită în zilele noastre în ținuturile
locuire de români, după cum franceza este latina vorbită azi în Franța, spaniola în Spania etc.
Limba română prezintă, cum e și firesc, numeroase asemănări cu celelalte limbi romanice:
franceza, italiana, spaniola, portugheza, dalmata (o limbă azi dispărută, care se vorbea pe coasta
de răsărit a Mării Adriatice). Există însă și trăsături care deosebesc limba română de aceste limbi;
aceste particularități au putut fi bine stabilite de spcialiști și studiul lor arată că limba română nu
s-a putut forma la sud de Dunăre, în Peninsula Balcanică.
După cucerirea Daciei de către romani în anul 106 al erei noastre, a urmat o intensă acțiune de
colonizare a acestei noi provincii romane de la extremitatea nord-estică a imperiului, unde se
intensificase pericolul invaziei popoarelor migratoare. Colonizarea și împroprietărirea în Dacia a
veteranilor au consolidat poziția stăpânirii romane la nordul Dunării.
Limba latină vulgară vorbită în epoca aceea – care era mult mai simplă, dar nu radical diferită de
limba latină cultă – a devenit limba oficială în administrație și în relațiile cu băștinașii. Faptul
acesta este explicabil nu numai prin stadiul mai înaintat al culturii și civilizației romane, ci și prin
nevoia găsirii unei modalității de comunicare între cuceritori și cuceriți. În decursul celor 165 de
ani de stăpânire a Daciei de către romani, în limba acestora au pătruns multe cuvinte din limba
vorbită de geto-daci autohtoni.
În urma conviețuirii îndelungate a geto-dacilor cu coloniștii romani și a înrudirii lor, s-a ajuns la
contopirea elementului autohton, geto-dacii, cu cel roman, astfel încât, în anul 271, când
administrația și armata romană s-au retras în sudul Dunării, procesul de contopire a băștinașilor
cu romanii era foarte avansat. Din această populație daco-romană s-a format, în secolele
următoare, poporul român, iar din limba latină vorbită de romanii cuceritori și din cea vorbită de
geto-dacii autohtoni s-a plămădit limba acestui popor nou, format aici.
Începând din secolul al VI-lea, pe teritoriul de azi al României au pătruns grupuri de slavi, care
au fost asimilați de populația daco-romană.
La venirea slavilor, limba română, în structura sa romanică, era formată.
Structura gramaticală a limbii române, este cea a limbii latine, iar vocabularul fundamental
cuprinde 60-66% cuvinte de origine latină. Din lipsa unor documente scrise, este greu de stabilit
care dintre cuvintele limbii române sunt de origine geto-dacă. Pe baza cercetărilor întreprinse
până acum, peste 160 de cuvinte pot fi considerate de proveniență geto-dacă (de exemplu: baltă,
barză, căciulă, cătun, fluier, mânz, moș, murg, pupăză, țap, țarc și altele).
Important este de reținut faptul că, în folosirea (adică frecvența, circulația) în vorbire a
cuvintelor, cele de origine latină prezintă peste 80%, dovadă incontestabilă a latinității limbii
române.
Cu toate particularitățile pe care le-a dobândit cu timpul, limba română rămâne înrudită cu
italiana, franceza, spaniola, portugheza, formând marea familie a limbilor romanice.
Ca urmare a formării ei în cea mai de răsărit dintre provincii romane, limba română ocupă un loc
aparte printre limbile romanice.
Fiind izolată în estul Europei, limba română a conservat mai bine decât celelalte limbi romanice
specificul roman al limbii cuceritoare, apropiindu-se, în multe privințe, de italiană, limba formată
chiar pe teritoriul locuit inițial de romani.
Printre particularitățile care merită să fie menționate, enumerăm:
a) prezența sunetelor ă și î, inexistente în limbile romanice occidentale;
b) așezarea articolului hotărât la sfârșitul substantivelor și al adjectivelor, formând corp comun
cu acestea;
c) păstrarea genului neutru, larg folosit în limba latină, dar dispărut în limbile romanice
occidentale.

Poporul român începe să fie atestat în izvoarele scrise din sec VII sub diferite denumiri, de „romani”,
„vlahi”, „blahi” etc. Prima atestare aparţine, în sec VII, lucrării militare „Strategikon”, a împăratului
Mauricius, locuitorii de la nord de Dunăre apărând aici sub denumirea de „romani”. În sec VIII, într-o
însemnare de la mănăstirea Castamonitu, de pe Muntele Athos, românii apar sub numele de „vlaho-
rinchini”. În secolul X ei sunt atestaţi în scrierile a doi împăraţi bizantini, Constantin Porfirogenenul şi
Vasile II, iar în sec XI într-o nouă lucrare „Strategikon”.