THEODOR CAPIDAN ȘI PROBLEMELE SUBSTRATULUI LIMBII

ROMÂNE
DE
GR. BRÂNCUȘ

În istoria balcanisticii (istorie socială, etnografie, folcloristică, dialectologie etc.), Th.Capidan

ocupă un loc de frunte. Pe lângă o bună formație de indoeuropenist (a studiat la Leipzig cu G.
Weigand, A. Leskien, F. Sievers, K. Brugmann etc.), el a avut avantajul, care a lipsit multor
balcanologi, de a fi cunoscut bine idiomurile din sud-estul Europei: bulgara, sârbocroata,
neogreaca, albaneza, turca și, bineînțeles, dialectele românești. Peregrinările sale în sudul
Dunării, făcute în special în scopul studierii aromânilor și a meglenoromânilor, l-au dus la o
cunoaștere completă a teritoriului balcanic-condiție indispensabilă pentru cercetarea istoriei
raporturilor dintre limbile din această regiune. Aproape toate studiile de lingvistică balcanică ale
lui Capidan sunt elaborate din perspectiva largă a raportului dintre limba și particularitățile
istoriei popoarelor din această peninsulă. El a surprins astfel, cu mai multă claritate decât alti
lingviști și istorici, procesul constituirii romanității balcanice, sensul mișcărilor de populație în
timpurile străvechi, zonele de contact dintre populații diferite, formarea unor arii lingvistice
relativ închise, ,,uniformizarea în tipul și mentalitatea popoarelor din sudul Dunării care, în mod
firesc, a dus la omogenitatea lingvistică, în măsura în care se arată azi în graiul tuturor
populațiunilor balcanice” (Limbă și cultură, București, 1943, 178).
Cunoașterea terenului sub toate aspectele (limbă, cultură, civilizație, istorie, geografie) l-a
făcut să adopte o poziție obiectivă în cercetările speciale de limbă, să manifeste o mare prudență
în susținerea unor teorii sau ipoteze privind, bineînțeles, domeniile mai întunecate ale istoriei
limbii noastre. Așa s-ar explica faptul că Th. Capidan nu a supraevaluat influența substratului
traco-dac asupra latinei dunărene, a considerat cu multă măsură aportul limbii grecești la
formarea unor caractere comune mai multor limbi balcanice, a asistat cu toată rezerva la efortul
unora dintre contemporanii săi de a reconstitui o posibilă influență veche germanică asupra
românei, a acceptat fără entuziasm reconstrucțiile forțate de etimonuri latinești, a restrâns
influența slavă în limitele ei firești și a acordat influenței limbii române asupra altor idiomuri
vecine importanța cuvenită. Iată ce scria, în legătură cu această din urmă idee, încă în 1920:
,,Este aproape un curent printre filologii care se ocupă cu studiul limbilor balcanice ca, ori de
câte ori dau de câte un cuvânt de origine necunoscută, dar care este același la unele sau toate
limbile balcanice, să admită că este de proveniență slavă, albaneză sau chiar greacă, însă numai
românească nu” (DR, I, 331).
Th. Capidan a fost preocupat în mod constant de domeniul substratului și al raporturilor
lingvistice româno-albaneze. După studiul lui Treimer din 1914, Albanisch und Rumӓnisch (în
ZRPh, XXXVIII, `385 —414), în care se ia în considerație numai fondul autohton al
dacoromânei, propunându-se o singură cale de explicare, ampla lucrare a lui Capidan
Raporturile albano-române (în DR, II, 445—554), consacrată în mod special elementelor
comune din aromână și albaneză, dar fără eludarea dacoromânei și a celorlalte dialecte, apare ca
cea dintâi sinteză în care se îmbrățișează, în toată întindrea, întregul volum de fapte autohtone
din română. În privința vocabularului, în afară de selecția riguroasă a materialului deja cunoscut

Conferință ținută la 27 aprilie 1979, în cadrul simpozionului omagial ,,Theodor Capidan”, organizat de Facultatea
de filologie a Universității ,,Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea
savantului.
și de aportul personal de fapte noi (cuvinte dialectale, sensuri noi, etimologii etc.), reține atenția
în special ideea că fondul lexical autohton românesc nu este unitar din punct de vedere
etimologic. De aceea, în stadiul de atunci al cercetărilor, Capidan este nevoit să admită că unele
cuvinte au fost împrumutate din albaneză, altele se pot explica, în ambele limbi, printr-o origine
comună, deci aparțin substratului comun, iar altele, în sfârșit, ar fi ,,de origine balcanică”, adică
dintr-o sursă preromană greu de precizat 1. Admițând împrumutul din albaneză, Capidan insistă
însă și asupra ideii împrumutului invers, din română în albaneză2, idee care va fi reluată ulterior
și de alți lingviști, printre care și Jokl. Așadar, vecinătatea imediată dintre români și albanezi,
prin care s-ar explica împrumutul reciproc, nu exclude înrudirea celor două limbi printr-un
substrat comun. ,,În afara raporturilor de vecinătate între români și albanezi în perioada romană,
trebuie să fi existat ceva și mai înainte de aceste raporturi, care să fi pornit, poate, din apropierea
mare sau, pe alocuri, și din identitatea elementului autohton” (DR, II, 483).
Mai târziu, Capidan renunță aproape cu totul la ideea împrumutului reciproc albano-român și
atribuie direct substratului elementele pe care româna le are în comun cu albaneza: ,,Spre
deosebire de greci și de slavi - scrie el în 1936 - legăturile noastre cu albanezii sub aspectul
balcanic se arată mult mai intense. Ele pornesc de la un număr de cuvinte care nu sunt latinești,
grecești sau slave și nici împrumuturi de la albanezi la români și viceversa (sublinierea noastră-
G.B.), ci pleacă de la forme comune, existente, probabil, în graiurile preromane” (Limbă și
cultură, 196). În alt loc, se exprimă și mai clar în favoarea ipotezei moștenirii din sustrat:
,,Pentru lămurirea lor [a particularităților neromane care apropie româna de albaneză] s-au emis
tot felul de păreri, dintre care, după mine, cea mai verosimilă pare aceea care se referă la
moștenirea comună albanoromână din epoca preromană” (ibid., 199). Astăzi, această idee
domină în toate cercetările balcanologilor români.
Dacă totuși unele cuvinte, puține la număr, par să se explice prin influență albaneză timpurie,
faptul acesta stă în acord cu teoria lui privind locul de formare a poporului și a limbii române (v.
infra), potrivit căreia numai ,,o parte dintre strămoșii noștri veneau la sud în atingere cu străbunii
albanezilor. Ei trăiau în simbioză cu populațiunile traco-ilirice neromanizare”. Din acest contact,
realizat într-o zonă laterală a domeniului primitiv românesc, au rezultat ,,puținele cuvinte de
împrumut ce există de la albanezi la noi și invers” (ibid., 167), cuvinte care, aparținând prin
semantism păstoritului, au avut o mare putere migratoare, difuzându-se pe întreg teritoriul de
limbă română, rspectiv albaneză.
În aromână (inclusiv graiurile fârșeroților) și meglenoromână lipsesc destul de multe cuvinte
autohtone cu corespondente albaneze. După Capidan, din 52 de cuvinte, 19 nu există în aromână:
bucura, bunget, ceafă, cursă, gata, ghimpe, mal, mugur, pârâu, strepede, viezure, vare- (în
varecare), zară; ghiuj, hămesit, stăpân, cătun, bălaur, acă- (în acătare). El consideră că acestea
(la care se adaugă unele fapte de fonetică și gramatică) nu au existat niciodată în aromână, ceea
ce s-ar explica prin caracterul particular al contactului dintre aromâni și albanezi în perioada
antică: ,,Strămoșii aromânilor, după despărțirea lor de dacoromâni, se găseau în regiuni așezate
în răsăritul peninsulei, care erau ceva mai departe de albanezi. Aceste regiuni nu puteau fi decât
acelea din Hemus, Tracia, Rodope, atestate [...] de majoritatea cronicarilor bizantini” (Aromânii.
Dialectul aromân, 1932, 30).
1
a. Cuvintele împrumutate din albaneză: (a) mură, (a)rîndză, burdzu, budză,căpușă, gálbadză, greasă,(dr. gresie,
groapă, grundă (dr. grunz), hut (dr. uture), măgură, moașă, mușcă (dr. mușcoi), peatică (dr. petic), sâmbure, sârmă,
spuză, sterp, țarc, suf. –dză. b. Cuvinte din substrat comun: baligă (alb. bajgё), brad, copaci, curpan (dr. curpen),
madzăre, năpărtică (dr. năpârcă), mărai (dr. mărar), scrum. c. Cuvinte de origine ,,balcanică”: copil, baci, țap, șut,
baltă, gard, ciucă.
2
Împrumuturi românești în albaneză: baligё, gushё, urdhё (probabil și murg, kodrё, sorrё, kēsulē, laj. flojere).
 Capidan nu limitează aportul substratului traco-dac la vocabular, ci, ca mulți alți lingviști,
consideră că influența autohtonă s-a manifestat și în fonetică, și în gramatică. Pornind de la
confruntarea cu albaneza, el atribuie substratului, între altele, vocala ă, postpunerea articolului,
întrebuințarea participiului ca substantiv verbal ș.a. (Limbă și cultură, 197). Această concepție,
privind acțiunea mai largă a substratului, trebuie reținută cu atât mai mult cu cât astăzi cei mai
mulți romaniști ignoră, fără nici un temei, orice contribuție a idiomurilor preromane din Balcani
la fonetica și gramatica românei.
În privința originii albanezilor și a leagănului lor primitiv, chestiuni dezbătute atât de mult în
istoria și lingvistica balcanică și legate, adeseori, de problema locului de formare a poporului
român, Th. Capidan, pe baza cunoașterii aprofundate a vieții sociale actuale a albanezilor
(apăruseră strălucitele studii de etnografie albaneză ale lui Jolk, Nopcsa, Stadtmüller, la care se
adaugă cercetările lui însuși de etnografie românească sud-dunăreană), își însușește o cencepție
care nu este deloc de neglijat în cercetările de astăzi. După el, albanezii sunt, la origine, ,,triburi
traco-ilirice care, […] din cauza unei tenacități mai pronunțate în formele de viață primitivă,
precum și din pricina izolării lor în munți, au rămas neromanizați” (ibid.,158). Patria lor
primitivă trebuie căutată ,,pe teritoriul național din nordul Albaniei și al peninsulei, într-un ținut
în care puteau veni în atingere cu populațiunile românești medievale din sudul Dunării” (ibid.,
156). Și , în sfârșit: ,,Pare mult mai verosimil ca albanezii, în ciuda greutăților de grai pe care
lingviștii nu le pot lămuri, reprezintă iliri amestecați cu traci, o părere care se apropie de
concepția istorică a lui Iorga despre originea poporului albanez. Așezările lor s-au întins odată
mai spre miazănoapte și răsărit, acolo unde au putut veni în contact cu strămoșii românilor”
(ibid., 205). Albanezii tosci au coborât mai târziu dintr-o regiune de nord-est, din vecinătatea
ariei apusene din Dacia caracterizată prin rotacismul lui -n- intervocalic. În felul acesta s-ar
explica și asemănările mai mari pe care le prezintă tosca (nu și ghega) cu dacoromâna.
În legătură cu locul de formare a limbii și poporului român, teoria lui Capidan, originală mai
ales în ceea ce privește grupurile românești din sudul Dunării, este construită din pespectiva
unității inițiale a romanității balcanice. Teritoriul primitiv românesc trebuie văzut pe o mare arie
de limbă tracă, la nord și la sud de fluviu, acolo unde romanizarea a fost mai activă. Zonele de
rezistență ale romanizării au fost ținuturile vestice ale Daciei, adică ,,Oltenia, Banat, Crișana și
Bihor. De acolo [populații românești] s-au revărsat în toată Muntenia, toată Transilvania și toată
Moldova. Din aceasta rezultă că ținuturile apusene din Dacia, cu prelungire la răsărit, în dreapta
și stânga Dunării, reprezintă propriu-zis teritoriul în care elementele băștinașe, în unire cu
populațiunile românești meridionale, au dat naștere la poporul român” (ibid.,173). Din prezența
numelor topice Băiasa (<lat. Vavissa>gr. Voiusa, alb. Vjosa), Lăsun (<Elasona, Oloson) și
Sărună (<Salona) ,,rezultă că o parte din strămoșii aromânilor continuă vechea romanitate
locală” (ibid., 259), sunt, adică, urmași direcți ai populației traco-romane din sudul Dunării.
Aceasta nu exclude continuitatea românească în Dacia în tot cursul evului mediu. În afară de
faptul că contactul cu albanezii s-a petrecut numai cu o parte dintre românii sudici. Numele de
ape, ca Olt, Criș, Dunăre, se explică nu prin intermediar maghiar sau slav, ci prin fonetica traco-
dacă, lucru acceptat astăzi de aproape toți lingviștii.
Deși latina a reprezentat un factor activ de unificare, româna comună avea totuși, în concepția
lui Capidan, deosebiri dialectale, dar, prin mișcările de transhumanță, prin uniformizarea vieții
economice și sociale, deci prin legăturile continue între ramurile de români, aceste deosebiri s-au
redus simțitor, încât în secolele X-XII, când aromânii se despart definitiv de dacoromâni, se
poate vorbi de o limbă română cu un caracter general uitar. E posibil să aibă dreptate Capidan
considerând cu unele particularități dialectale, ca, de exemplu, tratamentul africatelor ĉ, ğ în
dialectele sudice, rotacismul lui -n- intervocalic, palatalizarea labialelor și altele, care datează din
epoca preslavă, să fie determinate de tendințe interne, care vin, probabil, din substrat.
Capidan a acceptat ideea existenței unui ,,Sprachbund” balcanic: ,,Urmele acestei civilizații
[bizantină și slavă] unite cu toate împrumuturile și decalcurile făcute de la limbă la limbă, din
contingențele zilnice și chiar prin deznaționalizări, au contribuit toate la formarea unei
mentalități balcanice comune, din care a rezultat o uniune de limbă. De aceea, trecerea de la o
limbă la alta se face atât de ușor, sub raportul sintactic, stilistic și al frazeologiei” (ibid.,206).
,,Uniunea lingvistică balcanică” e luată însă într-un sens puțin diferit de cel dat de Sandfeld,
adică privește o grupare de limbi neînrudite genealogic și care au în comun trăsături accesorii,
regionale, nepermanente (sublinierea noastră). Influența greacă, pe care Sandfeld, o consideră
determinantă în procesul de constituire a uniunii lingvistice din Balcani, apare în concepția lui
Capidan restrânsă în limite firești. Astfel, sincretismul genitiv-dativului, substituirea infinitivului
prin conjunctiv, structura viitorului cu a avea-trăsături care caracterizează toate limbile din acest
teritoriu- nu sunt atribuite, cel puțin pentru română, influenței grecești, ci unor tendințe interne
ale romanității balcanice. Trebuie subliniat, de asemenea, că învățatul clujean a stăruit mereu,
prin diverse studii, asupra contribuției românei (și a dialectelor ei din sudul Dunării) la crearea
acestei uniuni lingvistice (v., de exemplu, studiile privind influența românei asupra limbilor
slave, influența aromânei asupra albanezei etc.). Terminologia păstorească este domeniul de
influență românească sigură asupra idiomurilor din Balcani (cf. DR, II, 677-680).
Așadar, Theodor Capidan-reprezentant strălucit al școlii lingvistice din Cluj-se impune în
istoria lingvisticii românești nu numai prin clasicele monografii consacrate aromânei și
meglenoromânei, prin contribuția remarcabilă la redactarea Dicționarului Academiei, prin studii
valoroase de slavistică, de toponimie, etnologie, lingvistică generală etc., ci și prin cercetările, cu
rezultate valabile în întregime și astăzi, asupra reminiscențelor românești din substratul traco-
dac.

Mai 1979

Facultatea de limba și literatura română

București, str. Edgar Quinet 5-7

(Gr. Brâncuș, Theodor Capidan și problemele substratului limbii române, în „Limba

română”, XXVIII, nr. 5, 1979, p. 481–486).