GEORGE GIUGLEA

FAPTE DE LIMBĂ:
MĂRTURII
DESPRE
TRECUTUL ROMÂNESC
STUDII DE ISTORIA LIMBI!,
ETIMOLOGIE, TOPONIMIE

Ediţie îngrijită, introducere,

tabel cronologic, note şi indice
de
Florenţa Sădeanu

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică

1988
 INTRODUCERE

Activitatea de cercetare lingvistică a lui George

Giuglea este pusă în slujba unei idei centrale ce constituie
preocuparea de bază pe care s-a axat întreaga sa operă:
descoperirea în limbă a mărturiilor despre trecutul româ-
nesc. Prin strădania sa de a afla originea unor cuvinte
româneşti cu etimologie obscură, prin adunarea termenilor
din graiul păstoresc, cît şi prin prezentarea de texte vechi
inedite, prin descoperirea şi explicarea unor- nume de
locuri vechi româneşti sau prin compararea limbii române
cu alte limbi romanice, el a urmărit stabilirea mai precisă
a soartei istorice a limbii române şi prin aceasta a poporu-
lui român.
Era convins de adevărul că limba este istoria ex-
presivă a unui popor, că pentru lămurirea unor puncte
neelarifieate din istorie, faptele de limbă sînt dovezi
importante şi concrete, adevărate „arhive vii", tot aşa
cum pentru explicarea unor fapte de limbă trebuie să se
ţină seama de realitatea istorică, etnografică şi geografică.
Lucrările prezentate în acest volum, ca şi cele publi-
cate în volumul apărut în 1983*, oglindesc aceste, idei.
Lucrarea intitulată (în traducere românească)/Straturi ,
străvechii şi stadii dezvoltare iti structura limbii daco~,'
române, cu care începe volumul, a fost concepută în "anii
celui de al doilea război mondial, pentru a forma — îm-
preună cu alte lucrări, de istorie, lingvistică, etnografie
etc. — „Bibliotheca Eei'um Transsilvaniae", menită să
ţînfăţişeze adevărul privitor la istoria Transilvaniei, pe
baza datelor celor mai noi cercetări din acea vreme.

* George Giuglea, Cuvinte româneşti şi romanice. Bucureşti, Editura

t i i n l i f i c ă şi E n c i c l o p e d i c ă , 1983.

5
Aici, autorul prezintă aspecte ale limbii române ca dovezi
vii pentru persistenţa românilor în Dacia şi Transilvania.
<Y. mai departe raportul prezentat în şedinţa Academiei
Eomâne din 6 oct. 1944).
Pentru mai buna conturare a valorii contribuţiei lui
George Giuglea la cercetarea românească despre limbă,
care nu constă numai în rezultatul studiilor sale, ci şi în
întreaga sa concepţie despre importanţa studierii limbii,
în metoda sa de lucru bazată pe realitate, în ideile pe care
a încercat să le insufle elevilor şi colaboratorilor săi, oferim
aici cititorilor cîteva pasaje din publicaţiile epocii, în
care se reflectă părerile unor oameni de ştiinţă contem-
porani ai săi, felul în care aceştia au analizat şi au apreciat
lucrările sale :
W. Meyer-Liibke : „Sehr sehon ist die Untersucliung
von Giuglea ii bei' strungă, stînâ, băga und zgribuli, die
er unter dem Ti tel Cuvinte şi lucruri b r i n g t . . . " (ZBPh.
voi. 43, 1923, Heft 1, p. 230). „Aus den ungemein, umsich-
tigen, griindlichen und scliarfsinnigen Untersuchungen
Giugleas iiber die strungă, ergibt sich mit sicherlieit, dass
der Ausgangspunkt des Wortes in Eumănien zu suchen
ist, dass die anderen Balkansprachen, die es besitzen, es
von da entlelmt liaben" * (DE IV, 1924 —1926,
p. 642 - 6 4 3 ) .
Simion Mehedinţi: „Filologul de la Universitatea
din Cluj [ . . . ] în loc de a se opri la simple observări fone-
tice, caută misterul originelor chiar în lumea internă a
cuvîntului, făcînd filologie de pleinair, adecă cercetînd
în i'ealitatea naturei cum se lipeşte mvîntul de lucrul
pe care îl designează [ . . . ] . Astfel, cercetarea filologică
luminează adînci perspective etnografice şi istorice, ceea
ee-i dă un interes ştiinţific şi cultural nebănuit [ . . . ] .
Astfel de studii sînt chiar pentru nespecialişti o mare
bucurie" („Convorbiri literare", an. 55, 1923, p. 421).
Sextil Puşcariu : „G. Giuglea pune din nou în discuţie,
în frumosul său studia publicat în acest volum al Daeo-

* „ F o a r t e f r u i n i . i s i e s t e a n a l i z a l u i G i u g l e a despre strungă, sfînă,

băga şi zgribuli, p e care o p r e z i n t ă s u b t i t l u l Cuvinte şi lucruri..." „Din
a n a l i z a originală, prudentă, t e m e i n i c ă şi p ă t r u n z ă t o a r e a lui Giuglea asupra
c u v i n t u l u i strungă, reiese cu c e r t i t u d i n e că p u n c t u l de plecare ai c u v î n t u l u i
trebuie c ă u t a t !n R o m î n i a şi că celelalte l i m b i b a l c a n i c e î n care a c e s t a
e x i s t ă l - a u Î m p r u m u t a t de aici".

6
româniei, chestiunea împrumuturilor vechi-germane în
limba română. Spre deosebire de predecesorii săi, care se
mulţumeau să constate cîteva coincidenţe formale, Giuglea
atacă problema în toată complexitatea ei. Calea pe care
o deschide merită de a fi urmată şi promite elucidarea
unor probleme nouă în legătură cu aşezările românilor
la începutul evului de mijloc" (DE I I , 1921-1922, p. 605).
„Studiul lui Giuglea din acest anuar v a produce de bună
seamă o discuţie vie, iar unele din etimologiile sale vor fi
combătute. Nu e mai puţin adevărat însă că autorul lor,
indiferent dacă explicările sale sînt juste în toate amă-
nuntele, sau nu, a deschis ferestrele camerei noastre de
studiu spre orizonturi spre care în deceniile din urmă nu
mai eram deprinşi să privim [ . . . ] • Vom fi nevoiţi de aci
încolo să dăm mai multă atenţiune epocei anteromane,
urmărind elementul autohton din limba noastră. Astfel,
afară de sarcina destul de grea a filologului român de a
fi, pe lîngă romanist, şi cunoscător al atîtor limbi ce au
influenţat în timpuri istorice graiul nostru, se mai adaugă
si necesitatea de a face filologie comparată indoeuropeana"
(DE U I , 1922-1923, p. 774-775).
Alexe Procopovici: „G. Giuglea în Coinciăences [...]
şi în Elements preromans f . . . ] [din LL I, 1941], stăruie
să arunce dîre de lumină dintr-un colţ al României în
altul [ . . . ] . Elemente nebăgate în seamă de alţii întră
astfel în orbita vederilor noastre şi se supun atenţiunii
noastre. G. Giuglea atacă şi de astă dată, după cum a
făcut-o de repeţite ori, probleme etimologice dintre cele
mai dificile. î n faţa noastră apar soluţii etimologice
(răpciune [...], mîrlan [...], miaţă [...], troian [...],
jip [ . . . ] ) cînd convingătoare, cînd ademenitoare, tot-
deauna vrednice de luat în serioasa considerare". (DE.
X / I I , 1943, p. 515-516).
Nieolae Băaescu: „G. Giuglea, Cheie pentru înţe-
legerea continuităţii noastre în Dacia, prin limbă şi toj/o-
nimie. Studiul acesta, de o însemnătate care iese din co-
mun, e o preţioasă contribuţie la dezlegarea spinoasei
probleme reluate azi, cu atîta pasiune, în anumite cercuri
ale ştiinţei străine. „Cheia" pe care o propune constă în
cercetarea amănunţită a unor părţi din teritoriul ţării,
în care autorul a cules numirile curat româneşti, stabilind
frecvenţa, lor în întreaga arie, ceea ce formează, după

7
expresia sa, masa geografică a fenomenului topic". („Be-
Yista istorică", X X X , 1944, nr. 1 - 1 2 , p. 152-153).
Acad. Ion Ni stor, în şedinţa Academiei Komâne,
din 6 oct. 1944 : „în Bibliotheca Rerum Transsilvaniae
[ . . . ] a apărut de curînd studiul colegului nostru cores-
pondent G. Giuglea, întitulat Straturi străvechi şi stadii
de dezvoltare în structura limbii dacoromâne (TJralle [..
Ceea ce mă determină pe mine să atrag atenţiunea Aca-
demiei asupra acestei importante lucrări este faptul că
rezultatele cercetărilor d-lui Giuglea sunt de mare interes
pentru istoria noastră naţională. Prin rezultatele studiului
său, colegul nostru aduce contribuţii preţioase la persis-
tenţa românilor în Dacia, care fusese combătută pînă
acum din consideraţiuni aproape exclusiv lingvistice
[ . . . ] Dar ceea ce surprinde mai mult este constatarea
d-lui Giuglea că în limba dacoromână există mai bine de
400 de cuvinte de origine latină care lipsesc din limba
macedoromână. Constatarea aceasta constituie o ecla-
tantă dovadă că după despărţirea latinităţii de la Dunăre
în cele două ramuri de Nord şi de Sud, în secolul al Vll-lea,
dacoromânii din Carpaţi s-au dezvoltat în felul lor, aparte,
fără nici o înrîurinţă de dincolo de Dunăre [ . . . ] . Cetind
cu atenţie încordată lucrarea colegului nostru Giuglea,
nu putem deeît să ne bucurăm, văzînd că rezultatele
îndelungatelor şi minuţioaselor sale studii lingvistice
concordă cu rezultatele cercetărilor noastre istorice privi-
toare la persistenţa românilor în Dacia şi Transilvania,
restabilindu-se astfel unitatea de vederi între istorici şi
lingvişti" („Analele Academiei" LXIV, 1943—1945,
p. 132-133).
Jean Bourciez : „O'est une etude fort sugestive
que M. Giuglea publie sur Ies origines de certains vocables
roumains" [despre Uralte ScMchten..„Qu'il fasse
intervenir Ies „substrats", Ies rapprochements semanti-
ques ou Ies etymologies Ies plus divers, M.G. fait preuve
d'une science achevee et d'un enthousiasme convaincant"
[despre Coincidenţe, D B , 1941, Ooincidences..., LL,
1941 si 1943] („Revue des langues romanes" L X I X , 1947,
p. 3 6 1 - 3 6 2 ) *.

* „ E s t e u n s t u d i u foarte s u g e s t i v cel p e care d-1 Giuglea îl p u b l i c ă

privitor la originea unor c u v i n t e româneşti". „ F i e că recurge Ia „ s u b s t r a t " ,
la apropieri s e m a n t i c e sau la e t i m o l o g i i l e cele m a i diverse, d-1 G. f a c e d o v a d a
u n e i ş t i i n ţ e desăvîrşite şi a u n u i e n t u z i a s m c o n v i n g ă t o r " .

8
 î n ce priveşte opiniile generaţiilor mai tinere, ele se
oglindesc în cîteva articole apărute după moartea auto-
rului :
Eomulus Todoran, George Giuglea (1884—1967),
In memoriam, în „Cercetări de lingvistică", X I I , nr. 2,
1967, p. 319—321. Constant Maneca, George Giuglea, In
memoriam, în „Limba română", XYI, 1967, nr. 6,
p. 543-544. Yasile Frăţilă, George Giuglea (1884-1967),
în „Analele Universităţii din Timişoara", Y, 1967,
p. 32—37. Gabriel Ţepelea, Un cercetător de seamă, George
Giuglea, în „Argeş", nr. 5,1967. Eugen Tănase, G. Giuglea,
în „Eevue des langues romanes", 1968, p. 161—163.
Gabriel Ţepelea, Un cercetător al straturilor străvechi de
limbă: G. Giuglea (1884—1967), în „Buletinul ştiinţific
al Facultăţii de învăţămînt pedagogic", Piteşti, 1983,
p. 277—282. Gabriel Ţepelea, O demonstraţie a continuităţii
în Dacia prin limbă, în „Eomânia literară", XYI, 3 nov.
1983. Nae Apostolescu, La centenarul Giuglea, în „Steaua",
1984, nr. 1, p. 50. Tlreodor Hristea, Cuvinte româneşti şi
romanice, în „Eomânia literară", XYII, 16 febr. 1984.
 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Cartea cuprinde lucrări ale profesorului George

Giuglea, care nu au fost incluse în volumul: George
Giuglea, Cuvinte româneşti şi romanice, apărut la aceeaşi
editură în 1983.
Sînt studii şi articole de istoria limbii, etimologii,
lingvistică romanică, toponimie, apărute în perioada
1909—1948, fie în diferite reviste, fie ca lucrări separate
(cum este Uralte Schichten und Entwicklungsstufen in
der Strulctur der dalcorumănischen Sprache, care este pre-
zentată aici pentru prima dată în traducere românească:
Straturi străvechi...).
La editarea cărţii ne-am condus după aceleaşi prin-
cipii ca şi în primul volum.
Textul original a fost redat întocmai. Am intervenit
doar pentru a aplica ortografia oficială de astăzi, însă am
respectat particularităţile fonetice, morfologice şi lexi-
cale ale autorului, înţelegînd prin aceasta şi eventualele
elemente regionale, arhaice sau caracteristice epocii. î n
citatele date de autor din lucrări veclii, s-a păstrat orto-
grafia originală.
Am unificat siglele lucrărilor de referinţă citate mai
des, precum şi majoritatea abrevierilor.
î n cazul lucrărilor cu mai multe ediţii, atunci cînd
nu a fost posibilă identificarea ediţiei folosite de autor,
trebuie sa se presupună că referinţa se face la ediţia cea
mai apropiată de data publicării articolului respectiv.
La lucrările care n-au fost indicate prin sigle, s-au
păstrat prescurtările autorului, cu completările editorului
în paranteze drepte [ ], atunci cînd s-a crezut necesar
pentru înţelegere şi precizie.

10
 Isotele autorului sînt marcate prin cifre arabe (ca în
original), iar eventualele note ale editorului cu asterix
şi urmate de precizarea (n.eă.).
Omisiunile din textul original sînt indicate prin
puncte de suspensie între paranteze drepte [ . . . ] .
LN'u au fost incluse în lista abrevierilor prescurtările
aflate în pasaje citate din alte lucrări(şi ale căror explicaţii
pot fi găsite în acestea din urmă), ca de ex. DA, Tiktin etc.
Judeţele la care se face referire uneori în text fac
parte din împărţirea administrativă a ţării din epoca în
care au fost publicate iniţial studiile şi articolele.
Volumul începe cu lucrarea Straturi străvechi şi
stadii de dezvotare în struetura limbii dacoromânele care am
prezentat-o ca o lucrare de sine stătătoare, cu bibliogra-
fia şi cu indicele proprii, aşa cum a apărut iniţial.
Apoi urmează, în ordine cronologică, celelalte studii
şi articole apărute în timpul vieţii autorului, iar la urmă
un articol postum.
Lucrarea se încheie cu indicele de cuvinte aflate în
aceste din urmă lucrări.
 TABEL CRONOLOGIC

1884 L a 29 ianuarie (11 februarie) s - a n ă s c u t George Giuglea, la S a t u l u n g

(Săcele, Braşov), ca f i u al Aureliei ( n ă s c u t ă Moroianu) şi al l u i
George Giuglea.
1 8 9 1 — 1 8 9 5 Urmează şcoala primară in c o m u n a Roşeai (Ialomiţa).
1 8 9 5 — 1 9 0 3 U r m e a z ă liceul „ A n d r e i Ş a g u n a " din Braşov.
1903 A b s o l v ă liceul din Braşov.
1903 Se înscrie la F a c u l t a t e a de litere şi filozofie din Bucureşti.
1905 25 noiembrie. D e v i n e m e m b r u al „ S o c i e t ă ţ i i f i l o l o g i c e " , conduse de
O. D e n s u s i a n u .
1907— Ca s t u d e n t , şi apoi ca a b s o l v e n t , prezintă in şedinţele „ S o c i e t ă ţ i i
f i l o l o g i c e " m a i m u l t e comunicări : Graiul din Săcele (30 III 1907) 1 ,
Graiul din Bucovina (18 X I I 1907), Din terminologia păstorească
(23 V I 1908), Etimologii (26 III 1911), Limba desclntecelor (10 I I
2
1912), Graiul românilor din Serbia (28 X I 1912) .
î n aoeeaşi perioadă participă la culegerea de m a t e r i a l dialectal
şi folcloric p e n t r u c o l e c ţ i a Graiul nostru.
1909 Iunie. Îşi ia licenţa In litere la F a c u l t a t e a dte litere şi f i l o z o f i e din
Bucureşti, cu prof. O. D e n s u s i a n u , cu m e n ţ i u n e a „ r a a g a a cum
laudae".
1909 1 iunie. E s t e n u m i t funcţionar la A c a d e m i a R o m â n ă .
1909 P u b l i c ă p r i m a sa lucrare : Cercetări lexicografice. Elemente latine
în limba română. B u c u r e ş t i , 1909, 27 p.
1910,1911 Face două călătorii p e n t r u cercetări l i n g v i s t i c e şi etnografice
la românii din Serbia, Împreună cu geograful G. V a l s a u .
1910 A p a r e articolul Schiţă din toponimia românească, in „ A n u a r u l de
geografie şi a n t r o p o g e o g r a f i e " , I, 1 9 0 9 — 1 9 1 0 , p. 3 9 — 5 5 .
P u b l i c ă : O scrisoare a lui Petru Maior, î n „Convorbiri literare" ;
X L I V , 1910. voi. 2 p. 3 2 9 - 3 3 5 şi 5 5 8 - 5 6 4 .
E d i t e a z ă t e x t u l Psaltirea Voroneţeană, cu caractere chirilice, î n
„ R e v i s t a pentru istorie, arheologice şi filologie", X I , 1910,
p. 4 4 4 - 4 6 7 ; X I I , 1911, p. 1 9 4 - 2 0 9 , 4 7 5 - 4 8 7 .

1. V. „ B u l e t i n u l Societăţii f i l o l o g i c e " , III, 1907, p. 15.

2 . V. Dările de seamă asupra şedinţelor Societăţii f i l o l o g i c e , î n Ar-
hiva Ovid Densusianu, la Biblioteca Academiei R . S . R . , X X X I I , - , Varia 1.

12
1911 P u b l i c ă (in colaborare c u G. Vâlsan) Românii din Serbia, In „ A n u a -
rul de geografie şi antropogeografie", II, 1911, 39 p.
1912 Trece e x a m e n u l de capacitate In Bucureşti, la s p e c i a l i t ă ţ i l e : l i m b a
română principal şi l i m b a l a t i n ă secundar.
1912 1 septembrie. E s t e n u m i t profesor de l i m b a română la g i m n a z i u l
de băieţi din Tirgovişte.
1912 L a propunerea lui O. D e n s u s i a n u , este trimis la Paris pentru s p e c i a -
lizare. Obţine din partea Ministerului Instrucţiunii concediu de trei
ani pentru a funcţiona ca lector la Seminarul de limba română de la
U n i v e r s i t a t e a din Paris şi a-şi c o n t i n u a studiile.
1913 Apare lucrarea (In colaborare cu G. Vâlsan) De la românii din Serbia.
Culegere de literatură populară. Cu hartă, fotografii, n o t e , g l o s a r .
B u c u r e ş t i , 1913, III + 4 0 0 p.
1 9 1 3 — 1 9 1 4 F u n c ţ i o n e a z ă ca lector de l i m b a română la Sorbona, la
catedra profesorului Mărio R o q u e s .
1914 Se Întoarce în ţară la izbucnirea războiului m o n d i a l .
1914 16 decembrie. E s t e detaşat ca profesor la liceul m i l i t a r „ N i c o l a e
F i l i p e s c u " de la „Mănăstirea D e a l u " , u n d e f u n c ţ i o n e a z ă p l n ă la
1 oct. 1919.
1916 Se Înrolează v o l u n t a r şi face c a m p a n i a 1 9 1 6 — 1 9 1 8 i n R e g i m e n t u l
„ V i n ă t o r i de Munte", a v i n d gradul de s u b l o c o t e n e n t , a p o i de loco-
t e n e n t In rezervă.
1919 Aprilie. Se căsătoreşte cu Maria H a n e ş , profesoară de l i m b a r o m â n ă .
1919 Octombrie. E s t e n u m i t profesor la F a c u l t a t e a de litere şi f i l o z o f i e
a Universităţii din Cluj, u n d e a f o s t titularul catedrei de F i l o l o g i e
romanică pînă la pensionare.
1920 Obţine doctoratul la aceeaşi Universitate.
1920 Obţinind concediu pentru studii, pleacă i n Italia u n d e , Intre anii
1920—1921, işi v a c o m p l e t a s t u d i i l e de l i n g v i s t i c ă r o m a n i c ă cu
prof. Bartoli (la Torino) şi Parodi (la Firenze).
1921 D u p ă întoarcerea din Italia, Îşi Începe cursurile şi seminariile de
F i l o l o g i e romanică, avtnd ca t e m e principale : Formarea şi struc-
tura limbilor romanice. Interpretări de t e x t e l a t i n e v u l g a r e şi v e c h i
romanice, cu analiza formelor lingvistice. Clasici romanici. Inter-
pretări din clasicii romanici. E r a u scoase In e v i d e n ţ ă noi aspecte
ale relaţiilor dintre l i m b i l e romanice şi Îndeosebi concordanţe
dintre l i m b a română şi celelalte limbi romanice.
Alături de S. Puşcariu, N . D r ă g a n u şi a l ţ i i , este unul din întemeietorii
cercului de studii l i n g v i s t i c e de la „ M u z e u l limbii r o m n e " din Cluj,
la ale cărui şedinţe participă cu discuţii, comunicări şi propuneri de
e t i m o l o g i i (v. D R ) .
E s t e colaborator p e r m a n e n t al revistei „ D a c o r o m a n i a " , u n d e p u -
b l i c ă î n anii care u r m e a z ă :
1920 Etimologii şi notife lexicografice, D R I, 1920—1921, p. 444—45%
1921 Cazania protopopului Popa Patru din Tinăud(Bihor). Manuscris,
i n D R I, 1 9 2 0 - 1 9 2 1 , p. 3 5 6 - 3 5 9 .
R e c e n z i i : P . E . Guarnerio, Fonologia romanza. Milano, 1918,
In D R , I, 1920—1921, p. 490, Cîteva chestiuni de toponimie şi limbă
.română in legătură cu studiul lui Silvio Pieri, Toponomastica della
Valle dell'Arno. R o m a , 1919, In D R I, 1 9 2 0 - 1 9 2 1 , p. 4 9 0 - 5 0 0 .
1922 ÎCuvinte şi lucruri. Elemente vechi germane în orientul romanic, In
/ D R II, 1922, p. 3 2 7 - 4 0 2 .
Etimologii, î n D R II, 1922, p. 6 3 2 - 6 4 6 şi 901.

13
 Recenzii: J. J u d , Mots d'origine gauloisel („Romania",
Octobre 1921, p. 32), In D R II, 1922, p. 8 1 5 - 8 1 6 . Max L e o p o l d
W a g n e r , Das lăndliche Leben Sardiniens im Spiegel der Sprache
[ . . . ] („Wiirter u n d S a c h e n " , B e i h e f t 4. H e i d e l b e r g , 1921), î n D R
I I , 1922, p. 816 — 827. L e o Spitzer, Die Umschreibungen des Begri-
ffes ,,Hunger" im Italienischen [...] ( H a l l e , 1921, no. 68 d i n
„ B e i h e î t e zur Z R P h " , p. 345), In D R II, 1922, p. 8 2 7 - 8 3 0 .
1 9 2 3 — 1 9 2 4 Cflmpeie de limbă şi viafă străveche românească. Elemente au-
tohtone (preromane), greco-latine, v. germane, în D R III, 1923
(1924)p. 5 6 1 - 6 2 8 .
Etimologii, în D R I I I , p . 7 6 5 - 7 7 2 ; p. 1090.
Parodi ( 1 8 6 2 - 1 9 2 3 ) , î n D R I I I , p . 1 0 8 0 - 1 0 8 3 [ N e c r o l o g } .
R e c e n z i i : C. C. D i c u l e s c u , Die Gepiden. Forschung zur Ge-
schichte Daziens im friihen Mittelalter und zur Vorgeschichle des
rumănpchen Volkcs. I B a n d ( L e i p z i g , 1922), î n D R I I I , p . 9 6 6 - 9 7 1 .
E r n s t G a m i l l s c h e g , Wetzstein und Kumpf im galloromanischen.
E x t r a s din „ A r c h i v u m R o m a n i c u m " , V I , 1, 1922, i n D R III,
p. 9 7 1 - 9 7 3 .
1926 . O problemă de fonetică. Soartea lui l deschis accentuat după r. în
D R IV, 1 9 2 4 - 1 9 2 6 , p. 3 7 1 - 3 8 2 .
_Etimologii, î n D R IV, p . 1 5 5 3 - 1 5 5 4 .
1 9 2 7 - 1 9 2 Ş Note şi fapte de folclor şi filologie, în D R V, 1927 - 1928,

Etimologii, în D R V, p. 8 9 7 - 8 9 8 .
1928 P u b l i c ă articolul Elemente străvechi in limba română, in „Revista
f i l o l o g i c ă " , II, 1928, nr. 1 - 2 , p . 4 9 - 6 5 .
1 . 9 2 9 - 1 , 9 3 0 Etimologii, î n D R V I , 1 9 2 9 - 1 0 3 0 , p. 657.
1 9 2 9 — 1 9 3 0 E s t e , d e c a n al Facultăţii de litere a Universităţii din Cluj.
1930 F a c e o călătorie de s t u d i i i n Spania.
î n a c e ş t i a n i şi In cei următori, p r e o c u p a t de studierea l e x i c u l u i
a u t e n t i c românesc, tşi i n t e n s i f i c ă cercetările p e teren, cutreierînd
ţara In t i m p u l s ă u liber, p e n t r u a a d u n a (pe b a z a u n u i c h e s t i o n a r
special) m a t e r i a l l i n g v i s t i e şi e t n o g r a f i c d i n s a t e l e d e m u n t e , d e Ia
s t i n e , de la ciobani. Materialul l i n g v i s t i c p ă s t o r e s c a f o s t c o n s e m n a t
i n 25 de c a i e t e m a n u s c r i s e , c u p r i n z i n d r e z u l t a t u l cercetărilor s a l e
d i n localităţile : Satele (Braşov), Porumbacul — de —Sus (Făgăraş),
Poiana Sibiului şi Jina (Sibiu), Petrila şi Nucşoara (Hunedoara),
Valea Ierii (Turda), Valea Bistricioarei (Năsăud), Someş-Gurăslău
(Sălaj), Berbeşti şi Cerneşti (Maramureş), Hodac (Mureş), Crasna
(Trei-Scaune), Drăgoeşti şi Polovragi (Gorj), Cloşani (Mehedinţi),
Pielroşiţa ( D î m b o v i ţ a ) , Vaideeni (Vilcea), Broşteni şi Ctndeşti
( N e a m ţ ) , t o a t e î n s o ţ i t e de u n m a r e n u m ă r de fotografii i l u s t r î n d
v i a ţ a păstorească.
1 9 3 0 - 1 9 3 1 Prodecan.

1931 P u b l i c ă De la românii din Serbia. Material folcloristic. Un testament

scris româneşte, în „Lucrările Institutului de geografie al U n i v e r -
s i t ă ţ i i din Cluj", IV, 1931, p. 1 0 1 - 1 0 6 .
1933 A p a r e v o l u m u l : V . Alecsandri, Poezii populare, p u b l i c a t cu i n t r o -
ducere, n o t e şi glosar de G. Giuglea. (Editura Societăţii P r i e t e n i i
istoriei literare). B u c u r e ş t i , [1933], 3 9 0 p.

14
 1935 A p a r e articolul Coresi face cca dinţii apropiere intre „romani" şi
„rumâni", în „ B i s e r i c a o r t o d o x ă r o m â n ă " , B u c u r e ş t i , L I I I , 1935,
nr. 3 - 4 , p. 2 2 6 - 2 2 8 .
1936 Iniţiază şi organizează înfiinţarea, î n cadrul Catedrei de f i l o l o g i e
romanică de la F a c u l t a t e a de litere din Cluj, a u n u i l e c t o r a t de
l i m b a spaniolă s u s ţ i n u t de un lector spaniol. încurajează a s t f e l
s t u d i i l e de hispanistică la Cluj. Traduce el însuşi din l i m b a spaniolă.
1936 î n şedinţa din 28 m a i , este ales m e m b r u corespondent al Academiei
Române.
1936 P u b l i c ă : Călătoriile călugărului Chiriac de la Mănăstirea Secul.
- , B u c u r e ş t i , 1936, 178 p.
i 1937 Eoncordances lingutetiques entre le roumain el Ies parlers de la zone
pyreneenne. Cluj. 1937, 23 p. + 1 li.
1938 In amintirea lui Ovid Densusianu ( 1 8 7 3 - 1 9 3 8 ) , în D R I X , 1 9 3 6 -
1938, p. 6 4 6 - 6 6 2 .
1939 Lope de V e g a Carpio, Steaua Seuillei. Traducere din l i m b a s p a n i o l ă
şi introducere de G. Giuglea, Cluj, 1939, X V I + 100 p.
1940 Septembrie. P l e a c ă , î m p r e u n ă cu F a c u l t a t e a de litere din Cluj,
In refugiu la S i b i u , u n d e v a rămîne p l n ă in 1945.
1941 P u b l i c ă : EUments preromans en rhttoroman el en roumain, in
L L I , 1 9 4 1 , nr, 2, p . 2 1 5 - 2 2 1 .
Colncidences, concordances entre le roumain et d'aulres langues ro-
m«Hfs J I J , ^ i ! v i L i . 1 9 4 1 , m v 2 , p. 1 5 7 - 1 8 2 .
fCoincidenţe şi concordante Intre română şi alte limbi romanice I I , \
l i n D R . . X / V 1941» p . 5 8 - 6 7 , —
^ - R e c e n z i i : Dicţionarul limbii române, t o m u l I, p a r t e a I I , î a s -
cicola a X I I I - a C u i u ţ - C v o ţ i e n t . (Bucureşti, 1939), i n D R X / I
p. 9 9 — 1 0 1 . Anuarul Arhivei de folclor, voi. V , p u b l . de I. Muşlea
(Bucureşti, 1939), In D R X / I , p. 101 — 104. A l . P r o c o p o v i c i , Limbă
şi viată (Cluj, 1939), In D R X / I , p . 1 0 4 - 1 0 5 . T . P a p a h a g i , Con-
tribuţii lexicale ( B u c u r e ş t i , 1939), i n D R X / I , p . 1 0 5 — 1 0 7 şi
Etimologii, ibid. P e t r u Coman, Glosar dialectal ( p u b l i c a t de A c a d e -
m i a R o m â n ă , 1939), In DR X / I , p. 1 0 7 — 1 0 9 . G. P o p a - L i s s e a n u ,
Limba română în izvoarele istorice medievale ( A c a d e m i a R o m â n ă ,
B u c u r e ş t i , 1940), î n D R X / I , p. 1 0 9 — 1 1 3 . S a b i n Opreanu, Die
Szekler. ( S i b i u , 1939), In D R X / I , p. 1 1 3 - 1 1 4 . Atlasul lingvistic
român. P a r t e a I I ( A L R M II), voi. I (Sibiu-Leipzig, 1940), in D R X / I ,
p. 115—120. A l . R o s e t t i , Istoria limbii române. I Limba latină. E d .
I l - a (Bucureşti, 1940), î n L L 1 , 1 9 4 1 , nr. 2, p. 2 9 1 - 3 0 2 . A . Lombard,
Die Bedeutungsentwicklung Zweier ibero-romanischer Verba (ZRPh.
L V I , H e f t 5 - 6 , 1936), î n L L I, 1941, nr. 2 , p. 3 0 2 - 3 0 3 . Matteo
B a r t o l i , Accordi antichi fra l'albanese e le lingue sorelle („Studl
A l b a n e s i " II, R o m a , 1932), In L L I, 1941, nr. 2, p. 3 0 4 - 3 0 8 .
1943 Colncidences et concordances entre le roumain et Ies autres langues
romanes III, î n L L II, 1043, p. 2 0 - 6 6 .
Elemente vechi greceşti in limba română, î n D R X / I I , 19 43,
' Lp. 4 0 4 - 4 6 2 . I f j
» ' . R e c e n z i e : XJmberto Cianciolo, Poesie scelte di Mihai Emi-
nescu, introduzione, v e r s i o n e col t e s t o a fronte, n o t e . Modena,
1941, în D R X / I I , 1943, p. 5 5 2 - 5 5 7 .
1944 Cheie pentru înţelegerea continuităţii noastre in Dacia prin limbă şl
toponimie. B u c u r e ş t i , 1944, 5 2 p.
Vralle Schichten und Entwicklungsstufen in der Struklur der dako-

15
 rumănischen Sprache (Bibliotheca R e r u m Transsilvaniae VII.
Centrul de S t u d i i si cercetări privitoare la Transilvania). Sibiu,
1W4, 150 i».
1945 (Valori latine in expresie românească, î n D R X I , 1945, p . 1 0 3 — 1 2 7 .
1945 T o a m n a , S e î n t o a r c e I& CIuTImpreună "6» Universitatea':
1946 P u b l i c ă : Traces de l'epoque daco-romane : Abrud, brudă, în L L
I I I , 1946, nr. 1 - 2 , p . 2 0 2 - 2 1 0 .
1947 E s t e p e n s i o n a t de la catedră.
1948 A p a r articolele : Co'incidences, concordances entre le roumain et
d'autres langues romanes, în L L IV, 1948, nr. 1 — 2, p . 1 2 — 48. Tra-
ces de l'epoque daco-romane, în L L IV, 1948, nr. 1 — 2 , p. 172 — 182.
1958 Elemente pentru a cunoaşte istoria formării limbii şi poporului român.
Problema alimentării vitelor şi a omului la dacoromâni, î n „Cerce-
tări de l i n g v i s t i c ă " , III, 1958, p. 5 3 - 5 9 .
1959 Îşi pierde a p r o a p e t o t a l vederea, dar n u r e n u n ţ ă la cercetările sale
ci îşi c o n t i n u ă a c t i v i t a t e a p i n ă la sfîrşitul v i e ţ i i . P a r t i c i p ă cu dis-
cuţii şi comunicări la şedinţele cercului de studii de la I n s t i t u t u l
de lingvistică din Cluj. Valorificîndu-şi preocupările mai vechi,
p u b l i c ă în anii care u r m e a z ă î m p r e u n ă c u colaboratori. (Cele citeva
articole pe care Ie-a p u b l i c a t singur, le-a lucrat cu ajutorul soţiei,
căreia îi dicta) :
1959 [ î n colab. c u G. 1 v ă » e s e u ] Un ciwint românesc de origine trcico-
dacă : dr. minzare, minară, mr. muldzare, în „ S t u d i i şi cercetări
l i n g v i s t i c e " , X , 1959, nr. 1, p. 1 0 5 - 1 1 2 .
[ î n colab. cu N . O r g h i d a n ] Branul in lumina toponimiei, in „Cer-
cetări de lingvistică", IV, 1959, nr. 1—2, p. 127 — 152.
1960 [ î n colab. cu I. S t a n ] Concordanţe lexicale intre graiuri ibero-roma-
nice şi româneşti, în „Cercetări de l i n g v i s t i c ă " , V, 1960, nr. 1 — 2 ,
p. 5 7 - 6 6 .
1961 [ î n colab. cu M. H o n i o r o d e a n ] Correspondances italo-roumaines.
Elemcnts preromains, latins et vieux germaniques, în „ V I I Congresso
Internaz. di Scienze O n o m a s t i c h e " , Firenze-Pisa, 1961, p. 63 — 9 6 .
[ î n colab. cu I. S t a n ] Concordances lexicales entre Ies parlers ibero-
romans ei roumains, in „ R e v u e d e l i n g u i s t i q u e " , V I , 1 9 6 1 , nr. 1,
p. 4 3 - 4 9 .
[ î n colab. cu N . O r g h i d a n ] Note de toponimie, în „Cercetări de l i n g -
v i s t i c ă " , V I , 1961, nr. 1, p. 1 9 1 - 1 9 2 .
1961 Recenzii ( î n colab., cu I. S t a n ) : R a m o n Mene rulez P i d a l ,
Poema de Yuguf. Colleccion filologica de la U n i v e r s i d a d de Granada,
v o i . I, 1952, 1 5 0 p. + X V I I f a c s . , i n „Cercetări de l i n g v i s t i c ă " ,
V I , 1961, n. 1, p. 2 0 2 — 205. Giovanni Alessio, Concordanze lessicali
tra i dialetti rumeni e quelli calabrcsi. E s t r a t t o dagli „ A n n a l i della
F a c o l t a di L e t t e r e e Filosofia", voi. I, Bari, 1954, 53 p „ In „Cerce-
tări de l i n g v i s t i c ă " , V I , 1961, nr. 1, p. 2 0 5 — 2 0 9 .
1962 Lexic studiat prin prisma : „lucru", „cuvinl", „loc". în „Cercetări
de l i n g v i s t i c ă " , V I I , 1962, nr. 2, p. 2 6 7 - 2 7 4 .
Probleme semantice. Expresii cu dublete lexicale, in „Cercetări de
l i n g v i s t i c ă " , V I I , 1962, nr. 1, p. 1 4 9 - 1 5 4
[ î n colab. c u I. S t a n ] Pe marginea Atlasului lingvistic al Andorei,
în „ F o n e t i c ă şi dialectologie", IV, 1962, p. 3 0 3 — 3 0 6
1963 [ î n colab. cu F l o r e n ţ a S ă d e a n u ] Pe marginea unui dicţionar etimo-
logic al limbii spaniole, î n „ R e v i s t a de filologie r o m a n i c ă şi ger-
m a n i c ă " , V I I , 1963, nr. 1, p. 1 3 1 - 1 4 1 .
[ î n colab. cu M. Honiorodean, I. S t a n ] Toponimia comunei Riu

16
 de Mori (Ţara Haţegului), In „ F o n c t i c ă si dialectologie", V , 1 9 6 3
p. 4 1 - 6 8 .
1964 Urmă de rotacism în verbul ,,morsoc", inţ. „a morsoca" din Ţara
Moţilor, în „Cercetări de l i n g v i s t i c ă " , I X , 1964, nr. 1, p. 41 — 43.
1964 In adunarea generală d i n 23 oct., este ales preşedinte de onoare
al filialei Cluj a „ S o c i e t ă ţ i i r o m â n e de lingvistică r o m a n i c ă " .
23 n o i e m b r i e . P r e z i n t ă la „ S o c . rom. de l i n g v . r o m a n i c ă " , filiala
Cluj (în colab. cu L. Ghergariu) c o m u n i c a r e a : Contribuţii la pro-
blema continuităţii lat. olere în romanică şi rom. leurdă.
1964 R e c e n z i e : [ î n colab. cu L. Ghergariu] N . A . C o n s t a n t i n e s c u ,
Dicţionar onomastic românesc, Editura Academiei R . P . R . , 1963,
L X X V I I + 469 p., în „Cercetări de l i n g v i s t i c ă " , I X , 1964, nr. 2,
p. 3 3 3 - 3 3 6 .
1965 L a o vîrstă î n a i n t a t ă şi aproape f ă r ă v e d e r e , c ă l ă u z i t de dorinţa d e
a strînge mărturii l i n g v i s t i c e p e n t r u trecutul r o m â n e s c , c o n t i n u ă
cercetările p e teren, î m p r e u n ă cu colaboratori m a i tineri, în Ţara
H a ţ e g u l u i , p e V a l e a A m p o i u l u i , in r e g i u n e a A r g e ş , în B a n a t . P a r t e
din r e z u l t a t e l e acestor cercetări le v a valorifica în studii d e t o p o -
n i m i e şi o n o m a s t i c ă .
1965 A p a r articolele : Nume topice în Bazinul Ampoiului: Ampoi,
Mureş, Ciunc(ă ), Vuitori ele., în „ A p u l u m " ( A c t a Musei A p u l e n s i s ) ,
V, 1965, p. 4 3 1 - 4 3 7 .
Pe urme de cuvînt oltenesc, în „ R e v i s t a Mitropoliei", Craiova, 1 9 6 5 .
[ î n colab. cu N . Orghidan şi M. H o m o r o d e a n ] Probleme de toponimie,
în „Cercetări de lingvistică", X , 1965, nr. 2, p. 3 3 7 - 3 4 3 .
[In colab. cu L. Ghergariu] Lat. olere in romanică şi rom. leurdă
(apelativ şi toponimic), în „ L i m b a r o m â n ă " , X I V , 1965, nr . 6
p. 6 5 1 - 6 5 6 .
1966 [ I n colab. c u B . K e l e m e n ] Termenii privitori la culori în latină
cu referinţă la limbile romanice, in „Cercetări de l i n g v i s t i c ă " . X I ,
1966, nr. 2, p. 2 1 5 - 2 2 0 .
[ î n colab. c u V . Ţ î r a ] Toponimice româneşti în Munţii Apuseni
(Băişoara, Săcel, Muntele Săcel), în „Analele U n i v e r s i t ă ţ i i din
Timişoara", Seria Ştiinţe filologice, IV, 1966, p. 1 9 7 — 2 1 9 .
1960— î m p r e u n ă cu u n grup de cadre d i d a c t i c e de la Catedra de l i m b a
r o m â n ă a U n i v e r s i t ă ţ i i din Timişoara (lector u n i v . Ionel S t a n şi
— p e a t u n c i — asistenţi u n i v . Vasile Ţlra şi Vasile F r ă ţ i l ă ) î n t r e -
prinde a n c h e t e dialectale în p e s t e 4 0 d e localităţi din r e g i u n e a C a r a n -
sebeşului şi a Orşovei. Se a d u n ă a s t f e l aproape 1 0 000 de c u v i n t e ,
n u m i r i d e locuri > şi d e persoane, m a j o r i t a t e a reprezentlnd f a p t e
de l i m b ă tradiţionale şi e l e m e n t e v e c h i .
1966— Convins c ă era o datorie p a t r i o t i c ă s ă s t u d i e z e t o p o n i m i a regiuni
A r g e ş , u n d e a u a p ă r u t p r i m e l e c a p i t a l e ale Ţării R o m â n e ş t i , a
a l c ă t u i t î m p r e u n ă c u f o s t u l s ă u s t u d e n t Gabriel Ţepelea, p e a t u n c i
şef de catedră la F a c u l t a t e a de filologie din P i t e ş t i , o echipă c o m -
p u s ă din cadre d i d a c t i c e care s - a d e p l a s a t pe teren în p e s t e 3 0 de
l o c a l i t ă ţ i din regiune, înregistrlnd răspunsurile s ă t e n i l o r şi coro-
borîndu-le c u precizările d i n d i c ţ i o n a r e . D i n a c e a s t ă c o l a b o r a r e
a r e z u l t a t lucrarea Argeşul în lumina toponimiei, p u b l i c a t ă pe
capitole în revista „ A r g e ş " şi a p o i In v o l u m ,
[ î n colab. c u M. M o c a u u , O. P r o c a , G. Ţ e p e l e a ] Argeşul în lumina
toponimiei I — Toponimie şi istorie. De la Argedava la Argeş. Ele-
mente preromane, în „ A r g e ş " , I, nr. 6, noiembrie 1966, p. 13.

17
2 _ c. 548
196') 16 — 17 decembrie. L a consfătuirea de o n o m a s t i c ă o r g a n i z a t ă de
I n s t i t u t u l de l i n g v i s t i c ă din Cluj, prezintă comunicările : Stadiul
numelor de persoană (in colab. cu L. Ghergariu), Toponimice din
Munţii Apuseni (in colab. cu V . Ţîra) şi Sondaje in toponimia Năsă-
udului (in colab. cu Gr. R u s u ) .
1967 A p a r : [ î n colab. cu Marin Mocanu, Ofelia P r o c a şi Gabriel Ţ e p e l e a ]
Argeşul in lumina toponimiei II. Toponimie şi viaţă socială, iu
„ A r g e ş " , II, nr. 1, ianuarie, 1967, p. 8.
[ î n colab. c u Gabriel Ţ e p e l e a ] Argeşul in lumina toponimiei III.
Vechimea şi răspindirea numelor topice în „-eşti" în regiunea Argeş,
î n „ A r g e ş " , II, nr. 2, februarie 1967, p. 5.
1967 î n lunile februarie şi m a r t i e , lucrează cu c o l e c t i v u l de o n o m a s t i c ă
de l a Catedra de l i m b a r o m â n ă a U n i v e r s i t ă ţ i i din Timişoara la
prelucrarea matrialului strins în a n c h e t e anterioare (v. 1966), în
vederea elaborării m o n o g r a f i e i Onomastica românească din Banat
(Ţarcu şi Muntele Mic), p r e g ă t i t ă in colaborare c u Ionel S t a n ,
Vasile Frăţilă şi Vasile Ţîra.
1967 7 aprilie. Se s t i n g e d i n v i a ţ ă la Bucureşti, î n v î r s t ă d e 83 de ani.
E s t e î n m o r m i n t a t la Cluj, d u p ă dorinţa sa.
1969 A p a r e lucrarea : [ î n colab. cu G. Ţ e p e l e a şi M. M o c a n u (lingvişti)
şi Ofelia P r o c a - Ţ e p e l e a (geograf)] Argeşul în lumina toponimiei.
P i t e ş t i , 1969, 2 4 p. (publicată p o s t u m ) .
 ABREVIERI

sbruzz. = graiul din A b r u z z i corn. = comunicat

acuz. = acuzativ corn. = comască
adj. = adjectiv com. = comună
a.dv. = adverb comp. = compară
ags. = anglosaxon(ă) conj. = conjugare
ahd. = althochdeutsch cors. = corsican(ă)
( v e c h e a germ. de cosenţ. = graiul din Co-
sus) senţa
aksl. = altkirchenslavisch dacorom. = dacoromân(ă)
( = vechea slavă dalm. = dalmat(ă)
bisericească) deriv. = derivat
alb. = albanez(ă) dial. = dialect, d i a l e c t a l
an. = altaordisch dicţ. = dicţionar
( . = v e c h e a nordică) dim. = diminutiv
and.. = andaluz(ă) d-1 — domnul
aragon. = aragonez(ă) d-lui . = domnului
arom.. = aromână dr. v. dacorom.
ast. = asturian(ă) e.n. = era n o a s t r ă
av. = a vestă engad. = cngadin(ă)
bar. = graiul din Bari engl. = englez(ă)
basil. = graiul din Basi- et. = etimologie
licata f . şi f e m . = feminin
b.manc. = graiul d i n B a s - log'g. = graiul d i n p r o -
Maine vincia Foggia
bov. = graiul d i n B o v a fr. = francez(ă)
( R e g g i o Galabria) friul. = friulan(ă)
bulg. = bulgar(ă) gal. = galic(ă)
calabr. = calabrez(ă) galiţ. şi
camp. = graiul din Cam- galiz. = galiţiană
pania gasc. = gascon(ă)
campid. = campidonez(ă) geg. = ghegic(ă)
cat. = catalan(ă) gen. = genovez(ă)
catanf. = graiul din C a t a n - germ. = german(ă)
zaro
cf. = confer gi. = germ. de jos
chest. = chestionar (niederdeutsch)
cit. = citat(ă) got. = gotic(ă)
clas. = clasic gr. = l i m b a greacă,
colab. = colaborare grecesc

19
d. = hochdeutscli nlid. = neuhochcleutsch
( = germ. de sus) ( = noua germ.
ib., ibid. = ibidem de sus)
id. — idera naiv. = norvegiană
Mg. = v. indogerm. nr. = număr
i.e. = indo-europeană nsi. = neusloveniscli
ind. = indicativ ( = slovena nouă)
in<lo-eur. = indo-europeană o.c. = opera c i t a t ă
indogerm. = indogermană otr. = graiul grecesc din
inf. = infinitiv Terra d'Otrano
isl. = islandez(ă) p. = pagina
istr. = istroromână
part. = participiu
it. şi ital. = italian(ă)
i.e.n. = înaintea erei p. de v . = p u n c t de v e d e r e
noastre pers. = persoană
jud. = judeţ(ul) pian. = graiul din P i a n a
land. = graiul din L a n d e s di Calabria
lat. = latin(ă)
pieni. = piemonteză
l.c. = locul c i t a t
pistoj. = graiul din Pistoia
*ecc. = graiul din I.ecce
pl, = plural
(Apulia)
pol. = polonez(ă)
let. = leton(ă)
pop. = popular
lit. = lituan(ă)
port. = portugliez(ă)
l o g o d . şi
pp. = paginile
log.ud, log. = loguiâorez(ă)
prez. = prezent
Înec. = graiul d i n l . u c c â prov. = provcnsal(ă)
m . şi m a s e . = masculin
puschl. = graiul din P u s -
maced. = macedoromâh(ă) s c b l a v (Orauliiiii-
magi). = maghiar(ă) dcn)
med. = medieval regg. = graiul din R e g g i o
megl. = meglenoromân(ă) (Emilia)
mhd. = mittelliochdeut- retor. = retoroman(ă)
s c h (germ. de s a s
rom. = român(ă)
medie)
romagn. = romagnol(ă)
M.L.R. = Muzeul limbii
r o m â n e (Cluj) roman. = romanic(ă)
m.gr. = l i m b a greacă m e - rus., r. = rus(ă)
die rut. = rutean(ă)
mod. = modern s. şi sb. = substantiv
11. = neutru ser. = slrbocroată
n a p . şi neap. = napolitan(ă) sec. şi s. = secol
ud!. = niederlăndisch serb, v . sirb
(olandez) strb. = strb(ă), slrbesc
neap. v. nap. sg. = singular
n.ed. = n o t a editorului sic. şi sicii. = sicilian(ă)
n-gr- = neogrec, n e o - sl. = slav(ă)
greacă
slov. = sloven(ă)
ngs. v. nhd.
sp. = spaniol(ă)

20
sqq. = sequentes ( = tosk. = tosk(ă)
următoarele) triest. = tricstin(ă)
subst. v.s. Ullg. = unguresc
suf. = sufix umbr. = umbric
s.v. = s u i voce urm. = (şi) u r m ă t o a r e l e
ş.a. = şi altele ven(eţ). -- vcneţian(ă)
ş.a.m.d. = şi a ş a m a i de- vegl. = vegliot(ă)
parte V. = veclii
ş.u. = şi u r m ă t o a r e l e V. = vezi
tarent. = tarentin(ă) vgs. v. alid.
te. = turc(ă) vb. = verb
tessin. = tessinez(ă) voc. = vocativ
tosc. = toscan(ă) vulg. = vnlgar(ă)
 ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

A G I = Archioio Gloltologico Italiano. Torino, 1878 —

A I S = Sprach-und Sachatlas Italiens und der Siidschweiz, v o n Karl J a b e r g
und Jacob Jud, 1928 —
A L F = Atlas linguisligue de la France, p u b l i e par J u l e s Gillieron e t E .
E d m o n t . Paris, 1 9 0 3 - 1 9 2 0 .
A L R — Muzeul limbii r o m â n e din Cluj, Atlasul lingvistic român. Material
netipărit.
A L R 1 — 1 1 = Muzeul limbii r o m â n e din Cluj, Atlasul lingvistic român,
P a r t e a I, voi. I — I I . S i b i u — L e i p z i g , 1938—1942.-
A L R M = M u z e u l l i m b i i r o m â n e din Cluj, Micul atlas lingvistic român. P a r t e a
I, v o i . I. Sibiu, L e i p z i g , 1942.
A n o n . Car. = A n o n y m u s Caransebesiensis [„Dictioriarium valachico-lati-
num"], p u b l i c a t In r e v i s t a „ T i n e r i m e a r o m â n ă " . . . sub c o n d u c e r e a
lui Gregorie G. T o c i l e s c u , v o i . I, f a s c . III, p . 3 2 6 — 3 8 0 .
Arch. lat. Lex. — Archiv fur lateinische Lexicographie und Grammatik. Leip-
zig, 1 8 8 4 - 1 9 0 6 .
B a i l l y , Dict.= A . B a i l l y , Dictionnaire grec-franţais ... s i x i e m c cdition r e v u e .
Paris, 1910.
Bari<5, Alb = H . Baric, Albano-rumănische Sludien. S a r a j e v o , 1919.
Bartoli, Dalm — M a t t e o B a r t o l i Das Dalmatische, I — II. W i e n , 1 9 0 9 .
Benoist-Goelzer = E u g e n e B e n o i s t , Henri Goelzer, Nouveau dictionnaire
latin-franşais. Paris, 1893.
B e r n e k e r ( , S E W ) = E r i c b Berneker, Slavisches etymologisches Worterbuch,
I - I I . H e i d e l b e r g , 1 9 0 8 - 1 9 1 3 ; ed. I I : 1924.
B l o c h , D E F = Oscar B l o c h , W . v o n W a r t b u r g , Dictionnaire etimologique
de la langue franqaise, I — II, Paris, 1932.
B o i s a c q ( , D i c t . et. gr.) = E m i l e B o i s a c q , Dictionnaire etimologique de la
langue grecque, ed. II. Paris, 1923.
C A D E = A u r e l I. Candrea — Gh. A d a m e s c u , Dicţionarul enciclopedic
ilustrat „Cartea Românească". B u c u r e ş t i , [1931],
Candrea, Ps. Sch — Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din
sec. XVI şi XVII t r a d u s e din s l a v o n e ş t e . E d i ţ i u n e critică de I. A .
Candrea. v o i . I— II. B u c u r e ş t i , 1 9 1 6 .
Capidan, Aromânii = T h e o d o r Capidan, Aromânii, dialectul aromân. Bucu-
reşti, 1932.
C D D E = I. A . Candrea, Ov. D e n s u s i a n u , Dicţionarul etimologic al limbii
române. Elementele laine [ A - P u t e a ] . B u c u r e ş t i , 1 9 0 7 — 1 9 1 4 .

22
Cihac, I — I I = A . de Cihac, Diclionnaire d'etijmologic daco-romane, I — II
Bucureşti, 1 8 7 0 - 1 8 7 9 .
CGL = Corjms Glossariorum Lalinorum. E d i d i t Georgius G o e t z . L i p s i a e ,
1882 — 1901.
Csânki, Mag. = Csunki D e z s o , Magi/arorszăg tortenelmi foldrajza, I— IV,
Budapest, 1 8 9 0 - 1 9 1 3 .
DA = Dicţionarul limbii romane, A - D E , F - L O J N I Ţ Ă . Bucureşti,
1 9 1 3 — 1949. ( A c a d e m i a R o m â n ă ) .
D a l a m e t r a , Dict. = I. Dalaruetra, Dicţionar ,nacedo-romăn. Bucureşti,
1906.
D a m e , Term. = Frederic D a m e , Încercare de terminologie poporană română,
B u c u r e ş t i , 1898.
D D R F - Frederic D a m e , Nouveau diclionnaire roumain-frangais, I — II.
Bucureşti, 1 8 9 3 - 1 9 0 0 .
D e n s u s i a n u , I I L R v. D H L R
D e n s u s i a n u , T . H . = Ovid D e n s u s i a n u , Graiul din Tara Haţegului. Bucureşti,
1915. '
D G L F = Dictionnaire general de la langue frangaise . . . par MM. A d .
H a t z f e l d et A. D a r m e s t e t e r . A v e c le concurs de M. A . Tliomas,
I - II, ed. V I I . Paris, 1924.
D H L R = Ovide D e n s u s i a n u , Hisloire de la langue roumaine, I — II. Paris,
1901-1938.
Dicc.Acad. Esp. = Diccionario manual e ilustrado de la lengua espanola.
Madrid, 1927. ( R e a l A c a d e m i a E s p a n o l a ) .
D i e z , Wb = Friederich D i e z , Etgmologisches Worterbuch der romanischen
Sprachen, ed. III. B o n n , 1869.
D L R L = Dicţionarul limbii române literare contemporane,1 — IV. 1955 —
1957. ( A c a d e m i a R e p u b l i c i i Populare R o m â n e ) .
D M = Dicţionarul limbii române moderne. [ B u c u r e ş t i ] , E d i t u r a A c a d e m i e i
R e p u b l i c i i Populare R o m â n e , 1958.
D R = Dacoromania. B u l e t i n u l Muzeului L i m b e i R o m â n e . Cluj, 1 9 2 0 — 1 9 4 8 .
D u Cange, Gl = D u Cange, Glossarium mediae et infimae latinilatis condi-,
t u m a Carolo du F r e s n e D o m i n o D u Cange. P a r i s , 1 8 4 0 — 1 8 5 4 .
E r n o u t - M e i l l e t = A . E r n o u t e t A . Meillet, Diclionnaire etymologique de
la langue latine. Hisloire des mots. Paris, 1932.
F e i s t , El. Wb. = S i g m u n d F e i s t , Etijmologisches Worterbuch der gotisclien
Sprache mit Einschluss des krimgotischen und sonstiger gotischer
Sprachreste, Zweite A u f l a g e . H a l l e , 1922.
F E W = W a l t e r von W a r t b u r g , FranzSsisches Etgmologisches Worterbuch.
B o n n — Leipzig — B e r l i n — B a s e l , 1929—
Fick ( — T o r p ) , l T ' i . = A u g u s t Fick, Vergleichendcs WSrterbucIi der indo-
germanischen Sprachen, I — III. III Teii. . . . g ă n z l i c h u m g e a r b e i t e t
v o n Alf Torp. G o t t i n g e n , 1 8 9 0 - 1 9 0 9 .
Frâncu-Candrea = T e o f i l F r â n c u şi George Candrea, Românii din Munţii
Apuseni (Moţii). B u c u r e ş t i , 1888.
Garcla-Diego, Contrib. = V i c e n t e Garcia-Diego, Contribucidn al dicciona-
rio hispănico etimolâgico. Madrid, 1923.
Garcia-Lomas, Dial.Mont. --- A d r i a n o G a r c i a - L o m a s , Esludio del dialeclo
popular montanes. S a n S e b a s t i a n , 1922.
Georges (, Wb) = K a r l E r n s t Georges, Ausfilrllches lateinisch-deutsches
und deutsch-lateinisches Handw'orlerbuch. L e i p z i g , 1869 — 1 8 7 0 ; ed.
VIII: 1913-1918.
Gerola ( , C o r r e n t i ) = Berengario Gerola, Correnti linguistkhe e dialetti
neolatini nell'area retica. R o m a , 1939.

23
Giuglea, C R R = George G i u g l e a , Cuvinte româneşti şi romanice. B u c u r c s t i ,
1983.
Giurescu, Ist. rom = C o n s t a n t i n C. Giurescu, Istoria românilor, I — II,
ed. III. B u c u r e ş t i , 1 9 3 8 - 1 9 4 0 .
Grimm, Wb. = J a c o b Grimm u n d W i l h e l m Grimm, Deutsches Wortcr-
buch, l - X V I . Leipzig, 1 8 5 4 - 1 9 3 6 .
Grandgent, Introd. = C. H . G r a n d g e n t , Introduzione allo studio del latino
volgare. Traduzione dall'ingVese di N . Maccarrone . . . Milano, 1914.
GS = Grai şi suflet. R e v i s t a I n s t i t u t u l u i de f i l o l o g i e şi folclor, p u b l i c a t ă
de O v i d D e n s u s i a n u . B u c u r e ş t i , 1923.
H (I — X V I I I ) = Răspunsuri la chestionarul lingvistic al lui B. P . H a s d e u
(manuscris).
H a s d e u , Et. M. — B, P e t r i c e i c u H a s d e u , Etymologicum magnum Romaniae,
I - III. B u c u r e ş t i , 1 8 8 6 - 1 8 8 3 .
1F = IndogermanischeForschungen. Z e i t s c h r i f t f i i r i n d o g e r m a n i s c h e Spraeh-
u n d A l t e r t u m s k u n d e . S t r a s s b u r g - B e r l i n , 1892—
Jahresber. — Jahresbericht des Instituts fur rumănische Sprache (Rumăni-
sches Seminar) zu Leipzig. (Condus de G. W e i g a n d ) , 1 8 9 4 — 1 9 2 1 .
Jokl. Stud. Alb. Etym. = N o r b e r t J o k l , Studien zur albanischen Etijmologie
u n d Wortbildung. W i e n , 1911.
J o k l , Untersuch. = Norbert Jokl, Lingvistisch-kullurliistorische Untersu-
chungen aus dem Bereiche des Albanischen. B e r l i n — Leipzig, 1923.
K l u g e , Et. Wb. = Friedrich K l u g e , Etymologisches Worterbuch der cleut-
sc/ien Sprache, ed. V I I I . S t r a s s b u r g , 1915.
K o r t i n g , Lat. — Rom. Wb. = G u s t a v K o r t i n g , Lateinisch-Romanisckes
Worterbuch, ed. II. P a d e r b o r n , 1901 ; ed. I I I : (Etymologisches
Worterbuch der romanischen Hauptsprachen), 1907.
L e o t t i , Diz. = A n g e l o L e o t t i , Dizionario italiano-albanesse. R o m a , 1937.
Lex(ic). Bud. = Lesicon romanesc-lalinesc-unguresc-nemlesc... B u d a e , 1825.
L L = Langue et tltterature. B u l l e t i n de la section litteraire (Academie
R o u m a i n e ) . Bucarest, 1941 — 1948.
Meyer, (Alb.) Et. Wb. = G u s t a v Meyer, Etymologisches Worterbuch der
albanesisehen Sprache. Strassburg, 1891.
Meyer-Ltibke, Einfuhrung = W i l h e l m Meyer-Liibke, Einfuhrung in dos
Studium der romanischen Sprachwissenschaft. Heidelberg, 1901 ;
ed. I I I : 1920.
Meyer-Liibke, Gram. = W i l h e l m Meyer-Ltibke, Grammaire des langucs
romanes. Traduction iran cai se par E u g e n e R a b i e t , I — IV, P a r i s ,
1890-1906.
Miklosich, Etym. Wb. = F r a n z Miklosich, Etymologisches Worterbuch der
slavischen Sprachen. W i e n , 1889.
M i k l o s i c h , Lex. paleosl ~ F r a n z M i k l o s i c h , Lexikon paleoslovenico-graeco-
latinum. V i n d o b o n a e , 1 8 6 2 - 1 8 6 5 .
Miklosich, Wand. = Franz Miklosich, Ober die Wanderungen der Rumanen
in den dalmatinischen Alpen und Karpaten. W i e n , 1897.
P a n ţ u , PI. = Zach. C. P a n t u , Plantele cunoscute de poporul român. Bucureşti,
1906 ; ed. II : 1929.
P a p a h a g i , B. Ar. = Pericle P a p a h a g i , Basme aromâne şi glosar. Bucureşti,
1905.
P a p a h a g i , Dicf. = Tache P a p a h a g i , Dicţionarul dialectului aromân general
şi etimologic. B u c u r e ş t i , 1963. E d . I I a u g m e n t a t ă : B u c u r e ş t i , 1 9 7 4 .
P a p a h a g i , Images = T a c h e P a p a h a g i , Images d'ethnographie roumaine,
I - I I . [Bucureşti], 1 9 2 8 - 1 9 3 4 .

24
P a s e u , Suf. = G. P a s c u , Sufixele româneşti. B u c u r e ş t i , 1916.
P a ş e a , Glos. = Ştefan Paşca, Glosar dialectal a l c ă t u i t după material l e x i c a l
cules de corespondenţi din diferite regiuni. Bucureşti, A c a d e m i a
R o m â n ă , 1928.
P a u l y - W i s s o w a — A u g u s t P a u l y , Real-Encyclopădie der classischen Alt-
erlumswissenschaft. Neue Bearbeitung . . . von Georg Wissowa,
I - X X . S t u t t g a r t . 1894 -
P u ş c a r i u , Eli/m. Wb. = S e x t i l Puşcariu, Elymologisches Worlerbuch der
rumănischen Sprache. Lateinisches Element. H e i d e l b e r g , 1905.
Puşcariu, L R = S e x t i l Puşcariu, Limba română, I. B u c u r e ş t i , 1940.
R E W = V». Meyer-Liibke, Romanisches elymologisches W orlerbuch. Hei-
delberg, 1 9 1 1 ; 3 v o l l s t ă n d i g n e u a r b e i t e t e A u f l a g e . H e i d e l b e r g , 1935
3
( R E W ).
R o h l f s , Diz(ion). (Calabr.) = Gerhard R o h l f s , Dizionario dialcltale delle
tre Calabrie. H a l l e - M i l a n o , 1 9 3 3 - 1 9 3 9 .
R o h l f s , Grăz. = Gerhard R o h l f s , Elymologisches Worlerbuch der unteritalie-
nischen Grăzităt. H a l l e (Salle), 1930.
R o h l f s , Scavi = Gerhard R o h l f s , Scavi linguistici nella Magna Grecia.
H a l l e - R o m a , 1933.
Ş ă i n e a n u , Dicf. — L a z ă r S ă i n e a n u , Dicţionar universal al limbii române.
Craiova, [1896],
Schrader, Reallexic. = O t t o Schrader, Reallexicon des indogermanischen
Altertumskunde. Strassburg, 1901.
Şez. = Şezătoarea. R e v i s t ă p e n t r u literatură şi tradiţiuni populare. Director :
A r t u r Gorovei. F ă l t i c e n i , ' 1892—
Thesaurus (L. Lat). = Thesaurus Linguae Latinae, I — Leipzig 1900—
T D R G v. Tiktin
T i k t i n = H . T i k t i n , Rumănisch-deutsches Wbrterbueh, I — III. B u c k a r e s t ,
1903-1924.
Walcîe (,Et. ~Wb.) = A . Walde, Lateinisches etymoloqisches Worlerbuch,
H e i d e l b e r g , 1 9 0 6 ; ed. II : 1910.
W a U l e - H o f f m a n = A . Walde, Lateinisches etymologisches Worlerbuch, ed.
III, n e u a r b e i t e t e A u f l a g e v o n J. B . H o f i n a n n . H e i d e l b e r g , 1938 —
1956.
W a l d e - P o k o r n y = A . Walde, Vergleichendes Worlerbuch der indogermani-
schen Sprachen. H e r a u s g e g e b e n u n d bearbeitet v o n ] J u l i u s P o k o r n y ,
I — I I I . Berlin u. Leipzig, 1 9 2 7 - 1 9 3 2 .
W e i g a n d , Alb. Wb. = G u s t a v W e i g a n d , Albanesisch-deutsches und deutsch-
albanesisches Worterbuch. L e i p z i g , 1914.
2 e l e c h o w s k i , R D W b . = E v g e n y i Zelechowski i prof. Sofron N e d i l ' s k y i ,
Slovar (Rutenisch-deulsches Worlerbuch), I — II. L ' v i v , 1886.
ZRPh Zeitschrift fur romanische Philologie. H a l l e , 1876 —
 >J2t >I< >2* >X< >X< >X<
a «a >r< >r< >r< >r< > r < >r< >r< > r < > r < >r< >r< k r
x

M XX
M BIBLIOTHECA M
|p RERUM ^
^ TRANSSILVANIAE
XX vil **
<
î >3 XX
Vifi >vOv<
y y U r a l l e Schiehten und E n l w u M u n g s - y v

s t u f e n in d e r S t r u k t u r a'v^

d e r d a k o r u m ă m s c h e n S p r a c h e

î<>5 ™ £<>!<

V^ Prnfessor an der V ni verşi tiil Cluj-Stbiu A

M M

1
m j ă ^ f P Ş

V 0 kV
CENTRUL DE STUDII ŞI CERCETĂRI
^y , ^Ajr PRIVITOARE LA TRANSILVANIA
r i u ţ 11 u . i n t LA i R s n s i i , r A « i a y» A\
^ ^ SIBIU/ 1944 V'A

*>3
n » >zs >Z< >z< >i< >x< >i< >js >x<
M

>r< > i < > r < >r< >r< > r < > r < > r < > r < >r< >r< » 5 c
 STRATURI STRĂVECHI ŞI STADII
DE DEZVOLTARE ÎN STRUCTURA
LIMRII D ACOROMÂNE *

CrViXT ÎNAINTE
Limba română s-a închegat în Dacia prin procesul
istoric complex care s-a desfăşurat în toate provinciile
Imperiului Roman. Istoria, arheologia, geografia şi alte
discipline auxiliare au adunat suficiente fapte pentru a
putea lămuri pe orice om cultivat, la noi sau în străinătate,
asupra romanizării Daciei. Nu numai cercetări indepen-
dente, dar chiar manualele despre istoria romanilor stau
astăzi la dispoziţia oricui, pentru a-i dovedi forţa civili-
zaţiei romane în Dacia, de la ocuparea acesteia de către
Traian pînă la evacuarea ei parţială prin retragerea arma-
tei şi a apăratului administrativ la sud de Dunăre 1 .
Limba română dovedeşte cu prisosinţă — după cum v a
reieşi şi din faptele expuse în acest studiu — adevărul
natural, elementar, că masa poporului dacoroman, [ . . . ] ,
a trăit în continuare pe pămîntul moştenit şi pe care luase
fiinţă, ca popor cu un caracter specific romanic. Din mo-
mentul slăbirii puterii politice şi sociale, [ . . . ] străromânii
au dus totuşi o viaţă normală ca „popor" care avea în
suflet, adîne înrădăcinaţi, factorii civilizaţiei romane,
factori determinanţi pentru formarea popoarelor neo-
latine de astăzi. Criza din secolul al III-lea e.n. a paralizat
avintul unei activităţi culturale superioare. Dacă această
activitate ar fi fost sprijinită de condiţii istorice asemană-

* Uralte Schichten und Entwicklungsstufcn in der Struktur der tiako-

nimtinischen Sprache. Centrul de studii şi cercetări privitoare la Transilvania.
Biblio theca R e r u m Transsilvaniae V I I . Sibiu, 1 9 4 4 [Traducere din l i m b a
germană].
1
Cf. C. D a i c o v i c i u , Transilvania ncU'antichită. Bucureşti, if'4:!,
u n d e s î n t a d u n a t e cele m a i i m p o r t a n t e l a p t e c u n o s c u t e despre romanizarea
Daciei. N a t u r a l , în afară de ceea ce n e p o t spune astăzi arheologia şi istoria,
l i m b a r o m â n ă este Însăşi d o v a d a hotăritoare p e n t r u înţelegerea forţei
latinităţii în regiunile Carpaţilor.

28
toare cu acelea ale celorlalte popoare romanice, poporul
român s-ar fi putut dezvolta în acelaşi fel ca fraţii lui
din apus.
î n stratificarea structurii unei limbi, straturile cele
mai adinei, cele mai vechi, nu rămîn aşa cum erau la
origine sau în prima etapă a formării lor, ci fiecare dintre
componente primeşte adaosuri sau prelungiri, prin deri-
vare, prin compunere etc. î n alte cazuri ele vor fi distruse
prin eroziunea provocată de diversele forţe lingvistieo-
sociale, iar locul rămas liber va fi acoperit de noi elemente,
uneori numai de natură semantică, fără ca forma fonetică,
străveche să fie distrusă. Astfel de forme mai trăiesc şi
astăzi în cuvinte româneşti ca de exemplu aflu, cu noul
sens de „a găsi", ea şi actualul hallar spaniol, în timp ce
forma latinească de bază a celor două cuvinte, affiare,
însemna „a adulmeca urma vînatului" (vorbind despre
cîine), devenind apoi „a încerca să descopere" şi în fine
„a găsi". Deasupra celui mai vechi strat s-au aşezat, în
ambele limbi, alte cuvinte: în Iberia buscar „a găsi",
de origine germanică, în Franţa şi prin alte locuri tron ver,
care îl înlocuia pe latinescul invenire, pe cînd la noi a
apărat, într-o perioadă de timp post-romană, a găsi, a
cărui origine a rămas încă nelămurită.
î n română îl avem pe autohtonul stînă, dar stîni-
şoară „stînă mică", stînârie „viaţă de stînă", sînt stadii
de dezvoltare noi. Derivate româneşti ca mătuşă (<lafc.
amita -f- suf. autohton -uşă) aparţin stratului latinesc
secundar la care s-a alipit o mică rămăşiţă din primul
strat, autohton, daco-tracic.
î n acest sens urmărim faptele despre care v a fi vorba
în continuare. Deoarece stratul de bază al limbilor roma-
nice se afla la mare adîncime, el a fost acoperit de puter-
nica mişcare a suprapunerii stratului nou latinesc, dato-
rită forţei unei civilizaţii superioare; dar unele urme
rămase de la populaţia autohtonă au dăinuit şi s-au men-
ţinut la suprafaţă.
Aşa se pot deosebi, atît m temelia cît şi în structura
întregului edificiu al unei limbi, straturi succesive, stadii
de dezvoltare şi perioade de timp.

29
 II
ELEMEOTE AUTOHTONE
Ca şi iu istoria celorlalte limbi romanice, care s-au păs-
t r a t în aria de răspîndire a formei lor iniţiale, la fel şi în
dacoromână se observă şi astăzi unele elemente stabile care
aparţin celui mai adînc strat al temeliei ei. Nu vedem cum
am putea contesta dacoromânei această cotă originară, care
nu lipseşte din nici o altă limba romanică. Eomanii au dus
cu dacii, un popor de recunoscută forţă naţională şi poli-
tică, aceleaşi războaie grele ca şi cu iberii şi galii. Dacă
aceştia au lăsat totuşi urme de iimbă, ar fi cu totul nefi-
resc ca dacoromâna să nu fi moştenit nimic de la daci.
Pentru a lămuri cît mai bine această idee, vom pre-
zenta aici o serie de fapte, dintre care unele au mai fost
cercetate, altele însă sînt noi. îsTe vom strădui, cu riguro-
zitatea pe care o solicită această problemă mult dezbă-
tută, să folosim toate mijloacele ştiinţifice moderne la
îndemînă, care nu pot fi trecute cu vederea de către un
cercetător obiectiv. Pe de altă parte însă, nici acesta nu
are dreptul să se scuze pe motivul că nu ar avea la dispo-
ziţie metode corespunzătoare sau suficiente fapte de
limbă care să poată fi recunoscute cu certitudine ca avînd
un caracter arhaic şi care să ne conducă în epoca dinaintea
influenţei slave asupra limbii române.
De nuanţarea primelor forme, care desigur caracte-
rizau aspectul fonetic al limbii în perioada de romanizare
ai'' Daciei, este legată şi transformarea lui a + n > în,
în cuvintele latineşti : caniş,-em> cîne, lana> lină,
panis,-em> pîne etc.
Băspîndirea acestui fenomen cuprinde întreaga arie
lingvistică ilirico-traco-dacică, de la Marea Adriatică
pînă la Dun ăre şi pînă la Marea Egee, căci el apare şi în
aromână, a eărei bază geografică veche este regiunea
Sârună (lat. Salona = Saloniki), Bâiasa, Lăsun.1 O
transformare asemănătoare a lui a sub influenţa lui n
o găsim şi în albaneză: k'en < l a t . canem, mengs < l a t .
numim (rom. mînecă) 2 etc.
i V . T h . Capidan, Limbă şi cultură. Bucureştii 1943, p. 1 6 1 - 1 6 2 .
2
F a z a s (e, ă ) î n d e p ă r t e a z ă albaneza de d a c o r o m â n ă , dar o apropie
•de i'irşerotă, c u care trăieşte în acelaşi s p a ţ i u şi în parte d e aromână, u n d e
a v e m ăn în loc de in. Th. Capidan crede că faza e - ă este cea m a i v e c h e
şi că din ea s-a d e z v o l t a t î ( v e z i s t u d i u l s ă u Aromânii, dialectul a r o m â n .
B u c u r e ş t i , 1932, p. 2 0 7 - 2 1 1 ) .

30
 Acest fenomen fonetic nu se întîmplă în celălalt mare
spaţiu romanic, al vestului. Ga urmare, poziţia lui geo-
grafică îl situează, din punct de vedere istorie, în epoca
în care latinii s-au amestecat cu populaţia autohtonă,
î n vorbirea acestora trebuie să fi început evoluţia, care
în desfăşurarea ei a cuprins şi stratul * latin al limbii.
Acest caz se aseamănă cu alte procese fonetice din
apus, care s-au produs numai în arii de răspîndire din zone
cu populaţie delimitată. Transformarea lui p, t, c, in
sonorele b, d, g se întîlneşte pe teritoriul galic şi iberic,
iar trecerea lui u lung latinesc la ii apare în vechea arie
de răspîndire a galilor, în nordul Italiei şi în Franţa.
Această concordanţă în modul de comportare a trans-
formărilor arătate mai sus, atestate în regiuni ce se dife-
renţiază după populaţiile de origine, conduce în mod
logic la concluzia că şi fenomenul fonetic românesc tre-
buie atribuit substratului care a acoperit romanitatea
orientală.
Aceasta nu înseamnă că trebuie să strămutăm în
Balcani şi vechea bază a dacoromânei, ei doar că nu putem
nega că aceasta a fost atinsă de numita influenţă fonetică
în Dacia, precum şi de alte numeroase particularităţi, după
cum se va vedea.
Procesul a J r n > î n a fost mai întins, tot aşa cum
în vest transformarea consoanelor surde în sonore s-a
petrecut între limite largi, fără ca pentru aceasta să putem
trage concluzia că limba spaniolă s-ar fi format în Galia.
Cel mai sigur criteriu după care se poate dovedi ceeace
este autohton în română este tocmai fenomenul fonetic
despre care am vorbit. Acest criteriu demonstrează clar
că nici un împrumut venit de la slavi n-a suferit numita
transformare 1 . Procesul an>în s-a oprit în secolele
VI şi VII, cînd aceştia au intrat în Dacia. Limba franceză
arată, printre altele, că Tc + a în cuvintele vechi germanice
(gotice ş.a.) au devenit ch(a), printr-un proces conco-
mitent cu dezvoltarea lat. c + a; astfel goticul kausjan
a devenit dhoisir, ca şi lat. causa > chose. împrumuturi
* î n lucrarea aceasta, autorul foloseşte, referindu-se Ia l i m b a l a t i n ă ,
t e r m e n u l germ. „ S u p r a s t r a t " , vrînd să d e n u m e a s c ă astfel stratul a ş e z a t
p e s t e „ s u b s t r a t " . A m considerat potrivit să t r a d u c e m prin simplu „ s t r a t "
(.n.ed.).
1
V e z i e x e m p l e la D H L R I, p . 2 6 5 ş.u. şi 2 8 2 .

31
cave au pătruns în limba franceză după terminarea acestui
proces fonetic (după sec. VI—VII) n-au urmat aceeaşi
dezvoltare în cazul velarei germanice Ic.
Astfel, nimeni nu mai poate susţine la noi că un ele-
ment intrat în română o dată cu influenţa slavă şi, bine-
înţeles, după fi fost supus legii fonetice a + n > în '.
Mai pe larg, am expus acest punct de vedere în DE II,
p. 361 ş.u. şi DR I I I , p. 604 ş.u.
De aceea, pe baza acestei norme, se explică următorii
termeni româneşti, din graiul păstorilor :
1. Stînă provine, după sens şi formă, dintr-un i.e.
stana, cu sensul originar „statio", „mansio".
î n această familie de cuvinte se află numeroase forme
i.e., ca lat. stare, v.sl. staja, stati „a se aşeza" etc., v. indiană
sthana „loc de stat", v. sl. stanu „tabără, lagăr" etc. 2
î n altă parte am dat amănunte etnografice asupra cuvân-
tului stînă3, iar alţii 4 au adus dovezi şi fapte pentru sta-
bilirea originii cuvîntului românesc, pentru care avem
acum baza autohtonă, dacică : stana 5 a devenit în mod
normal stînă, ca lat. lana > lină etc.
î n acelaşi fel trebuie explicate şi rom. jupîn şi stăpîn,
atît din cauza lui-wi, cît şi pentru că ele nu pot fi derivate
din cuvintele corespunzătoare aflate în celelalte limbi
cunoscute si care au fost în contact cu româna. (Cf. Th.
Capidan, DR I I , p. 444 ş.u. şi DR I I I , p. 129 ş.u., unde
.sînt prezentate relaţiile dintre formele române, albaneze
şi slave). Chiar dacă pînă acum nu li s-a putut da o expli-

1
Cf. GS I I I / l , p. 272 ş.u., u n d e O. D e n s u s i a n u , intr-o r e c e n z i e ,
respinge, cu d o v e z i confirmate, Încercările zadarnice de a explica p r o v e n i e n -
ţ a din s l a v ă a c u v i n t e l o r r o m â n e ş t i în care apare a -f- n> în.
2
V . W a l d e - P o k o r n y , II, p. 603 ş.u., s.v. stă- „ s t e h e n " (ind. stha-).
3
In Cheie pentru înţelegerea, prin limbă şi toponimie, a continuităţii
noastre în Dacia. Bucureşti, 1944. (V. şi Giuglea, C R R , p . 319 — 321, n.ed.).
4
Cf. O. D e n s u s i a n u , în G S I, p . 2 3 8 — 2 4 2 , u n d e citează din c o m p u s e l e
a v e s t i c e , de e x . aspo-stana „grajd de cai", gao-stana etc. O. D . m e r g e
prea d e p a r t e t i n d consideră stînă ca e l e m e n t iranian, care ar f i f o s t
a d u s în Carpaţi d e păstori. D e o a r e c e b a z a c u v î n t u l u i e x i s t ă in limbile
balto-slave, trebuie să p r e s u p u n e m , geografic şi logic, p r e z e n ţ a lor şi î n
Carpaţi, u n d e p ă s t o r i t u l este un f e n o m e n a n t r o p o g e o g r a f i c n a t u r a l .
5
V . şi Puşcariu. L R I, p. 176, 286 şi D R III, p. 3 7 8 ş.u., u n d e e s t e
r e c u n o s c u t p u n c t u l m e u de v e d e r e şi a n u m e că m u l t d e z b ă t u t e l e jupîn,
stăpîn, stînă şi smîntînă n u p o t fi slave şi că jupîn trebuie considerat c a
a u t o h t o n . P e n t r u stînă, o d a t ă c u O. D e n s u s i a n u , l.c., şi P u ş c a r i u a s t a -
b i l i t Înrudirea dintre r o m . stînă şi c u v î n t u l de b a z ă i n d o - e u r o p e a n
stona, dar el credea că acesta a e x i s t a t în D a c i a .

32
caţie etimologică satisfăcătoare, aceste două cuvinte apar-
ţin, prin forma lor fonetică, substratului autohton sau,
în orice caz, epocii premergătoare influenţei slave.
Brînzu se dovedeşte a fi de asemenea autohton, atît
prin sens şi arie de răspîndire, cît şi prin forma dialectală
cu dz (brîndză), care nu se întîlneşte decît în elemente
româneşti de origine latină, aşadar preslave. Cu altă
ocazie am dat lămuriri mai amănunţite despre originea
acestui cuvînt. El desemnează un produs special rezultat
prin fermentaţie (dospire), din caş proaspăt, caracteristic
pentru economia ciobanilor români. Şi din punct de vedere
formal, cuvîntul se explică dintr-o bază *brend (din fa-
milia v. gr. ppev&oc), cu sensul originar „a creşte", apoi
„a fermenta". De asemenea, pe baza acestei evoluţii de
sens, care este cunoscută, de ex. din rom. aluat, it. lievito,
am explicat ca o derivare din acelaşi cuvînt de bază nu-
mele de plantă brînduşă: „Crocus reticulatus" şi „Col-
chicum autumnale" (brînduşă de toamnă), deoarece rădă-
cina lor este o ceapă, deci umflată ca o mică sferă. Vechi-
mea cuvîntului din epoca preslavă o dovedeşte şi sufixul
autohton -uşă
Dacorom. zer, (d)zăr, arom. dzăr.
Cu toate că atenţia noastră este îndreptată mai mult
spre particularităţile dacoromânei, ne ocupăm totuşi şi de
acest cuvînt, care avea, desigur, o arie mai întinsă în
domeniul traco-dacic de odinioară, la nord şi la sud de
Dunăre, deoarece s-a păstrat atît la aromâni cît şi la daco-
români. Pînă acum a rămas nelămurit. Poziţia lui geo-
grafică şi mai ales imposibilitatea de a găsi o legătură de
rudenie acceptabilă cu vreo limbă eu care limba de pe
acest teritoriu a venit în contact încă din timpul romanilor,
ne-a determinat să cercetăm istoria cuvîntului în afara
epocei romane.

1
V e z i m a i 111 a m ă n u n t D R III, p. 573 ş.u. P u n c t u l de vedere al
lui O. Der.susianu despre o origine iraniană a lui brtnză n u p o a t e fi sus-
ţ i n u t , d u p ă cum am arătat, din motive, geografice, p e n t r u că ar Însemna
să pornim de la spaţii m u l t prea î n d e p ă r t a t e ; în ceea ce priveşte
sensul, el a l ă s a t la o p a r t e „ d o s p i t u l " , care este d e f a p t factorul a b s o l u t
esenţial al „ l u c r u l u i " şi s-a referit la „zdrobire", „ s f ă r î m a r e " etc. A c e s t
p r o c e d e u este secundar şi este folosit şi la prepararea urdei şi a caşului
p r o a s p ă t (la acesta din u r m ă p e n t r u a scoate m a i uşor zerul). P e n t r u
PpIvS-oţ, cf. Boisacq, Dict. et. gr. s.v., W a l d e - P o k o r n y , I, p. 256.

33
3 — c. 548
 Conţinutul semantic al acestui termen păstoresc,
care este uşor de lămurit, ne îndreaptă spre trăsături evi-
dente de concordanţă cu alte cuvinte asemănătoare. La
circa o oră după închegarea laptelui şi obţinerea caşului
proaspăt, zerul extras din el este supus unui procedeu de
tratare special: zerul se fierbe într-un cazan circa o jumă-
tate de oră, cînd din el se ridică deasupra im strat alb,
dulceag, numit urdă. Lichidul care rămîne după scoaterea
urdei este zerul (zărul) fiert, din care nu se mai poate separa
nimic, pentru că şi-a pierdut toată puterea productivă,
î n starea lui iniţială, precum şi după separarea urdei,
zerul are o culoare deschisă, verde-gălbuie. Considerăm
că această caracteristică este importantă pentru istoria
sensului cuvîntului. însă valoarea organică a lichidului
care rămîne după obţinerea caşului proaspăt este calitatea
de prospeţime, cu o reală viaţă productivă, din moment ce
produce urdă.
„Prospeţimea" este exprimată în diverse limbi în
numiri de plante şi animale, pornindu-se de la imaginea
de „verde" a plantelor tinere. Iarba proaspătă e „verde",
pădurea primăvara este „verde", omul este în tinereţe
„verde". Se spune despre fructe că sînt „verzi" înainte
de a fi coapte.
Pentru a reveni la cazul pe care vrem să-1 analizăm,
menţionez că romanii numeau caşul „proaspăt" caseus
viridis şi grecii, deasemenea, Tupoţ '/Xop&ţ „caş verde,
proaspăt".
Verdele, în sensul celor spuse mai sus, este imaginea
legată şi de noţiunea de zar.
Se întîmplă adesea ca adevărul să apară conturat,
simplu, clar şi deplin cînd îl extragem din realitatea care-1
înconjoară. Această realitate se completează, în cazul
nostru, prin partea formală a cuvîntului spre care ne con-
duce acum, liber, sensul. Cuvîntul nostru se explică astfel
dintr-o bază care la Walde-Pokorny, I, p. 625 ş.u. este
ilustrată cu multe exemple: i.e. g^hel — (ghel), g'kele
etc. „galben, verde" etc., care a dus în limbile satem la
forme ca av. saray „galben", trac. Î^Xto. etc. Formele
lituane şi letone (cu z ) înseamnă „verde; a înverzi;
iarbă, varză" etc., v. sl. seleniu „verde", ca şi în toate
limbile slave noi; v. gr. XXwpo?, din aceeaşi rădăcină, cu
sensurile „verde-galben, proaspăt, puternic", a dus, după
cum am spus, la -rupoţ XXcopoţ = caseus viridis.

34
 Din acest cuvînt de bază au rezultat, în spaţiul lin-
gvistic european, derivate cosemantice cu nuanţe de sens
de „verde", aşa încît cuvîntul de bază s-a dovedit un ele-
ment bogat şi viu pentru forme de exprimare expresive,
după cum putem urmări în amănunt la Walde-Pokorny.
Deoarece traco-daca era o limbă satem, cuvîntul
*dzel(u) trebuie să fi sunat zel(u), cu (fhe > z1, ca în
sl. zelenu etc. După legile limbii române, acesta ar fi tre-
buit, chiar dacă pornim de la sonorul z, să sune în epoca
preslavă a dacoromânei dz, deoarece v. gr. £ în v. rom.
apare ca dz, după cum o dovedesc v. rom. botedza, arom.
botedzare (din v. gr. f}a7ru£co), rom. veche şi dialectală
pr'indz, arom. prîndzu (din lat. prandium) etc. L între
vocale a devenit r, ca în caelum> cer etc. Ca urmare, în
era romană se spunea sSru(m )-*zelu „zer verde, proas-
păt". Apoi substantivul latin a dispărut şi locul lui
1-a luat adjectivul, care a căpătat întregul sens de „zer
proaspăt". S-ar fi putut, bineînţeles, porni direct de la
*zel(u), fără a fi fost necesar să se ia în considerare o
legătură serufm) — zeîu. Ca sens, *zelu a putut să-şi con-
tinuie noua viaţă, pentru că în ultima fază a procesului de
transformare a zerului, după ce i s-a extras urda şi i-a
încetat puterea de a mai produce, devine zăr fieri. Acesta
se va da atunci ca hrană la porci şi la cîini.
Aceleaşi faze de transformare a „lucrului" şi aceeaşi
dezvoltare a sensului o vedem şi la cuvîntul vin. După ce
au fost strivite boabele de struguri, iese mustul şi după
fierbere se formează vinul. Dar lat. mustus confirmă dez-
voltarea semantică a lui zelfu), pentru că acela a însem-
nat în latină „tînăr, proaspăt, nou" vinum musturn „must"
ca şi agna musta „miel nou născut" (cf Walde, s.v. mustm)
şi ca în armeană farm, cu sensul „tînăr, proaspăt, verde"
(Walde, s.v. tener).
Aceste exemple, alături de care pot fi enumerate şi
altele, lămuresc în mod satisfăcător istoria autohtonului
nostru zăr2.
1
î n Dacia, c u v î n t u l trebuie să se fi încadrat în morfologia latinei
v u l g a r e şi s ă fi i n t r a t în grupa de m a s c u l i n e şi n e u t r e în -u, ca palus>
par, solum> sor, melum> măr etc. Cuvintele latineşti t e r m i n a t e în con-
soană n - a u a v u t în d a c o r o m â n ă s t a b i l i t a t e (cf. sal, s'alem> sare ; lat. clas.
os> lat. v u l g . ossum> os etc.).
2
P e drept afirmă T h . Capidan că zăr, care n u apare nici în alba-
n e z ă şi nici în l i m b i l e slave, trebuie considerat la noi ca a u t o h t o n . E l
a m i n t e ş t e c u m se face din l a p t e caşul, zerul şi urda. E x p l i c a ţ i a dată,

35
 Din domeniul plantelor şi al animalelor avem :
Dacorom. jep, jip (pl. jepi, jipi) şi jup au în re-
giunea Alpilor corespondente care au fost dovedite de
romanişti 1 ca preromane (galice), dintr-un cuvînt de
bază *juppos „juniperus"; djop, djitp, djip etc. 2
Pentru cuvîntul dacoromân se pune următoarea
problemă : forma normală ar trebui să fie jup, dar cuvîntul
nu este folosit pentru un singur arbust, ci pentru două din
aceeaşi familie, pentru „juniperus communis" şi „pinus
pumilio", pentru că se aseamănă. Astfel, în diverse regiuni,
se spune cînd jep(i), cînd jneapăn. Ultimul, cu variantele
zHreapăn, jărapăn, jnep etc., vine din lat. juniperus. El
s-a dezvoltat din forma originară giuneapăn, după cum
arată arom. giuneapine, apoi giu-,jiu-, (ju-) neaccentuate
au trecut la gi-, ji- şi prin asimilare la e din silaba urmă-
toare jereapăn (jărapăn) etc., aşa cum putem vedea şi în
împrumuturile luate de limba ruteană : zenepini, zenepir etc.
Cînd numele celor două plante s-au amestecat, a
intervenit şi contaminarea fonetică din care au ieşit for-
mele jepi, jipi, jnep, fără de care transformarea lui ju~
(din juppos) în je- 3 nu ar fi avut nici o bază. Mei forma
jnep n-ar putea fi altfel explicată.

după Philippide, precum că zăr desemnează „ a p a " care r ă m î n e după ce

s-a scos din l a p t e u n t u l şi brînza, n u este deloc realistă, d u p ă c u m se p o a t e
stabili clar din faptele i n c o n t e s t a b i l e d e m o n s t r a t e de m i n e . Cunosc v i a ţ a
ciobanilor in a m ă n u n ţ i m e . î n m i n t e a u n u i cioban n u se p o a t e forma idea
de „ a p ă " nici măcar p e n t r u zer fiert, cu a t î t m a i p u ţ i n p e n t r u cel proas-
păt. Ciiid se fierbe apă nu se separă n i m i c din ea, s p u n e de a s e m e n e a Capi-
dan, care respinge legătura făcută de P b i i i p p i d e , fără nici u n t e m e i ,
dintre rom. zăr şi partea a doua a numelor trace Germisara, Germizera
care ar fi î n s e m n a t „ a p ă " . In ceea ce priveşte originea lui zăr, Tli. C. lasă
întrebarea deschisă. Renunţ, şi eu, de a s e m e n e a , la ipoteza pe care am ex-
pus-o în D R III, p. 578, în legătură cu originea l u i z din zăr, consider:rsd-o
nefundată. Vezi despre acestea î n articolul lui Th. Capidan, Coup d'oeil sur
Ies occlusives gutlurales de la langue Ihrace, in „ L a n g u e et litterature", I I ,
1 — 2, p. 107 ş.u.
1
J u d şi B e r t o l d i ; cf. R E W 3 4628 a. Alăturarea lui jep de formele
din regiunea Alpilor se află şi la S. Puşcariu, i n D R V, p. 7 9 8 — 7 9 9 , la care
a d ă u g ă m explicaţiile de m a i sus ; vezi şi Berengario Gerola, Correnti lingui-
stiche e dialetti neolatini nell'area rctica. R o m a , 1939, p. 1 7 , 4 3 — 45 etc.
2
D i n lipsa unui s e m n grafic potrivit, s î n t e m obligaţi să folosim pentru
g semnul dj.
3
Vezi formele dialectale dacoromâne şi rutene in C1)1)IÎ, nr. 9 0 3 ;
pentru amestecul numelor celor doi arbuşti, vezi P a n ţ u , PL, s.v. jepi,
jireapăn, jnep, p. 143.

36
 Desigur că nu putem susţine că aceste cuvinte au
venit în Dacia direct de la gali,'ci doar că termenul româ-
nesc corespunzător se acoperă ca sens eu cele asemănătoare
din Alpi; forma se explică din originalul galic, dar nu cu
identitate completă, deoarece nu ştim dacă j ( u ) suna la
fel ca în lat. jugum>jug, jocus>'joc etc. sau dacă a fost
z, cum s-ar putea presupune pentru o limbă satem, ca
cea dacă. Avem însă o călăuză în fondul fonetic al latinei
vulgare (în care ar trebui să fie inclus şi cel alJimbii autoh-
tone), unde grupurile d + j (iod) + vocală labială (o, u)
se pronunţau djo-, dju- ca în joous (v. rom gioc, azi joc)
şi deorsum> djosum > gios> jos etc. De aceea se va fi
pronunţat şi un zii-, dju- şi astfel Sup a devenit deasemenea
juf>jep etc.
Ca denumire pentru o vieţuitoare, am tratat în LL I,
2, p. 220 dacoromânul melc şi am arătat că el şi variantele
lui, bele, berc, din compusele cubelc, cuberc, culbec, codo-
belc, cotobelc, au aceeaşi origină preromană ca şi formele
din Alpi nerc, bers, belerc etc., care înseamnă tot „melc".
Acestea presupun o formă de bază *bere, *nerc, care explică
şi formele româneşti, ca sens şi ca formă.
Exemplu special
Troian „drum (de obicei surpat şi spălat de ape)
care urcă dealul" (Banat) „potecă", apoi „meterez ro-
m a n ţ (pentru că acesta este un şanţ cu un dîmb alături—
un dîmb de-a lungul unui şanţ), „'morman de zăpadă",
„dună de zăpadă" (pentru că acestea se aseamănă cu un
dîmb al unui şanţ) etc.
î n analiza citată 1 , am mai arătat că acest cuvînt
dacoromân se aseamănă, după sens şi formă, eu veneţ.
trodzo, friulan troi etc. şi acoperă sinonime viabile în alte
dialecte din regiunea Alpilor.
Acestea derivă din preromanicele Hrogiu*troiu-
„drum de picior, cărare" etc. 2 î n limba română, din baza
autohtonă *troiu (cf. maiu <majus, plaiu <plagius etc.) +
sufixul augmentativ -an, s-a format derivatul troian
(cf. morman, gropană etc.).
Deocamdată acestea sînt elementele care, studiate
după sens şi formă, în conformitate cu normele daco-
]
L L I, 1941, nr. 2, p. 216 ş.u.
2
Cf. R E W 8934, s . v . troju, u n d e , după s t u d i i l e lui J. Jurt, Gartncr,
B a t t i s t i ş.a., acesta este dat ca b a z ă p r e r o m a n ă pentru termenii din regiunea
alpină. Vezi a c u m şi Gerola, l.c.

37
românei, se includ în substratul preromanic, autohton
al acesteia. Mai există în dacoromână şi alte cazuri, care
au probabil aceeaşi vechime. Despre unele dintre acestea
voi vorbi în altă parte 1 .

III.
STRATUL* LATIN AL DACOROMÂNEI

Deasupra substratului autohton, s-a depus iui strat

lingvistic adus de forţa năvalnică a spiritului roman şi a
civilizaţiei romane şi care a absorbit cu desăvîrşire ele-
mentul autohton din Dacia; acelaşi fenomen s-a produs
pe întregul teritoriu al romanităţii. Sub acest strat com-
pact, urmele preromanice pot fi cu greu percepute.
Valoarea elementului latin în dacoromână este bine
cunoscută. El formează substanţa limbii noastre şi a sti-
lului nostru, atît prin folosirea frecventă a cuvintelor
latineşti, care au fost dovedite drept cele mai vii şi mai
răspîndite pe tot teritoriul ţării noastre, cît şi prin forţa
acestor cuvinte de a exprima tot ceea ce reprezintă mai
esenţial şi mai vital în viaţa unui popor, începînd cu păr-
ţile corpului şi cu fenomenele sufleteşti, pînă la diversele
ocupaţii şi toate celelalte manifestări ale vieţii poporului 2.
î n ceea ce priveşte caracterul latin al limbii române,
dispunem de lucrări foarte bune pentru studierea amănun-
ţită a istoriei limbii române. 8
î n acest studiu ne vom ocupa numai de unele parti-
cularităţi specifice limbii dacoromâne prin care aceasta se
deosebeşte de aromână (vezi mai departe acest capitol).
Ca un adstrat în masa stratului latin, a pătruns un
grup de elemente greceşti vechi, care, după cum se va
arăta mai departe, a intrat, în cea mai mare parte, o dată
cu valul de romanizare a Daciei.
1
A ş a s î n t brudă, tocau ş.a.
* V . n o t a de la p. 31 (n. ed.).
2
Cf. D . Macrea, Circulaţia cuvintelor în limba română. Sibiu, 1942 şi
Fizionomia lexicală a limbii române, in D R X , 2, p . 362 ş.u. D i n s t a t i s t i c i l e
s a l e reiese că procentajul e l e m e n t e l o r l a t i n e din l i m b a română cît şi indicele
de f r e c v e n ţ ă al acestora s i n t aproape egale cu cele s t a b i l i t e i n l i m b a fran-
ceză.
8
Lucrările de bază s i n t : Meyer-Lubke, Gram. şi D e n s u i s a n u , H L R .
D e curind, S. Puşcariu a î n c e p u t publicarea u n e i v a s t e lucrări. Limba
română, din care primul v o l u m (Privire generală, î n care tratează despre
n u m e r o a s e valori ale limbii noastre) a şi a p ă r u t .

38
 IV.
ASEMĂNĂRI ÎNTRE ROMÂNĂ ŞI ALBANEZĂ

Chestiunea controversată româno-albaneza. Această

discuţie există de cînd s-au observat asemănări între
cele două limbi. De atunci (în special de la studiile lui
G. Meyer încoace) problema n-a făcut progrese, ci doar s-a
discutat insistent, i s-au făcut critici mărunte sau s-a
trecut peste ea, considerînd, în mod comod, toată ches-
tiunea ca lămurită. Aceasta este o lacună care frînează
şi care aminteşte problema istoriei evului mediu românesc,
în care se încerca, de asemenea, să se înlăture greutăţile
prin explicaţia categorică : „aici nu mai este nimic de
cercetat, nu există documente !" î n cazul asemănărilor
albanezo-române, mai trebuie scos în evidenţă încă un
procedeu îndoielnic, sau mai bine spus, o lipsă de perspi-
cacitate şi de răbdare. Se uită, sau unii se arată ca şi cum
nici n-ar şti, că soluţia multor probleme lingvistice (şi
în special a celor în litigiu) cere o cercetare laborioasă a
faptelor de limbă, după conţinut şi formă, pentru ca nici
un amănunt să nu rămînă neluat în considerare. Ca la
analizele de laborator, cel mai mic amănunt care este
neglijat sau trecut cu vederea poate infirma sau confirma
rezultatul. De aceea, cercetătorul trebuie adeseori să se
supună unei munci necruţătoare. Şi pentru că problemele
nu pot fi întotdeauna învinse, ele se tărăgănează — ca cea
amintită mai sus — şi trec dintr-o mină într-alta, fără să
li se fi examinat situaţia de fapt, aşa cum este necesar 1 .
Totuşi, asemănările albanezo-române au fost în
repetate rînduri analizate, atît de învăţaţi români cît şi de
străini, cu exagerări mai ales în sensul că aceste elemente
ar fi intrat în limba română după o anumită epocă a for-
mării lor, într-o convieţuire a românei cu albaneza, pe un
teren ipotetic şi nu prea bine conturat, în răsăritul Alba-
niei de astăzi. (Yezi acum mai recent cele citate de G.
Brătianu, Origines et formation de Vuniti roumaine. Buca-

1
\V. Meyer-Liibke scoate î n evidenţă, în studiul său Rumânisch,
RGmaniseh und Albanesisch (1914), mari deosebiri între albaneză şi r o m â n ă .
Şi S. Puşcariu observă (o.c.), că n u s - a i n s i s t a t p î n ă a c u m asupra deosebirilor
dintre albaneză şi română. A c e a s t ă grea lipsă explică şi e x a g e r a r e a in
teoria c o n v i e ţ u i r i i albanezo-române.

39
rest, 1943, p. 27) 1 . Această ipoteză lingvistico-geografică,
care nu se bazează decît pe cîteva asemănări albanezo
române (circa 40), cîntăreşte pentru noi foarte puţin,
într-un taler de balanţă, în timp ce în celălalt se află un
bloc compact de fapte, care ne îndrumă spre alte sfere,
mai îndepărtate, aşa cum va reieşi din tot ceea ce spunem
aici. Aceste fapte nu pot fi rupte de locul lor de origine,
Dacia, orice dovezi abstracte s-ar putea inventa în acest
scop. Concretul cîntăreşte greu, pe cînd abstractul nu poate
produce decît iluzie sau convingere aparentă. Să crezi în
faptul că circa 40 de simple asemănări între două limbi
ar putea să atîrne la capătul pîrghiei unei discuţii dintre
două părţi tot atît de greu ca cele 100 de braţe care ţin
strîns, în Dacia, celălalt capăt, îmi pare foarte puţin ra-
ţional. Şi aceasta eu atît mai mult, cu cît ştim că asemă-
nările în discuţie nu sînt pe deplin lămurite.
Să cercetăm aceste înrudiri albanezo-române, dintre
care următoarele sînt pînă acum mai bine cunoscute :
I. Cele care, datorită aspectului lor fonetic — hotărî-
tor în această problemă de cronologie lingvistică — au fost
eliminate chiar de alţii din discuţie :
1. Rom. măgură : alb. magulje au, poate, o rădăcină
comună indo-europeană, traco-daco-ilirică, dar ă, în
forma generală românească, presupune un e, care devine
după labială ă, ca în melum = măr, pilus = păr etc. Se
mai deosebesc substanţial şi prin dezvoltarea diferită a
alb. -Ije faţă de dacorom. -r-,
2. Rom. mazăre : alb. moSulle duc şi ele, după sens
şi formă, spre aceeaşi bază comună, dar a şi ă în daco-
română cer neapărat o provenienţă şi o dezvoltare care
sînt proprii numai limbii române şi de aceea cuvîntul
trebuie legat de teritoriul Daciei. Nu putem stabili forma
lui iniţială prin forme concordante din alte arii lingvistice,
dar după normele dacoromânei ar trebui să fie *ma8ila,
*meoila, în care -ila apare ca sufix, al cărui corespondent
în albaneză prezintă alt fonem (-ula).
Aceste două exemple excluse şi mai ales ultimul ne
fac să fim prudenţi în explicarea cazurilor celorlalte, pe
care le vom expune în continuare.

1
Cf. ici., Un enigma e un miraco/o storico: ii popolo romeno. Buca-
rest, 1942, p. 78 ş.u.
»

40
 3. Şi căpuşă care a fost prezentat mereu printre
aşa numitele împrumuturi din albaneză 1 este definitiv
exclus din dezbatere. Am arătat în Ccnncidences linguis-
tiques entre le roumain et Ies parlers de la zone pyreneenne.
Cluj, 1937, p. 3 ş.u. că acest cuvînt este de origine latină,
o formaţie postverbală de la verbul capere „a apuca",
„a înhăţa", deoarece această insectă are calitatea bine
cunoscută ciobanilor de a se fixa în blana oilor şi de a
pătrunde în pielea lor, din care sug sîngele. Din această
realitate se explică şi sp. caparra, aragon. cabarra, port.
caparra „căpuşă", cu variante care au şi sensul de „ac",
„ghimpe" (pentru că se fixează, se înfige) şi derivate cu
sufixul iberic -aura, - (a)rro etc., aşa cum în estul romanic
s-a ataşat sufixul -(u )ş(ă); acesta din urmă trebuie să
fie traco-iliric, pentru că avem, atît în dacoromână cît şi
în aromână derivate asemănătoare (brînduşă, cătuşă,
mătuşă, auş „bătrîn" = am(s) + (u)ş etc.). Sufixul
are şi azi, la noi, o oarecare viabilitate, după cum se vede
din unele derivate, ca de ex. cureluşă (din curea, curele),
ţăncuş (din tanc „vîrf") etc. Cf şi D E I I I , p. 571 şi 821.
El a fost preluat din latina vulgară din răsărit, cel
mai vcchi strat al romanităţii în Balcani, în prima ei
înaintare, după cum o dovedeşte aromâna. Apoi a fost
adus în Dacia de către popoarele dintre Marea Adriatică
şi Dunăre, care s-au tras spre Dacia o data cu coloniştii.
Sufixul -ş era viu, desigur, şi în răsăritul romanic, pentru
că, aşa cum am mai spus, a activat pînă astăzi, dar cele
mai caracteristice derivate dacoromâne provin din radicale
vechi latineşti, dispărute. Mai există unele care nu se află
decît în dacoromână, ca mătuşă (din lat. dispărut amita),
cătuşă (din dispărutul cattus) şi mai ales brînduşă „Cro-
cus reticulatus" şi brînduşă de toamnă, care este autohton
şi nu se găseşte decît în dacoromână. Despre aceasta, vezi
mai sus, în grupa cuvintelor autohtone.

1
N u m a i S. P u ş c a r i u 11 e x c l u d e î n lucrarea sa, Limba română (LR),
î n care tratează despre aceste asemănări şi îşi exprimă convingerea că m u l t e
dintre ele s-ar f i p u t u t forma î n D a c i a . L e s u p u n e m aici u n e i n o i e x a m i n ă r i .
C u v i n t e l e considerate de Puşcariu ca f o r m a ţ i i dacoromâne „ p o s i b i l e "
s î n t , în ordinea i n care le-a tratat, următoarele : ceafă, grumaz, buză, jumă-
tate, mugur, sară, sîmbure, viezure, mătură, măgură, balegă, abure, mazăre,
barză, ţarc, ţap, brad, gard, cursă, fărimă, briu, bască, strungă, bunget, şo-
ptrlă, bucura, ghiuj, moş, rinză, guşă, muşcoiu, curpen, pârău, ciucă, copac,
căciulă, copil, vatră, mtnz, baltă. O.c., p. 177—180.

41
 4. La aceeaşi concluzie, dar cu ajutorul altor puncte
de vedere, ne duce şi comparaţia dintre dacorom. mură
şi alb. multe, cu acelaşi sens, despre care am a r ă t a t în
"Langue et litt6rature", I I , p. 461, că a venit în orient
pleci ud din lumea greaca şi trecînd prin Italia şi că, şi în
acest caz, albanezii erau cei care primeau, iar romanii
cei care, prin puternica lor superioritate, au transmis
popoarelor băştinaşe multe împrumuturi; după cum se
ştie, acestei influenţe i s-a opus foarte puţină rezistenţă,
în oricare parte a Imperiului.
Cum ar fi putut tocmai acest rest din poporul ilirilor
să exercite o influenţă remarcabilă pe teritoriul roman
dintre Marea Adriatică şi Dunăre şi anume în epoca des-
făşurării puternice a forţelor imperialei î n schimb, alba-
neza a primit 20 % elemente latine, după cum precizează şi
Mever-Liibke. î n tot vocabularul albanez sînt numai 10%
cuvinte autohtone moştenite (vezi Einfuhrung, în tra-
ducerea lui Americo Castro, Introducaion a la linguistica
romanica. Madrid, 1926, p. 33).
Aceste patru exemple, bazate pe cele spuse mai sus,
sînt suficiente ca să ne convingă de valoarea discutabilă
a asemănării dintre elementele albaneze şi cele dacoromâne
înrudite, pe care dorim să le analizăm acum în ordine
alfabetică.
I I . l . Dacorom. abur : alb. amili. Originea lor este
necunoscută; ea poate fi latină, greacă sau preromană,
dar aspectul fonetic al formei româneşti presupune un
-bv- -bb-, deci o evoluţie specifică limbii noastre. Astfel,
punctul de origine al cuvîntului nu trebuie căutat în
regiunile albaneze ci în altă parte.
2. Dacorom. balegă, cu derivatul bălegar: alb.
bajge, bagelje, cu o arie de răspîndire foarte largă, chiar în
Italia 1 , se află atît din punct de vedere fonetic, cît şi
geografic în aceeaşi situaţie.
3. Dacorom. baltă, alb. bafte, de aceeaşi valoare ca
şi celelalte, este considerat cuvînt de origine ilirică 2.
4. Dacorom. barză (subst.), alb. barth „alb" (adj),
presupun, ca formă şi sens, o dezvoltare separată, în di-

1
Vezi şi S. Puşcariu, L R I, p. 177.
8
D e s p r e valoarea lui geografică şi e t n o g r a f i c ă (păstorit) la n o i , cf.
s t u d i u l m e u Coîncidences et concordances, i n L L I, 2, p. 162. (Vezi a c u m
ta volumul Giuglea, C R R , p. 241, n.ed.).

42
 verse arii de răspîndire, de aceea primul nu poate fi legat
decît de Dacia, patria lui actuală. Aceasta cu atît mai mult
cu cît pluralul rom. berze presupune un singular *bearză,
ca şi fată — fete (lat. feta), pară — pere (lat. pira),
pe cînd pe de altă parte, avem barbă — bărbi, parte —
părţi, spartă — sparte. Baza indo-eur. este, după Pokorny
( I I , p. 170), *beregh, care are derivate cu sensurile „stro-
pit, împestriţat", ca şi barză. Pe cînd cuvîntul albanez
înseamnă „alb", „frumos".
5. Dacorom. bască „lîna unei oi" (subst.) : alb.
baske „întreg" (adj.) se deosebesc prin sens; forma româ-
nească este atestată numai în nordul Transilvaniei (în
texte din sec. XVI), ca un vechi stadiu de dezvoltare
dispărut, într-o arie de răspîndire izolată şi în consecinţă
acolo autohtonă.
6. Dacorom. bată (în Banat), arom. bată „laţ,
cursă" : alb. bat, id., de origine necunoscută şi eu arie de
răspîndire largă balcano-carpatică, nu poate fi trecută,
pur şi simplu pe seama unei convieţuiri albanezo-române.
Dacă este de origine latină, aşa cum â propus Th. Capidan 1 ,
cuvîntul a pătruns, ca oricare altul, pe drumul obişnuit al
latinei vulgare, în aria romanică de răsărit, fără să fie
nevoie să se presupună existenţa unui punct de răspîn-
dire în părţile albaneze.
7. Dacorom. brîu, brîneţ, brîuleţ etc. : alb. brez
(subst.), mbreri1 (vb.) nu au origine clară, dar viabilitatea
mare şi multele sensuri ale acestei familii de cuvinte în
limba română amintesc de romanicele bourre, bourrelet
„coussinet en rond pour porter un fardeau sur la tete"
(cf. piem. borlet „tortillon"), „vetement de femme ser-
r a n t la taille et garni ă sa pârtie inferieure d'un bourrelet
qui forme ceinture et supporte le haut du j u p o n " ; apoi
„renflement circulaire qui forme la tete du r a i l " ; „collier
de cheval" etc. Mei aici nu găsim motive imperative care
să ne silească să ne mărginim numai la regiunea de la sud
de Dunăre.
8. Dacorom. brad: alb. breth nu au o origine precis
definită şi se deosebesc radical în vocalism, care pentru
dacoromână cere o altă rădăcină (cf. v. gr. jîpâSu) şi prin
urmare o arie de întindere radical deosebită.

1
Vezi Th. Capidan, î n D R IV, p. 467 si de asemenea Puscariu, L R ,
p . 266.

43
 9. Dacorom. bucura (vb.): alb. buhure (adj.), buTco-
rony (vb.) se deosebesc ca sens şi nu li se cunoaşte originea.
Meyer-Lubke, R E W 1364 a pornit de la lat. buccula.
Dai nici de aici nu putem trage concluzii lingvistico-geo-
grafice întemeiate.
10. Dacorom. şi arom. buză : alb. buze, cu arie întinsă,
pentru că îl întîlnim şi în limba bulgară (vezi şi Puşcariu,
o.c., p. 177), se dovedeşte a fi un cuvînt vechi, care a trăit
în întinsul spaţiu daco-tracic.
11. Dacorom. zară, arom. ăzară: alb. dhalle, un
cuvînt din graiul păstorilor, cu aceeaşi arie de răspîndire
ca şi celălalt, cu origine necunoscută, nu poate aduce un
argument liotărîtor pentru lămurirea problemei noastre.
Vezi şi Walde-Pokorny, I, p. 659.
12. Dacorom. fluier (vezi D E I I I , p. 587), arom.
fluiurâ: alb fVojere, rut. fVojara, pol., morav., sloven.
fujara, xerb. frula, ung. furuhja, id. (vezi DA s.v.) face
parte, datorită vastei sale răspîndiri, din elementele gra-
iului păstoresc care au trecut de la români la popoarele
vecine. Explicaţia dată de mine (din • v. gr. <pXoi.6<;,
(pXoixpiov), consemnată şi de Meyer-Liibke, E E W 3278,
tse bazează pe fapte suficiente (pornind mai ales de la ideea
unei coji de copac desprinsă dintr-o singură bucată, ca o
ţeavă, dintr-o creangă verde, prin bătăi cu un lemn, cuţit
etc., din care — astăzi încă — îşi fac copiii fluiere mici şi
fluierice) şi astfel avem de-a face cu un cuvînt al vechiului
grai păstoresc, care s-a născut în lumea greco-romană
(probabil în sudul Italiei), în primele timpuri ale romani-
zării răsăritului. Apariţia lui în Dacia ar putea proveni
nemijlocit de la colonişti (vezi capitolul „Elemente vechi
greceşti în limba română") iar patria lui de origine nu
poate fi în nici un caz restrînsă — chiar şi în mod forţat —
pe micul teritoriu albanez.
13. Dacorom. şi arom. frică : alb. frihe, care este cu
siguranţă de origine greacă, aparţine grupului de elemente
vechi greceşti (vezi capitolul respectiv) şi nu poate fi
revendicat de altă regiune a Balcanilor.
11. Dacorom. gard : alb. gardh este considerat şi de
S. Puşcariu, o.c., în sensul celor spuse mai sus.
15. Dacorom. gresie : alb. gerese sînt, din [punct de
vedere fonetic, complet diferite. Forma dacorom. presu-
pune im cuvînt autohton originar *grese, care este, cu
siguranţă, înrudit cu got. griuth (germ. Griess), deoarece

44
este vorba de o piatră formată din nisip fin, care poate fi
şlefuită. Gresie este, pe teritoriul dacoromân, în luptă cu
cuie ( = l a t . cos, cotem; fr. queux etc), care s-a păstrat în
aria mai izolată a Ardealului. Lupta dintre forma latină
şi cea autohtonă a început din cauză că în perioada daco-
română trebuia să se fi spus grese de cute, adică „piatră
(de nisip) pentru şlefuit", în care cute era înţeles ca nume
de acţiune, format dintr-un verb cu sensul '„a şlefui" (cf.
fr. pietre â aiguiser, lat. petra molaris, versatîlis etc. şi
vezi în DR I I I , p. 971, observaţiile mele împotriva deri-
vării lui gresie din gerese, care ar fi dat *gear(e)să, *ge-
rse, în discuţia despre studiul lui E. Gamillscheg, Wetzstein
und Kumpf im Galloromanischen, în „Archivum Romani-
cum", YI, 1, 1922).
16. Alb. gjendere nu trebuie explicat ca o derivaţie
din dacorom. ghindură (=glandula) „ganglion", ci -r-
din albaneză trebuie atribuit unei disimilări, uşor de
explicat în structura cuvîntului (cf. şi alb. kulpjer, lor-
pulj, cu aceeaşi abatere faţă de rom.' curpen „lăstar de
vie", „lujer"). Grupul gl- s-a transformat, în albaneză ca
şi în română, în gV- = g'j-, dar la noi, o dată cu apariţia
slavilor, această dezvoltare a luat sfîrşit (cf. sl. oglenăa'=
dacorom. oglindă, dar dacorom. ghindă etc.) şi din acest
moment urmează o scindare a masei dacoromânei din
Transilvania de cea din sudul Dunării prin pătrunderea
între ele a noilor ocupanţi în secolele YI şi YII. Şi aici
sînt fenomene lingvistice concrete. Afară de asta, mâi exi-
stă şi posibilitatea ca alb. gjendere să vină dintr-un acu-
zativ l a t i n 1 *glandinem, printr-o şi mai uşor explicabilă
disimilaţie a lui -n- final şi atunci glandulâ rămîne inde-
pendent, • ca un diminutiv venit, aşa ca multe altele, în
dacoromână (comp. paralela dintre lat. terminem — da-
corom. ţărmure). î n dicţionarul lui Leotti, forma albaneză
are -rr- : gjenderre, cu verbele gjenderrony şi gjendre,
aşadar, cu o terminaţie deosebită de cea română.
17. Dacorom. giumgtate (formă veche), jumătate :
alb. gjymes. Prima parte, gjyme-, forma originară a varian-
tei albaneze, a influenţat — după cum s-a spus de mult —
pe lat. dimiclietas, -atem, de la care s-a ajuns la rom. jumă-
tate. Structura formei româneşti dovedeşte, insă, dezvol-
tarea ei specială, care putea să aibă loc şi în Dacia. Dar

1
D u p ă c u m pare să creadă S. P u ş c a r i u , o.c., p . 266.

45
 chiar dacă această contaminaţie a avut loc in sudul Du-
nării, nimic nu ne îndreptăţeşte să o plasăm imediat într-o
epocă tîrzie, ci mai degrabă în prima parte a romanităţii
răsăritene, pe cînd substratul iliric, printre altele, a impri-
mat sau a uşurat transformarea generală a grupurilor latine
-et-, -cs-(x) în româneştile -pt-, -ps- (piept <pectus, coap-
să <coxa), transformare care a avut loc şi în vegliotă
(guapto <octo etc.) şi, poate cu ceva întîrziere, în alb.
-fi-, -fS- (cf. VuflS <lucta, kofse <coxa). Fie că faptul a
avut loc atunci, fie că a, avut loc în Dacia, un gjume ar
fi devenit oricum giumă-, juma- (cf. jugum>jug, giug;
v. gr. yupoQ > r o m . giur, jur „împrejurime" etc.). Dar
cazuri cu posibilităţi diverse de lămurire, ca acesta, sînt
foarte puţine printre asemănările albanezo-române şi
ele nu pot trage după sine masa exemplelor expuse aici,
numai pentru ca să-şi schimbe locul lor din nordul Dunării
şi din regiunea Carpaţilor.
18. Dacorom. ghiuj „bătrîn" : alb. gjus „bunic" se
aseamănă, cu excepţia rom. -j-, faţă de alb. -s-. Originea
lor nu este cunoscută şi nici despre centrul lor de răspîn-
dire nu putem spune nimic. Lăsînd la o parte valul de ex-
plicaţii nesigure, putem spune că, după regulile dacoromânei,
ghi- s-a dezvoltat dintr-un gl,- originar (glemus — ghiem
(ghem) etc.), care, în mod independent, a devenit şi în
limba albaneză, pe cale normală, gju. Aflîndu-ne în acest
stadiu, puteam doar tîrziu să-1 împrumutăm de la slavi.
Faza gju ne-ar duce în evul mediu tîrziu. Pentru această
ipoteză nu pledează însă nici măcar un singur element
albanez. Masa celorlalte fapte dacoromâne contrazice,
însă, presupunerea unei convieţuiri albanezo-române după
apariţia slavilor. Cuvîntul românesc are sens peiorativ
şi o arie de răspîndire restrânsă în sudul Carpaţilor, aşa
încît el poate fi un element venit într-o perioadă mai nouă.
19. Dacorom. guşă : alb. guse au fost puse de E E W
3750 în legătură cu geusiae (cf. şi fr. gosier). Asemănări
de acest gen mai sînt cunoscute, aşa încît nu putem muta
nici centrul de răspîndire al acestui cuvînt într-o zonă
precisă albanezo-română.
20. Dacorom. cătun : alb. Tcatună au fost cercetate
pe mai multe căi, fără să li se poată stabili originea şi pa-

46
tria x . Aria de răspîndire a acestui cuvînt cuprinde şi alte
regiuni, în afară de cele albaneze.
21. Dacorom. cîrlig : alb. kerrige (cf. arom. cîrlibcmă)
au originea necunoscuta. Şi în sîrbă există Icarljuga; to-
tuşi, situaţia în care se află problema noastră nu se schimbă.
22. Dacorom. căciulă cere, faţă de alb. kesulje, ca
bază pe teritoriul dacoromân, o *caciulla sau *caciubla,
dacă este în legătură cu forma casubla, formă atestată
tîiziu şi încă neclară (vezi E E W 1752, unde explicaţiile
de pînă acum ale cuvîntului sînt respinse).
23. Dacorom. ceafă (care nu există la aromâni) faţă
de alb. kjafe prezintă particularităţi care se opun cu totul
unei dezvoltări comune cu limba albaneză. (Vezi mai
departe analiza acestor asemănări).
24. Dacorom. copaciu (— copac) arată faţă de alb.
kopag deosebirea încă nelămurită dintre -ciu (ă) şi g.
Cuvîntul este de origine necunoscută, dar se găseşte şi în
limba maghiară kopdcs. Paralelismul nu contribuie, însă, la
fixarea centrului de răspîndire a cuvîntului.
25. Aceleaşi motive (originea necunoscută şi aria
întinsă de răspîndire) elimină din discuţie — ca şi mai
sus — şi pe dacorom. copil: alb. kopilj (vezi Berneker,
SEW 546, s.v. kopeU, unde îl prezintă ca pe un cuvînt
balcanic, fără însă să-i poată stabili etimologia).
26. Dacorom. curpen: alb. kuljp&r, kurpulj, cu deo-
sebiri fonetice între ele, nu au o origine cunoscută şi ar
putea să fi venit dintr-o limbă, într-o epocă şi dintr-un loc,
din care să fi pătruns şi în albaneză, independent de
dacoromână, unde — ca în atîtea limbi romanice — multe
elemente nu se lasă explicate decît prin condiţiile pro-
prii. Aici, ca şi la copaciu, mai există o dovadă în favoarea
dacoromânei şi anume că cea mai mare parte a numelor
de copaci sînt de origine latină, fapt care dovedeşte o
deosebită cunoaştere de către români a pădurii şi a pomă-
ritului 2 . Cele mai multe construcţii, ei le-au ridicat, ca
şi astăzi, din lemn, „care este bun de prelucrat" (cf. verbul
a dura din lat. ăolare).
1
O. D e n s u s i a n u a e x p l i c a t c u v î n t u l , î n u l t i m ă i n s t a n ţ ă , ca iranian,
vezi G S V I I , 1937, p . 90. A c o l o s e arată şi larga răspîndire a c u v î n t u l u i ,
care, t o t d u p ă D e n s u s i a n u , p o a t e fi a u t o h t o n ; O. D . respinge derivarea lui
colan din a l b a n e z ă , a d u c î n d a r g u m e n t e serioase.
a
V e z i şi P u ş c a r i u , o.c., pp. 179 şi 354, u n d e s î n t e n u m e r a t e n u m e l e
de copaci de origine l a t i n ă .

47
 27. La dacorom. cursă, faţă de alb. Imrthe, nu se
poate spune dacă -s- vine din alb. -th- sau dacă provin
amîndouă dintr-o bază comună (cf. ţap, ţeapă, ţarc).
28. Dacorom. mal, faţă de alb. malj presupune un
cuvînt de bază *mallu (cf. totuşi alb. Icalj, pl. Icuaj = lat.
caballus ).
29. Dacorom. mămăligă nu poate fi explicat prin
alb. mamalinge şi din cauză că nu are o origine clară 1 nu-i
putem stabili central de răspîndire. Poate să fie un cuvînt
mai nou, apărut după ce a intervenit răspîndirea porum-
bului în Balcani şi în nordul Dunării, mai ales că în daco-
română mai există şi sinonimul coleaşă.
30. Dacorom. molivd (molid) este prea departe ca
formă de alb. moljike ca să mai fie discutat în zadar.
Puşcariu, o.c., p. 354, prezintă părerea lui Jokl asupra
unei presupuse relaţii între cele două cuvinte, fără însă
să arate dacă deosebirile fonetice evidente dintre albaneză
şi română pot fi explicate.
31. O numeroasă familie de cuvinte dacoromâne cu-
prinde cuvintele : moş „bunic", moaşă „bunică", „femeie
bătrînă", „moaşă", cu derivatul a moşi; moşneag, apoi
moşie „bun moştenit", „pămînt moştenit" (parte a unei
proprietăţi care a fost lăsată prin moştenire de către un
moş sau un „bătrîn", cum se spune în documentele noastre
vechi); moşnean, moştean „proprietar prin moştenire"
etc. Cum ar putea această familie de cuvinte, care pulsează
atîta viaţă, să provină din alb. mose „vîrstă", care n-are
nici un derivat ? La noi este vorba de un grup de cuvinte
social-agrare care nu poate duce la poporul albanez sărac.
Stilul vieţii agrare în perioada romană era, după cum se
ştie, destul de generos şi, în orice caz, superior celui pe
care-1 puteau avea albanezii, despre care nu avem date
din timpurile vechi cum că ar fi avut vreodată ocupaţii
tipic agricole. î n Dacia 2, bine organizată economic, colo-
niştii luau — în mod natural — iniţiativa să păstreze în
limba lor ceea ce li se părea necesar sau expresiv în graiul

1
Puşcariu, o.c., p. 2 0 6 crede (ca şi Capidan) că ar p u t e a fi e x p l i c a t
din mammella (mamma), p o r n i n d de la u n s e n s presupus „ m i n c a r e p e n t r u
c o p i i " (ca l a p t e l e de la sinul m a m e i ) , dar care n u p o a t e fi acoperit prin
nici o a n a l o g i e ; şi s u f i x u l (sau t e r m i n a ţ i a ? ) este nesigur.
2
V e z i a c u m si C. D a i c o v i c i , La Transilvania neU'antichită. Bucureşti,
1943.

48
locuitorilor autohtoni, dintre care nu puţini au devenit ţă-
rani pe domeniile noilor stăpîni.
^ Şi apoi, sensul albanez „vîrstă" este o noţiune atît
de îndepărtată şi de puţin concretă, încît nu văd cum poate
semantica să explice acest cuvînt fără dificultate drept
„strămoş" al familiei dacoromâne, cu multiplele ei deri-
vate şi variante de formă şi sens
32. Th. Capidan derivă, cu bune dovezi, substan-
tivul mătură, cu verbul mătura (alb. netulle) din lat.
niieo, niiulare „a curăţa" (cf. sp. limpiar <limpidus şi
dacorom. a curaţi „a face curat în casă"). î n acest caz
m din dacoromână s-ar datora influenţei sl. metlii sau
lat. meta (de la sensul de „snop de Muiel'e" sau „şomoiog
de paie" cu care se înlătură praful sau gunoiul, ' CDDE
1074). Dacă, însă, declarăm cuvîntul de origine neclară,
iese oricum din discuţie.
33. Dacorom. părău (pîrîu) nu poate fi explicat din
alb. perrua, ci el cere în dacoromână o formă de bază
*perre (v)u-, *parre(v)u. Originea sa trebuie, deci, cău-
tată în altă parte.
34. Alb. ragalj, ragalja nu are nici o legătură, cu mis-
teriosul v. gr. apyiUa,, bordei de pămînt", însă el este
de origine grecească, după cum a dovedit Gregoire (v.
mai departe, s.v. dacorom. argea).
35. Dacorom. rînză (dial. rîndză „stomacul păsărilor
şi al altor animale") se deosebeşte în structura sa de alb.
renăes prin suf. -ză şi a fost explicat de mine şi de Th.
Capidan din *renăe-ze, fapt cerut de fonetica dacoromână.
Bineînţeles că radicalul este comun, dar formarea celor
două cuvinte presupune o independenţă geografică, pen-
tru că rînză are o arie de răspîndire mai nordică (în Tran-
silvania şi Moldova), pe cînd într-o mică porţiune a ver-
santului de nord al Carpaţilor se spune mură ,Jrînză" (vezi
acesta la elementele greceşti), care este însoţit în aceeaşi
arie, cu prelungire în sudul Carpaţilor, de termenul cose-
mantic chiag (la rumegătoare) şi pipotă (la păsări). Cuvîntul
1
Vezi D R X , 2 p. 2 7 8 - 2 8 4 , articolul l u i R . Todoran despre s i t u a ţ i a
familiei de c u v i n t e moş-moaşă i n dacoromână, p e b a z a datelor A L R . L i p -
seşte î n s ă partea socio-agrară, care este d e o s e b i t de i m p o r t a n t ă şi de b o -
gată. D a t e m u l t i p l e î n acest s e n s p o t fi găsite — î n afara lucrărilor de istorie
generală (ale lui N . Iorga şi G. G. Giurescu) — l a C. G. Giurescu, Studii de
istorie socială, ed. II, B u c u r e ş t i , 1943, p. 336 ş.u. şi N . Iorga, Constatări
istorice cu privire la viaţa agrară a românilor, Bucureşti, 1908, p. 5 — 6 .

49
4 - c. 548
de bază *rende (*rande) era, dacă luăm în considerare
aria de răspîndire, sigur un termen daco-traco-iliric, larg
răspîndit, care se întindea din nordul Transilvaniei pînă
departe, în jos, în Albania. El reprezintă mai degrabă
un rest păstrat în două arii laterale ale spaţiului larg bal-
cano-carpatic din epoca preromană.
Este interesant că sufixul autohton iliro-tracie -ze,
care este viu în albaneză, s-a păstrat în română doar în
unele forme preslave (cf. coacăză < l a t . coccu,-a + ze >
pupăză d a t . upupa + ze CDDE 1476) şi se găseşte şi
în alb. mulleze (<mulle), rom. mură „rînză", care este
de origine veche greacă (JAUAY;) şi a venit în răsăritul roma-
nic în primele timpuri ale pătrunderii romanilor aici. Aria
lui întinsă care cuprinde şi aromâna (cu forma mură)
dovedeşte că aparţine acelui prim strat romanizant prin
care el a ajuns în Dacia o dată cu valul de colonizare care a
pornit spre această regiune.
î n graiul păstoresc din romanitatea de răsărit, ter-
menul lat. coagulum>Tom. chiag (arom. cVag, alb., deri-
v a t , hVuar) a cîştigat u n rol preponderent prin sensul
de „foios" al rumegătoarelor (In perioada lor de supt),
care serveşte şi la închegarea laptelui. E l a pătruns şi în
toate limbile slave de nord (vezi CDDE 332). î n română
însă, spre deosebire de alb. rendăs (cu sensul de „foios"),
cuvîntul rînză se foloseşte în sens mai larg, atît pentru
rumegătoare cît şi pentru om şi păsări, astfel încît baza
*rSnde-, la început „organ rumegător", putea desemna
şi „mică moară de urluit" care prelucrează iarba şi grăun-
ţele pe care le mănîncă animalele, păsările şi omul (cf.
semantica lui mură în LL I I , 1—2, p. 46). î n felul acesta,
pe teritoriul Daciei cuvîntului i se mai adaugă o nouă
trăsătură.
36. Strungă are, în contrast cu restrînsa zonă alba-
neză, o arie de dezvoltare care cuprinde întregul spaţiu
vechi traco-dacic, pentru că el a pătruns atît în limbile
slave din sud şi din nord de Carpaţi, cît şi la maghiari.
Originea sa rămîne încă de cercetat 1 , dar, după cum am
1
Pentru etimologie v a trebui să se pornească neaparat de la ideea de
„ s t r i m t " , căci strungă este, după cum se poate constata din D R , 1. c.,
o uşă (se spune şi uşă, iar In arom. arugă) prin care trec oile din locul îngră-
dit din spatele stînii, ca ciobanul, stînd pe un scăunel in afara gardului,
să poată să le apuce u n a cite u n a şi să le mulgă. î n acest gard se află uşa
n u m i t ă strungă. D e aceea s-a gtndit Meyer-Ltibke l a o derivare din lat

50
arătat în D E II, p. 327 ş.u. şi după cum a admis şi Meyer-
Liibke, punctul de răspîndire al cuvîntului este Dacia şi
de aceea trebuie să se admită că strungă s-a păstrat aici
de la colonizare, chiar dacă forma lui străveche s-a întins
odinioară şi la sud de Dunăre. Marele învăţat spunea în
D E IV 642 următoarele : „Aus den ungemein, umsichti-
gen, griindlichen und scharfsinnigen Untersuchungen Giu-
gleas iiber die strungă, ergibt sich mit sicherheit, dass der
Ausgangspunkt des Wortes in Bumânien zu suchen ist,
dass die anderen Balkanspraclien, die es besitzen, es von
da entlehnt haben." *
37. Dacorom. ţap şi cuvintele corespunzătoare, în
sudul Italiei zappo, dzappu; triest. zap „caprone", vegl.
sapial „capretto", dalm. zapo „capro castrato", ngr.
Tcr(i)ix7roi;,, sîrb., slov. cap, rut., pol., ceh cap, magh. câp
formează o arie puternică, corespunzătoare celei pe care
s-au întins tracii, dacii şi ilirii, astfel încît nu mai poate
exista nici o îndoială că ţap îşi are originea în lumea acestor
popoare şi mai ales în regiunile de la munte. î n Transil-
vania, ţap este termenul obişnuit pentru masculul căpri-
oarei, iar căprior, din lat. capreolus, nu-1 putea înlătura,
deoarece este aproape stins. î n acest fel, zona albaneză
dispare din punct de vedere lingvistic-geografic în faţa
celorlalte zone şi nu poate fi considerată ca punct de
plecare al cuvîntului dacoromân.
38—40. î n continuare, la fel ca la alte două cuvinte,
înrudite ca formă şi sens (dacorom. ţarc, alb. thark şi
dacorom. ţeapă, alb. thep „par, ţăruş,'stîlp"), tot aşa şi
la dacorom. slmbure (alb. thumbull) s-ul nu poate fi
explicat direct din alb. th- pentru că nu avem dovezi nor-
male. După cum s-a confirmat tocmai prin sîmbure ('aici
ne lovim de greutatea -îmb, în contrast cu alb. -umb /
şi prin cursă „capcană" (alb. Icurthe), dezvoltarea fone-
mului originar a fost diferită. Şi deoarece nici originea
acestor cuvinte nu este clară, cum am putea stabili punc-
stringa, de la stringere, ceea ce n u p o a t e f i a c c e p t a t din p u n c t de v e d e r e
f o n e t i c , căci î n română ar f i d a t strîngă. D a r este posibilă o c o n t a m i n a r e a
presupusului e t i m o n c u s i n o n i m u l rugă, care ar explica p e -ungă. D u p ă
aria de răspîndire, ar p u t e a fi u n c u v î n t a u t o h t o n .
* D i n cercetările foarte precaute, temeinice şi pătrunzătoare a l e
l u i Giuglea despre strungă, reiese cu siguranţă că p u n c t u l de plecare al c u v î n -
tului trebuie c ă u t a t în R o m â n i a , că celelalte l i m b i balcanice care-1 posedă
-Iau Î m p r u m u t a t de aici.
1
Cf. lat. palumbus> porumb, lat. plumbum> plumb.

51
tul de plecare în presupusa zonă albanezo-română 1 Sin-
gura concluzie, pe care o putem trage deocamdată, este ace-
ea că avem de-a face cu forme dialectale preromanice, care
sînt naturale într-o regiune atît de mare ca cea traco-ili-
rică. Astfel, fiecare dintre formele citate au, din punct
de vedere fonetic, un izvor propriu, în arii de întindere
diferite. Am putea afirma aproape sigur că normele daco-
române pentru cuvintele date mai sus presupun formele
tjapu-Wja/pu, tjapa-kjapa, tjarku-hjarku, deoarece numai
aşa se putea — prin filtrul latinei vulgare — să se ajungă
la un ţ- în dacoromână. Sau au avut un / (ts) în limba
autohtonă din Dacia. O. Densusianu constată în Irano-
romanica, Grai şi suflet, I, p. 242 ş.u. dificultatea explicării
românescului ţ- din alb. th-, la ţap şi ţarc şi caută izvorul
acestora în limba iraniană.
î n orice caz, nici unul dintre elementele analizate nu
permite să se tragă concluzia unei convieţuiri albanezo-
române, ci mai degrabă că a existat o zonă largă care cu-
prindea probabil regiuni cu diverse dialecte şi bineînţeles
cu posibilităţi de circulaţie pentru fiecare cuvînt în parte,
cum sînt în special cele ale graiului păstorilor şi al vînă-
torilor, la care se cuvin adăugate şi cele pomenite mai sus.
41. Dacorom. fărîmă (vb. fărîma), arom. sîrmâ nu
pot fi explicate din alb therrime, mai degrabă alb. th-
corespunde latinescului f-1.
42. Dacorom. viezure este, ca formă şi sens, cel mai
apropiat de alb. vjăhulle. Deoarece, însă, originea sa n u
este clară, nici punctul lui de iradiaţie nu poate fi hotărît.
Dar observăm că în daco-română cuvîntul are o zonă de
răspîndire spre nord, care cuprinde Transilvania (in afara
unei părţi în sud-est, spre Carpaţi) şi Moldova, unde s-a
întins o dată cu desfăşurarea românilor din vestul Car-
paţilor spre est. Vitalitatea cuvîntului, care este în legă-
t u r ă cu frecventa prezenţă a animalului, se manifestă în
Carpaţi şi prin derivatul vizuină (din mai vechiul viezurină,

1
Cf. sp. serrin „ s c i u r e " din lat. serrago „ s c i u r e " , prin schimbarea
s u f i x u l u i , R E W 7868. F o r m a aromână cu s- se apropie i n m o d izbitor de
c e a spaniolă şi ar p u t e a f i e x p l i c a t ă dintr-o f o r m ă verbală *sdrma din *ser-
Time (n), u n derivat din lat. serra „ferăstrău", c u u n s u f i x cu sens c o l e c t i v ,
î n acest caz, f- p o a t e fi e x p l i c a t î n dacoromână ca o contaminare cu findere,
fractum, fruslum. P r i m a f o r m ă a f o s t , prin urmare, *sărimă, cu v e r b u l
*sărima şi apoi cu c o n t a m i n a r e a lui f- din a l t c u v î n t . î n aromână g ă s i m
a l t ă f o r m ă p o s t v e r b a l ă , analogă, dirmă, din dărtmare < l a t . deramare.

52
ca făină din fărină etc.) şi care în albaneză nu există. Cea
mai izbitoare însuşire a acestui animal este îndemînarea
lui pătimaşă de a scobi cu ghearele o vizuină adîncă în
pămînt, în coasta dealului. Păstrează curăţenie, dar vul-
pea vicleană i-o contestă şi — după credinţa'populară —îşi
depune acolo excrementele, ca să-1 alunge din casa lui.
Viezurele, care nu suportă murdăria, o" îndepărtează o
dată, de două ori, apoi i se face scîrbă şi îşi părăseşte locu-
inţa. Orice vînător cunoaşte acest lucru şi îl amintesc nu-
mai ca să resping explicaţia lui Jokl, care a crezut că alb.
vjedhulle ar putea veni de la ideea de ,,a f u r a " 1 . Alte ani-
male sălbatice sînt răpitoare mai mari si cunoscute de
popor ca atare, de ex. lupul şi vulpea, dar pentru originea
indoeuropeană a acestui cuvînt nu pot fi luate în discuţie
decît cele mai specifice şi mai izbitoare trăsături ale lui 2 ' şi
acestea au impresionat atît de tare poporul, încît în Dacia
şi numai aici se găseşte pentru „taniere" (< taxus> fr.
iaisson) termenul tipic vizuină, folosit chiar pentru urs,
pentru care avem şi un sinonim mai nou. Mrlog (din slavă).
Derivatul vizuină dovedeşte, deci, o valoare specială a
cuvîntului viezure în dacoromână.
Nu merg mai departe, cu alte exemple la fel de puţin
doveditoare ale unei convieţuiri dacoromâne-albaneze.
Unul dintre ele ar fi ciucă „vîrf de munte", care presupune,
faţă de alb. tsuke, un *kiuka (sau *cul:a); sau dacorom.
bunget, care apare ca derivat pe teren dacic din *bung, din
care se trage şi alb. bunk „stejar". Sensul „tare, compact,
puternic" apare în lat. robur „stejar", care are lemn tare,
compact, din ţesut des (cf. pînză „deasă" = pînză tare)
şi de aceea în evoluţia semantică a cuvîntului latinesc
se găseşte şi nuanţa „putere, tărie" (robur) şi de aici
robustus (cf. dicţionarele Walde şi Ernout-Meillet, s.v.) 3 .
1
Citat şi de Puşcariu, o.c., p. 179.
2
Trebuie a m i n t i t şi obiceiul păstorilor români de a face din b l a n a
v i e z u r e l u i o zgardă care se p u n e la g î t u l oilor, ca să apere t u r m a de capie.
L a b a de viezure se f o l o s e s t e şi de către germani ca amuletă
3
î n această legătură de sensuri p o a t e fi s t a b i l i t şi un raport cu v .
germ. bungo „ b u l b " , care duce, prin i m a g i n e a „ u m f l a t , infoiat, s t u f o s , des",
l a „ t u f ă , arbust, p o m s t u f o s " , aşa c u m este stejarul. î n dacoromână, tufă
î n s e a m n ă şi „ s t e j a r " . Bunget are deci a s p e c t u l u n u i derivat c o l e c t i v i n
-etum (nucet „ p ă d u r e de n u c i " , făget „ p ă d u r e de f a g i " etc.), la fel ca lemnet
d i n lignum, C D D E s.v. Vezi f a m i l i a de c u v i n t e germane bungo, la W a l d e -
P o k o r n y , II, 151, s.v. bheng'h-, bhngh „ d i c k , dicht, f e i s t " , c u derivatele
norvegiene bunka (bunga) „ m o r m a n m i c , abces", n cil. i o n A- „ b o l o v a n " ,
| e t . b'ess „ d e s , gros" etc.

53
 Cred că nimeni nu poate trece cu vederea deosebirile
care reies din expunerea acestor paralelisme. Să ne oprim
la un caz tipic, la asemănarea dintre rom. ceafă şi alb.
kjafe. Această ecuaţie oo = y este preluată dintr-o carte
într-alta ca ceva sigur dovedit. Dar de la început s-a impus
necesitatea să se lămurească cuvîntul de bază al acestor
forme. Pentru dacoromână, în timpul latinei vulgare n-a
putut fi decît un *kefa, care devine, normal, ceafă, ca
ceapă din lat. cepa, ceară < l a t . cera. î n acelaşi timp, ne
amintim că ceafă — după procedeul c(k)Jre=6e — da-
tează din aceeaşi perioadă cu trecerea elementelor latineşti
în română. Pînă aici, problema este simplă, fără să fi
putut, însă, să stabilim originea formei ceafă. Este latină,
greacă (cf. xE'-paÂ-/]) sau autohtonă? Acestei întrebări nu-i
putem da astăzi un răspuns.
Dar putem constata că nu poate fi provenit din al-
baneză, pentru că în kjafe n-a fost luat în seamă un detaliu
fonetic important. Kja- este o treaptă de dezvoltare mai
tîrzie a lui ke- din *kefa, singurul din care putea să provină
rom. ceafă. Dacă acesta ar fi datat din aceeaşi perioadă
ea forma albaneză, astăzi ar suna în româneşte *ţafă,
căci grupul kja- devine ţa- ca în brachiale (sau *brachiaria),
lat. vulg. brakjale > dacorom. brăţară (vezi şi faţă, făţare,
din facia, faciale precum şi cazurile ţap, ţeapă, ţarc).
După o severă confruntare pe baza regulilor ambelor limbi,
reiese deci că alb. kjafe nu se acoperă total cu prima fază a
cuvîntului, care este cerută de limba română şi în care are
loc palatalizarea *kefa > keafa > kjeafa > ceafă. Albanezii
au preluat deci cuvîntul pe altă cale şi în altă epocă, pen-
tru că altfel ar exista şi la ei Wefe, ca şi Wepe din lat. caepa
şi Wel din lat. caelum. Numai după sec. V I I au putut primi
cuvîntul de la dacoromâni, după ce se făcuse trecerea ke >
k'e, deci numai prin contacte marginale cu noi, probabil
prin păstori. Dar să nu uităm că şi în poziţia -kja- velara
latină s-a păstrat în albaneză totdeauna în forma )Ve, ca
în Vepe, după cum se poate vedea şi din faSke < l a t .
fascia (rom. faşă), faăkon <fasciare şi mai ales din fak,e<
facia, din care vine rom. faţă, cu acelaşi -ţ- pe care l-am
aştepta şi de la kjafe, dacă acesta ar fi punctul de plecare
pentru rom. ceafă.
Astfel, faza mai veche de dezvoltare a rom. ceafă
ne duce spre alt cuvînt de bază, avînd alt punct de ple-
care, mai vechi decît zona albaneză.

54
 Aceste consideraţii ne fac să acceptăm nn curent din
nordul Donării către sud, poate chiar cunoscuta emigraţie
din vremea evacuării Daciei, cînd, nu se poate neg»,
elemente din nord au pătruns în sud. La fel putem presu-
pune o emigrare peste Dunăre a unor cuvinte prin inter-
mediul dacoromânilor care au trecut Dunărea ca sclavi si
apoi au fost tîrîţi încoace şi încolo, în regiunea Dunării
de goţi, huni, avari şi alţii. Aceste migraţii au dus şi cuvinte
izolate dintr-o parte într-alta, în acel timp şi poate şi mai
tîrziu, în vremea slavilor, mai ales prin circulaţia păstorilor,
care străbat munţi şi cîmpii şi se întorc acasă cu influenţele
pe care le-au suferit în drumurile lor. Aici mai trebuie luat
în considerare şi alt fapt istorico-geografico-lingvistic.
Albanezii au trăit, incontestabil, în permanentă legătură
cu poporul romanic al dalmaţilor (veglioţii), a căror limbă,
după cum se ştie, a dispărut lâ sfîrşitul secolului al XlX-lea.
Deci, ca urmare a acestei legături, se poate vorbi despre o
convieţuire dalmato-albaneză şi este mai logic ca multe
elemente latine din albaneză să fie înţelese ea urmînd
această cale, decît să fie cercetate — printr-o sforţare
pretenţioasă — numai în paralel cu româna. De aceea şi în
cazul lui kjafe fonemul -ja- poate reprezenta o influenţă
sau o dezvoltare simultană cu dalmata, în care transfor-
marea lat. e în -ja-, de exemplu, poate fi demonstrată:
lat. fărrum > vegl. fjar etc.
Ca urmare, trebuie căutate pornind de la dalmată
raporturi lingvistice strînse albanezo-romanice, pentru
că dacoromânii, după cucerirea Daciei, erau destinaţi să
devină un nou popor romanic, cu o viaţă proprie, departe,
în munţii şi văile Transilvaniei, aşa cum se stabileşte tot
mai precis astăzi, prin lingvistică şi arheologie, cît şi prin
înţelegerea unităţii istorice şi geografice a naţiunii române.
(Vezi acum aceste lucruri, împreună cu bibliografia esen-
ţială, şi la G. Brătianu, o.c.).
Micul popor albanez a scăpat de o romanizare totală
şi şi-a păstrat^ ca urmare a vieţii sale izolate în munţi,
mai ales ca păstori, o mică parte a moştenirii lui ilirice
originare. Dar vreme îndelungată a fost redus aproape la
tăcere în ceea ce priveşte forţa propriei civilizaţii şi a
exprimării verbale. Albaneza se afla în perioada celei mai
puternice expansiuni romane şi în spaţiul neîntreruptei
treceri a acestei expansiuni către răsăritul şi nordul Bal-
canilor. De aceea asemănările albanezei cu îndepărtata

55
dacoromână nn pot fi înţelese decît ca urme ale unui
substrat mai întins, ilirico-tracic, cu deosebiri dialectale
care ar putea fi legate de diverse sfere de propagare. î n t r e
acestea se detaşează zona dacoromână şi cea albaneză ca
două arii laterale în care s-au păstrat urme ale vechi alai
şi întinsului substrat autohton. Astfel, asemănările al-
banezo-române, care — după cum am văzut — se depăr-
tează atît de mult una de alta în nuanţările lor fonetice,
trebuie considerate mai degrabă ca urme de acest fel. La
fel, nici conservaţiunile din ariile laterale din Dacia şi
Iberia 1 nu pot vorbi despre o convieţuire româno-iberică,
ei numai despre forme romane care au pornit din interiorul
Italiei şi s-au păstrat ici şi colo, datorită soartei geografice
a acestor regiuni marginale, fapt dovedit atît de convin-
gător prin legile geografiei lingvistice.
î n afară de acestea, ideea unei dezvoltări proprii şi
permanente a dacoromânei în Dacia este susţinută şi
prinţr-un fond de nume de persoane ilirice — 116 la număr
— care au fost descoperite pe inscripţii din Dacia. I. I.
Rusu 2 ne-a dat o listă a numelor preromanice din provincie,
în care raportul cifrelor, dintre 116 nume ilirice şi 2 000
romane ar fi cam la fel ca acel dintre elementele latino-
romanice, mult mai folosite, şi cele circa 40 aşa numite
asemănări albanezo-române; acestea apar — ţinînd seama
şi de cele expuse aici — mult mai probabil drept elemente
ilirice sau ilirico-dacice, ele existînd la noi încă dinaintea
romanilor sau în parte lăsate aici de imigranţii iliri, care
au venit mai ales ca muncitori în minele de aur din Munţii
Apuseni. Acolo au fost constatate de multă vreme chiar
sate întregi şi aşezări ale ilirilor, de ex. cunoscutele Pirustae
şi Baridustae, care sînt atestate în inscripţii 3 .
î n orice caz, numeroasele deosebiri pe care le-am sta-
bilit în cazurile albanezo-române slăbesc presupunerea
unei convieţuiri în timpul Daciei romane şi cu atît mai
puţin se poate accepta o convieţuire, din punct de vedere
lingvistic, albanezo-română după apariţia slavilor. De
vreme ce atunci dezvoltarea fonetică a elementelor lati-
neşti din perioada preslavă era încheiată, eventualele îm-
1
Cf. Colncidences et concordances entre le roumain et Ies autres lan-
gues romanes, o serie de trei articole în L L I şi I I şi D R X / l .
2
V e z i I. I. R u s u , Onomasticon Daciae. Sibiu, 1943, p. 1 4 — 2 3 .
8
V e z i I. I. R u s u , l.c.

56
prumuturi albaneze în română ar fi dat, fără discuţie, cu
totul alt aspect limbii, decît cel din ziua de azi.
O anumită convieţuire, imediat după apariţia slavilor,
se poate stabili, însă, între aromâni şi albanezi şi anume,
de data aceasta, cu dovezi lingvistice clare. Legăturile de
limbă dintre aceştia au un caracter clar şi nou, care s-a
dovedit prin concordanţe de netăgăduit. Mai ales Th.
Capidan a dovedit acest fapt
î n ceea ce priveşte pe albanezi şi pe aromâni, chiar
situaţia geografică a acestor două popoare întăreşte ade-
vărul lingvistic local. î n t r e dacoromână şi albaneză există,
însă, distanţe geografice si lingvistice greu de trecut; ele
trebuie încă cercetate mai în amănunt şi mai precis.
Problema asemănărilor albanezo-române trebuie cer-
cetată şi pe baza statisticii stabilite de D. Macrea. î n
lucrarea sa Fizionomia lexicală a limbii române, în DE X/2,
p. 362 ş.u. el stabileşte că în grupele de elemente care au
în limba română caracter autohton, derivatele lor pe
teren românesc sînt mai numeroase decît cuvintele de
bază. La elementele latine, derivatele sînt de trei ori mai
numeroase (2 099 de cuvinte de bază şi 6 086 derivate şi
variante pe teren românesc), la cele slave vechi şi slave
bisericeşti, ele sînt numai de două ori m i i multe (1 466
cuvinte de bază faţă de 3 058 de derivace şi variante).
Aceasta înseamnă că, cu cît grupa cuvintelor de bază este
mai nouă în limbă, cu atît numărul de derivate şi variante
este mai mic. Derivatele cuvintelor asemănătoare cu
albaneza de pe teritoriul românesc (54 după dicţionarul
CADE, faţă de 195 de derivate şi variante) duc la un raport
care întrece chiar pe acela stabilii neutru cuvintele lati-
neşti.
Şi din această situaţie reiese că trebuie să urmărim
izvorul elementelor româneşti care se aseamănă cu cele
albaneze pe linii mai întinse în spaţiul romanităţii de
răsărit timpurii şi de azi şi că nu trebuie să le îngrădim în
micul spaţiu al celor cîteva sute de mii de albanezi, căci
aceasta ar însemna să le smulgem forţat din teritoriul
în care s-au păstrat încă din vremea în care li s-au imprimat
caracteristicile.

1
î n Raporturile albano-române, D K II, p. 444 ş.u. şi in Aromânii,
dialectal aromân. B u c u r e ş t i , 1932.

57
 Cînd slavii s-au revărsat peste Dacia, Panonia şi
Peninsula Balcanică, blocul romanic de răsărit s-a sfă-
rîmat şi dacoromâna, care rămăsese izolată de apus,
trăia mai departe — în sens geologic-lingvistic — în Car-
paţi, trebuind să preia în stratul principal al structurii sale
elemente din limba populaţiei autohtone.
î n urma analizei la care au fost supuse asemănările
dintre cuvintele albaneze şi cele dacoromâne, s-a dovedit
tot mai mult că acestea din urmă aparţin substratului J .

1
Legături şi paralele intre e l e m e n t e asemănătoare albaneze şi r o m â n e
s t a b i l e ş t e şi Al. R o s e t t i , în Istoria-limbii române, II. E l arată şi u n e l e deo-
sebiri izbitoare, care a u f o s t e v i d e n ţ i a t e şi de a l ţ i i , dar lasă în m u l t e cazuri
v e c h e a neclaritate, a s t f e l î n c î t acestea trebuie cercetate c u m a i m u l t ă
precizie, aşa c u m n e - a m s t r ă d u i t n o i să f a c e m în acest s t u d i u .
E s t e cazul cu dacorom. leoardă, leurd (ă), leordă „ a l l i u m u r s i n u m "
( P a n ţ u , PI., p. 150).
A c e a s t ă p l a n t ă îşi trage n u m e l e , ca şi lat. allium (cf. W a l d e , s . v . ,
V a l d e - P o k o r n y , I, p. 91), de la mirosul p u t e r n i c p e care-1 are şi astfel
c u v î n t u l este derivat în dacoromână de la a d j e c t i v u l lat. olidus (cf. R E W
tiOSo a) cu un prefix întăritor, reolidus care prin m e t a t e z ă s a u disimilare a
d e v e n i t *reoaldă, leoardă. La f e l se n u m e ş t e p l a n t a , d u p ă miros, î n siciliana
cipudda fetida (O. P e n z i g , Flora pop. it., I, p. 19).
în albaneză ar fi p u t u t i n t e r v e n i şi t e r m e n u l hurdlie „ s p e c i e di cacio",
L e o t t i , Diz. (rom. urdă, D R III p. 582), deoarece i d e e a de „brînză",
„ u r d ă " este folosită în legătură cu p l a n t e l e comestibile, care a u rădăcina
ca u n bulb de caş. A c e s t a este cazul la germ. Kaspluem'l (Kărnten), Kăse~
blume pentru „ c o l c h i c u m a u t u m n a l e " „ w e g e n der kăseâhnlichen K n o l l e n "
( = d i n cauza bulbului a s e m ă n ă t o r cu brînza), ca şi la Kaseslen, it. formale,
formariele, deoarece copiii o m ă n l n c ă , la fel ca pe brînza de v a c i (II.
Marzell, Worterbuch der deutschen Pflanzen, p. 1099 şi 1243) p r e c u m şi la
dacorom. brtnduşă, din aceeaşi f a m i l i e cu brtnză (vezi m a i sus).
In această relaţie intră şi lat. urere (*urida), ustulare, rom. a ustura,
din care v i n e rom. usturoi, p e n t r u că p l a n t a are un g u s t aspru, arzător. Şi
i n albaneză a v e m c u v î n t u l hurdhe, urdhe „ e r p e t e , i m p e t i g i n e " (cu care p o a t e
fi a s e m ă n a t învelişul bulbului) şi hurdhe „ s t a g n o , p a l u d e " , care ar trebui
l u a t i n considerare din cauza c o n s o n a n ţ e i cu hurdhe „ u s t u r o i " . Oricum ar
fi, e x p l i c a ţ i a formei dacoromâne leoardă, dată m a i î n a i n t e , nu produce
greutăţi formale sau de s e n s , astfel încît c u v î n t u l a l b a n e z apare ca l a t i n e s c
şi din aceeaşi familie.
D e aceea şi acest e x e m p l u intră în capitolul despre s t r a t u l l a t i n p e
carc l-au preluat t o a t e l i m b i l e a u t o h t o n e şi pe care albaneza, aşa c u m a m
spus, 1-a acoperit în î n t r e g i m e , astfel î n c î t şi altor e l e m e n t e albaneze care
se aseamănă cu cele româneşti li se vor p u t e a dovedi, cu t i m p u l , originea
latină.

58
ELEMENTE VECHI GRECEŞTI ÎN LIMBA ROMÂNĂ 1

Această problemă prezintă mai multe aspecte, care

se referă la :
a) elementele vechi greceşti sigure, stabilite pînă în
zilele noastre;
b) centrul sau centrele geografice din care ar fi putut
veni în Dacia;
c) posibilitatea ca în limba română să mai existe şi
alte elemente decît cele cunoscute pînă acum.
Această posibilitate a fost luată în considerare de mai
mulţi cercetători, care au propus o serie de etimologii româ-
neşti pe bază veche grecească 2.
Pentru mine nu există îndoială că după ce un număr
de forme vechi greceşti din limba noastră a fost acceptat
de către toţi romaniştii, drumul nu poate fi închis numai

1
Cu e l e m e n t e l e veelii greceşti din l i m b a r o m â n ă m - a m o c u p a t Încă
de v r e m e m a i Îndelungată. U n e l e dintre ele au format s u b i e c t u l deselor
comunicări la şedinţele colectivului de filologie ale „Muzeului limbii romanţ-"
d i n Cluj, de-a l u n g u l a 21 de ani de activitate didactică, Întrerupte n u m a i
d i n cauza e v e n i m e n t e l o r triste dar trecătoare ale anului 1940. î n majori-
t a t e l e - a m t r a t a t încă i n D K X / 2 . [ î n articolul Elemente vechi greceşti în
limba română, p. 4 0 4 — 4 6 2 (n.ed.)]. Aici aduc u n e l e completări şi date m a i
precise. Introduc de acolo şi principiile necesare p e n t r u înţelegerea m e t o d e i
p e care o folosesc.
S t u d i u l despre e l e m e n t e l e vechi greceşti d i n l i m b a română n u trebuie
s ă fie p r i v i t ca o c o n s e c i n ţ ă a unei păreri preconcepute. D i m p o t r i v ă , con-
c e p ţ i a care m ă conduce la ceea ce p o t să descurc In p r i v i n ţ a structurii
limbii române este aceea e x p u s ă î n D R . II, 1922, p. 399 ( „ C u v i n t e şi lucruri")
, , . . . n u a m a v u t i n t e n ţ i a să urmăresc n u m a i o a n u m i t ă direcţie" ci „cer-
cetarea duce acolo u n d e p o t conduce mijloacele de azi ale filologiei romanice.
A s t f e l dai de lucruri noi, lucruri la care n u te-ai a ş t e p t a i " . Şi m a i tîrziu :
„ N i c i î n a c e s t s t u d i u n u n e î n d e a m n ă p e r s i s t e n ţ a de a căuta e l e m e n t e v e -
n i t e în r o m â n ă n u m a i din a n u m i t e l i m b i , ceea ce ar fi in adevăr unilateral,
c i n e conduce trebuinţa de a străbate t o a t e cărările care p o t duce la adevăr
. . . " ( D R III, p. 561).
î n t r - o serie de cercetări, în afara aceleia a m i n t i t e în această lucrare
(cf. şi I X I, 2 , şi II), a m cercetat in special e l e m e n t e pe care l a consider
preslave.
2
Vezi enumerarea acestora şi la C. D i c u l e s c u , Dacia Romană în
oglinda inscripţiilor şi a limbei de azi. / . , Elementele greceşti. Cluj, 1926 p. 4.
Cele stabilite m a i devreme (după D e n s u s i a n u , H L R I, p. 199 ş.u.) s î n t :
argea, broască, brotac, bute, căsca, cauc, doagă, drum, amăgi, mîngîia, mărgea,
martur, maţ, mic, urmă, urgie, farmec, rîncheza, samar, spin, şi zeamă. Cf.
şi Meyer-Liibke, R E W . O parte dintre acestea s î n t cuprinse şi în C O D E .
V e z i şi e x p l i c a ţ i i l e noastre, în continuare.

59
 pentru că unele etimologii propuse în ultimii ani nu au
putut fi destul de convingător explicate. De aceea, drumul
prin logica faptelor rămîne deschis. î n limba în care, pînă
la un moment dat, au fost găsite elemente venite dintr-o
anumită direcţie, ne putem aştepta să fie mereu desco-
perite şi altele.
După cum s-a putut observa, dintr-o necesitate şti-
inţifică uşor de înţeles, am urmărit întotdeauna, în toate
lucrările, dovada concluziilor noastre prin concordanţe
cil celelalte limbi romanice surori. î n cazul în care acestea
sînt demonstrabile, ele formează o bază sigură pentru
confirmarea originii romanice a limbii noastre. Pentru
elementele preslave care nu sînt de origine latină, trebuie
căutate bineînţeles şi în altă parte dovezi lingvistice ca
sprijin. î n această ultimă privinţă, fac trimitere la primul
capitol al acestei lucrări.
Dezbateri pot fi purtate numai asupra punctelor de
plecare ale influenţei vechi greceşti. încă de la început s-a
simţit nevoia ca problema să fie pusă din punct de vedere
geografie. *Es;tuJ_iomanic, de laJVÎarea Adriatică la cea
JSTeagră şi pînă laT5unare, apare ca un spaţiu c a r e j p a t e
să fie influenţat de limba şi cultura greacă veche.< Natural,"
în acest întins ţinut trebuie să fi existat "pTTinîtTreare ci au
mai uşor atinse de această influenţă, ca de exemplu ţărmul
Mării Negre ^ ^ ^ t e e l e m e n t e greceşti vechi q.n venit pe
cunoscutul d r u i n ă l latinei vulgare, care nu se întindea
ii u mai pe W i t o r i ^ ^ se afla meieu
în m i ş c a r e ' c l p i g a tefen ? oriunde pătrundea. Latina \ul-
g a r â l p u t e a aduce cu sine, m genSaTr^aracteriştici pe
care le cunoaşţeni. aşţazijn. Itah% j u n - .altftJeatQi'ji roma-
nice. î n acest sens se întreprind şi în lingvistica noastră
cele mai multe dintre cercetări. A mai rămas însă o regiune
romanică neluată suficient în seamă în ceea ce priveşte
influenţa greacă veche. «Aceasta este sudul Italiei, un
bogat izvor de iradiere a ciilturii greceşti, fie direct, pe>.lo
Marea Adriatică,•^*j^mj5c^^ştu,transp]ş]at9 l ţiîn Dacia, j
Aceştia, chiar'dacâ"nu erau greci autcntici^ci,romanizau
jttTjtDBfttoto r o m ^ XI. (11 U..31 afina
1
A c e a s t ă părere am e x p u s - o în D R III, p. 628, u n d e a m propus cîleva
etimologii eu p u n c t u l de plecare în greaca veche. A p o i , în m a i m u l t e ş e d i n ţ e
ale „Muzeului l i m b i i r o m â n e " (încă din 1924), a m m a i c o m u n i c a t şi a l t e
cercetări de acest fel. Citeva le-am p u b l i c a t ocazional, vezi de ex. L L I
2, 1941 ; D R X , 1 9 4 1 ; „ R e v i s t a f i l o l o g i c ă " , II, 1928, p. 6 3 - 6 5 .

60
caracteristici lingvistice. Această opinie o bazez aici pe
fapte concrete, care se găsesc din abundenţă în cunoscu-
tele lucrări ale romanistului G. Eolilfs
î n ceea ce urmează vom lămuri un grup de elemente
din tezaurul nostru de cuvinte, a căror origine o socotim
drept greacă veche.
Eom. afin, afină „Vaccinium myrtillus"
Toţi cei care au cutreierat printr-o pădure a regiu-
nilor alipine cunosc acest arbust mic, cu fructe ca nişte
mici boabe albastre închis sau negre, acoperite cu un fel
de smalţ. î n ziua de azi afinele se vînd la piaţă sau prin
gări, aşa încît nu trebuie să mai adăugăm că numele se
întinde pe tot cuprinsul ţării noastre. El apare şi în aro-
mână, cu variantele afin, afincu, iar fructul afină, afineă,
afink'e, afin(fe.
De la noi, cuvîntul a pătruns la ruteni : afyny, jafina,
afeny, afena şi la unguri (afona ) DA s . v .
întinderea geografică atît de mare demonstrează că
este un cuvînt vechi, preslav. După cum se vede şi din
numirile franceze, airelle noire, myrtille şi din cele germane,
Heidelbeere, Biclcbeere (Panţu, PI., p. 2), valoarea seman-
tică a cuvîntului poate fi legată de ideea de „boabă" si
putea porni de la o formă de bază care avea un astfel de
sens general sau, prin extensiune, de la un nume de fruct
asemănător.
Din punct de vedere fonetic, cuvîntului afin(ă) îi
este mai aproape lat. minus, anina „boabe mai mici"
sau „boabe de strugure", care s-a păstrat în limbile ro-
manice : it. acino „bob de strugure", prov. aze, ane „afină",
„mură" etc., corsic. graginu (=acinus -f granum). Lat.
myrtella (myrtus ), în italianul mortella a preluat, după boa-
bele arbustului, sensul „afin", la fel si în eatal. murtrera
(din morta) „afină" E E W 5801, 5802.
Tot aşa şi numele arbustului cu un fruct asemănător
(boabe negre) dafin a devenit afin, afină.
1
Griechen und Romanen in Unteritalien. Geneve, 1924 ; La termino-
logia pastorale dei greci di Bova ( „ R e v u e de l i n g u i s t i q u e r o m a n e " , II,
p. 271 ş.u.) ; Autochtone Griechen oder bgzantinischc Grăziziit ( „ R e v . de linguis-
tique romane", IV, p. 118 ş . u . ) ; Etimologischcs Worlerbuch der unteritalieni-
schen Grăzităt. H a l l e , 1933 ; Scavi linguistici nella Magna Graecia. H a l l e -
R o m a , 1933 ; Dizionario dialettale delle trc Calabrie. I l a l l e - M i l a n o , 1932 —
— 1939. î n aceste foarte serioase lucrări se găsesc b o g a t e date bibliografice
p r i v i n d problema raporturilor l i n g v i s t i c e italiano-greceşti, din regiunea care
ne interesează.

61
 Această legătură de sens este uşurată şi prin deri-
vatele din gr. Sd<pvY) „dafin, laur", pe care le găsim în
sudul Italiei: otr. dafin etc., bov. Safri, nafri, amu, afra,
f/fru, dafina, afina, dafina etc. Unele variante vin direct
din gr. Sa<pvvj, altele din mase. Sdkpviov, Eohlfs, Grăz.,
506 ; Scavi, p. 13. Bizon. Calabr., I I , p. 72 : afina „alloro"
şi celelalte variante, I, p. 67, Y, p. 209.
Kom. laur <lat. laurus (it. alloro etc.) nu mai înseam-
nă planta® nobilă, cîntată de poeţi, ci o bălărie otrăvi-
toare („datura stramonium"), care se mai numeşte şi
eiumăfaie, ciumăhaie şi al cărei fruct (capsulă) are seminţe
negre (Panţu, PL, p. 66). Prin urmare,numai forma şi
culoarea seminţelor păstrează amintirea numelui latin şi a
plantei corespunzătoare. Şi laurus a suferit un amestec
cu un alt cuvînt latin, baca „boabă" (aşa cum s-a întîmplat
şi cu gr. <>«<pvyj), după cum vedem şi în it. orbacca, bergam.
rilbaga etc. B E W 3 4943 şi s.v. baca „boabă", 859. Din
baca avem abruzz. vaite, march. vag o, galiz. bago „boabă
de strugure" şi v. fr. bai „dafin"
Ca urmare, imaginea fructului prilejuieşte amestecuri
şi împletiri de sensuri de la un cuvînt la altul. Aşa s-a
întîmplat cu sensul rom. afin(ă), care a împrumutat
numele de la Soctpvv). Formal, cuvîntul românesc se acoperă
în întregime cu variantele din sudul Italiei, la care d- ini-
ţial a dispărut (afina etc.),fie prin amestec cu lat. acinus,
-a (vezi mai sus), fie pentru că d- iniţial a fost înţeles
ca prepoziţia ffe.-cf. expresia des folosită/oi de dafin2. Prima
cale o consider mai probabilă, căci am văzut şi în celelalte
limbi romanice cum au pătruns baca şi acinus în familia
de cuvinte a altor nume de plante cu fructe (boabe) ase-
mănătoare.
Variantele aromâne afincu, -a etc. au avut cu sigu-
ranţă tangenţe cu termeni avînd sensuri asemănătoare, care
deocamdată nu ne sînt cunoscute.
Din punct de vedere cultural-lingvistic, nu este de
mirare că nume de plante din spaţiul mediteranean au
trecut în aromână şi în dacoromână, cu sensurile oarecum

1
Vezi şi F E W s.v. acinus, u n d e se găsesc m u l t e f o r m e cu c o n t a m i n ă r i
şi cu sensuri c o s e m a n t i c e .
2
L e g ă t u r a dintre rom. afină şi SdttpvY) a u stabilit-o şi H a s d e u , H e r z o g
şi S. Puşcariu (vezi D R V I I , p. 105). B a z a este totuşi afina din s u d u l Ita-
liei, despre care am vorbit m a i sus.

62
slăbite, care s-au adaptat prin extensiune la realităţile
cele mai apropiate.
Dacorom. aprig : v. gr. anX^po? „necopt", „crud",
gr. vulg. &n\epoţ
Sensurile cuvîntului românesc sînt în general cunos-
cute : „îndîrjit, aprins, crunt, crud, aspru, irascibil" etc.
(vezi DA şi CADE s.v.; acesta din urmă nu dă etimolo-
gia).
Originea sa nu a putut fi încă elucidată. Dacă pornim
de la sensul românesc „crud" (rom. crud, din lat. cmdus,
cf. şi lat. acerbus), care mai are şi nuanţele de sens uşor
de explicat „sălbatic", „aspru", folosite în legătură cu
fructe, animale sălbatice şi oameni cu temperament vio-
lent, vom ajunge la lămurirea problemei.
Forma got)o)po<; suferă multiple transformări în dialec-
tele greceşti şi italieneşti din sud, prin schimbarea sufi-
xelor sau prin încrucişări cu alte cuvinte. Cităm: regg.
apritu, pian. apridu etc.
Pentru română trebuie să presupunem o formă de
bază *apridus — aprigus,cu schimbare de sufix -inns,
-idus, -ious (şi cu c > g, ca în vitricus > vitreg „(tată)
vitreg"). Şi la verbe schimbarea a intervenit încă din
latina vulgară între sufixele -in(are), -iă(are), -ie(are).
î n acest caz puteau avea influenţă ca sens şi formă chiar
gr. âypixo? „sălbatic", v. gr. âypolxo? (vezi acestea la
Eohlfs, Grăz., nr. 24).
S-a crezut că rom. aprig ar veni din lat. apricus, -a,
-um „însorit". Meyer-Liibke, în R E W 561 respinge acea-
stă etimologie, pentru că nici sensul şi nici forma nu pot
explica derivarea de mai sus şi nu acceptă nici derivarea
din harpago, -onem „lacom"
Legătura dintre cuvîntul românesc şi cel grecesc pre-
zintă greutăţi formale, care pot fi explicate în maniera
amintită. Dezvoltarea sensului se bazează pe modelele
familiei, de cuvinte romanice care pornesc de la crudus,
eruăelis etc. Acestea sînt foarte cunoscute, astfel încît nu
1
Propus de S. Puşcarlu In D A s.v. Sensul greco-lat. harpago, -onem
„ p r ă j i n ă cu cîrlig" s - a păstrat în limbile romanice (cf. fr. harpon „ H a r p u n e " ) ,
Fr. harpagon este un termen tîrziu, cult, figurat. U n i i s - a u g l n d i t la o legă-
tură cu africus, de la care p r o v i n şi it. africo, ser. yaprk, sp. abrego e t c . ,
t o a t e cu s e n s u l de „ v î n t (de s u d , de sud-est)". Termenii rom. viforos, vije-
lios ar fi u n i n d i c i u p e n t r u n u m i t a presupunere, dacă aceştia î n romanică
n u ar e x i s t a ca denumiri concrete p e n t r u „ v l n t care v i n e din Africa".
La fel a m p u t e a să ne g i n d i m Ia lat. aper (porc mistreţ).

63
le mai amintesc aici. Consider totuşi necesar să propun
o rectificare la ceea ce se spune în DA. Acolo sînt date sen-
surile începînd cu „avide, rapace", nuanţe îndepărtate
şi lărgite, dacă nu chiar greşit explicate. î n exemplul
din îJ". Costin . . . „aprig la prăzi", cuvîntul poate fi tra-
dus şi prin „teribil, pornit" (cf. „foame turbată" şi flă-
mînd „care arde de foame").' La Dosoftei, cuvîntul este
mai vechi decît la ÎT. Costin, de aceea articolul aprig din
DA ar fi trebuit să înceapă cu exemplificări din primul
autor.
într-adevăr, mitropolitul moldovean spune „ f e m i a i e
sfadnică şi aprigă'''1 („femme querelleuse et chagrine")
sau „Mlini se feaceră amari şi aprigi, crudzi şi nemilos-
tivi'1'1 . . . Exemplele din îf. Costin şi Neculce se încadrează
în definiţia „impetuent, ardent, violent, d u r " etc.
Cînd Alecsandri spune „cal aprig ca un zmeu" (cf.
DA 1. c.), cine s-ar putea gîndi la sensul de „avid"?
De aceea legătura dintre aprig şi „inmaturo" (cf.
bov. pleronno „maturare", gr. vulg. a7rXspo? „non sano,
non sviluppato") 1 este cea mai naturală.
Dacorom. argea : v. gr. £pyoc, lat. *ergella etc.
Un cuvînt mult dezbătut. Redăm sensul lui în daco-
română, după DA : „sorte de hutte ou de baraque ou Ies
paysannes tissent pendant l ' e t e ; metier (â tisser); plan-
chette du metier â tisser, servant de siege au tisseur; voute,
cintre, coupole; entree de cave; charpente (en bois);
ferme, comble".
Din exemplele date în DA se vede în primul rînd că
termenul este general dacoromân, atestat şi în Transil-
vania (Someş) la Yiciu şi la Pop Reteganul, cu sensul de
„construcţie," schelet din lemn al unei clădiri". Acelaşi
sens îl au şi exemplele din Moldova.
î n Moldova are şi rolul unui cuvînt tehnic, concret
„război de ţesut". De'aici se ajunge, prin extensiune (şi
nu invers, cum se spune în DA), la „cameră, bordei unde
se ţine vara războiul de ţesut şi unde se ţese la umbră".
Informaţia, de la H a s d e u , ' ^ . M., 1573, aduce în plus ceva
foarte valoros si a d e v ă r a t : „umbra şi umiditatea ce dom-
neau în argea dădeau firelor de tort o duritate (flexibilita-
te?) care permitea ca pînza să se ţeasă bine şi des, fără a

1
R o h l f s , Scavi, 25 ; Grăz., nr. 166.

64
se rumpe vreun fir, cum s-ar fi întîmplat afară, în aer
uscat", se spune într-o comunicare din Ialomiţa.
Aşadar, în părţile de şes şi mai calde ale ţării, sensul
exprimă necesitatea de a instala războiul într-o colibă,
î n regiunea muntoasă, în răcoarea caselor şi în aerul mai
puţin uscat, se putea ţese fără să fie nevoie de un bordei.
Cînd românii s-au întins de la munte spre şes, femeile s-au
văzut nevoite să-şi înjghebeze adăpostul răcoros despre
care vorbeşte expunerea de mai sus.
De aceea, în alte regiuni, din nord, se păstrează ve-
chiul conţinut semantic „construcţie de lemn, instrument
de lemn" (pentru diferite întrebuinţări).
Aceasta este istoria lucrului şi a cuvîntului. Ele apar-
ţin familiei semantice a cuvintelor care pornesc de la
noţiunea obiect-muncă-instrument şi ne duc la v. gr.
Ipyov „ouvrage, travail, chose, besoin" şi spya „oeuvres,
travaux, travail du laboureur", eypaTYj? „ouvrier, arti-
s a n " şi „cabestan machine", âpya/.sîov „instrument, ou-
til", spyaffT^piov „atelier,fabrique, lieu ou l'on travaille;
atelier, boutique" etc.
Şi aşa ne apropiem de lămurirea problemei, iar situa-
ţia familiei de cuvinte greceşti din Italia de sud comple-
tează amănuntele de ordin tehnic şi semantic. Eohlfs,
Grăz., p. 77—78, a adunat datele din care reţinem urmă-
toarele : epyaXstov „instrumente", bov., otr. argalio „răz-
boi de ţesut" ! Aici introduce preţioasa informaţie : „Der
Webstuhl war in alten Zeiten im Hause das Werkzeug
( = războiul de ţesut era în timpurile vechi, în casă, ins-
trumentul) xa-r'ICoxV' (cf. fr. metier „meşteşug" şi
„război de ţesut"). Urmează spyoKnoc „muncă", apoi
„ogor" şi, ceea ce ne priveşte pe noi, spyaTV)? „vîrtel-
niţă, depănătoare"; la Vitruvis, atestat în forma ergata,
el trăieşte în sudul Italiei ca nume al diverselor unelte :
bar. argata, drdya, basil. ârdya, tarent. ărdya „război de
ţesut", nap. ârăa „argano", argatella „arcolaio" şi în
sp. argaăillo „depănătoare, virtelniţă".
Formele din regiunile Bari şi Tarento arată metateza
*ertagon pentru ergaton. Această variantă poate explica
pe rom. argea şi anume din *ertagella (din *ergatella),
care apare clar în nap. argatella. Din er(t Jagella se ajunge
la art(a)gea (ca mumei din munticeKmonticeUus; fuscel
< fusticellus etc.). Am putea porni şi de la un diminutiv
*ergella, din pluralul spyoc, care are sensul unui singular,

.65
dar principial este mai bine să nn apelăm la reconstrucţii f
chiar dacă oferă o explicaţie mai uşoară, dacă nu pot fi
sprijinite pe alte fapte de limbă atestate, ca nap. arda, arga-
tella şi sp. argaăillo.
î n ceea ce priveşte sensul, oricine poate observa cura
noţiunea de „obiect, instrument, război de ţesut, depă-
nătoare" domină şi conduce viaţa acestei familii de cuvinte^
în legătura lor semantică.
î n consecinţă, argea a provenit din diminutivul
*ergatella-ertagella1, cu metateza atestată, care s-a format
probabil sub influenţa lat. tela (rom. teară „pînză, război"),
din care vine it. telaio, sp. telar etc. „război de tesut"
R E W 3 8620.
Preluarea numelor de instrumente din greaca veche
în sudul Italiei şi mai sus se înţelege şi din punctul de
vedere al civilizaţiei şi culturii, deoarece este vorba despre
influenţa unui popor cu o dezvoltare mai veche decît cea
a poporului roman în marea epocă grecească. Astfel, cu-
vîntul şi lucrul, cît şi poziţia lor geografică, lămuresc —
după cum cred eu — fără explicaţii forţate, originea cu-
vîntului românesc argea2.
Pe teren dacoromân, trebuie să luăm mai atent în
seamă poziţia geografică a sensurilor atestate, printre
care cel iniţial, care există în nordul ţării şi anume : „cons-
trucţie, schelet (din lemn sau alt material), unealtă (sim-
1
e — iniţial devine în româr.ă a-, ca aerameri> aramă, erici(us)>
arici, ceea ce se v a fi întâmplat şi la *ergella> argea (cf. maxilko măsea,
seita> şea etc.V
2
î u „ B u l l e t i n de l i n g u i s t i q u e baleanique", voi. X I V , 2, 1932 p.
537, p r o i . Gregoire din Bruxelles a stabilit, intr-o notă, şi legătura dintre
argea, a l b . ragal şi ngr. Ap^aXeloţ ,,m6tier â tisser" : „ Q u ' o n m e p e r m e t t e
d'exprimer mon e t o n n e m e n t ă propos de ces f a n t a i s i e s linguistiques ! II n ' v
a rien de thrace ni d'iilyrien lâ d e d a n s " ( = să m a i se permită să-mi exprim
mirarea în legătură cu aceste f a n t a z i i lingvistice ! N u este n i m i c trac sau
ilirie aici). E l respinge formal derivarea (lui N . Jokl) a alb. ragal dintr-o
b a z ă i n d o - e u r o p e a n ă căreia îi parţine sanscrit, argala-h „verrou". Vechi-
m e a formei albaneze nu o p u t e m dovedi aici H . Gregoire nu s - a ocupat şi
de transformările formei româneşti. Oricum însă, ideea care v i n e de la un
s a v a n t recunoscut î n f i l o l o g i a greacă întăreşte e x p l i c a ţ i i l e noastre încă şi
m a i m u l t . Celelalte etimologii citate în D A n u s î n t a c c e p t a t e nici acolo :
v . gr. ayptXXa „ c b a m b r e souterraine s e r v a n t d ' e t u v e " (in Glose), sau tc.
(djagaiai) ardja „ c a i s s e , boite". D a r ce să c a u t e acest c u v î n t turcesc î n
limbajul de specialitate al ţ e s u t u l u i şi î n nordul T r a n s i l v a n i e i ? î n ceea ce
p r i v e ş t e forma v . gr. ăpytXXa, ea are cu t o t u l a l t sens şi este complet izo-
lată din p u n c t de vedere al t i m p u l u i şi spaţiului (vezi Boisacq. Dict. et. gr.,
s.v.). Istoria unui c u v î n t nu m a i p o a t e f i astăzi tratată pe b a z a unor simple
apropieri fonetice.

.66
plă sau complicată)" şi care, datorită acestei arii de răs-
pîndire, se impune drept acela de la care trebuie să por-
nim. Acolo, aşa cum se ştie astăzi, este o regiune unde s-au
păstrat multe elemente latine.
Această caracteristică a lucrului se observă în DA
din definiţiile de sub punctele I I şi I I I (Arhitectură) :
,,boltă de biserică" (la Dosoftei); „casă ridicată numai
din stîlpi şi pusă cunună" (Someş); „tot materialul lemnos
îa clădirea unei case, afră de pereţi, de ex. cosoroabele,
grinzile, căpriorii şi leaturile. Toate acestea sînt argea".
Tot aşa la o şură sau altă construcţie din gospodărie (jud.
Neamţ); argea = acoperiş (Moldova); la moară, argeaua
stă deasupra, în capul amînarilor (Vaslui). La plută se
leagă strîns, de fiecare parte, cîte o grindă care se numeşte
argea. Aceste argele împiedică pluta să se dezmembreze;
se spune: „am pus argelele ca să întăresc pluta" (jud. Neamţ).
Este vorba, deci, despre un obiect care se compune
din bucăţi de lemn îmbinate, ca şi scheletul războiului de ţesut.
Este foarte posibil ea sensul „metier â tisser" al cuvîn-
tului argea să fi fost pe vremuri mai răspîndit, iar cuvin-
tele slave război, stative să fi pătruns mai.tîrziu, fiindcă
aveau mai mult calitatea unui termen telmic . Cînd cu-
vîntul argea, ca şi alţi termeni vechi proveniţi din nordul
ţării, a coborît apoi în Muntenia şi Oltenia, el şi-a restrîns
şensul la „război de ţesut" şi apoi la „loc, încăpere (bor-
dei)" unde era instalat războiul. „Mă duc, intru la argea"
însemna: merg la ţesut, la războiul de ţesut, în odaie
(bordei) (cf. fr. atelier). Această metodă de a urmări fap-
tele de limbă dacoromâne de la nord la sud, va aduce cu
siguranţă multe descoperiri neaşteptate 1 . (Vezi mai de-
parte, sub zestre).
1
Deseori găsim c u v î n t u l argea în balada populară. D ă m m a i jos
c i t e v a versuri din balada Iana Sinziana (Giuglea-Vâlsan, I)e la românii
din Serbia, Culegere de literatură populară. Bucureşti, 1913, p. 216 ş.u).
din care se p o a t e v e d e a clar că tata m a r e ţ e s e ca să-şi facă zestre :
La nouă argele, î n gură d t - a r g e a
La argeaua mică, D i n gură zicea :
Cu fereşti de sticlă . . . Ţasă, L e a n ă , ţasă
Ţasă Iana, lasă Ţasă, schindosăşte,
Fir şi ibriştn, Ca ieu să te iau [de soţie]
L u Soare [mirele] peşchir. Şi repetă :
Ţeasă, Leană, ţasă,
P î n z ă şi m ă t a s ă Ţasă, schindosăşte ( = brodează)
L u soare cămaşă D e n u n t ă - m i găteşte
Soare răsărea Ca ieu să t e iau . . .

.67
 Dacorom. arin, -ă, anin,-ă : gr. dXavvj „arin"
Preţiosul material oferit de Rohlfs, Grâz., nr. 87 şi
Scavi, p. 183 rezolvă şi problema rom. arin, care nu poate
fi explicat direct din lat. alnus, pentru că grupul -In- n u
se transformă în română în n, r(in), însă un derivat
*alninus1 E E W s.v. comportă aceeaşi dificultate insur-
montabilă. De aceea nu s-a dat în CDDE şi în DA nici o
etimologie. După cum dovedeşte Rohlfs cu fapte (ef.
gr. âxjATjv >âx6[A7) ibiă.), forma greacă din sudul Italiei
s-a format din alnus, cu epenteza lui a şi trecerea la femi-
nin. Aceasta din urmă din cauza că denumirile de copaci şi
fructe sînt unele masculine în -us, altele feminine în -a
(cf. pom, poamă; prun, prună ,\păr, pară etc., un fenomen
care este la fel în romanică). î n dacoromână apar amîn-
două genurile : anin şi anin (arin) şi anină, arlnă (fruc-
tul) DA s.v. *Alana a dat în mod normal * ar ană, ar ane,
mase. *arăn,-i, *arîni şi, eu metafonie, la pl. arini, arine
{Canin,-i, anin,-i, prin asimilarea r-n-n-n- ca în sere-
nus > senin etc.).
Metafonia a fost mai uşoară în formele accentuate
ârăne,-i, ârine,-i etc. (cf. carpinus > carpăn, carpen, car-
pin(i); frasăn, pl. frasini; asine (pl.), asină (sg.) în loc
de *asănă etc.). Accentul dublu din română se explică
fie prin existenţa concomitentă, cel puţin pentru un anu-
mit timp, a lui alnus, fie prin oscilarea pe care o întîlnim
în aripă şi aripă (alapa).
Nu este necesar să pornim de la o formă de bază lat.
vulg. *alana, care să fi devenit *alena (ca alapa-alepa),
pentru că baza grecească amintită cere *alana (*âA«vv)).

(Vezi şi l.c., p. 225 şi 226).

Acelaşi v e c h i adevăr al v i e ţ i i de f a m i l i e românească apare şi în b a l a d a
Soarele şi luna, care a f o s t culeasă în Muntenia (G. D e m . Teodorescu, Poezii
populare. Bucureşti, 1885, p. 410) :
Soarele zicea : Şi m i te zoreşti
Ileana, Ileană, Cămăşi să-mi g ă t e ş t i
Ţeşi şi chindiseşti, Şi mi t e grăbeşti
Fir verde 'mpleteşti Să te logodeşti . . . ş.a.m.d.
î n această direcţie p o t fi a d u n a t e m u l t e dovezi, dar — după c u m a m
s p u s — c i n e a observat cu a t e n ţ i e problema n u n ţ i i la români ştie că zestre
î n s e a m n ă in primul rînd ceea ce este ţ e s u t şi c u s u t pentru viitoarea f a m i l i e
(V. şi S. FI. Marian, Nunta la români. Bucureşti, 1890). V. şi mai departe
sub zestre.
1
P r o p u s de I. A . Cadrea, fără nici o bază.

.68
 De vreme ee noi avem şi astăzi în româneşte ambele
accente, oscilaţia trebuie să fie înţeleasă în cadrul limbii
române; în special din femininul *ărână, drăne ajungem
normal la *ărene, ârine, anine, de unde vine singurlarul
aninfă), căci, cu toate că ar fi fost posibil, nu cunosc alte
exemple asemănătoare pe care să ne bazăm pentru a
explica provenienţa direct din arîn-,ă, arini, arîne (cf.
lînă — lîni, mină — mîni, plumîn — plumîni, săptămînă - -
— săptămîni, dar sînge şi singe şi în lat. vulg. âlacer >
*alecer > aUcrum etc.).
Explicaţiile pot fi diferite, dar forma aXdtvvj care, aşa
cum am spus, s-a format în epoca veclie a lat. vulg., a
uşurat explicarea istoriei cuvîntului arin,-ă, dnin,-ă.
î n ceea ce priveşte pe în + i > i(n), trecerea de la a
(la pl. *arîni, *arîne) la i(n) se găseşte şi la inimă <Jn-
emă <anima. Să nu uităm că derivatul aniniş şi nume-
roasele compuse arin alb, roşu, negru (deoarece coaja
aninului se foloseşte şi la vopsit), au contribuit la slăbirea
şi schimbarea accentului, după care evoluţia -în (-i, -e)>
-in (-i, -e) devine normală (cf. pronunţările pepeni — pe-
piţii, pieptini, oamini, perini, ţarini etc.).
Dacorom. armig „armăsar" : v. gr. âpvoţ are ca arie
de răspîndire Banatul şi Crişana (Munţii Apuseni). L-am
întîlnit şi în Hunedoara. Cea mai veche formă trebuie să
fi fost armie (pe care o dă Frâncu — Candrea *) pentru
că terminaţia -ic poate să treacă la -ig, prin analogie după
modele ca vitrec — vitreg, cîrlig, beţie — beţig(as) etc.
Apropierea de forma grecească veche se bazează pe sensul
de „mâle", care este aproape sinonim cu „armăsar". Gr.
dcpv&ţ înseamnă „berbec".
După A. Meillet (IF Y, p. 328 ş.u.), cuvîntul grecesc
(cu derivatul âpvsioţ „berbec") provine din âpcrjv cu
sensul de bază „mâle", „mascul". Acesta si-a îngustat
cu timpul sensul pe care îl avea la început, ajungînd la
cel de „berbec" şi „ m i e l " 1 (apvoţ). De asemenea, masculus
îşi păstrează sensul latinesc în italiană (mascMo), în fran-
ceză (mâle) etc. î n schimb în alte limbi el s-a restrîns
la anumite animale, ca de ex. în rom. mascur „porc mascul",

1
Sensul c u v i n t e l o r de orgine v.gr. din limbajul păstoresc îl v o m cer-
ceta m a i departe.
* Românii din Mun/ii Apuseni (Mofii). Bucureşti, 1988 (n.ed.).

.69
în sard. masu „berbec", în alte părţi înseamnă „mistreţ",
„ t a u r " şi altele.
Tot aşa s-a întîmplat şi cu apvo<;, care astăzi, în sudul
Italiei, are sensul de „miel", dar care s-a putut aplica şi
la cal, alături de lat. admissarius „armăsar". Armie apare
deci ca un diminutiv (cu suf. -ie). Forma iniţială trebuie
să fi sunat amic, dar, cum poate vedea oricine, acesta s-a
lovit de admissarius şi între ele au avut loc împrumuturi
reciproce. *Arnic a devenit armie, iar la celălalt, înaintea
lui m a apărut un r, care pînă acum nu a putut fi explicat.
Zona geografică în care se cuprind formele cu rm de
la admissarius arată posibilitatea provenienţei fenomenu-
lui din sudul Italiei, căci el a lăsat urme în română, alba-
neză şi sardă.
î n dialectele din sudul Italiei (greceşti şi romanice)
s-au păstrat pînă astăzi variante din dcpvo? şi din deri-
vatul amiscus1 „miel". Influenţa a urcat de asemenea
mult spre nord, căci forma tosc. arnecchio aparţine ace-
leiaşi familii, dar eu sufix latinesc, aşa cum bine a văzut
Meyer-Liibke, R E W s.v. arniscos „miel tînăr".
î n Dacia, elementul v. gr. trebuie să fi avut sensul
de „bărbătuş" (mînz sau miel), aşa cum astăzi noaiin şi
eîrlan înseamnă atît „mînz" de vreun an sau doi, cît şi
„miel" de circa un an.
Pînă la urmă, armie — armig a înlocuit pe armăsar
in regiunile pomenite la începutul acestei expuneri. Mai
demult era şi mai răspîndit, pentru că a lăsat o urmă în
Mehedinţi, unde se spune armăesar, cu c(s) din armie.
î n CDDE, unde este constatată această contaminare,
etimologia lui armie este necunoscută şi prezenţa lui
-r(m)- în armăsar neexplicată. Prin faptele expuse de noi
se lămuresc amîndouă problemele.
Dacorom. boscoană „vrajă", a boseoni „a face vrăji" :
gr. pdcCTxavo;, j3ac7xatvoj etc.

1
B o v . arni „ a g n e l l o " , arniska „ p e c o r a di u n an no", regg. arniska
,,pecora di due a n n i " etc.
R a p o r t u l pe care-1 stabileşte Ş ă i n e a n u (Influenţa orienlală) cu foarte
Îndepărtatul c u v î n t tătăresc ( !) argamak „ c h e v a l de race n o b l e " ţine de
d o m e n i u l fanteziei (vezi D A s . v . , u n d e a c e s t p u n c t de vedere a f o s t dat fără
Comentarii, dar se precizează „ e t i m o l o g i a n e c u n o s c u t ă " ) , n u n u m a i din
c a u z a unei imposibilităţi formale, ci şi p e n t r u că rom. armie se află î n t r - o
regiune conservativă (Munţii A p u s e n i ) , departe d e stepele N i s t r u l u i .

.70
 DA dă pentru acest cuvînt următoarele sensuri:
„sortilege, sorcellerie, enchantement, magie", iar din
punct de vedere geografic el se găseşte în Banat, în Tran-
silvania şi în Moldova. E l s-ar afla, deci, cam în acoeeşi.
arie cu unele cuvinte conservate în Transilvania şi Mol-
dova, ca de ex. cwrechiu, neauă etc. 1 .
Interesant este cosemantismul lui boscoană cu „fă-
cătură" şi „farmec". A face are şi acest rol semantic (cf.
ăesfă, puică, ce-ai făcut = dezleagă v r a j a pe care mi-ai
făcut-o). Sp. hechizo „farmec, v r a j ă " , hechicerta „farmec,
vrăjitorie" spun acelaşi lucru. A amăgi îşi are originea in
limba greacă şi la început a însemnat „a face pe cineva
să creadă, a înşela pe cineva prin vrăji". Vine din gr. jj.ayeiici>
"ensorceler, enchanter", care a lăsat urme în sic. am-
magari şi care s-a întins pînă în Sardinia (vezi Densu-
sianu, I I L E p. 200, CDDE 52 s.v. amăgi „seduire, trompei "
< lat. ammagire gr. jxaysuoj; vezi şi R E W 5237, unde sînt
inserate urme ale lui magus în calabr. magaru, sp. amagar.
Formele corespunzătoare din limba română nu sînt amin-
tite).
Rolxlfs confruntă mai multe cazuri: regg., cat., sie.
magăra (din jj.ayoc, + sufix romanic) „vrăjitoare", calabr.
magaru „vrăjitor" etc., de asemenea şi fiaycîa > cat.
maia, it. magia, sard. mayia „vrăjitorie".
Este cunoscut faptul că medicii greci au avut influ-
enţă asupra romanităţii din Italia şi că pe această cale
s-au răspîndit şi obiceiuri de medicină populară, care s-au
transformat în mod natural în vrăjitorii, deseîntece şi
alte obiceiuri populare de acelaşi gen.
Farmec şi a fermeca vin şi ele din acea lume greacă
(gr. <potp[jiGcxov = lat. pharmacum „drogue", în v. gr. de-
semna şi „preparation magique, toute operation de magie —
— chant, formule" etc. CDDE 551).
După ce am stabilit o astfel de familie de cuvinte,
care, se referă la exercitarea farmecelor şi la vrăjitoria
populară românească, este natural să integrăm şi pe
boscoană în aceeaşi grupă. Nu avem fapte pe temeiul că-
rora să îl încadrăm într-o altă limbă şi pînă acum n u s-a

1
Vezi hărţile care î n f ă ţ i ş e a z ă c u v i n t e l e latineşti păstrate in Transil-
v a n i a , la Puşcariu, L R I. P r i m a d a t ă am arătat baza grecească a lui bos-
coană îhtr-o comunicare p e care a m ţ i n u t - o la Muzeul limbii române. Aceeaşi
legătură o s t a b i l e ş t e şi C. D i c u l e s c u , o. c., 474, probabil independent.

.71
 dat nici o explicaţie care să ne conducă în afara graniţe-
lor dacoromânei.
De aceea, legătura stabilită de Cihac şi amintită în
DA s.v. cu ngr. Jîaerxavia „ v r a j ă " este binevenită; dar
cuvîntul nostru u n poate fi derivat din neogreacă, pentru
că numai v. gr. (3 devine în lat. vulg. şi în romînă b (ca
în pa^TÎ^co > (eu) botez etc.).
Verbul românesc a boseoni înseamnă „faire des sor-
tileges, babiller, begayer", „a face vrăjitorii" şi „a bos-
corodi", ca femeile bătrîne cînd fac o v r a j ă . Din acesta
provine boscoană, ca formaţie postverbală. Formal, s-a
dezvoltat din subst. (Wrjxavo? (cf. derivatele din magus),
prin fazele *băscăni > boscâni > boseoni. După labiala b-,
a-ul neaccentuat a devenit o, ca în botez — boteza — bote-
june, din forma gr. -lat. baptizare. (De aici vine şi bobo-
tează <apă-botează „sărbătoarea Bobotezei"). Apoi o a
asimilat pe a următor. Acest gen de schimbări fonetice
este în general cunoscut, îl găsim şi la derivate ale lui
farmec. î n Transilvania, Maramureş se zice foarmec, for-
m a t dintr-un infinitiv formăca (<formeca), unde ă-ul
neaceentuat, sub influenţa labialei, a devenit o, ca în
botez şi în fomeie <fămeie, porumb Kpalumbus.
Farmec, a fermeca şi amăgi trăiesc aproape pe întreg
teritoriul dacoromân, dar boscoană-bosconi sînt relicve
ale unei arii restrînse (Transilvania, Moldova), de aceea
l-am considerat ca u n element venit pe timpul cuceririi
Daciei, pe acelaşi drum cu alte cuvinte greceşti vechi, care
se întîlnesc numai în acea zonă (cf. armie „ a r m ă s a r "
staur „loc îngrădit, ţarc").
Şi de data aceasta, punctul de plecare nu poate fi
decît în sudul Italiei. Aici, după Rohlfs, Grăz., nr. 318,
se află urme ale gr. j3<xcrxouv6>, „a v r ă j i " : otr. vaskeno
„ammaliare" şi vaskamma „fascino,fattura" ( = făcătură).
Forma de bază cerută de rom. boseoni este sau adjec-
tivul v. gr. pacrxavoţj-ov, „fascinateur" sau substantivul
6(3aaxocvo<; „trompeur". De la acesta a pornit vb. *bas-
canire1, care prin transformările întemeiate pe exemple a

1
D e r i v a t e l e verbale de la n u m e de m e ş t e ş u g a r i p o t fi e n u m e r a t e in
c a n t i t a t e s u f i c i e n t ă : a doftori, a meşteri <meşter, a măiestri „ a produce u n
lucru cu măiestrie", a ciobăni şi a păstori , , a f i păstor", a haiduci , , a duce
v i a ţ ă de h a i d u c " etc.

.72
ajuns la formele de astăzi boscoană-bosconi1, bosconiţă
„sorciere" etc.) (vezi DA s.v., întreaga familie de cuvinte).
De remarcat este nu numai existenţa cuvîntului în
nordul Eomâniei (Transilvania şi Moldova), ci şi lipsa lui
din aromână.
Acest fapt stă alături de altele, de valoare geografică
egală, care formează un bun lingvistic specific al dacoro-
mânei, ce s-a dezvoltat apoi, în decursul a 1 600 de ani,
independent de aromână.
Dacorom. cîlmoiu (un fel de) „cîrnat gros" : v. gr.
XOCXOFAJJUX

Cuvîntul despre care vom vorbi este unul dintre acelea

care trăiesc neobservate într-o limbă, nu numai din cauza
ariei sale de răspîndire ci şi pentru (5ă nu poate pătrunde
la suprafaţă din cauza limbii culte. î n DA s.v. apare ates-
tat în judeţul Braşov, cu sensul de „caltaboş", în centrul
Transilvaniei (vezi Glosarul lui Viciu : „cîlmoaie cu sta-
fide") şi în Moldova (Pamfile, Jocuri de copii, II) „om gras"
(cf. burtea „om burtos"). Face parte dintre cuvintele care
se referă la mîncăruri din carne de porc, ca şi cîrnaţ < l a t .
*camaeium, care este păstrat şi în alte limbi romanice:
sic. camazzu, prov. carnas, sard. carnatu „salsiccia" CDDE
267.
Porcul are multă căutare în economia românilor şi
mulţi termeni în legătură cu ceea ce se prepară din carnea

1
î n v. gr. e x i s a t u şi verbele m a i rare (Bocaxavî£<o şi (3a<jxa£vto, care
n u p o t explica f o r m a românească, dar d o v e d e s c b o g a t a v i a ţ ă a familiei
de cuviţite p a a x a v o ţ . î n l a t i n ă se află corespondentul fascinum (> fas-
cinare). W a l d e , Et. Wb. (după G. Meyer, I F V I , p. 106, K r e t s c h m e r , Einlei-
tung in die Geschichte der griech. Sprache, p. 249) spune că a t î t formele lati-
n e ş t i cît şi cele greceşti provin de l a o l i m b ă nordică, tracă sau ilirică.
A c e a s t ă idee ar p u t e a f a c e p e c i n e v a să se g î n d e a s c ă la posibilitatea
m e n ţ i n e r i i î n dacoromână a u n e i b a z e traco-ilirice. î n această privinţă n u
n e p u t e m forma n i c i o părere. P e n t r u m o m e n t , concordanţa formală şi
s e m a n t i c ă î n t r e v . gr. şi r o m â n ă rămîne stabilită p e b a z a datelor expuse, care
m a i arată şi că aceste c u v i n t e s î n t preslave şi că ele n u se i n t î l n e s c i n aro-
mână.
A c e a s t ă c i r c u m s t a n ţ ă geografică ar f i unicul criteriu care ar pleda
p e n t r u o origine a u t o h t o n ă . F o r m a de b a z ă indo-europeană, care e dată
de "Walde, o.c. şi de Boisacq, Dict. et. gr., p. 116, este bha-sko. A r fi e x i s t a t ,
deci, la î n c e p u t î n D a c i a o formă cerută de normele traco-dacice (cu -a->
-o-) şi apoi de cele lat. v u l g . şi străromâne, *băsk-ana — *bosk-ana, care
ar fi dat p e *boascănă, de la care s-ar fi ajuns t o t la u n verb *boscăni>
bosconi\ A c e s t e aprecieri rămin d e o c a m d a t ă n u m a i ipoteze, deşi s î n t bazate
p e n o r m e c u n o s c u t e . D i n ele î n s ă apare de n e c o n t e s t a t clasarea dacorom.
boseoni î n f a m i l i a de c u v i n t e Pacxavoţ-/ascinum.

.73
lui .sînt latineşti (lard „slănină groasă", muşchi, unsoare
etc.).
Etimologia din DA, care pare o simplă impresie, este
dată de la cîlbaş (sl., rus. Jcolbasa, magh. kolbasz „cîrnaţ"),
pe baza unui presupus schimb de sufix şi a unei asimilări
neobişnuite şi nesusţinută de nimic b-m->m-n- (din nea-
testatul *cîlboniu )x.
î n schimb avem un sens concret în gr. yJ.'Ku{j.[j.v. „în-
veliş", „năvod în formă de sac", „couverture, enveîoppe",
„peau de fruits", care era viu în limba greacă din sudul
Italiei şi care a lăsat pînă astăzi derivatele sale : bov.
kalimma „ricovero", cors. „fune", salent. kaloma „funie
de trestie", ital. calumo „parte di fune ealumata",
cors. caloina „specie di fune per stringere la rete". Prin
extensiune, pornind de la imaginea „sfoară groasă, maţ
gro>" deoarece sfoara arată ca un maţ, s-a ajuns la expresii
cum este catanz. aver la kaloma „aver il budello grosso
euanto una gomena" (cf. expr. rom. maţ gros, pentru oa-
meni mîncăcioşi şi sensul „om gras" al lui eilmohi).
Imaginea merge, în dialectul catanz., mai departe :
nkalomari „infarcirsi il ventre, mangiare smoderatamente"
(cf. rom. „a-şi face burta dobă", „maţ spart", „fără fund").
Astfel înţelegem şi dezvoltarea semantică a rom cîlmoiu,
care, pornind de la un maţ gros ca o sfoară, a devenit
„cirnat gros", „om gros", „cu burta mare".
Din punct de vedere formal, gr. xxĂu^iioc a trecut
fără nici o greutate fonetică la *cal(u)ma sau *calmu
(mase., ca în cors. calomu), pentru că accentul originar
era pe prima silabă (cf. bov. kalimma etc.), şi apoi, cu
sufixul augmentativ -oniu, -oiu, la cîlmoiu 2.
1
D e aceea n u este introdusă nici de C A D E , nici în dicţionarul l u i
Tiktin. Cîrnaţul însuşi n u este a l t c e v a decît u n înveliş din m a ţ , care este
u m p l u t cu carne tocată.
2
. D e s p r e trecerea lui a ( n e c a c c e n t u a t ) + /, r + consoană la î, a m i n -
t e s c , cu t o a t e că este u n î a p t c u n o s c u t , că s u r v i n e şi î n alte cazuri, ca In
ttrziu şi cîrnaf, c u v î n t cu care m e r g e m î n ă î n m î n ă î n limbajul de bucătărie ;
c£. şi o, u (neaccentuat) + l, r> î, î n cîrpător <curpător <cooperiorium,
viitoare < vuitoare.
î n ceea ce priveşte dispariţia lui i n e a c c e n t u a t dintre l—m, acesta
e s t e u n f e n o m e n b i n e c u n o s c u t , î n cazuri ca salicem> salce, calidus> cald
şi dacă a m considera că forma s - a r fi d e z v o l t a t î n continuare fără sincopare,
a j u n g î n d l a *căremă (cărumă, cărtimă etc.), acesta din u r m ă ar f i suferit
disimilarea de la r—n la l—n î n derivatul *clrmoniu (ca in amelinj. <ame-
ninţ — amerinţ) sau s-ar fi s c h i m b a t prin i n f l u e n ţ a m a i tîrzie a lui cilbaş
şi ci!taboş etc. (vezi acestea t n D A s.v.).

.74
 î n acest fel, explicaţia se sprijină de fapt pe lucru, pe
imagine şi pe normele fireşti ale limbii române, fără să ne
refugiem în reconstrucţii şi schimbări fonetice imposibile
sau schimburi de sufixe, ca cele propuse în DA.
Dacorom. colărezi „un fel de tăieţei" : y. gr. xoXXupîţ,
tSo?
Se fac din aluat, se iau din el bucăţică cu bucăţică
şi se înyîrtesc cu palma şi apoi în făină. Apoi se fierb în
apă, lapte sau supă. De aceea se spune „colărezi cu lapte"
(la Săcele, jud. Braşov). Cuvîntul se găseşte şi în dicţionare
şi vine de la susnumitul cuvînt v. gr. şi nu din neogreacă,
pentru că terminaţia -ezi se explică dintr-un singular
vechi *colarează (sau *colăreă, pl. colărezi) şi, fiind vorba
de un cuvînt colectiv, şi astăzi îl auzim numai la plural,
ca şi verze „varză cu carne" (cf. scoverzi, sg. scovarăă;
clătite, tăieţei etc. a ).
î n Italia de sud avem cultura „foccacia" CxoXXupa
(xouXXqîipa) „pane rotondo" cu trecerea mai veche de la
v la u, Rohlfs, Scavi, p. 10, 89, 174. î n dialectele greceşti
din această regiune există numeroase v a r i a n t e : bov.
kuddurra „panetto tondo"; „ciambella col buco" (în
Reggio), „prăjitură de Paşti, rotundă" (Catanzaro) şi
derivate : regg. kudduraci „piccolo buccellato", kullurida
„polenta" (cf. în DA : mîncare din lapte fiert şi amestecat
cu făină sau mălai); catanz. cudureda, otr. kuddurîta (cu
11 den tal) „maeeherone" etc. Rohlfs, 6lrăz., 1058.
Acest ultim sens corespunde celui din r o m â n ă : „tă-
iţei scurţi". Forma românească poate veni şi din xoXXup£?,
-iSoc, > *colăred-colărezi sau dintr-un v. gr. xoXXupîSa >
*colăreadă, pl. colărezi (cf. scovarăă-scoverzi), dar mai de-
grabă ca formaţie postverbală din v. gr. xoXXvpi£« „par-

1
D A înregistrează şi s i n g u l a r u l colărez. T o t aici se m a i inserează şi
a l t e n u a n ţ e de s e n s , care se încadrează î n definiţia p e care a m dat-o m a i
s u s , b a z î n d u - m ă p e c u n o ş t i n ţ e l e m e l e . Sub i n f l u e n ţ a lui colac (pl. colaci,
d i m i n u t i v colăcei) a u a p ă r u t şi v a r i a n t e l e colarez, colareţi şi, prin asimilare,
coloreţi (în B a n a t ) . C u v î n t u l se î n t i n d e , după D A , in B a n a t , s u d u l Transil-
v a n i e i , B u c o v i n a , M u n t e n i a şi Moldova. L a forma v. gr. s - a u g î n d i t şi L a u -
rian-Massim : xoXXapl?,, -ISoţ, , , p l i n e m i c ă , pîinişoară". D A i n t r o d u c e ,
p e b a z a unei singure atestări şi p e colariz, care este i n f l u e n ţ a t de ngr. xoXX-
ocp£<o„inamidare" (cf. E . Brighenti, Diz. grec. mod., p. 320).
F o r m e l e cu -eţ s - a u f o r m a t prin schimbare de s u f i x î n regiunile şi tn
epoca i n care se p r o n u n ţ a -dz- p e n t r u -d-, C A D E s.v. î l derivă de la lat. = gr.
collyrida, fără a l t e explicaţii, dar a c u m trebuie să ţ i n e m seama de ceea c«
g ă s i m a t e s t a t în s u d u l Italiei.

.75
tager la pate en morceaux; faire des petits pains ou des
gâteaux". (Cf. botez din boteza). Substantivul grecesc
însemnează „morceau de p â t e ; sorte de petit găteau"
şi verbul arată acţiunea de fărîmiţare a aluatului, care duce
şi mai direct la sensurile cuvîntului românesc şi la forma
iui fonetică. Păstrarea lui o în prima silabă se observă şi
în alte cazuri: corastră pentru curastă < lat. *colastra,
coperi- cuperi, coprinde — cuprinde etc.
Forma grecească collyra „sorte de galette dont on
trempait la soupe" este atestată în latineşte încă de la
Plaut. î n Yulgata avem femininul collytida şi collyris, -idis
(vezi dicţ. lat.). Foarte interesant este sensul „nalbă" al
lui collyris, -idis atestat în Herbarium Apuleji (vezi dicţ.
lat.). Acelaşi sens îl avem în sinonimele româneşti ale
nalbei: colăceii babei (îi cunosc din Săcele, Braşov), caş,
caşul popii. Ambele denumiri se găsesc şi la Panţu, Pl. s.
v . r dar acolo nu se spune că fructele nalbei, care seamănă
cu colăceii rotunzi şi turtiţi, se mănîncă de copii, aşa cum
îmi amintesc din propria-mi copilărie. Dar noi numeam
aşa numai fructele, nu şi floarea. Denumirea există şi
în Muntenia (Ialomiţa). Această situaţie ne face să accep-
tăm amestecul dintre colăcei şi eolărezi şi de aici prezenţa
lui (c)o- în locul lui (c)u- în eolărezi.
Acest fapt de limbă este în general de legat de problema
vechii hrane populare şi mai ales de cea vegetală, care juca,
pe vremea aceea un foarte mare rol. î n ziua de astăzi sînt
date tot mai mult uitării plantele comestibile, din cauza
înlesnirilor oferite de civilizaţia modernă. Copiii însă păs-
trează, aşa cum ştim din etnografie, multe obiceiuri vechi
ale înaintaşilor 1 .
Dacorom. grunz : v. gr. %6vSpoţ, alb. lcrunde
Originea greacă veche a formei româneşti am expli-
cat-o în D E I I I , p. 597.
Dacorom. luger: v. gr. XiSyivoţ
1
Cf. D . A . Maurizio, Hisloire de l'alimenialion vegetale (Traducere
din poloneză de Dr. F. Gidon). Paris, 1932, u n d e este tratată întreaga
problemă. Vezi p. 177 specia comesibilă pomenită, maloa borealis. Şi în
alte limbi romanice apare pentru nalbă u n n u m e provenit din c u v î n t u l
Kăse. W . v o n Wartburg, în F E W s.v. ţormaticum ( > fr. fromage) enumeră
l a p. 718—719 peste 30 de localităţi din Franţa u n d e nalba sau fructele ei
stnt n u m i t e cu variante sau derivate de la fromage. E l introduce de asemenea
şi denumirile Kăsle, Kăsekraut etc. (după Pritzel). Aşadar sensul derivă
din latină, f a p t atestat la Apulejus.

.76
 Luger (al pepenelui etc.) este sinonim cu „vrej".
După. cum am mai remarcat şi cu altă ocazie, cuvîntul
românesc este identic cu v. gr. Xiyo? „vargă" l , care a
preluat în greaca vulgară sensul de „vitex agnuscastus".
V. gr. "kuyoc, a trăit în sudul Calabriei, după cum se
poate constata din urmele pe care le-a lăsat prin încruci-
şarea formelor calabrice de tipul lâgano şi sic. leganu, cil
sensurile de „mătură din nuiele" şi „Keuschlamm" etc.
Amestecul celor două sensuri se explică dacă ne amintim
de lat. novella (diminutiv de la novus) din care rezultă
rom. nuia (adică creangă tînără) şi în alte limbi romanice
„pui de animal"; rom. puieţi „crengi tinere, răsaduri
pentru copaci" etc.; vezi şi R E W s. v. novus, novellus şi
pullus.
Pentru luger nu s-a putut da pînă acum nici o expli-
caţie. Avem şi sinonimele Jiluj, Tilujan care din cauza
lui -j- ne duc spre limbile slave. Dar terminaţia românească
-er nu poate fi explicată prin slavă, în timp ce v. gr.
A U Ţ I V O ? ( C U -n- disimilat) 2 înlătură dificultatea. Sensul
v. gr. era „flexible", „souple comme de l'osier".
î n sudul Italiei există urmaşi ai v. gr. Xuy°S „nuia
flexibilă", în otr. ligo „nuia de salcie", bov. ligunia, regg.
{Reggio Calabria) ligunia etc. „curpen alb, vitalba",
dintr-un gr. *>,uy«via (cf. ngr. Xvyovoc „nuia").
î n cuvîntul nostru avem trecerea de la v. gr. y la u,
ca în jiotp-cupo? (lat vulg. martur, -em>martur) etc.
La fel apare şi trecerea de la -g->g(e) numai în
iorme lat. vulg. şi greceşti vechi intrate în latina vulgară.
Despre o regresiune a unui j la g(e) nici nu poate fi vorba,
căci luger este prezent în Muntenia şi în sudul Transilvaniei.
Cuvîntul românesc mai este interesant şi pentru că
el este un semn al convieţuirii româno-slave. Cuvîntul
slav, care s-a încrucişat cu cel românesc este v. sl. ehludu,
„virga" (rus. Jilydu „vergea, ciomag", ser. hlud „pertica",
1
R o h l f s , Grăz., nr. 18 şi 1277.
2
Luger p u t e a suferi schimbarea n:> r şi prin i n f l u e n ţ a adjectivului
tînăr (cf. nooella> nuia), care se s p u n e despre ramurile noi, tinere, ce
răsar din t u l p i n a p l a n t e i . A j u n g e u n singur e x e m p l u sigur, a n u m e v e r s u l
lui E m i n e s c u : „ C i - m i î m p l e t i ţ i u n p a t din tinere ramuri". R a p o r t u l de
sens dintre tînăr — nuia — vlăstar etc. p o a t e fi urmărit şi în v i a ţ a lat.
juvenis — tener şi a urmaşilor r o m a n i c i ai acestora (fr. jeune pousse etc.).
D e c i *lugen(i) — tiner(i) e s t e o realitate l i n g v i s t i c ă . D a r disimilări ca
l — n> l — r se c u n o s c şi î n l a t i n a vulgară.

.77
„prepeleac" etc.). Acesta a devenit *hlud, pl. 7iluji (cf
mînji <mînz). La Berneker, SEW se găsesc formele
slave. Un derivat slav cu -en nu găsim, aşadar nu putem,
face nici o reconstrucţie inutilă, pentru că ne împiedică
atît grupul Til- din forma slavă, cît si -g(e)- din cea româno-
grecească.
După cum se poate observa din datele expuse mai sus,
cazul lujer dă ocazia unor interpretări geografico-ling-
vistice, pentru că termenul acoperă, în general, numai o
parte a teritoriului dacoromân şi anume sudul Transilvaniei
cu o porţiune din mijlocul ei (jud. Alba), pe cînd slavul
Jiluă s-a întins mai mult spre nord şi nord-est.
Şi deoarece podişul Transilvaniei este o arie centrală,
sîntem obligaţi, din cauza aeestui caracter geografic,
să vedem în el un focar de inovaţii provocate de vechea
strădanie a excedentului populaţiei române de a pătrunde
de la nord la sud, sud-vest şi sud-est (şi nord-est, pornind
din Maramureş). Apoi, stratul de populaţie care se adunase,
la digul Carpaţilor de sud, trebuia, printr-un recul natural
ca acela al valurilor care asaltează mereu ţărmurile şi care
sînt mereu respinse, să arunce înapoi surplusurile, care nu
mai găseau acolo destul loc de trai sau care nu putuseră
să străbată munţii spre sud.
î n această problemă, jud. Alba este edificator. Am
făcut acolo un sondaj, cu o atenţie specială. Cuvîntul
nostru sună acolo lujer, pentru că şi lat. -ge- s-a transformat
în j (&). î n toate exemplele cercetate am auzit j(% ) şi
nu g(e) sau z' (jenuche şi nu z'enuche etc.).
Slăbirea lat. g(e) în I din lujer s-a întins şi în conti-
nuare, deoarece a fost sprijinită de apariţia formelor
huluj, hlujan etc. ( < s l . chludu), care trăiesc alături în
regiunea Sebeş-Rahău, cercetată de mine, şi se luptă
între ele. Dar lujer nu s-a lăsat Învins, probabil pentru că
este mai plăcut auzului şi mai expresiv. El trăieşte mai
departe şi pentru că are un caracter semantic deosebit.
Mai ales viticultorii acestor locuri, bogate în vii, mi-au
explicat lupta dintre cele două cuvinte, în felul următor:
huluj (pl. -ji) de cucuruz înseamnă „cocean de porumb,
atîta timp cît stă în sus sau este tăiat". Despre celălalt
c u v î n t : viţa de vie are cîrcei (cîrcel, pl. cîrcei) care se
agaţă de araci; apoi căpuşă, cînd înmuguresc. Din fiecare
ochi iese o mlădiţă (căpuşă); cît timp face muguri se

.78
numeşte aşa, iar cînd se acoperă de frunze, se numeşte
lujer.
La f e l : lujer ăe salcă, atîta timp cît este verde; cînd
s-a făcut lemnos, îl numim nuiaua sau joardă. Despre
primii muguri, moi, spunem şi la măcriş : „uite ce mai
lujer de măcriş ! este moale, fraged, se mănîncă". Cînd
ţăranul are un viţel tînăr şi gras, spune: „am un viţel
ca un l u j e r " ; la fel fel se spune „am un băiat ca un lujer"
Cf., pentru cosemantism relaţia dintre lat. juvenis, novus-
novellus, tener şi cuvintele romanice derivate din acestea.
Mai departe: „Pădurea tînără, după tăiere, în primul
an, face lujeri'1 ( = lăstari) 1 .
Datorită sensului special al lui lujer, cu toată asemă-
narea formală a acestuia cu huluj, fiecare dintre cele două
cuvinte îşi păstrează locul propriu; şi -j-ul celui dintîi
a primit o uşoară deplasare, pentru că a fost mai întîi
slăbit printr-un fenomen fonetic local (-dj->-&-).
Aceste ciocniri şi situaţia geografică actuală a lui
lujer dovedesc că acesta a trăit în trecut în întreaga Tran-
silvanie, înaintea slavului eJiludu, care a venit din nord şi
nord-est.
Atestări pentru luger se află în DR X/2, p. 424—425.
Contaminarea dintre cele două cuvinte reiese clară
si din variantele la care s-a mai adăugat şi sufixul -an:
Idujer s.m. T D R G ; aluger s.m. Hasdeu , Ei. 31., 1531;
lujan s.n. (cu pl. lujane), lujane de cînepă „Ion Creangă",
I I , p. 273; lugeân s.m. (cu pl. lugeni = strujeni (de pă-
puşoi) Chestionarul „Casa" 148/318. Diminutiv : lugerel
s.m. „luger mic".
Avem aici un exemplu care corespunde întru totul
normelor lui Gillieron.
V. gr. ţiaXaiu^to: dacorom. măleez „pojar" subst.,
arom. mălţidtzare vb., mălţează subst.
Aşa cum a remarcat şi Th. Capidan, în LL I, 2, p.
387—388, prezenţa lui ţ(e) în aromână în opoziţie cu
dacoromânul e(e) arată că termenul aparţine elementelor
din limba noastră care au origine preslavă. El crede că ar
putea fi latinesc, dar eu fac observaţia că velara e(k) + e,
% putea da acelaşi rezultat şi din v. gr., prin mijlocirea
latinei vulgare.
1
A m p r i m i t aceste lămuriri de la î n v ă ţ ă t o r u l I. F l o c a din R a h ă u ,
care este u n b u n viticultor. E l e c o n ţ i n î n f o n d t o a t e celelalte definiţii p e
care le-am cules î n acea regiune. D e aceea, n u le m a i reproduc aici.

.79
 L a fel, faptul că mălcez „rujeolă", care este o formaţie
postverbală din vb. *mălceza (arom. mălţidzare vb.), s-a
păstrat în Bihor şi în Satu-Mare (Transilvania de Nord) 1 ,
ca şi în Macedonia, deci în două arii laterale extreme, dove-
deşte neîndoios vechimea cuvintelor ce desemnează boala
numită şi vărsat sau bubat. Forma din Bihor este menţionată
în CDDE ca sinonim al lui mîrced, iar acum în urmă şi ca
substantiv pe harta 160 a Atlasului lingvistic (ALE) (cf.
mai jos şi mîlcigai „putreziciune"). Caracterul postverbal
al dacorom. mălcez se observă, la fel ca la botez, din v. gr.
— lat vulg. baptizare, rom. boteza. Astfel avem de la înce-
put elementele cerute de normele foneticii şi morfologiei
româneşti, ca să putem explica şi istoria formării cuvîn-
tului.
î n ceea ce priveşte sensul, trebuie să cercetăm cu
atenţie relaţiile acestui cuvînt după simptomele bolii
respective. Aşa cum accentuăm mereu, cercetătorul
este obligat, ca urmare a vastelor cerinţe ale ştiinţei sale,
să se documenteze în diverse domenii de cunoştinţe (agri-
cultura, viaţa păstorilor şi a vînătorilor, folclorul), cînd
cercetează familii de cuvinte privitoare la termeni de
specialitate populari. Şi denumirile bolilor pot fi mai uşor
înţelese printr-o privire nemijlocită asupra experienţei
populare şi a folclorului. Astfel înţelegem cum s-a format
din lat. languor, -orem „langueur, epuisement, faiblesse,
maladie" sensul special dacoromân „tifos", căci această
boală sileşte pe om să zacă în p a t cam şase săptămîni,
într-o stare de somnolenţă, slăbiciune şi febră. Şi pentru
că suferinţa este lungă, s-a format din aceasta cuvîntul
lungoare „tifos".
î n aromână şi meglenită, cuvîntul a rămas la sensul
general de „boală", este deci echivalent cu dacorom.
boală, care se foloseşte şi pentru o boală grea în general
şi pentru febră tifoidă (Pamfile, Boli şi leacuri, p. 14). Des-
pre boli necunoscute, se spune că „umblă o boleşniţă
şi aşa zac oamenii", fără să ştie ce au.
Sensul primitiv al lat. languere, languidus s-a păstrat
în dacorom. lînged (lînced), lincezeală, arom. lîndzid,
lîndzidzîre. î n albaneză s-a format o familie bogată din
acest c u v î n t : lengonj „affligere", „essere infermo, am-
malato", „deperire"; lengate „malattia", epidemia", „lan-

1
Vezi A L R M I, voi. I, harta 160.

.80
gore"; lengim; lengpure „epidemia", „tifo", „malattia
contagiosa" etc. Leotti, Biz., s.v.
O boală lungă şi grea care ţine circa trei săptămîni
este şi vărsatul, cu variantele lui (variolă, pojar). Dar pen-
tru că după cîteva zile apare erupţia cu petele roşii (la
pojar) şi cu băşici purulente (la vărsat), cel din urmă se
mai numeşte şi bubat (de la bubă) şi după vindecare, bolna-
vul rămîne ciupit, pi.wat, stricat de vărsat, de bube vărsat1.
î n aromână se spune şi mîlţidzos 2 (cf. dacorom. răpănos).
Evoluţia semantică a lui vărsat este însă subtilă (vine de
la vărsa < l a t . versare „a întoarce, a răsturna un vas,
lăsînd să curgă lichidul din el în a f a r ă " etc., cf. şi turna<
tor nare ).
Puşcariu, în DR I X , p. 439, vede o analogie în expre-
sia „a-1 vărsa sudorile" pe cineva ( = a - i ieşi sudoarea),
cum se spune „iese vărsatul" 3 , adică apar semnele, abcesele.
Participiul vărsat însemna deci „inundat, plin de bube"
şi a devenit substantiv ca păcat, sămănat, scuipat, treierat
etc. î n acest stadiu se află astăzi arom. aruversu „j'ai des
petits boutons sur Ies levres, apres une maladie (d'habi-
tude apres la fievre)", după cum îl defineşte Capidan,
o.o., p. 287, care nu e mulţumit cu explicaţia lui Puşcariu,
ci crede într-o calchiere a lui vărsat după bulg. sipanica
(vezi în continuare, mai departe).
Dacă ne luăm după fr. verole, it. vaiuolo etc. (<va-
rius „ p e s t r i ţ " < *variolu, -a), ar trebui să ne gîndim la o
nuanţă a lat. versare <vertere, care apare în versicolor
„colorat diferit, pestirţ", versipellis „cu piele pestriţă,
punctată" (cf. fr. variole, vSroU etc.) şi în acest caz am avea
în arom. aruversu, aruvirsare şi în dacorom. vărsat conti-
nuarea existenţei sensului ,,împestriţat, punctat, cu pică-
ţele" etc., aşa cum se face pielea bolnavului de vărsat
(variolă) 4 .
1
Cf. G i u g l e a - V â l s a n , De la românii din Serbia, B u c u r e ş t i , 1913, p.
2 8 5 ; strieăţel de bumbăfel (= bubă-fel) ; din graiul lor e s t e şi de bube vărsat,
v e z i D R V, p. 527.
2
C o m u n i c a t de profesorul a r o m â n I. Caranica. E l s p u n e milţidzare,
milteadză, cu trecerea l u i a n e a c c e n t u a t -f- /, r + c o n s o a n ă > i; cf. mirtan <
< mărit <maritus ; mirii <*marulu <mas ( v . seria a I l - a a a c e s t e i analize,
în L L I, 2, p . 1 7 0 , n o t a 1).
3
j C o m u n i c a t de N . B e c s a d i n H u n e d o a r a .
4
Prof. D r . I. H a ţ i e g a n u Îmi s p u n e , d i n l u n g a s a e x p e r i e n ţ ă , că
ţ ă r a n i i s p u n p e n t r u t o a t e bolile care s e m a n i f e s t ă prin e r u p ţ i e ( e x a n t e m )
vărsat şi s-a vărsat. Şi despre oi, ciobanii n o ş t r i s p u n s-au vărsat = s - a u
acoperit cu bube, „le-a ieşit vărsatul".

.81
6 - c. 548
 Ambele evoluţii de sens sînt posibile, dar puncte de
sprijin găsim în expresiile „plin de, acoperit de bube, de
boală", care sînt cosemantice cu cuvîntul vărsat (inundat)
cu băşici, bube, răni. Apoi adjectivul s-a desprins de de-
terminante şi a rămas independent ca orb (<orbus „lip-
sit de ceva, lipsit de ochi" şi apoi simplu „orb"). La fel,
numele bolii perit, d?el perit este un participiu al lui pieri <
lat. perire. La început se spunea un om pierit (slăbit, isto-
vit) de o anumită boală, apoi simplu perit, ea şi izăat „boală
de stomac", de la izăa „a se îmbolnăvi" etc.
După cum bolile grele se manifestă cam la fel prin
febră, slăbiciune, istovire, care apoi se localizează într-o
parte sau alta a corpului şi îşi arată fiecare simptomele
proprii, tot aşa şi cuvintele care exprimă în general stări
de slăbiciune şi istovire din cauza febrei etc. (languire,
languidus, morbidus, marcidus; izăare) îşi restrîng cu
timpul sensul şi desemnează fazele mai tîrzii ale bolii
sau ale evenimentului nenorocit (cădere, lovire etc., cf.
it. ferita „rană" < lat. ferire „a lovi"; rom. căzătură
„dărîmături vechi, deşeuri", a p o i : acest om este o căză-
tură „un om sleit").
Experienţa îndelungată în astfel de analize ale mij-
loacelor de exprimare ne arată că viaţa cuvintelor suferă
numeroase contacte, împrumuturi, suprapuneri de nuanţe
subtile care, lămurite, trebuie comparate între ele şi con-
fruntate cu alte cazuri asemănătoare.
S-a spus că limba este o operă de artă. De aceea, în
problemele semanticii trebuie să întreprindem mereu cer-
cetări psihologice şi estetice. Astfel, arom. aruversu, cu
sensul principal „a vărsa", nu poate fi tradus altfel decît
prin „dau afară, scot" bubele, erupţia şi astfel răul, boala
este eliminată din trup. După apariţia erupţiei vărsatul
merge spre vindecare. Participiul vărsat (şi revărsat) de
zori, de ziuă, este legat de ideea de izbucnire, de revărsare
a luminii la orizont (cf. expresia „varsă raze", despre o
piatră preţioasă) 1 . Dacă n-ar exista aceste derivate ale
lui vărsa, am putea să ne gîndim , de ex., la lat. vexare
„a răni, a vătăma", care s-ar potrivi foarte bine ca sens,
pentru a exprima schimbarea figurii marcată de cica-

1
Cf. şi a se crepa de ziuă, adică pare să se f o r m e z e o deschizătură, o
c r ă p ă t u r ă în cer, ca l u m i n a s ă p o a t ă să iasă. A c e a s t ă i m a g i n e s e g ă s e ş t e şi
in a se simcela de ziuă, ca şi cînd s-ar f o r m a o t ă i e t u r ă la orizont.

.82
tricile produse de bube. Dar vexare nu s-a păstrat în ro-
manică şi nici n-ar putea explica prezenţa lui r din aru-
versu. Aceasta se acoperă cu germ. aussdhlagen ,,a scoate,
a îmboboci, a se spuzi (pielea)", Ausschlag „erupţia pielii",
Aussehlagfieber „febră exantematică", aşa cum este văr-
satul. î n latină întîlnim şi expresia revertere ad salutem
„recouvrir la sânte, guerir" (la Caesar), care dovedeşte şi
ea nuanţele complicate ale sensului familiei de cuvinte
analizate. Rom. a spart buba „criza a trecut", (literal)
„puroiul a început să iasă în afară" se aseamănă cu „erup-
ţia " pielii, care este un semn că răul se ridică din adînc
spre suprafaţa corpului, pentru ca să fie înlăturat cu înce-
tul.
Această analiză a fost necesară pentru că, după cum
spun Tiktin (TDRG) şi Capidan, o.c., semantismul lui
vărsat pare nelămurit. De aceea, Capidan compară cuvîn-
tul cu bulg. sipanica „variole" < participiu sipan „mar-
que de variole", de la verbul sipja „je verse". Aşa, cu-
vîntul românesc ar putea fi considerat ca un calc după
cel bulgar. Dar cuvîntul românesc are o arie mai întinsă
(Dacia şi regiunile aromâne de odinioară şi de astăzi) şi
se afla în arii laterale, astfel încît termenul bulgăresc, cu
mica sa arie de răspîndire, poate fi considerat doar ca o
inovaţie venită din română.
* *

P e baza celor spuse, mai ales despre lat. languire,

languor etc. ajungem în fine la lămurirea dacorom. mălcez
(subst.), arom. malţeadză (subst.) şi mălţidzare (vb.) 1 .
V.gr. iia/.a/.L^w este cosemantic cu lat. languere (cu
derivatele amintite). Sensurile lui s î n t : „amollir, rendre
faible"; la pasiv, „etre languissant, malade"; adj. jakAaxoţ
„mou; languissant, faible" etc.; jxaAaxîa „langueur du
corps, infirmite ; maladie de l'estomac" etc.
Prin lărgirea sensului, verbul aaXaxl^w a p u t u t ajunge
să desemneze o boală care sleieşte trupul, ca şi languor>
lingoare „tifos".
Familia de cuvinte grecească a pătruns încă de tim-
puriu şi în latină cu sensurile asemănătoare : malaeia
1
D e la prof. Caranica a m a u z i t p r o n u n ţ a r e a m a i f i r e a s c ă mîlţeadză,
mîlfidzos.

.83
 atestat la Caesar, Seneca şi Plinius, malaeisso (=(j.aXaxE£«
cu forma veche latină a sufixului -iz o < g r . malaeus,
la Plaut şi la alţii. Deoarece este atît de vechi, verbul
v. gr. putea pătrunde în Iliria în prima fază a romanizării
ei. Aşa se explică prezenţa lui în aromână, ca urmă dintr-o
epocă mai veche decît cucerirea Daciei.
Dezvoltarea fonetică este foarte simplă. După căderea
lui a, neaccentuat atît la prezent cît şi la infinitiv, s-a
ajuns la *mălce(d)za. î n dacorom. a rămas doar formaţia
postverbală mălcez, în aromână trăieşte şi verbul. Forma
dacorom. avea în jurul ei şi o oarecare influenţă (vezi mai
departe sub mîlceă „slab, bolnăvicios, vlăguit", mîrcav
„idem", vîlced „cu vînătăi (produse de lovituri)" etc.).
De aceea trebuie să distingem în semantismul cuvîntului
trepte de transformare care se datoresc contaminării cu
alte cuvinte referitoare la condiţii fizice asemănătoare.
Mai întîi constatăm că în dacoromână mălcez mai este
atestat şi cu sensul de „boală a iepelor" (Lex. Bud.)şi
,,a oilor" (Pasca, Glosar). Apoi întîlnim pe mîrcav „bol-
năvicios, sleit, vlăguit" (Lex. Bud.), cu derivatele rnăl-
caviţă şi mîrcaviţă (CADE). Originea nu este dată, dar
vedem în ele rezultatul cunoscutei lupte dintre cuvinte,
care a fost descrisă atît de viu de Gillrâron şi cu care sînt
familiarizaţi astăzi toţi lingviştii cu experienţă 1 . î n formele
amintite, s-au întîlnit mălcez şi mîrced < l a t . marcidus,
care este cosemantic cu malaeus etc. Sufixul -av(iţă) a
venit de la puhav şi buhav „buhăit", „slab, cu carne fleş-
căită şi grasă din cauza bolii". Mîrced însuşi datorează pe
î influenţei lui mălcez, care era pronunţat probabil şi
mîlcez, ca în aromână 2, iar din contactul cu vînăt s-'a
format vîlced3 (> vîlcezi) „plin de lovituri şi de vînătăi" ;
şi în deseîntece se spune vîlced (ă) despre bube învineţite.
La fel sînt cunoscute bubă vînătă, bubă neagră, numite aşa
după aspectul lor. Acest amestec reciproc de influenţe
a transformat şi pe mîrced în mîlced, care este citat de

1
Vezi o cercetare a lui P u ş c a r i u despre stllcirile c u v i n t e l o r cu s t r u c -
t u r ă slabă, care s î n t e x p u s e destrămării, în D R V I I , p . 1 0 6 ş . u .
2
A ş a c u m a m spus m a i î n a i n t e .
3
Vîlced şi a ollcezi „ a î n v i n e ţ i In b ă t a i e " n u a u f o s t e x p l i c a t e , c ă c i
l e g ă t u r a lor cu milcez, de a s e m e n e a n e e x p l i c a t , n u a f o s t o b s e r v a t ă . î n
C D D E se v o r b e ş t e despre o posibilă i n f l u e n ţ ă a lui vilced a s u p r a lui mîlced
(mîrced), fără s ă se s p u n ă de u n d e v i n e primul c u v î n t . N u m a i a ş a i s - a r
p u t e a da a c e s t u i a î n t i e t a t e f a ţ ă de mîlced.

.84
CDDE şi de la care vine şi mîlcigai „pourriture" Und.
(cf. mucegai <.muced).
Pielea cu bube rele lasă impresia că merge spre putre-
facţie. De aici şi sensurile din lat. mareidus „fâne, fletri,
gât6" (ca şi languidus), putridus „pourri, flasque" (pu-
tredo vulneram, gingivarum; putrescunt dentes; cf.
vîlceă, vîlcezi). Mîrceă, -zi se spune despre mâncăruri si
despre carne, care încep să se altereze 1 .
Natural, poporul nu poate exprima atît de precis ca
medicii aspectul pielii cu băşici de toate felurile şi de toate
culorile, dar sleirea şi ofilirea ei prin erupţii si abcese ca
cele ale vărsatului le poate exprima printr-un adjectiv
cu sens general şi acest sens se restrînge şi se leagă de o
fază mai tîrzie a bolii. Aşa, în aromână mîlţeadză desemn-
nează în cele din urmă putrezirea pielii din cauza bolii
respective. Familia cuvintelor latineşti pus ,,puroi'',
putidus „putrezit", puter, -iris „putred, putrezit", putre-
jacere „a putrezi, a dizolva, a descompune" etc. duce şi la
rom. leneş, împuţit, putoare „fiinţă leneşă, abjectă". Din
aceeaşi familie (vezi Walde s. v. pus, puteo etc.), cuvintele
germane faul, Faulfieber, faulflecking,, Faulpelz, ne duc
înapoi la punctul de plecare (din (j.ocÂecx6ţ, av.'Kc/.yJZM
„moale, sleit, leneş, p u t r e d " etc.) 2.
Astfel de cuvinte cu sensuri generale, neconcrete,
sînt ca organismele sleite, cu puţină forţă de rezistenţă,
care sînt expuse cu uşurinţă schimbărilor.
Privit din punct de vedere geografic, cuvîntul ana-
lizat a venit din Italia în orientul romanic, pentru că el
este atestat în latină şi a lăsat urme în italiană şi în graiu-
rile greceşti din Magna Graecia de odinioară 3 .
La noi, mâleez mai este şi un exemplu interesant
pentru norma conservării unui cuvînt în arii laterale :
aromâna în sudul Balcanilor şi dacoromâna în nordul şi
1
Vezi şi in lucrarea m e a Cercetări lexicografice, p. 16, f o r m a mcrced
„ p u t r e d " şi i n D D R F : mărced „fletri, f a n e , m a u , m o l a s s e , l a n g u i s s a n t " .
D i n iţiarcidus singur n u p o t e fi d e r i v a t mălcez, p e n t r u că i se o p u n e /-ui.
12
MaXosxoţ se s p u n e şi despre piele : ov.i ETU TÎJŢ sTuSepjjtiScx;, TOU
o c i l i a r o ţ , T7]? aocpxoţ o rpixpepoţ; o dcitaXi? ATjjxiqTpâxou, M s y a
T 6XX. yX. I, s . v .
3
V e z i R E W 5 2 5 4 : sicii., n e a p . makkaria „ c a l m u l mării", „ l e n e v i e in
afaceri". Sensul l u i malakia a r ă m a s aici la gradul cel m a i slab. R o h l f s ,
Grăz. dă p e k o s e n t . malăka „ t e r e n ( c u p ă ş u n e ) c ă l c a t în picioare (strivit)
d e v i t e " şi „ u r m e p e care le l a s ă u n a n i m a l p e i a r b ă " : vezi şi nr. 1307, s . v
t'.sXayfm.

.85
vestul Transilvaniei. O lărgire mai veche a ariei de răspîn-
dire spre Moldova se dovedeşte din derivatul mîleigai
„pourriture", care este atestat în munţii Sucevei (Şez.
I I I , p . 70 şi CDDE 1139) şi care s-a format din contami-
narea cu mucigai <wMced < l a t . mucidus şi putregai <
putr-idus, care sînt consemantice si trăiesc laolaltă în
aceeaşi arie geografică. Ultimele sînt cunoscute pe întregul
teritoriu dacoromân şi de aceea se explică uşor atingerea
cu măleez.
încheiasem demult acest articol, dar într-o călătorie
pe care am făcut-o în această vară (1942) pe Yalea Ierii
(jud. Turda) am întrebat oamenii, în legătură cu alte cer-
cetări, şi despre vărsat. Un moţ din Săcel, ai căror părinţi
provin din Albac, mi-a spus că oamenii din Albac şi din
regiunea Abrudului numesc această boală zăpor ! Mi-au
venit desigur în minte şi sinonimele vărsare, inundare (vezi
explicaţiile de mai sus) şi bulg. sipanica, a căror imagine,
întruchipată şi în arom. aruversu, se dovedeşte acum
foarte fructuoasă.
P e de altă parte, zăpor este la origine sinonim cu
forma mai generală zăpor, cu accentul pe ultima silabă,
ca în înfăşur- înfăşor, măs-ur — măsor, fienr — fior, fi-
oare <febris etc. şi ca în numele de agent năpăditor,
turnător, vărsător ş.a. Zapor este însă, din punct de vedere
semantic, o inovaţie, care s-a format datorită aderenţei
sale la ,,vărsa", „năbui" (despre ape) şi formează a treia
treaptă de dezvoltare a sensului. Prima treaptă este, ca
în slavă, sensul de „stavilă, zăgaz", care opreşte apa să
mai cadă în roata morii cînd vrea morarul să înceteze
măcinatul, zăpor — zăpor vin din v. sl. za-perti, preti,
pira „claudere". De aici, în nsl. zapor „micul zăgaz de la
moară", bulg. zapor „zăgaz" etc. Miklosich, Etym. Wb.
adaugă la baza per 5, după forma românească zăpor:
„vergleiche zapor „rubeolae", neînţelegînd probabil se-
cretul acestui fapt. De aceea nu-1 introduce nici CADE,
cu toate că există în Lex. Bud. s. v. zăpor „morbilli n e t h i "
(?), „rubeolae", ung. „ o t v â r " (de fapt „cojirea pielii"),
„iiimlo- forma apro szeplocske" 1 . „Die Eotheln, Masern".
Autorii lexiconului nu numesc patria cuvîntului, dar este
clar că l-au cunoscut din Munţii Apuseni şi din nordul
1
D e f a p t „ d e s c u a m a r e a " pielii, ca o broderie, c a o p e c i n g i n e care t e
m ă n i n c ă . I m a g i n e a se î n c a d r e a z ă i n a n s a b l u l i d e i i de „ m ă l e e z " .

.86
Transilvaniei, pentru că se găsesc în fişele de comunicări
din DA despre zâpor ale lui V. Yaida din Sălaj cu sensul
„vărsat" şi ale lui ÎT. Stan (nordul Transilvaniei) ca „boală
a porcilor nedefinită". Bianu, Dicl. Sănăt. îl dă ca sino-
nim al lui „pojar".
Prin urmare, treptele dezvoltării sensului din slavă
sînt : 1. oprire, zăgăzuire (a apei, mai ales la mori); 2.
apa care se revarsă ca o cascadă, după deschiderea zăga-
zului morii; 3. inundare, cînd rîurile se revarsă peste
maluri; 3. a. revărsarea abcesului purulent de pe pielea
o m u l u i ; 3.b. variolă.
Această interesantă dezvoltare semantică a avut loc
in epoci succesive şi în arii diferite. Deoarece vechea
nuanţă de „oprire, stăvilire, opoziţie" se găseşte în Oltenia
(atestat la Ceauşanu), în expresii figurate, ca „a pune
zăpor", (despre cai) „a se împotrivi la mers", ea apare —
geografic — ca preluată de la slavii din sud şi deci mai
nouă.
Motive etnografice ne fac să aşezăm vechiul centru al
lui zăpor în Transilvania si în general în Carpaţi, unde se
găsesc mori, aşa încît imaginea de stăvilire a apei din ca-
nalul morii prin zăgaz este uşor de înţeles. Aici îşi are
obîrşia şi nuanţa de sens specială „apă care se adună
(la moară), oprită de stăvilar" (Moldova, atestat la Pamfile).
De aici, zăpor a ajuns să desemneze cunoscutul feno-
men din regiunea dunăreană, al curgerii sloiurilor prin
străpungerea apei fluviului, oprită un timp de îngrămă-
direa blocurilor de gheaţă, atunci cînd, în primăvară,
prin dezgheţ, masa compactă de gheaţă din timpul iernii
se sparge în mii de bucăţi. î n spatele acestui dig natural,
apa se adună în amonte în cantitate imensă, rupe zăgazul
şi se revarsă peste maluri.
î n bulgară nu găsesc în zapor-u acest sens de puhoi
îngrozitor al apelor Dunării, pe care l-am văzut eu însumi
deseori. De aceea consider că termenul a fost adus în re-
giunea de baltă de către păstorii transilvăneni, pe care
acekstă catastrofă îi surprinde adesea. Dacă n-au timp
să se retragă pe grinduri, se îneacă şi oile
î n ceea ce priveşte trecerea spre sensul de „rubeolae",
ea s-a petrecut pe teren românesc, deşi cuvîntul are accent
ca în maghiară zâpor „rovescio o scroscio di pioggia;
1
V e z i expunerile m e l e asupra grindurilor în L L I, 2.

.87
acquazzone" (zâporesd „ploaie torenţială", zăporpatak
„ t o r e n t " ) 1 , pentru că în maghiară nu se găseşte sensul de
boală.
Accentul putea fi datorat influenţei ungureşti sau,
mai degrabă, să fi rămas ca în v. sl. înlocuirea lui vărsat
prin zâpor se explică prin tendinţa de diferenţiere prin
care vorbitorul vroia să se elibereze de urîta impresie pe
care o provoacă noţiunea de „vărsare", „vomitare 1 .
Deci, a contribuit şi valoarea estetică a cuvîntului.
Problema t r a t a t ă aici, ca şi altele asemănătoare, ne
învaţă să nu ne oprim la explicaţii pripite, ci să cîntărim
cu precizie faptele cosemantice, în oglinda ariilor geogra-
fice şi a etnografiei. î n cazul nostru zăpor şi-a găsit,
pentru viaţa lui lingvistică, un loc potrivit numai la
moară. Iar noţiunea „rubeolae" îşi găseşte analogia de-
parte, în arom. aruversu şi îşi are izvorul comun al dez-
voltării semantice într-un fenomen general uman, fără să
fie neapărat necesară o apropiere geografică între cuvinte.
Ariile semantice au de obicei o sferă de întindere mai
largă, care acoperă zonele fiecărei limbi în parte şi chiar le
depăşesc. De aceea trebuie să trecem totdeauna peste
graniţele diferitelor limbi, pentru a cerceta şi a înţelege
multe taine ale semanticei, desigur cu mare prudenţă,
ca să nu ne înşelăm.
î n t r - u n viitor îndepărtat, lingvistica va reuşi, cu
siguranţă, să realizeze şi atlase pentru sensurile cuvintelor,
după grape de limbi, continente sau neamuri.
Din acest unghi trebuie privit cazul vărsat, aşa cum a
interpretat problema şi K. Sandfeld în. Linguistique bal-
canique 2, în cadrul spaţiului ocupat odinioară de traco-
daci. De aceea, cuvîntul poate fi considerat drept o re-
acţie a unui cuvînt autohton, preromanic, în această arie de
răspîndire. Cuvîntul cel vechi a dispărut, dar sămînţa
lui a trecut în forma mai nouă, romanică, şi a scos din
nou la iveală aceeaşi expresie în bulgară şi mai tîrziu în
română prin zăpor, în nordul Transilvaniei.
Bineînţeles că în viitor vor mai fi descoperite şi alte
concordanţe cu acest f a p t semantic, în arii mai întinse.
*

1
Gelletich-Sirola, Magyar-olasz szdtăr. B u d a p e s t a , 1914.
2
Vezi şi T h . Capidan, D R III, p . 1 3 2 ; P u ş c a r i u , L R , I, p . 1 6 9 ş . u .

.88
 Cu altă ocazie voi mai arăta şi alte interferenţe şi
extinderi de sensuri la cuvinte care se referă la simptome
şi forme ale bolilor de piele, la care duce problema seman-
tică vărsat — măleez etc.
După cum mi-a relatat colegul dr. Iuliu Haţieganu,
toate bolile cu erupţii pot fi denumite de popor vărsat.
Constatarea lui se referă în special la Transilvania.
De la această observaţie a pornit şi explicaţia lui
zăpor, aşa cum am văzut. Dar dacă mai luăm şi alte
cuvinte analoage şi le comparăm, descoperim alte ase-
mănări :
Din materialul nostru lexical, care se găseşte în dic-
ţionare şi acum şi în ALE (Partea I-a), luăm mai întîi pe
rapor (rapur), care se găseşte şi amestecat cu zăpor, în
aceleaşi arii. Astfel, rapor apare clar ca o contaminare
între zapor şi răspînditul rapăn, a cărui etimologie nu este
cunoscută, dar care corespunde v. gr. Ab:apoc.
Despre acesta şi alte cuvinte înrudite, din domeniul
bolilor de piele, voi vorbi cu altă ocazie, cînd voi folosi
mai în amănunţime datele Atlasului lingvistic român.
Dacorom., arom. mură „rînză" : v. gr. [AIJXV] (alb.
mulle), despre care s-a vorbit la capitolul asemănărilor
albanezo-române, l-am tratat în LL I I , 1—2, p. 46, ş.u.
Rom. niţel, niţică: gr. ovu^iov „gheară, unghie".
Noţiunea „ p u ţ i n " este exprimată în română prin niţel,
puţin, (o Jţîră, un pic, picătură (onomatopeice), o leâcă.
Toate comportă greutăţi la încercările de a le explica.
Aici vreau să mă ocup de familia niţel, niţică, niţei, niţele,
niţeluş.
Toate etimologiile existente ale acestor adjective sînt
neîntemeiate 1 . Am găsit o concordanţă cu gr. ovu^ov
„gheară, unghie", care se foloseşte în expresii asemănătoare
cu rom. „cît negru sub unghie ( = puţin) sau, arătînd
prin gesturi ale mîinii, „cît se poate apuca cu vîiful unghi-
ilor, cît se poate lua cu unghia". Această imagine şi-a
găsit expresia în cuvîntul grecesc de mai sus, care trăieşte

1
E t i m o l o g i a lui O. D e n s u s i a n u , „ R o m a n i a " , X X X I I I , 79, din alb.
netsike n u p o a t e lămuri trecerea lui ts (c ) la -/- şi nici m a s c u l i n u l rom. niţel.
D e la nico, *nic[u}lum (Puşcariu, Etym. Wb., s . v . ) n u v ă d nici un drum pen-
tru a a j u n g e la niţel. N i c i supoziţia m e a (din unetto, in legătură cu ital.
etto) n u p o a t e fi s u s ţ i n u t ă . P e n t r u a c e a s t ă propunere n - a m găsit o bază
serioasă, de aceea a m r e n u n ţ a t la ea, considerind-o doar o încercare.

.89
 în continuare în dialecte: bov. anigi, nigi, otr. anigi
,.unghie" şi în derivatele bov. nixudda „ungliietta e pic-
eolissima quantită di checchessia", nixudda „pezzetino",
bov. nixo „mic", sicii, nilcu, pian. niku „mic". Rohlfs,
Grăz., 1527. Cred că cele din urmă au fost influenţate de
gr. jjuxpoţ, jxixxoţ „mic".
Din punct de vedere al sensului, nu este nici o îndoială
asupra perfectei asemănări dintre elementele greceşti şi
româneşti. La fel este şi expresia calabreză n\.ma, nhmidda
( <ungula) „foarte p u ţ i n " o.c.
Deci trebuie să lămurim partea formală. Rădăcina
v. gr. ar da în română *unuţ, dacă este vorba de un îm-
p r u m u t arhaic, sau *uneţ, dacă e de origine mai nouă
(ea în tămîie <z*tyniania, genune<gyronem ş.a.). î n latina
vulgară y grec a fost redat prin u, iu, i(e) şi i. Cum reiese
din formele dialectale greceşti, în caz vil y a devenit
i(e). Deci în română â devenit *(u)neţ şi, prin sufixe
diminutivele, *(u)neţel, niţel (e — e = i — e, ca în
•»msellus> *meşel> mişel, mi%ticius> mestreţ> mistreţ
etc.), apoi niţ-ică (cu sufixul -ică, la fel ea în mitit-ică,
fetică etc.). O - u iniţial a dispărut pentru că silaba un
a fost înţeleasă ca şi cuin cuvîntul ar fi fost un-niţ(el),
căci în expresii' asemănătoare este folosit numeralul ad-
jectiv (un pic, un jir etc.).
Chiar dacă presupunem că y a fost t r a t a t ca i lung,
pentru limba română rezultatul ar fi fost acelaşi. Dar i
din formele italo-greceşti presupune u n l ( < g r . y ) şi eu
nu cunosc pînă acum în limba română nici un singur
exemplu pentru trecerea gr. y în i lung 1 .
Plai : v. gr. %/,ây.o\>
Pornind de la valoarea formelor greceşti, pentru a
putea urmări raportul lor cu rom. plai. Rohlfs, Grăz.,
1717 traduce cuvîntul grecesc cu „plan înclinat" : în
dialectele bov. plâyi „pantă împădurită", „terreno da
paseolo in pendio" (deci, o pantă uşor de urcat pentru
păşunat); cosent. prayu „cîmpie mică", apoi „mal, coastă",
în italiană piaggia „coastă de mare" şi înneap. „estensione
aperta di terra".
i E . P e t r o v i e i , D R X , p. 30, crede că rom. cir ( — terci) v i n e din gr.
y.uXoţ, cu y > i. P e n t r u a c o n f i r m a a c e s t p u n c t d e v e d e r e , ar m a i trebui
găsitâ şi a l t e e x e m p l e . D i m p o t r i v ă , în r o m â n ă , d u p ă k, x, v> 11 a d e v e n i t
iu : v. gr. y.v/J.6-> ciul „ c u urechi r e t e z a t e " , x u j w o ciumă „ p i s c " , yipo? >
giur (jur, împrejur) etc.

.90
 î n limba română, sensul de azi este conturat mai ales
în graiul păstorilor, pentru că ei merg de secole încoace şi
încolo pe cărările şi vîrfurîle munţilor, în care au trasat
sute de drumuri, prin cele mai înfundate locuri, cu turmele
cu caii şi cît s-a p u t u t şi unde a fost mai uşor de
urcat, cu căruţa.
Pentru circulaţia în munţi, sensul de bază al cuvîntu-
lui grecesc „loc aşezat, cîmpie" a fost folosit pretutindeni
unde se potrivea cu regiunea accidentată a munţilor.
De aceea plai a căpătat multe nuanţe de sens care s-au
născut din necesitatea de a exprima diferitele forme de
şesuri şi înălţimi din regiunile muntoase.
Acolo unde există coastă de mare, ca în Italia, cu-
vîntul a fost folosit pentru „coasta şi malul mării". î n
expresia veche românească căpitan de plai „stăpînitor
al plaiurilor" trebuie să înţelegem prin plaiuri atît dru-
murile care duc pe munte în sus şi în jos, cît şi cîmpurile
de la piciorul muntelui sau de pe coama lui. Cel mai impor-
t a n t sens este acela al drumului de munte, care a fost
bătătorit pe locuri joase şi mai uşor de străbătut cu pasul 1 .
Cuvîntul este răspîndit în Balcani : la aromâni plaiu 2
„versant d'une montagne", în ser. plag ,.cîmpie mică la
poalele munţilor" (Skok, Z E P h , 41, p. 152). î n sudul
Italiei există şi nume de locuri (Rohlfs, l.o.), iar la noi
Plai apare foarte des în diverse compuneri de nume de
locuri, peste tot în Carpaţi.
De la noi, a pătruns la secui, în derivatul plajds,
paljâs. Mai interesant este sensul formelor rutene
plai diminutiv plaicolc „drum de picior, cărare, drum de călă-
rit în munţi, rînd, s t r a t " ; plalom „pe (în) rînd, alături"
CDDB 1400. din care reiese contactul păstorilor noştri cu
rutenii, pentru că acolo cuvîntul a pătruns în forma lui
originară, eu sensul născut din viaţa păstorească de „ d r u m

1
Cunosc viaţa cuvîntului din date pe care le-am cules personal, in
cercetări despre viaţa păstorească din Carpaţi.
2
î n C D D E găsim reconstruit u n *p!agius, -um din lat. plaga „ b a n d e
d e terre, elertdue, contree". D a r R E W , ca şi Rohlfs, îl consideră grecesc,
aşa c u m d o v e d e s c şi formele din sudul Italiei. D e aceea trebuie r e n u n ţ a t
la reconstrucţia neîntemeiată din lat. plaga, care este înrudit din timpuri
străvechi cu gr. rorXayoţ „la pleine mer, Ia surface unie de la m e r " Boisacq,
Dict. et. gr., p . 759 şi Walde, s . v . plaga, alături de care apar gr. t.~i.6.-;<>c „ p a r t e "
TOC 7rXdcyia" părţi, flancuri" ; TÎXÂYIOŢ „de-a curmezişul, o b l i c " . Sensul prim
p e n t r u niXayoi; era, după Kretsclimer, Glotta, I, p. 16 ş.u., „surface plane".

.91
de m u n t e " . Acesta este un cuvînt specific dacoicmân,
care nu se mai întîlneşte nicăieri în altă parte.
Dacă avem în dacoromână o creaţie semantică pro-
prie, care a pătruns pînă la ruteni, atunci aceasta trebuie
să se lege de un punct din v. gr., unde -Xâyîoc însemna
,,oblique, qui montre le flanc" şi ca adverb. TrXayr'wc
„obliquement, transversalement", tocmai ceea ce exprimă
rom. pieziş (din lat. pes, pedem), deci „pe pantă în sus
şi în jos, la piciorul muntelui".
Drumuiile noastie de munte (plaiurile) se află mai
ales la picioarele munţilor. Şi această ultimă nuanţă de
sens se vede în „versant d'une montagne", din aromână
(ca u n strat mai vechi semantic) şi în sîrbocroată, în
vegl. plvj „ p a n t ă " şi în dialectele grec.-italiene „terreno
in pendio", „ p a n t ă " etc.
De vreme ce se poate vedea clar că punctul de plecare
pentiu forma şi sensul cuvîntului este în sudul Italiei şi
avem toate verigile lanţului (prin sîrbocroată şi vegliotăj,
pînă la provensală, nu mai există nici o îndoială că avem
în faţă un cuvînt pornit din sudul Italiei, aşa cum sînt
cele mai multe dintre elementele noastie v. gr. P e n t i u
întărirea acestei idei, plai este una din cele mai hotărî-
toare dovezi, mai aies p e n t i u că el ne conduce şi din punct
de vedere istoric la latina vulgară, deoarece este atestat
la Servius (în sec.lYe.n.).
ISTumai faza „drum de m u n t e " este o creaţie daco-
română a graiului păstoresc, care are o origine foarte
veche şi o viaţă puternică şi general răspîndită în Dacia
şi care a pătruns de timpuriu spre nord, la ruteni, deoarece
acolo, după cum am mai spus, a format chiar o mică
familie de cuvinte. Şi straturile semantice mai cer să fie
explicate, pentru că ele a j u t ă să recunoaştem dezvoltarea
istorică şi spirituală a limbii 1 .
1
A m d a t , î n t r - u n glosar e l a b o r a t de m i n e la e d i ţ i a Poezii populare de
V . A l e c s a n d r i ( B u c u r e ş t i , 1933), o s c u r t ă definiţie a lui plai, pi. plaiuri „ d r u m
p e care urcă şi coboară m u n t e l e oile" ; picior de plai — picior de m u n t e , pe
care trcce o cărare (plai) ; coastă de plai = p a n t ă p e care trece o cărare (de
m u n t e ) . V e z i şi articolul lui P . A e b i s c b e r , Precisions sur Ies origines loiniai-
nes du fr. plage, în „ V o x R o m a n i c a " , I, 1936, nr. 2, iulie-decembrie. A c o l o
se arată p e b a z ă de e x e m p l e v a l o a r e a s e m a n t i c ă a formelor italieneşti,
din care reise clar sensul de „ p a n t ă lină", care s t ă iniţial la baza f r o m . plai.
A e b i s c h e r î n c l i n ă spre concluzia că plagia, a t e s t a t ă în l a t i n a m e d i e v a l ă ,
este r e z u l t a t u l u n e i încrucişări dintre l a t . plaga şi gr. -/.cq-ioţ. î n s ă p e n t r u
că, a ş a cum s t a b i l e ş t e el, în regiunea de sub i n f l u e n ţ a grecească p r e d o m i n ă

.92
 Dacorom. prune,-ă : v. gr. Tcopvixo?
Trăieşte mai ales in Transilvania şi în special în
nordul şi în centrul ei, ceea ce dovedeşte că aici este patria
acestui cuvînt, care s-a păstrat de la formarea poporului
român şi pînă astăzi. Mai demult el era mai răspîndit şi
cuprindea şi Moldova, dat fiind că-1 găsim la Dosoftei şi
în Pravila lui Yasile Lupu. Destul de viu mai este şi a fost
şi în sud-vestul Transilvaniei şi în Banat, fiindcă a fost
folosit de scriitorul bănăţean Ţichindeal. Şi Lexiconul
Budan îl consemnează. Derivatele pruncuţ, -ă pruncuşor,
pruncotean „copilaş", pruncie, pruncesc dovedesc forţa
lui vitală şi prin urmare vîrsta lui. Dacă va fi fost răspîn-
dit şi mai departe, în Muntenia şi Oltenia, acolo a trebuit
să cedeze locul cuvintelor cosemantice, ca lâiat, -â, co-
pil,-ă, fiu etc.
Pînă acum n-a p u t u t fi dată cuvîntului nici o expli-
caţie valabilă

f o r m a plai ( m a s e . ) „ p e n t e d o u c e , câte, d'une m o n t a g n e " , a c e a s t a a j u c a t

in istoria c u v î n t u l u i r o m â n e s c u n rol capital, deoarece n u p u t e m considera
c u v î n t u l r o m â n e s c decît ca p o r v e n i n d din s u d u l Italiei, din v . gr. Tz/Âyioţ.
D u p ă n u m e r o a s e informaţii culese de m i n e personal p e n t r u c u v î n t u l
plai, definiţia lui ar f i : „ d r u m p e care urcă păstorii la m u n t e , p e culmile
p l e ş u v e , u n d e se află stînile". A c e s t d r u m d u c e spre î n ă l ţ i m i line, p o r n e ş t e
de la piciorul m u n t e l u i şi trece d i n c u l m e în c u l m e pînă în vîrf u n d e se a ş a z ă
păstorii vara. Coborirea din t o a m n ă se f a c e p e aceeaşi linie. U r c a r e a şi
coborîrea m u n t e l u i n u se f a c e , deci, pe p a n t e a b r u p t e ci m a i m u l t p e căi
o c o l i t e (plaiuri) care şerpuiesc şi trec pe culmi p l a t e , p e care se m e r g e m a i
uşor. Munţii s î n t l e g a ţ i a s t f e l intre ei prin linii ale culmilor p e care o a m e n i i
şi t u r m e l e p o t u m b l a c o m o d şi care sînt c u n o s c u t e printr-o p r a c t i c ă a n t r o -
p o g e o g r a f i c ă milenară.
A l t e sensuri m a i rare, ca d e e x . cel de „ p a n t ă c u l t i v a t ă cu v i ţ ă de v i e "
s î n t uşor de e x p l i c a t din sfera s e m a n t i c ă a definiţiei astfel î n c î t ele n u m a i
trebuie a m i n t i t e .
1. O. D e n s u s i a n u , „ G r a i şi s u f l e t " , I I I , p. 2 3 6 , p o r n e ş t e d e la lat.
pronus „ î n c l i n a t , a p l e c a t " şi se g î n d e ş t e la î n d e p ă r t a t a a s e m ă n a r e c u apleca
„ a înclina ; a s u g e " , care se s p u n e m a i ales despre miel, cînd îi înclină capul
spre ugerul oii, ca să s u g ă . D a r în limbile r o m a n i c e pronus a p r e l u a t n u m a i
sensuri care corespund celui l a t i n e s c , ca „ l o c a b r u p t " ; „ a p l e c a t , pe j u m ă -
t a t e c u l c a t " ; iar pronare „ a răsădi provizoriu, a a r u n c a jos, a a p l e c a , a
coborî". U n *pronicus n u e s t e a t e s t a t şi nici n - a l ă s a t u r m e în r o m a n i c ă ,
î n s u ş i apleca, c u s e n s u l l u i din graiul păstorilor, cere e x p l i c a ţ i i şi analogii.
Cred că a suferit c o n t a m i n ă r i cu d e r i v a t e din pup (p)a, -ula (vezi a c e s t e a
in R E W ) .
D e r i v a r e a lui S. P u ş c a r i u (respinsă de O . D . ) , din puer> *puerun-
culus, d i n care s-ar f i f o r m a t u n *pueruncus", n u s a t i s f a c e , p e n t r u că n u
g ă s i m în l a t . v u l g . c o n s t r u c ţ i i a s e m ă n ă t o a r e şi p e n t r u c ă în l i m b a r o m â n ă
ar f i t r e b u i t să dea *puruncur s a u *purunchiu (prin f a z e l e * p u ă r u n c h i u i *
*porunchiu e t c . , c f . nuăr> noor etc.). Sincoparea ar f i trebuit să aibă loc

.93
 Sensul general al cuvîntului prunc este de „copil
pînă la 7—12 ani". Ca şi copil, băiat, cocon, el poate fi
folosit şi pentru a desemna una dintre treptele de vîrstă
amintite. Prin urmare, este cosemantic cu infans şi cu
a l ţ i termeni cu aceeaşi flexibilitate de nuanţare.
Sensul „bastard" s-a păstrat însă în magh. poronty,
care este împrumutat de la români 1 . Este cunoscut că
u n cuvînt împrumutat din altă limbă păstrează deseori
vechiul sens pe care 1-a avut în limba de la care a fost
preluat. Acest fapt trebuie să se fi întîmplat la primul
contact dintre români şi maghiari, la care acum a devenit
u n cuvînt comun (vezi nota).
Copil însuşi a însemnat „copil nelegitim" şi mai păs-
trează încă acest sens, ca şi magh. bitang, venit la noi ca
bitong (copil neligitim), dar în glumă se spune oricăror
copii bitong, -gi. Apoi, expresii ca „fecior de lele", „de
curvă", „pui de lele" (cu acelaşi sens), „copil făcut cu
altul", „are copii şi prin s a t " ne fac să ne gîndim că punctul
de plecare al acestui cuvînt era „copil nelegitim, făcut cu
femei de moravuri uşoare" etc. (Cf. „Schandbube" E E W
956, sard. Iconlcoinu „halbburtig", din concuba, care sînt
de comparat şi cu rom. cocon „copil, băiat").
Avînd în vedere aceste consideraţii, am plasat pe
r o m . prunc alături de v. gr. -opv/j „femme de mauvaise
vie", care are multe derivate, printre care şi uopvixoţ
„ceea ce se referă la o astfel de fiinţă", -op^o?(6) „de-
bauehe, impudique", uopvoy^vr]? „ne d'une prostituee".
Aşa am ajuns, de la o formă atestată, trecînd prin fazele
normale pornicus> *pron(i)cus, la prunc (cf. formosus>
jrumos, salcem> salce) si în ceea ce priveşte sensul,
această formă a pornit, aşa cum am spus, de la ideea de
„copil nelegitim", care a provenit din legături de dragoste

tîrziu şi pe teren r o m â n e s c şi n u v ă d cazuri analoage (propunerea lui P u ş -

cariu, ,volemus> *vurem> vrem e t c . se e x p l i c ă prin f a t p u l că v e r b u l a u x i -
liar este de obicei n e a c c e n t u a t , enclitic s a u proclitic) ; cf. curind, curună,
curuna „ a î n c o r o n a " , furunţel „ f u r n u n c u l " ; poruncă, u n e l e m e n t v e c h i s l a v ,
e s t e astăzi fără sincopă.
1. Cf. a c u m şi G. B l e d y , Influenţa limbii române asupra limbii maghiare.
Sibiu, 1942, p. 42, u n d e se d a u sensurile : ,,copil", „ c o p i l n a t u r a l " şi, p r j n
e x t e n s i u n e , „ m u l ţ i m e de copii", „ p u i de pasăre s a u de b r o a s c ă " (cf. broscoi,
care se s p u n e in g l u m ă despre copii). Vezi t o t acolo şi citarea studiilor
in care a f o s t d o v e d i t ă trecerea lui prunc din r o m â n ă in l i m b a m a g h i a r ă .

.94
din afara căsătoriei. Expresiile populare sînt, după cum se
ştie, deseori foarte drastice în această privinţă 1 .
Acest cuvînt putea să intre în limba română, alături
de celelalte cuvinte v. gr. de care ne-am ocupat aici. O
singură reţinere se poate ivi. Nu găsim deocamdată urmele
cuvîntului v. gr., ceea ce ne-am străduit totdeauna să
facem la cercetări de acest fel, nici în sudul Italiei şi nici
în alte regiuni romanice.
Totuşi, se poate stabili că argumentele fonetice şi cele
semantice nu au în sine nimic forţat sau reconstruit. î n
legătură cu sensul, trebuie să mai adăugăm că noţiunea
,,copil nelegitim" este foarte explicabilă atît într-o socie-
tate în formare, cum trebuie să fi fost cea dacoromână
în timpul colonizării, cît mai ales după perioada migra-
ţiilor. Pe atunci, viaţa de familie, cu moravurile ei severe,
care aveau rădăcini în religie şi în puternice tradiţii, nu
putea să dăinuiască uşor. Lungile războaie de azi, de ieri
şi din toate timpurile sînt, după cum se ştie, cauză de
distrugere şi zguduire chiar a celei mai închegate vieţi
de familie.
Lingvistica trebuie să ia în considerare şi mersul şi
zguduirile vieţii sociale în timpuri furtunoase şi zbuciu-
mate, în care tendinţele de exprimare devin mai violente
decît în timpuri liniştite. Iar Dacia n-a fost întrecută de
nici o ţară a Europei în ceea ce priveşte zguduirile şi dis-
trugerile pe care le-a suferit.
M. G. Bartoli, care a citit în redactarea românească
explicaţiile mele privitoare la elementele vechi greceşti
în limba română şi cu care a fost de acord, mă face atent
la unele cuvinte cosemantice din Atlasul lingvistic ita-
liano-elveţian (AIS), care întăresc şi mai mult lămuririle
asupra acestui cuvînt. î n fapt, acolo, pe harta nr. 44—46,
găsim cuvinte care însemnează astăzi „copil", dar care au
derivat de la noţiunea de „copil neligitim", ca şi it. ragazzo
etc. î n multe puncte, mai cu seamă în noxdul Italiei,
vedem derivate de la puttu (cu siguranţă cosemantic
cu v. gr. 7ropv7] etc.), din care provin cuvintele romanice
it., sp. putana, fr. putain etc. (vezi şi E E W s. v.). î n re-
giunea Veneţiei există mulo, care, în ce priveşte sensul,
are aceeaşi origine.
1
CI. în germană Jungfernkind, Hurcnkind, uneheliches Kind ete. ( v e z i
şi T i k t i n s u b copil). V e z i şi la Littrâ, s.v. putain, t e r m e n i i fils de pulc in şi
double fils de putain, a t e s t a ţ i chiar c u citate clin Molicre.

.95
 î n Atlasul lingvistic român (ALEM I, II), h a r t a
nr. 292, găsim printre expresiile pentru „copil neligitim" :
copil de lele şi simplu copil, care astăzi înseamnă în limba
literară „copil" (Kind). Unele cuvinte ca bitong, foacHu
(magh.), baistruc, tnrcolac (slav) etc., dovedesc că se re-
curge deseori la cuvinte străine, fie ca să se evite cele
autohtone, uneori prea neestetice, fie din tendinţa pe care
o au popoarele care se învecinează, de a strînge laolaltă
cuvintele de ocară, care apoi se încetăţenesc la amîndouă
popoarele. Aceste cuvinte pierd cu vremea accepţia lor
de origine şi devin termeni curenţi, fără sens respingător.
Aşa s-a întîmplat şi cu cuvîntul dacoromân prunc.
Dacorom. staur : v. gr. axaupţ
Staur însemnează „înţărcuire", u n loc închis cu gard de
scînduri (sau de stinghii sau şipci). Scîndurile se leagă sau
se bat în cuie de parii care formează scheletul gardului.
Cuvîntul este aproape sinonim cu cel care sună cam
la fel, staul, doar că acesta din urmă este atestat şi în
accepţiunea de „grajd de vite", pe cînd celălalt nu. î n
ceea ce priveşte întinderea lui geografică, staur trăieşte
într-o zonă care începe din platoul Transilvaniei (Cluj),
cuprinde o porţiune a judeţului Turda (Munţii Apuseni)
şi se întinde spre nord. î n Nasăud şi Maramureş se aude
numai staur şi ml stcml1.
Pe de o parte harta ne face atenţi că avem de-a face
cu o arie izolată şi prin urmare şi cu o conservaţiune a
cuvîntului din acea arie. Pe de altă parte, forma cuvîntului
nu poate fi confundată cu cea a lui staul2, după cum am
1
D u p ă i n f o r m a ţ i i personale, v e z i D R II, lucrarea m e a Cuvinte şi
lucruri.
2
Cum cred S. P u ş c a r i u , T . P a p a h a g i , şi alţii, care n - a u c e r c e t a t gre-
u t ă ţ i l e s e m n a l a t e de n o i . D e n s u s i a n u , Ţ . H . , p. 19 credea Intr-o separare
a l u i -l, care era c o n s i d e r a t de v o r b i t o r d r e p t articol. D a r a c e a s t a s - a r f i
p u t u t î n t î m p l a şi la cal, gol, sătul, sul, taur, etc. L a f e l şi S. Puşcariu, cînd
d e s f a c e p e staur de staul şi le c o n s i d e r ă drept d o u ă f a z e de d e z v o l t a r e des-
p ă r ţ i t e în t i m p , u n a cu u s i n c o p a t ( s t a b l u m — staul) şi c e a l a l t ă din stabulum
( c u căderea li -b-), v e z i L R , p. 187.
D a r f o r m e l e r o m a n i c e p o r n e s c d e la stablum, R E W s . v . F o r m a stau
s e explică, d u p ă D e n s u s i a n u , l . c . , din cazuri c a tău — tăuri e t c . P e n t r u D a c i a
n u v e d e m să f i f o s t d o u ă valuri de p o p u l a ţ i e r o m a n i c ă , d e s f ă ş u r a t e la un
i n t e r v a l a t l t de m a r e . D u p ă colonizare, n - a r f i p u t u t v e n i din s u d decît
u l t i m a fază, stablum, a d i c ă cea m a i tîrzie, care s - a r ă s p î n d i t şi in r e s t u l s p a -
ţ i u l u i r o m a n i c . D a c ă s-ar mai f i p ă s t r a t şi altă f a z ă m a i v e c h e , stabulum
(fără siucoparea lui -u-), în B a l c a n i s a u în a l t ă p a r t e a r o m a n i t ă ţ i i , e a ar Ii
l ă s a t urme. D a r stabulum n u s - a c o n s e r v a t nicăieri, nici în s u d u l D u n ă r i i .
N u p u t e m f a c e să dispară u n c u v î n t , ca şi c î n d l - a m t ă i a c u f o a r f e c a de p e

.96
mai spus. Nu găsim nici o dovadă, şi nici u n singur
exemplu care ar permite această explicaţie prea simplă,
că -r din staur este -l din staul, în forma articulată staulul.
Această disimilare nu o pot constata în cazuri asemănătoare.
Nu se spune car ci cal (articulat calul), nu satur (din să-
tulul, sătulele), nu gor (din golul, golurile), nu poare
(din poalele) etc. Articolul -l nu a suferit disimilare şi
nici nu se putea, pentru că el era u n apendice nestabil,
care se lipea sau cădea, după nevoile sintactice ale frazei.
Nu era un -l legat permanent de cuvînt.
Aceste stări de lucruri m-au îndreptăţit să consider
pe staur concordant cu v. gr. craupo?, care, în sudul Ita-
liei, pornind de la vechiul sens „cruce, stîlp", ,,pieu pour
ime palissade, palissade", a ajuns să însemne (în Basilicate,
Saponero) staurieddo (diminutiv) „reeinto da porci costru-
ito di pali e legni connessi'', salern. sturieăău „cocină de
porci".
Felul construcţiei, care reiese din definiţia cuvîntului
grecesc, este acelaşi ca la staur. Staurul se mută şi ciobanii
îl transportă în diverse părţi ale hotarului, ca să gunoiască
pămînturile mai multor săteni
Staurul se poartă uşor pentru că este compus din mai
multe părţi de lungimea unei scînduri (de circa 3—4 m),
care se demontează una cîte una (ca nişte table sau lese)
şi se transportă într-o altă parte a hotarului. Şi astfel,
parii de legătură (2—3 de fiecare parte) au u n rol impor-
tant, pentru că de ei depinde forma şi lungimea leselor 2 .
Se mai adaugă la acestea şi altceva. Avem în limba
noastră u n caz de evoluţie semantică întru totul asemă-
nător cu cazul „staur". Este cuvîntul stobor,, gard", „pe-
rete de scînduri", care vine din sl. stoboru „par, stîlp, ţ ă r u ş " .

un p e t e c de hirtie, d u p ă n e v o i l e cerute de m o m e n t s a u din c a u z a unor gre-

u t ă ţ i f o n e t i c e a p a r e n t e s a u c ă u t a t e . Cu a t i t m a i p u ţ i n s i n t e m î n d r e p t ă ţ i ţ i
să a c c e p t ă m ideea că p e s t e stablum s-ar f i s u p r a p u s o f o r m ă l a t i n ă literară,
fără sincopa lui -u-, C u v î n t u l a p a r ţ i n e v i e ţ i i ţăranilor, latinei v u l g a r e , prin
care c u v î n t u l stablum s - a î n t i n s în î n t r e g u l i m p e r i u r o m a n şi trăieşte î n
continuare, pînă astăzi peste tot.
1
Cred că şi c u v î n t u l mutare „ l o c de p o p a s (mobil) al oilor" este l e g a t
de a c e a s t ă n e c e s i t a t e agricolă, t o t aşa ca şi siăuină „ t e r e n gras, u n d e a
f o s t odinioară o - t u r m ă d e oi", a ş a c u m a m a r ă t a t l n t r - o a l t ă lucrare, în-
p r e z e n t s u b tipar.
3
Le n u m e s c aşa, p e n t r u că n u a m un c u v i n t m a i bun şi p e n t r u că
leasă este c u v î n t u l p o t r i v i t p e n t r u gardul de nuiele, care se c o m p u n e din
părţi separabiie.

.97
1 - e. 548
 Ţinînd seama de aceste fapte, alte analize nu cred
că mai sînt necesare.
Staur vine tot din sudul Italiei, căci acolo trăiesc şi
ceilalţi membri ai familiei de cuvinte. A fost adus probabil
în Dacia de colonişti, căci în sudul Dunării el nu a lăsat
nici o urmă.
Mai rămîne u n punct de lămurit : „lucrul". De ce
era nevoie de două cuvinte pentru o singură construcţie
(loc îngrădit), care are astăzi cam acelaşi rol în viaţa
păstorească ? Răspunsul îl găsim în nevoia' de variaţie în
exprimare, pe care o aduc în limbă sinonimele. De aceea,
alături de nuanţarea care deosebea pe vremuri aceste două
feluri de îngrădituri, întîlnim astăzi în dacoromână :
gard, ocol, închisoare, stobor, palan etc.
La început staur însemna „ p a r " , după cum ne-o
arată sensul de bază din greaca veche, apoi „palisadă",
adică „construcţie din pari şi scînduri sau împletitură
din nuiele", apoi „îngrădire", „ţarc", în general 1 .
„Lucrurile" (obiecte, unelte etc.) evoluează ca şi
cuvintele, influenţîndu-se reciproc şi împletindu-se cil
nuanţe de sens, care apar din adaosuri sau ameliorări ale
mecanismului de construcţie. Lingvistul are de îndeplinit
în această privinţă o sarcină foarte grea şi migăloasă, de
a lua fiecare fir în parte pentru a descurca ţesătura unui
fenomen de limbă. Dacă pierde u n singur fir, cercetarea
nu mai este completă şi concluzia va fi defectuoasă.
Tipărirea este astăzi foarte greoaie şi înceată. De
aceea cred că este potrivit să folosim schimburi de idei şi
critici, care să se facă pe cale de corespondenţă. Aşa îmi
trimite şi M. Yalkhoff, romanist din Amsterdam, care a
studiat limba română şi la Cluj şi îi cunoaşte istoria, unele
observaţii, dintre care amintesc părerea lui că elementele
greceşti din sudul Italiei sînt puncte de plecare pentru
apropieri cu limba noastră.
„Principial", spune el apoi, „nu văd de ce etimologii
vechi germanice sau vechi greceşti din tezaurul de cuvinte
româneşti ar trebui excluse". I n ceea ce-1 priveşte pe
staur,-pot acum, pe baza cercetărilor pe care le-am efectuat
chiar în această toamnă, să dau date concludente.

1
D e s p r e a c e s t gen de relaţii intre c u v i n t şi obiect, vezi în Cuvinte ŞL
lucruri, D R II. E x e m p l e l e de acolo p o t fi m u l t i p l i c a t e , dar n u este n e v o i e
să le c ă u t ă m şi aici, p e n t r u că ideea este familiară oricărui l i n g v i s t .

.98
 î n Munţii Apuseni ţăranii gunoiesc ogoarele după o
metodă care arată clar sensul cuvîntului şi al „lucrului"
primitiv. Ei leagă noaptea animalele mari (boi, vaci) de
pari înfipţi în pămînt pe partea lată a ogorului. Yitele îşi
lasă balega lîngă pari. î n nopţile următoare parii se m u t ă
mai departe de-a lungul ogorului, pînă la capăt. Apoi
gunoiul se întinde cu lopata peste tot terenul, ca să |fie
gunoit uniform.
Prin urmare parul (oTaupoţ) era baza originară a
lucrului, care este necesar şi practic pentru gunoit şi
poate fi folosit cu uşurinţă cînd e vorba de animale mari.
La oi, care sînt mai numeroase decît cornutele, nu poate
fi folosit acest procedeu, care ar necesita prea mulţi pari,
ci ele trebuie închise într-un ţarc, ca să nu se împrăştie.
Astfel oieritul, ocupaţia de bază a ciobanului, a stabilit
dezvoltarea „lucrului" şi a cuvîntului, de la „ p a r " —
—CTTaupoţ— la „ţarc" format din pari si scînduri.
Păstrarea în Munţii Apuseni a procedeului originar,
care este conţinut în sensul de bază al cuvîntului grecesc,
se explică prin caracterul conservator al regiunii, cît şi
prin faptul că Moţii — locuitorii acestor regiuni — creş-
teau mai mult vite mari şi nu prea erau ciobani de oi.
De altfel, desfăşurarea sistemului de gunoire descris mai
sus trebuie sa se fi petrecut în acelaşi fel şi în sudul Italiei,
unde de fapt poaH#fi constatat un al doilea sens „ţarc de
vite", ca rezultat al sensului „par".
O perioadă de timp trebuie să se fi folosit şi acolo
ambele sisteme, căci altfel cea de-a doua treaptă de dez-
voltare — fără prezenţa celei dintîi — n-ar fi de înţeles.
„Lucrurile" se dezvoltă şi provoacă la cuvintele respective
evoluţii noi de sens.
Rom. sterp: v. gr. crepupoc
Cuvîntul românesc a fost de mult pus în legătură cu
cel grecesc, dar mai rămînea de înlăturat dificultatea de a
se explica menţinerea grupului ste (eu e deschis), care
trebuia să devină şte-, ca în şterg (extergeo), aştern (ad-
stemo) etc.
Aici a intervenit o metateză a celor două vocale pala-
tale e -i, în urma căreia s-a ajuns la *stirefos şi de aici la
sterp, cu trecerea gr. cp la p (ca în <pdc>.«yya >phalanga>
părîngâ etc.) şi sigur că şi prin influenţa lat. stirps —
stirpem „souche, race, origine, rejeton" şi extirpare „de-
raciner, extirper".

.99
 Sterp însemnează „neroditor", despre animale, plante
sau pămînt. î n dialectele din sudul Italiei avem, de la
cnipupo? „neroditor" (Rohlfs, Grăz., nr. 2059) : bov.
sterifo „neroditor" (d. c a p r e ) ; regg. strippa etc. „sterile,
duro" ; camp. vaMa sterpa ; abruzz. sterpa, streppia „che
non ha piti latte" (sila fel în siciliană, veneţiană, friulană
şi albaneză (sterpe).
Rholfs explică şi el schimbarea lui e în i prinţi-un
amestec cu stirps, exstirpare (it. sterpare ). Şi metateza
e—i este tot aşa de posibilă, iar contaminarea cu stirps —
exstirpare, foarte naturală.
Dar sensul concret „neroditor" (despre vite, capre,
oi care nu au prins făt) cere neapărat o legătură cu v. gr.
crTEpicpo?, care s-a păstrat în sudul Italiei, după cum reiese
clar (cf. numeroasele variante concludente înregistrate de
Rohlfs, Grăz., nr. 2050 *).
De aceea, ar trebui poate renunţat la forma reconstru-
ită, *extirpus dată de R E W 3 3072 drept cuvînt de bază,
folosit pentru animale. Apropierea semantică de noţiunea
„plante fără crengi, fără stirps" ar putea juca un rol în
mod natural şi uşor de înţeles, dar această influenţă s-a
suprapus ca un fenomen secundar.
Familia de cuvinte sterp — stearpă cu sensul concret
din aTEpupo? este la noi destul de ramificată : a stârpi,
vb. „a rămîne neroditoare" (despre ftaie, vacă) şi „a
pierde laptele" ; sterpar „păstorul care păzeşt e oile sterpe"
(care n-au avut miel, n-au fătat), sterpături — stărpă-
turi, substantiv cu sens colectiv, deci „vite sterpe". Sensul
activ al lui a stîrpi „a face neroditor" (despre buruieni etc.)
se apropie de cuvîntul stirps, dar ar fi p u t u t să se formeze,
prin extensiune, şi din altă bază, mai ales pentru că el
este folosit mai iar în limba română. î n aromână, de la
expresia „a-i seca (unui animal) laptele" s-a ajuns la
a străcU „a seca" (un rîu etc.) 2 .
Aici, însă, am impresia că — cel puţin pe teren româ-
nesc — s-a mai amestecat şi un verb care a însemnat „a
lăsa să se scurgă, a seca". Mă gîndesc la sterp „canal de
scurgere" la moară, care este altceva decît scoc (vezi D D E F

i. Vezi scurta bibiliografie r e z u m a t ă la R E W s.v. şi la R o h l f s Le.

2
Vezi sensurile din a r o m â n ă în I ) R II, p. 549, u n d e Capidan înre-
gistrează întreaga familie a c u v î n t u l u i din a c e s t dialect. D e r i v a t e l e daco-
r o m â n e stirpicinne, slirpitură etc. p o t fi găsite în dicţionare.

.100
şi CADE, s.v.) şi pentru care nu am la îndemînă datele
necesare, dar care pot aparţine familiei strop — stropi
Nu ascundem că există u n impediment in varianta
aromân& străcM şi în dacorom. stîrpi (stîrpiiură etc.) cu
î(r) în loc de e(r), cum o cer sterp, sterpar etc., în care
-erp- n-a devenit -îr(p)-. Variantele cu -ir- duc mai de-
grabă la o bază slavă (cf. în nota de mai sus v. sl. u-îrupeti).
Dacorom. streche, megl. streacl'e; dacorom. viespe,
z'estre etc. : v. gr. oîcrTpo?, lat. oestrus, *oestriculus.
Am dat explicaţia formelor dacorom, si megl. din
gr .-lat. *oestriculus în D E , I I , p. 824 — 825 şi ea a fo>t
preluată de M. L. în R E W .
Am descoperit cu surprindere în Munţii Apuseni din
Transilvania şi în judeţul Cluj 2 variantele despre, vies-
pri, z'estre, iestre şi iestri ca denumiri pentru viespile mari
şi rele, care sînt mult mai sălbatice decît cele cunoscute
de pe lîngă casă. Aceste cuvinte provin din olcrrpo? —
oestrus> rom. Hestru — iestri, care, prin contact na-
tural cu viespe,-i, a dat pe viespre,-i. Cînd am auzit prima
oară această formă din urmă, nu puteam explica grupul
-spr. Acum se vede clar ce s-a întîmplat.
Baza oestrus — oicrrpo? a lăsat urme şi în neap.
yestre, corsic. nestru, gyestra etc. „Brunst" B E W . î n
dacorom. continuă să existe sensul concret v. gr. „taon",
ca şi în verbul strechiă (din streche), care este cosemantic
cu v. gr. oicrrpaco „etre furieux eomme l'animal pique
par le taon". Deoarece acestea nu se găsesc decît în daco-
română, ele aparţin aceleiaşi linii istorice ca şi celelalte
elemente vechi greceşti analizate pînă acum.
1
A r f i posibil ca a c e s t sterp s ă f i f o s t s p u s p e n t r u „ c a n a l u s c a t " , a d i c ă
a c e l a care r ă m î n e de obicei fără a p ă î n t i m p u l f u n c ţ i o n ă r i i morii. A ş a s-ap
p u t e a e x p l i c a şi s e n s u l din a r o m . a sirăclu „ a s e c a (apa)". P r o b l e m a ar
trebui t r a t a t ă m a i pe larg şi in l e g ă t u r ă cu v . g . r crepe6ţ, a t s p i a d e care
a p a r ţ i n e şi a x s l p a (rom. oaie ştiră), l a t . torpeo „ S t r e engourdi", v . germ.
sterban „mourir", i.e. sterbh-sterp-, care n e d u c e la e x p r e s i a „ b r a ţ m o r t
( u s c a t ) " al u n u i rîu, „ c a n a l s e c " e t c . , v . sl. u-trăpeti „ s e raidir" (cf. r o m .
stirpitură — chircitură, care se s p u n e despre u n om s a u u n a n i m a l p i p e r -
nicit, n e d e z v o l t a t , care este ca o p l a n t ă m i c ă şi fără floare, n e s t r o p i t ă de
ploaie). V e z i B o i s a c q , "Walde, s . v .
2
Comunicare a profesorului D . V a s u din L o n a (Lima) de Sus, j u d .
Cluj. Mi-a pus la dispoziţie culegerea sa despre albine. A c o l o z'estre se n u -
m e ş t e şi „ m u s c a ţ i g ă n e a s c ă , p e n t r u că e rea şi m u ş c ă " . E x p r e s i a face aluzie-
la ţ i g a n u l care, în căutare de miere, a n i m e r i t la un cuib de viespi în loc de
cuib de albine.

.101
 Eom. (toacă), teci ,,păstăi" gr. S-TJXTJ ,,teacă,
capsulă".
Teacă, derivat din lat. theca (gr. •B-^xyj), are la plural
şi sensul de ,,păstăi", care vine, la rîndul său din v. gr.
nuţic, — *Tz>'jţizy. + suf. -alia, cum am dovedit în D E X,
p . 61 (cf. v. fr. boiste <*buxta etc.).
Imaginea de ,,cutie mică, păstaie" apare si în dialec-
tele fr. din Calabria : Otr. fikâri „păstaie uscată de fasole,
de mazăre" etc. La fel şi în Campania tek„ fasole fragedă,
verde", abruzz. teica „păstaie de fasole", prov. tem „păs-
taie" etc. Eohlfs, draz., nr. 788 şi E E W 8699.
Am introdus aici si acest amănunt de semantică
deoarece el contribuie la înţelegerea originei rom. păstaie.
Eelaţiile semanticei au aceeaşi valoare ca şi oricare alt
element lingvistic. Ele pot fi urmărite mai greu cînd apar-
ţin influenţelor străine ale unei limbi în care forma fone-
tică a cuvîntului şi sensul său provin din două limbi di-
ferite. Imaginea (ca aici „păstaie") se întrupează adesea
într-o nouă haină, a unui cuvint care o absoarbe din cauza
unei înrudiri semantice. Deseori intervine ceea ce numim
în cazuri speciale „calc lingvistic".
De aceea, este probabil că metafora „păstaie" —
„teacă" s-a format în limba şi în stilul v. gr. mediteranean
şi că apoi ea a fost imitată de lumea romană. î n acest
sens poate fi comparată paralela v. gr. &7)xv] (lat. theca),
lat. vagina> sp. guaina „păstaie" (vezi si *vaginella
„ S c h o t e " E E W 9123).
Dacorom. teafăr : v. g.r. Tpucpspot;
Şi cu altă ocazie am pus acest cuvînt în legătură cu o
bază v. gr., dar atunci nu am găsit nici un punct de sprijin
în vreo altă regiune romanică (vezi „Eevista filologică",
I I , p. 63—64). Acum, concordanţa cu forma din sudul
Italiei ne uşurează sarcina 1 .
De la adjectivul gr. s-a ajuns la cel românesc, trecînd
prin fazele trlferu, cu - u - > i(e) şi cu schimbarea accentu-
lui, care este obişnuită în astfel de cazuri (cf. gr. STUCTTOXY)
> lat. epistula etc.). î n ceea ce priveşte trecerea lui u >
lat. vulg. i(e), se pot găsi exemple la Grandgent, Latino
volgare (ediţia italiană), p. 104. î n cazul Tpo<pspo<; ar
1
P i n ă a c u m n u s - a d a t o e x p l i c a ţ i e serioasă p e n t r u teafăr. A p r o p i e r e a
p e c a r e o f a c e T i k t i n i n d i c ţ i o n a r u l s ă u d e v . b u l g . *lehlnu, bulg. nouă
Uhenă o c o n s i d e r ă el Însuşi i m p o s i b i l ă . U n i i s - a u g î n d i t l a g e r m . tapfer (!),
c a r e n u p o a t e f i a p r o p i a t nici f o r m a l n i c i ca s e n s .

.102
putea interveni şi metateza, cunoscută în gr. ^,rJxa.vrJ >
lat. machina etc. î n ceea ce priveşte sensul, dezvoltarea
noţiunii „tînăr, proaspăt" a pornit de la plante, fructe,
carne şi a ajuns apoi la „nealterat, sănătos, puternic".
Formele greco-italiene au rămas în sfera semantică
de la început: în Lecce lîferu (cu aceeaşi disimilare ca în
română şi cu - u - > i(e) ), Brindisi tij'eru „acerbo" (cf.
fructe crude, carne crudă etc.), otr. trifero „molie, tenero",
tifero „morbido, acerbo" (Rohlfs, Scavi, 74).
Mai concludente sînt sensurile variantelor în dialec-
tele italiene din regiunea Cosenza : „pingue, rigoglioso"
şi „vegeto". I t vegeto, -a „ben vivo e verde" (cf. rom. „om
verde") şi prin extensiune, despre o persoană „ehe con-
serva bell'aspetto, florida salute e forze, specialmente in
etâ avanzata". Se spune „e ancor vegeto" (despre un om),
precum şi noi spunem „e încă teafăr".
Cuvîntul este general dacoromân şi suferă numai
puţină concurenţă din partea lui zdravăn1.
Dacorom. tragăn : v. gr. âv&pâvuov etc.
Tragăn este un abces rău care se formează de obicei
la gîtul animalelor şi al oamenilor. Sensul şi aspectul
fonetic al cuvîntului m-au făcut să-1 pun în legătură cu
v. gr. oo/&poc£, -axo?.
î n sudul Italiei (Rohlfs, Grăz., p. 146) există derivatele
regg. antrâoi „carbonchio", salent. ntrăsa „forunculo
maligno". î n italiană mai există şi antrace „tumore in-
fiammatorio". Rohlfs ia în considerare şi un amestec al
acestei forme cu Spâxaivoc „balaur feminin", din care
s-a format bov. drâcena, trâcena „furuncul", pe cînd alte
variante, pe care nu le mai amintesc, au sensul general
de „tumore" şi „antrace" 2.

1
Sensul s l a v al lui zdravăn este „ s ă n ă t o s " şi a s t f e l p u t e a să p r i m e a s c ă ,
p e calea c o s e m a n t i s m u l u i , s e n s u l de „ b i n e c o n s e r v a t , t e a f ă r " şi să-i facă
c o n c u r e n ţ ă lui teafăr. Prin a s e m ă n ă r i de sens, c u v i n t e l e se p o t apropia re-
ciproc, se p o t c o m b a t e , se p o t i n f l u e n ţ a , iar unele cad în l u p t ă (cf. m a i sus
vărsat — zapor, luger — hluj etc.).
2
î n a n u l 1 9 2 4 a m a ş e z a t p e n t r u p r i m a oară alături p e tragăn şi p e
avf>paE, într-o ş e d i n ţ ă a Muzeului limbii r o m â n e . I n t e r e s a n t ă este şi f o r m a
ngr. (xaXASpaxaţ „ b u b ă , abces, " e t c . , în care este c o n ţ i n u t şi r o m a n i c u l
malo ( ? ) , care a m i n t e ş t e de „ b u b ă rea".
E x p l i c a ţ i i l e de p l n ă a c u m n u s a t i s f a c C. D i c u l e s c u , o.c. i-a p u s în l e g ă -
tură cu v . gr. -rpd/7]/.oc, p o r n i n d de la ideea de „ g î t " şi apoi „ b o a l ă de git".
D a r el n u dă f e n o m e n e paralele şi n i c i n u a v e m în r o m a n i c ă nici o u r m ă din
acest cuvînt.

.103
 Astfel, ideea de „furuncul" din rom. tragăn se acoperă
cu cea a elementelor mai sus citate. Dacă trebuie admis şi
amestecul cu dpy.xxivy. aceasta nu o putem verifica. Forma
românească poate veni şi de la u n derivat *antracinus
(ca şi circinus> cearcăn, din lat. oircus), care devine,
după normele limbii române * (în)-tracăn> tragăn, cu
pierderea prefixului (cf. mai sus şi trdcena), pentru că
prefixul a fost confundat cu prep. în-. Un caz asemănător
de afereză avem de ex. şi în rom. buric din (um Jbilicus.
Consoana k- a devenit sonoră şi în alte cuvinte v. greceşti
care au trecut în latina vulgară, ca : xi>|3spvaco > guber-
nare, J>oxyi > doga etc.
î n limba română ar fi p u t u t să intervină şi etimologia
populară, care a pus cuvîntul în legătură cu verbul a
trage, căci se credea că umflătura se formează prin fre-
carea spinării boului (cînd trage la jug).
J. J u d observă pe drept c u v î n t 1 : „în mod remarcabil,
şi derivatul în -inii s-a păstrat în formele în -ina (ntrâcina
etc.) citate de Rohlfs". *
Aceasta mă face să stărui asupra ideii care mă duce
la aprecierea elementelor greceşti vechi în dacoromână.
Argumentul de^nai sus arată că tragăn a venit în Dacia
ea derivat în -inu şi că fenomenul s-a petrecut în Italia,
în atmosfera de bilingvism greco-roman sau în limba
latină, în care bogata familie a formelor greceşti adunate
de Rohlfs (17 la număr) era foarte vie. De aici, antrace
a ajuns şi în italiana comună. Pentru dacoromână, astfel
de particularităţi arată că avem de-a face cu u n fenomen
de limbă compus, vechi, ou caraeter conservativ şi nu cu
ceva întâmplător, care poate fi neglijat.
Dacorom. tulpină : v. gr. ToXiiirv)
Sensul general al lui tulpină este „trunchi" de copac
sau „cotoare" de plante mai mici (ierburi, flori). Astăzi
el este sinonim cu trunchi sau tijă (ca termen botanic),
dar, după unele atestări, pare că a mai p u t u t însemna şi
altceva. Din versurile unui cîntec p o p u l a r : Două flori
dintr-o tulpină/ Crescute din rădăcină. (Jarnik-Bîrseanu,

1
î n t r - o scrisoare particulară p e care m i - a trimis-o c u a t i t a a m a b i l i -
t a t e profesorul din Ziiricb după lectura lucrării n o a s t r e In D R şi p e n t r u
care Îmi e x p r i m aici m u l ţ u m i r i l e . Mi-a î n d r e p t a t a t e n ţ i a şi asupra artico-
l u l u i l u i Aebisclier despre Tstâ-fiav, p e care îl c i t e z î n a l t loc.
* î n o r i g i n a l : „ u n d b e m e r k e n s w e r t e r w e i s e i s t a u h -imt- A b l e i t u n g
In d e n bei R o h l f s zitieren -ina F o r m e n (ntrâcina u s w . ) e r h a l l e n " .

.104
Poezii populare, pp. 73, 163, 31 putem deduce că tulpină
mai desemnează şi o formaţie de cotoare cu numeroase
mlădiţe (cf. mai sus luger), aşa cum au unele plante care
trăiesc în grup, în buchete mici, care pornesc de la rădă-
cină, chiar cînd răsar din pămînt. Multe dintre aceste
plante, cînd le smulgem din pămînt, formează împreună cil
rădăcinile u n mănunchi, ca u n buchet.
Şi dacă pornim de la forma fonetică, cuvîntul poate fi
explicat din ToXiî>7n) care înseamnă „mănunchi", „ghem"
deci ceva care arată ca o legăturică îndesată, formată din
mai multe fire ieşite din rădăcina unei plante si înfăşu-
rate în jurul tulpinii lîngă care au crescut. De aceea cu-
vîntul grecesc a ajuns, în dialectele din sudul Italiei, la
următoarele sensuri: bov. tulupa „pachet, legătură în-
curcată", (tuluptăda): „fascetto di canape", regg. „vi-
luppo di cespugli, bubbola"; pian. trtipa „mucchio di
cespugli imbrogliati" 1 ; tuMpu „uomo grosso e corto"
(cf. „om trunchios", trupeş); sicii, trupa „desiş sălbatic,
mănunchi încîlcit". Eohlfs, Grăs., nr. 2174 şi Diz. Oălabr
I I , 346 unde se dă şi definiţia „amasso di cespugli in-
tricati" etc.
Deoarece aceste fapte se apropie aşa de vizibil, cu-
vintele TOXUTÎVJ şi rădăcină s-au influenţat reciproc, şi au
dat naştere derivarului Holypina, la început nume colectiv,
după modelul raăicina <.raăix (de unde şi fr. racine).
Apoi s-a confundat cu „trunchi", din care răsar vlăstarele
tinere, la fel ca şi din partea stufoasă aflată lîngă pămînt
la unele plante. î n ambele cazuri este vorba de originea,
de punctul din care cresc tulpinele tinere în sus, fie că este
u n fir cu mai multe tije, fie că se dezvoltă stufos într-un
mănunchi.
î n dacoromână cuvîntul s-a întîlnit, prin apropiere de
sens, cu trup, de unde s-a format şi varianta trupină.
Tulpină nu poate fi explicat direct din sl. trupa „corp",
pentru că metateza şi schimbarea lui >•> I nu au nici o
bază. Dimpotrivă, deoarece pronunţarea în trup, trupeş,
trupos este clară, formarea unui cuvînt derivat, atît de
îndepărtat în formele lui româneşti, de forma de bază

i Cf. R o h l f s , Scavi, p p . 36, 41, 93. Mai ales sicii, trupa, d e f i n i t la p. 9 3

prin „ a r b u s t o o s p i n e t o i n t r i c a t o " , este, d u p ă sens, cel m a i aproape d e
, , t u f i ş incilcit la rădăcina s a u tn p a r t e a de jos a tulpinei, lingă p ă m î n t " .

.105
slavă, ar fi cu totul neobişnuită, mai ales că forma iniţială
are un sens atît de concret cum este „corp".
Procesul poate fi înţeles deci aşa cum am mai spus,
numai privit în direcţie opusă, ca o apropiere ulterioară
de „ t r u p " % de unde a venit şi varianta trupină (în care
(t)r nu are nici o legătură cu l(p) din formele atestate
în Italia, pentru că acolo prezenţa lui r (în loc de l) tre-
buie atribuită foneticei locale) 2.
Rom. urdă : v. gr. oSpo?,, oupwSvjţ.
î n sprijinul derivării rom. urdă din v. gr. opoţ-oOpo;
„zer" prin adjectivul oupwSy)? ( < lat. vulg. *uroda ca
postverbal al unui verb *urodare, *urdare, azi urdi „a
amesteca zerul" (pentru prepararea urdei) sau prin schim-
bare de sufix din *urida,) mai vine şi faptul că termenul
grecesc a trăit în preajma lumii romane, în Italia sudică.
Şi astăzi se menţine acolo forma originară grecesască în
dialectele bov. urti sau aurtisi aspro „il siero bianeo",
oro, „siero". Şi sp. suero „zer" vine din serum -f- opoţ
«vezi B E W s.v.).
Astfel apare mai convingătoare legătura dintre ro-
mână şi greacă. Sensul este, după cum am mai spus, aşa
de asemănător, cu formaţia corespunzătoare din dialectele
romanice din regiunile Alpilor (serum „ z e r " > ser ac etc.
„urdă"), încît „lucrul" în sine ar fi suficient ca să justifice
etimologia dată.
De aceea nu mai insist aici asupra acestei explicaţii,
care se bazează pe sensul, fonetica şi situaţia geografică
a cuvîntului, ca şi pe corespondentele semantice din cele-
lalte limbi romanice (vezi şi REsW s.v. 7842, DR I I I ,
p. 582—587, Bloch, D E F , s.v. serac, LL I, 2, p. 219— 220).
Dacorom. zestre : v. gr. *Siâ(TTpa etc.

1
V a l o a r e a celor a f i r m a t e a i c i o v ă d şi i n l e g ă t u r ă c u v i a ţ a r o m â n i l o r
î n p ă d u r i l e D a c i e i . P e n t r u a - ş i f a c e o v a t r ă a s a t u l u i şi u n l o c d e a r a t , s t r ă -
m o ş i i noştri fuseseră siliţi să recurgă la desţelenire, adică să îndepărteze
d i n p ă m î n t t r u n c h i u l c u r ă d ă c i n ă şi c u t o a t e c e l e l a l t e . A ş a s - a f o r m a t o
u n i t a t e d i n „ r ă d ă c i n a " d e z g r o p a t ă şi „ t u l p i n a " ( t r u n c h i u l s c u r t a t ) ; şi i m a -
ginea se c o m p u n e din două e l e m e n t e . A c e a s t ă situaţie, care apărea deseori
î n v i a ţ a populaţiilor care l o c u i a u î n apropierea pădurilor, a p r o v o c a t uşor
c o n t a m i n a ţ î a d i n t r e rădăcină + TOXUTTT] > tulpină.
2
D e s p r e t r a n s f o r m a r e a l u i l î n r în d i a l e c t e l e d i n s u d u l Italiei v e z i
s t u d i u l l u i G. A l e s s i o , Sul rotacismo romeno-siciliano, î n Studii Italiene,
V I I I , 1942, p. 17 ş.u.

.106
 Un cuvînt general dacoromân cu sens binecunoscut:
averea care se dă fetei, cînd se mărită şi anume : banii,
lucrurile necesare gospodăriei, animalele şi tot ce mai
poate fi cuprins în ea.
Dicţionarele includ şi sensul „restrîns" : „îmbrăcă-
minte, aşternut, covoare" etc., deci ţesături de toate fe-
lurile, pe care ţărancele, în timpul acela, le lucrau singure.
Şi cu cît ne uităm mai adînc înapoi în timp, cu atît mai
mult trebuie să recunoaştem, că „zestrea", şi-o făcea
fata singură, ajutată de mamă, bunică şi surori.
Acest fapt, cred eu, formează sensul de bază a ceea ce
numim „zestre" : ţesăturile viitoarei mirese lucrate în
casa părintească. Avem, azi, un sinonim în neologismul
trusou (fr. trousseau „vetement linge qu'on donne â une
fille quand elle se mărie). Aşa se poate explica originea
cuvîntului, care a rămas neexplicat pînă acum.
î n graiurile greceşti din Bova şi Salento apar formele
Si/dsra, Syăstra, tdStra „atrezzo che serve per fare l'ordi-
t u r a " , care sint rezultate dintr-un Sioca-rpa „instrument
pentru întinderea urzelei". Tot acolo se găsesc şi hjâzma
„orditura" din gr. Stacrua : „urzeala ţesăturii" şi otr.
tiadzome „ordire la tela". î n Epir, Sidcorpa1 însemna
unealta de ţesut numită mai sus. Grupul de cuvinte vine
din v. gr. âid£ou.oa „ourdir, etendre la cliaine d'une toile",
î n felul acesta, problema sensului nu este greu de înţeles.
Zestre a însemnat : „ceea ce se face la războiul de ţesut",
ţesăturile fără de care o gospodărie nu poate fi întemeiată 2.
Cine intră într-o casă ţărănească unde este o fată de mări-
tat se poate uşor convinge de legătura strînsă dintre
„zestre" şi „ţesături". Ţăranca, vorbind de zestrea fetei
sale, arată un teanc de covoare, hainele din „lada de zestre"
şi apoi va vorbi şi de altă avere. Probabilitatea dezvoltării
sensului de la „obiecte ţesute" la „avere", care se dă de
obicei miresei, se dovedeşte destul de clar.

1 V e z i t o a t e f o r m e l e c i t a t e în R o h l f s , Grăz., nr. 540, 547, 5 4 8 şi Diz-

calabr., I, p. 3 7 5 .
2
Vezi interesantele i n f o r m a ţ i i a d u n a t e s u b t i t l u l Cercetări folclorice
d e P . V . Ş t e f ă n u c ă , p u b l i c a t e î n „ A n u a r u l A r h i v e i d e F o l k l o r " , IV, 1 9 3 7 ,
p . 83 — 84, u n d e s p u n e precis : „ P e v r e m u r i , f e t e l e n u p r i m e a u c a z e s t r e
ogor . . . , ci n u m a i dzăstrea din c a s ă " şi c î t e v a oi s a u o v a c ă . A c e a s t ă z e s t r e
cuprinde, s p u n e Ş t . , „ m a i m u l t e ţ e s ă t u r i din l î n ă , b u m b a c , in, c l n e p ă ,
c a p e s t e t o t la ţăranii n o ş t r i " .

.107
 î n ceea ce priveşte forma, pornind de la *SidcffTpx
(forma de bază cerută şi de cuvintele greceşti amintite)
s-a ajuns la *ăzastră şi de la pluralul *diastre la zestre.
Acest plural este faza veche a cuvîntului românesc, cum
este de altfel şi astăzi înţeles (se spune şi zestri-zestrile
Apoi a fost considerat ca u n colectiv şi de aceea a luat
aspectul unui singular zestre — zestrea. S-ar fi p u t u t prin
metafonie să apară un fenomen analog, după cazuri ca
iese <exit lîngă iasă, ţese <.texit lîngă dialectalul ţasă,
căci aici variantele dialectale se explică normal din fazele
iesă, ţesă (cu s + e neaccentuat> ă), din care apoi a
devenit iasă, ţeasă, ţasă (cf. ţapă, ţară etc. > pl. ţepe,
ţepi, ţări şi teri). Dar şi contrariul este posibil.
Schimbarea lui (d )za în (d )ze se explică însă şi în
cadrul latinei vulgare, din cazuri ca jactare — jectare,
jeetus — jaetus, januarius — jenuarius, janua — jenua etc.
(cf. B E W , s.v. şi M. Lubke, Mnfuhrung, 158) unde jfod)
influenţează pe a următor. Schimbarea se putea produce
şi prin influenţa verbului în-zestra, care trebuie să fi exis-
tat în acelaşi timp cu substantivul. î n poziţie neaccentuată,
dia (— ja) devine în mod normal die = je ca în januarius
etc.
Ca mai probabilă, consider dezvoltarea în *diestra
prin contaminarea cu sinonimele texere, textum, textrix,
cu care cuvîntul s-a întîlnit în limba ţesătoarelor.
Simbioza între elemente vechi greceşti şi latine este
cunoscută din cazuri ca adeps — adipis> alipes (în Ap-
pendix Probi, 178) praebyter (gr. Tcpsrypu-repo^ lat.
pre(s )byter) prin influenţa lat. praebitor „furnizor";
lat. fSoatum ca lat. ficătum jeeur -f- gr. awoxoc, „ficat
(lat. *secotum) etc. etc. (M. Lubke, Einfiihrung, 158).
Acest fapt cunoscut aduce şi mai multă lumină în
felul în care trebuie tratată vechimea elementelor gre-
ceşti în limba română. Ele fac parte din procesul de in-
fluenţă greacă asupra romanităţii din Italia, de unde tre-
buie să aducem şi toate firele majorităţii împrumuturilor
vechi greceşti, care au venit în Dacia o dată cu colonizarea ei.

1
P l u r a l u l e s t e folosit de obicei p e n t r u a e x p r i m a i d e e a d e c o l e c t i v ,
c î n d e s t e v o r b a de m a i m u l t e „ l u c r u r i " de acelaşi fel şi de care are o m u l
n e v o i e : f a c , c u m p ă r haine, straie, v e ş m i n t e e t c . î n l i m b a r o m â n ă v e c h e ,
g ă s i m deseori pluralul dzestre, dzestrele (în Pravila lui V. L u p u , publicată
d e L o n g i n e s c u , p. 545 e t c . , in Cazania l u i Varlaam', p. 2 8 8 şi in a l t e opere).
Şi dicţionarele d a u f o r m a de plural ca c e a m a i o b i ş n u i t ă .

.108
 î n aromână lipseşte cuvîntul zestre, dar faptul că
acesta este însoţit de dacorom. argea (care lipseşte şi el
în sudul Dunării), întăreşte convingerea, că şi în ţesătorie,
încă în vremea latinei vulgare şi cliiar pe teritoriul Italiei,
au pătruns termeni telxnici vechi greceşti aşa cum dove-
desc urmele citate mai sus.
î n familia v. gr. se află şi derivatele Si,«oTixo?
a d j . „ţesător", Sistemxrj subst. (subînţeles Tspv]) „arta
ţesătorului".
Ca să completăm lămurirea acestui fapt, mai amin-
tim că termenul zestre nu este singur la noi, ci că el are,
în limbajul de specialitate al ţesătoriei, u n tovarăş, argea,
care, aşa cum am văzut, a însemnat „unealtă" şi apoi
război" (vezi capitolul despre argea).
Dacă privim problema într-un context mai larg, ne
aducem aminte că civilizaţia şi cultura greacă au dat celei
latine mulţi termeni pentru arte şi meserii. în special
termeni tehnici au pătruns în Italia, după cum era normal,
si după cum s-a stabilit din opera lui Yitruvius.
Mai amintesc că procesul transferării sensului de la
„unealtă" la „lucru" care se face cu ajutorul său este ceva
foarte cunoscut în istoria limbilor. Cuvînt şi lucra tre-
buie, în lingvistică, cercetate împreună. Din terminologia
ţesutului românesc, numesc pe canură, care a trecut de la
ideea de „ţeavă" din lat. canna-cannula la cea de canură
„firele care se înfăşoară pe o canna" şi cănuri înseamnă
azi fire care sînt învîrtite în formă de jurubiţe. Tot aşa
teară d a t . tela „pînză", înseamnă în Transilvania şi
„război" (de ţesut).
Toate aceste elemente, semnificative ca metodă de
cercetare, se îmbină pînă la urmă în semantica din *dias-
tra. Deoarece acesta era viu în sudul Italiei şi se impune
prin forma lui fonetică, întrebarea de la început despre
originea rom. zestre (dzestre în v. rom. şi în graiurile unde
se păstrează dz din lat. d -j- ia, -e) 1 se rezolvă temeinic.
1
Cred că n u trebuie s ă d i s c u t m a i a d i n e părerea lui H a s d e u , Cuoenle
den bătr[îni] I, L I X , L X X X , care a Încercat, din m o t i v e f o r m a l e , s ă e x -
plice pe zestre din l a t . dexlerae f ă g ă d u i n ţ ă . î n R E W s-a i n t r o d u s părerea sa
cu u n s e m n de întrebare. P u ş c a r i u n u o i n c l u d e în Etym. Wb. î n ceea ce n e
priveşte, f ă c î n d a b s t r a c ţ i e de a l t e m o t i v e m a i î n a i n t e c i t a t e , n u p u t e m să
r e n u n ţ ă m la principiul de a c ă u t a m e r e u în l i m b i l e s a u în teritoriile r o m a n i c e
u n p u n c t de sprijin p e n t r u înţelegerea „ l u c r u l u i şi c u v î n t u l u i " . Dexterae n u
a lăsat nicăieri vreo u r m ă de sens în f e l u l în care şi-a î n c h i p u i t H a s d e u .

.109
 Vechimea cuvîntului în Dacia se vede şi din faptul
că acesta s-a întins de aici ea element al culturii tehnice
la bulgari (zestra) şi în nord, la ruteni, în forma z'astra.
Şi acum încă un cuvînt eu gînduri melancolice despre
cercetările mai vechi de la Hasdeu încoace privitoare la
termenii zestre şi argea 1. Acestea n-au putut fi explicate
din două motive. î n ceea ce priveşte pe argea, s-a omis să
se cerceteze aria lui geografică, în care, aşa cum am văzut,
se află faza semantică premergătoare şi anume în nordul
spaţiului dacoromân. Privirea filologilor era ca orbită
de sensul din Muntenia, ultima margine a spaţiului ling-
vistic dacoromân, unde cuvîntul şi-a dezvoltat sensul
de „căsuţă, colibă, bordei". Lingă acest sens trăieşte
însă în continuare şi acela de „război de ţesut" (deunealtă).
Această situaţie, care trebuie considerată în lumina geogra-
fiei lingvistice, ne-a uşurat limpezirea problemei tratată
aici.
Astăzi nu mai este posibil ca probleme de acest gen
să fie rezolvate numai cu mijloacele limitate ale lingvisticii
de mai demult. Acestea te conduc adesea la greşeli, ori-
cît de ingenioase ar fi părerile care vin uneori de la ling-
vişti renumiţi.
î n ceea ee priveşte cuvîntul zestre, trebuie adăugat,
că „lucrai" nu a fost suficient analizat şi că nu s-a încercat
să se găsească pentru cuvînt un punct de sprijin într-o
familie de cuvinte înrudită, aşa cum a făcut, în mod cu
totul spontan, H . Gregoire în sus amintita notă la argea.
E l nu avea la dispoziţie datele necesare şi nici intenţia de a
cerceta problema mai de aproape, dar sugestia sa rămîne
o dovadă de pătrundere a problemei 2 .

1
H . Gregoire respinge n e t originea tracică a l u i argea ( c o m p . şi C.
D i c u l e s c u l.c.).
2
D o v e z i p e n t r u d e z v o l t a r e a n o ţ i u n i i „ z e s t r e " din cea d e „ ţ e s ă t u r i "
s e g ă s e s c şi în Atlasul lingvistic al Italiei şi Elveţiei ( A I S ) , h a r t a nr. 70, u n d e
s e arată din ce se c o m p u n e u n corredo („zestre, t r u s o u " ) : pannina : it.
panni (cearceafuri, f e ţ e de m a s ă , cuverturi, c ă m ă ş i etc. P u n c t 7 2 9 ) ; în
m u l t e p u n c t e s e v o r b e ş t e n u m a i despre „lenjerie, h a i n e " . L a p u n c t u l 6 4 0
s e s p u n e : „ î n a i n t e v r e m e a p r o a p e c ă n u a v e a l u m e a m o b i l e " etc. Reiese,
d e aici, clar c ă în t i m p u r i l e m a i v e c h i zestrea f e t e i era c o m p u s ă în m o d real
din ţ e s ă t u r i (aşternut, h a i n e ) c u care ea îşi Întemeia n o u a gospodărie.

.110
 Nouă, această intervenţie a amintitului învăţat ne
este de mare folos, pentru că dă o lovitură scepticismului
celor care nu văd destul de clar problema capitolului pri-
vitor la elementele greceşti vechi ale limbii noastre.

Semnificaţia elementelor vechi cjrece}ti din daco-

română, care nu se găsesc în aromână.
Prezenţa cuvintelor greceşti în dacoromână nu este
doar o întîmplare, ci trebuie să aibă o explicaţie. Drept
răspuns la întrebare, alegem grupul de cuvinte care se
referă la preocupările populare pentru magie şi farmece.
Este bătător la ochi, că în dacoromână s-au păstrat patru
cuvinte vechi greceşti din acest domeniu : amăgi, toscoană,
farmec, mîngîia şi poate înşela
î n spatele acestor patru cuvinte se află o parte miste-
rioasă şi complicată a vieţii sociale şi spirituale a poporului
nostru.
Să vedem mai întîi lucrurile, aşa cum stau ele astăzi,
î n fiecare sat românesc se află femei sau bărbaţi, de cele
mai multe ori vîrstnici, care sînt meşterii medicinii populare.
Dar medicina populară înseamnă o reţea încurcată de
închipuiri, superstiţii şi obiceiuri, care sînt legate şi de
obiectul concret, de leacuri, ierburi, otrăvuri, care sînt
folosite fie pentru participarea sufletească a iubirii, fie
pentru vindecarea bolilor, fie pentru a-i face cuiva rău,
a aduce boli animalelor altora, ca şi pentru a desface far-
mecele, a îndepărta răul sau boala.
Deseori au putere şi plantele medicinale (gr. pharma-
con) pentru că femeile bătrîne cunosc plantele, dar arta
ascunsă a descîntecului este considerată mai eficace. Acesta
este medicament spiritual. Misterul descîntecului pătrunde,
se încheagă în cuvînt, care primeşte astfel o valoare dublă,
cum s-a întîmplat cu pharmacon, în care astăzi abia mai
licăreşte concretul ce însoţeşte vraja şi care nu mai este
vizibil decît în „lucrul" devenit mijloc de vrajă : capul de
mort, falca de lup, pămîntul de pe mormînt etc. (Vezi
orice culegere românească de farmece şi descîntece).
Celelalte două cuvinte sînt cu un grad mai abstracte.
A amăgi este efectul artei descîntecului şi mijlocul folo-

i Vezi D R III, p . 1019 ; gr. ipeXXo? e t c . şi C D D E s . v .

.111
sit la această practică, încă din vechile timpuri greceşti,
deoarece ^aysuto însemna aproape acelaşi lucru cu rom.
amăgi.
Apoi unora li s-a descliis înţelegerea şi au constatat că
ceea ce făcuse vrăjitorul nu era decît „amăgire" şi cuvîntul
a început atunci să fie viabil în noua lui transformare şi
evoluţie semantică (cf. şi ammagari „incantare" în Biz.
calabr. citat).
Boscoană mai are vechiul sens de „fascinare", mijloc
de a trezi dragoste sau de a aduce nenorocire şi u n blestem
asupra cuiva. Astfel „boscoană" se amesteca aproape în
relaţii semantice cu „farmec".
Aceasta este situaţia în ziua de azi. Dar, cum au
ajuns numitele cuvinte în Dacia, de unde şi pe ce cale?
Că ele ar fi venit direct din Grecia prin atingerea popularo-
geografică, nu se poate explica uşor, deoarece lipseşte
legătura spaţialo-lingvistică dintre Dacia şi Grecia. Cele
trei cuvinte sînt prezente în toată ţara, unul (boscoană)
numai în Transilvania, nici unul în aromână.
De aceea ne-am îndreptat privirea spre Italia de sud
(Magna Graecia).
Vechimea graiurilor greceşti în Italia de sud a fost
dovedită cu fapte suficiente de Rohlfs în studiile amintite,
la locurile respective. Caracterul fonetic, morfologic şi
sintactic al materialului cercetat îl determină la urmă-
toarea concluzie : „Le isole linguistiche greche dell'Italia
meridionale risalgono direttamente alia colonizzazione
della Magna Grecia" (p. VII).
O dovadă pentru această idee, care a fost susţinută
şi de alţii mai înainte (vezi prefaţa la Eohlfs), vine acum
şi din cele pe care le-am stabilit aici. Elementele vechi
greceşti ale românei aparţin, după cum reiese şi din fiecare
caz în parte, epocei latinei vulgare. î n Dacia au pătruns
pe trei căi, care au fost arătate la începutul capitolului.
Aici mai scoatem în relief că se pot deosebi două grupuri,
î n t r - u n grup sînt elemente care se găsesc în sudul Dunării
şi pe care le putem numi deci generale orientale-romanice,
deoarece ele s-au întins în această zonă încă cu primele
valuri ale romanizării. O bună parte a structurii viitoarei
limbi române din regiunea Carpaţilor şi a dialectelor
noastre din sud s-a format din latina vulgară orientală
în primul şi al doilea secol înainte şi după e.n.

.112
 După multă chibzuinţă, nu pot să nu relev valoarea
deosebită a grupului de cuvinte de acest fel, care astăzi se
găsesc numai în Dacia. Acestea nu pot fi considerate altfel
decît drept cuvinte care au fost aduse de coloniştii veniţi
la noi după ocuparea Daciei. Logica lingvisticii nu găseşte
altă soluţie, chiar dacă istoria nu ne dă dovezi suficiente
în această privinţă. Ne întrebăm, însă, dacă vreun ciob
de argilă poate avea mai multă forţă de dovadă decît u n
cuvînt, care trăieşte de secole într-o limbă.
Şi totuşi există dovezi de elemente etnice greceşti în
Dacia şi se cunosc, în acest sens, şi i n s c r i p ţ i i D a r să nu
uităm că acei colonişti care au vorbit greceşte sau ar fi
p u t u t avea în limba lor caracteristici lingvistice greceşti
erau mai ales oameni din categoria ţărănească, ciobani,
ţărani şi, parţial, desigur şi meserişi. E i se socoteau romani,
iar în ceea ce priveşte nevoia lor de a lăsa urme ale vieţii
sau ale morţilor în inscripţii, aceasta ar fi făcut-o, după
cum este şi astăzi obiceiul, pe coloane sau cruci de lemn.
Afară de asta, unii termeni păstoreşti şi agricoli din daco-
română (ca urdă, armig, sterp, doagă etc.) dovedesc că
printre colonişti trebuie să fi fost şi păstori 2 din sudul
Italiei şi din Magna Graecia propriu zisă, care au fost
atraşi de bunul nume al păşunilor şi pădurilor din Dacia
şi că aceştia nu au scăpat ocazia să pornească într-acolo,
fie din propriu impuls, fie determinaţi de marii proprietari.
Tot aşa se întîmplă şi astăzi în viaţa păstorească, aceasta
o spun din experienţă pe baza unei cercetări proprii în-
delungate (cf. şi lucrarea lui O. Densuşianu, Păstoritul la
popoarele romanice, 1913). Cînd aud ciobanii de u n pro-
prietar bun de turme, se duc să se angajeze la el, venind
de la depărtări de neimaginat. Nu putem spune dacă au
venit şi cu turmele din I t a l i a ; aceasta s-ar putea constata
poate din cercetarea biologică a rasei oilor noastre. î n
ceea ce priveşte distanţa, ea nu trebuie să ne sperie, căci
de la marea Adriatică pînă la Dunăre nu este mai departe
decît din judeţele Braşov—Sibiu pînă în Crimeea, unde
au ajuns — singuri şi nu în grupe mari — aşa de mulţi
1
V e z i şi C. D i c u l e s c u o.c., u n d e s î n t c i t a t e m o n u m e n t e l e epigrafice
arheologice c u caracter grecesc ; cf. şi D e n s u s i a n u , H L R , p . 18 ş . u . şi a c u m
şi I. I. R u s s u , Onomasticon Daciae, Sibiu, 1943, u n d e n u m ă r u l n u m e l o r
d e persoane greceşti a t e s t a t e s e ridică la 3 4 3 .
2
D e s p r e i n f l u e n ţ a l i m b i i grec. asupra graiului păstoresc în A b r u z z i ,
v e z i R o h l f s , Die Quellen des unteritalienisehen Wortschatzes, p. 2. Cum zice
E n n i u s , t o t a c o l o : Bruttii et osce et graece loqui soliţi sint!

.113
8 - 0 . 548
oieri români 1 . Pe vremea imperiului roman, greutăţile
nu erau mai mari decît cele pe care leîntîmpinau atunci.
Pătrunderea păstorilor, uneori poate cu turmele şi cu tot
avutul, la Dunăre şi Carpaţi se făcea probabil în etape,
după cum impuneau anii buni sau răi. Din informaţiile
unora şi altora , căci păstorii circulă uşor în grupe mici
şi răzleţe, puteau să aibă ştire despre păşunile din Carpaţi.
Şi fiindcă aici nu era vorba de o populaţie prea deasă,
păşunile şi ogoarele trebuie să fi fost cam cum erau cu
80—100 de ani înainte în Muntenia şi în Moldova, unde
ştim — şi mie însumi mi s-au confirmat aceste lucruri de
către oameni care au trăit acele timpuri — că munţi si
ogoare puteau fi arendate pe nimica toată.
Avantajele pe care le găseau coloniştii în Dacia, ca
urmare a bogăţiei şi întinderii ogoarelor şi mai ales a pă-
şunilor, au atras lume din tot imperiul. Coloniştii ,,ex
toto orbe" vor fi venit nu numai oficial şi în grupe orga-
nizate, ci — după ce migrarea s-a pus în mişcare — ei au
venit în flux continuu spre Dacia, atîta timp cît nu existau
piedici prea mari. Această scurgere, cred eu, a durat multă
vreme, chiar în timpul migraţiei popoarelor. Cine cunoaşte
firea păstorilor înţelege cum puteau trece dintr-o parte
într-alta, aşa cum se mai întîmplă şi astăzi. Cînd erau
în situaţie grea, deveneau ciobani în slujba cuceritorului, la
care îşi puteau creşte şi propriile lor oi, chiar cînd stăpînul
dinainte fugea sau murea. Păstorul scapă de duşman
dîndu-i o parte din oi, ca dijmă sau, aşa cum am mai spus,
rămînînd ca cioban la noul stăpîn. Această flexibilitate
legată de ocupaţia lor a adus cu sine faptul că, în evul
mediu, în acele timpuri de nestabilitate socială şi politică,
la noi păstorii au continuat să existe ca strat social şi s-au
impus mai uşor decît agricultorii. Prin păstori, care, după
cum impuneau nevoile economice, porneau la drum din
cînd în cînd, cred eu că s-a mărit mereu numărul romanilor
în Dacia de la colonizare încoace.
Aducem aici această chestiune numai ca o explicaţie
de moment necesară problemei lingvistice a cercetării
1
V e z i D r a g o m i r , Oierii Mărgineini, 1938. T . Morariu, Păsloritul in
Alpii francezi şi in Carpaţi ( c u o hartă), 1941. M. P o p , Contribuţiuni la
viaţa păstorească din Argeş şi Muscel ş.a.

.114
noastre asupra limbii. E a va trebui să formeze un capitol
important în istoria vieţii sociale a românilor 1 .
Dacă ne întoarcem din nou la faptele lămurite m a i
înainte, înţelegem că în Dacia, precum şi în celelalte pro-
vincii romane, puteau veni oameni de tot felul cu cele mai
diferite meserii, mai ales însă cei care căutau pămînt mult
şi bun, mai bun decît cel din sudul Italiei, care nu se poate
măsura ca bogăţie cu cel din Dacia. Nu vreau să intru şi
în problema condiţiilor sociale de pe proprietăţile de pă«
mînt din Italia în anumite timpuri, care obligau uneori
pe locuitori să emigreze în alte părţi ale imperiului.
Istoricii, vor lămuri această chestiune poate mai bine
şi cu siguranţă mai în profunzime, decît s-a întîmplat
pînă acum.
Din ceea ee ştim despre condiţiile de la noi, din docu-
mentele ultimelor secole, se poate stabili eă niciodată
fugarii n-au p u t u t fi împiedicaţi să treacă de la o moşie la
alta, chiar la mari depărtări, decît poate în timpurile cele
mai recente cu mijloacele lor administrative şi poliţieneşti
foarte perfecţionate şi variate.
Observăm mai cu atenţie astfel de fapte în viaţa
noastră ţărănească de azi şi de ieri, pentru că ele sînt
urmarea a ceea ce era şi cu sute de ani înainte. La fiecare
pas, geograful, etnograful ca şi lingvistul, care ştie că
viaţa şi limba urmează nedespărţite aceeaşi cale, observă
conservaţiuni care nu sînt roase de dintele timpului. Dar
dintele timpului roade încet şi numai rareori în salturi.
Lingvişti, ca de ex. Meillet, au accentuat că trecutul se
recunoaşte şi se explică deseori mai bine din fapte ale
prezentului decît din datele sărăcăcioase pe care le-a păs-
t r a t istoria.
Aşadar, căile pe care, după cum am spus, puteau
ajunge pînă la noi elemente vechi greceşti, apar ca foarte
fireşti pentru cercetarea fenomenelor lingvistice. Acest
material de limbă din sudul Italiei avea acolo arii de răs-
pîndire mai întinse sau mai restrînse. Unele fapte au stră-
bătut în spaţii mai largi şi s-au întins în toată romani-

1
V e z i m a i jos c a p i t o l u l despre cele 4 0 0 d e e l e m e n t e l a t i n e ale d a c o -
r o m â n e i , care î n a r o m â n ă n u e x i s t ă şi u n d e d e m o n s t r e z că e s t e fals s ă s e
a c c e p t e c ă r o m â n i i ar f i v e n i t din s u d u l D u n ă r i i , c a p o p u l a ţ i e de p ă s t o r i
închegată.

.115
tatea, după cum se poate urmări în structura acesteia.
Studiile romanice de astăzi le fac accesibile t u t u r o r
Rohlfs 2 deosebeşte astfel, în masa elementelor gre-
ceşti din Italia, grupuri de forme care au depăşit aria
„Magna Graecia". Printre ele unele sînt de mult cunoscute
şi la noi (ex. cadă, doagă ş.a.). Altele s-au răspîndit, de-
sigur, pe cale culturală, prin circulaţie pornită pe deasupra
păturii greceşti a Italiei, ca de ex. cuvintele privitoare la
creştinism (boteza, creştin).
Dar cele care nu se găsesc decît în sudul Italiei şi la
dacoromâni au avut u n drum propriu : acela al coloniştilor
care au venit din ţinuturile mediteraneene pe teritoriul
Daciei ocupate, atraşi în curentul colonizării Daciei şi, bine-
înţeles, în perioadele de timp cerute de astfel de migraţii.
Nu am fi îndrăznit să denumim aceste elemente drept
vechi greceşti, dacă nu ne-am fi p u t u t sprijini pe prezenţa
lor într-o regiune romanică, de unde interpretarea ştiin-
ţifică le poate aduce în regiunea Carpaţilor. O legătură
limitată doar la explicaţia etimologică între formele ini-
ţiale vechi greceşti şi derivatele româneşti ar fi putut pro-
voca, la unii, îndoială, cu toate că acestea s-ar fi lăsat
explicate totuşi în mod normal după caracterul limbii
noastre. După cum am spus în repetate rînduri, numai dacă
descoperim că realităţile româneşti se aseamănă cu cele
din alte regiuni romanice, putem privi în totală linişte
originea lor ca întemeiată, pentru că înlăturăm astfel
unele înclinări spre contraziceri.

1
E l e m e n t e l e v e c h i greceşti din l i m b i l e r o m a n i c e se p o t v e d e a in
D i c ţ i o n a r u l lui Meyer-Ltibke, u n d e se indică şi b i b l i o g r a f i a p r o b l e m e i . î n
Indice se g ă s e s c circa 500 e l e m e n t e de b a z ă v e c h i greceşti, printre care circa
2 0 româneşti.
2
V e z i Scavi, p. V I I I , u n d e r e z u m ă concluziile : „ A c c i n g e n d o m i allo
s t u d i o del m a t e r i a l e raccolto, n o t a i con m i a grande sorpresa delle concor-
d a n z e a f f a t t o singolari tra il l i n g u a g g i o dei Greci di B o v a e i dialetti romanzi
d e l l a Calabira. In seguito : q u a n t o piti a p p r o f o n d i v o la ricerca di q u e s t i
r a p p o r t i lessicali, t a n t o piîi m i p e r s u a d e v o c h e le odierne isole greche d o -
v e v a n o rappresentare gli u l t i m i a v a n z i d i u n territorio greco assai p i u
e s t e s o n e l m e d i o e v o e che il grecismo del Mezzogiorno d ' I t a l i a , l u n g i dall'
essere u n a filiazione del greco b i z a n t i n o , d o v e v a connetersi d i r e t t a m n t e
a l i a tradizione a u t o c t o n a della „ M a g n a Grecia" ( v e z i e x e m p l e p a s s i m şi
D R III, 1923, p. 561 şi î n lucrarea Crîmpeie de limbă şi viaţă străveche ro-
mânească, elemente autohtone, greco-latine, v. germane, în D R III). A m ridicat
p r i m a oară p r o b l e m a e l e m e n t e l o r v e c h i greceşti la noi, fără s ă a m c u n o ş t i n ţ ă
d e preocupările lui R o h l f s decît din marile t r a t a t e c i t a t e (1930 — 1934).
A s t ă z i ele s î n t p e n t r u n o i de m a r e folos.

.116
 După aceste criterii, va trebui să cercetăm şi alte
elemente v. gr., care — pentru moment — vor trebui
supuse unor observaţii şi mai amănunţite. Ceea ce s-a
stabilit pînă acum ne îndreptăţeşte să reînnoim afirmaţia
că am dat explicaţia corectă pentru cunoscutul nume
Parîng, unul dintre cei mai înalţi munţi din Carpaţii
Meridionali. Am spus (v. D E IY, p . 897) că acesta vine
din v. gr. yxpxyţ, yxpxyyoţ (pharangon ) „groapă, adîn-
citură, prăpastie, circ glaciar". Caracterul muntelui
Parîng, cu zănoage din epoca glaciară, este stabilit cu
siguranţă de geografii De Martonne şi I . Gonea („Bulet.
Soc. Geogr.", 1934. Vezi şi „Eev. geogr." 1941) 1 . Numele
de Parîng2, este într-un fel un toponomic împietrit în
Carpaţi, care a rămas din vremea romană.
Cine ia o poziţie negativă ar putea susţine că nu numai
cuvintele v. gr., despre care vorbim, au venit din sudul
Dunării, ci întregul aşa numit tezaur lingvistic daco-
român, care deseori nu are concordanţe cu dialectul aro-
mân. Presupuneri şi ipoteze pot fi lesne făcute. Stabilind
concordanţa cu sudul Italiei, am făcut dovada numai pe
bază de fapte, că de acolo a venit un grup de cuvinte
(piin colonişti imigraţi direct), cu totul independent de
fenomenele predominante ale structurii dacoromâne, care
continuă, bineînţeles, latina vulgară între marea Adriatică
şi Carpaţi. Eegiunea dintre marea Adriatică şi Carpaţi era
o regiune de trecere, un spaţiu de circulaţie a limbii latine
vulgare din Italia spre Dacia (în timpul romanilor), tot
aşa cum provincia în sudul Galiei a servit din punct de
vedere geografie aceluiaşi proces intre Italia ca centru şi
1
Vezi p r i m a e x p l i c a ţ i e in D R I I I , p. 1090, care a f o s t c i t a t ă şi de G
D i c u l e s c u in o.c., p. (495) 103.
2
Cuvîntul de b a z ă v . gr. are corespunzătoare in romanică : it. s u d
fărango e t c . , retor, uraunka, catal. barranch, sp. barranca, galiţ. barranco
„ r i p ă " e t c . T h . Claussen, Die griech. Worter im Franzdsischcn, p. 33, 34,
61, 69, 8 1 (v. R o h l f s , Grăz. s.v.). M. L u b k e în R E W 6461 crede că f o r m a v . gr.
s - a î n t î l n i t în l i m b i l e r o m a n i c e cu o f o r m ă corespunzătoare prerotnanică,
Înrudită cu cea greacă în e p o c a i n d o e u r o p e a n ă . î n acest caz, Paring ar
f i şi la noi a u t o h t o n . D a r trebuie să a c c e n t u ă m că s-ar lăsa uşor e x p l i c a t ,
d u p ă legile limbii r o m â n e şi n u m a i din c u v î n t u l de bază grecesc. Oricum
ar fi interpretat a c e s t n u m e , el este f ă r ă îndoială preslav în Carpaţii Meri-
dionali, care c a d în z o n a de romanizare i n t e n s i v ă din D a c i a . V e z i despre
istoria cuvtntului opiniile lui J u d , Briieh la F E W I, 261 (cu bibliografie)
care s î n t c i t a t e şi de R o h l f s , l.c. N e v o m î n t o a r c e la cazul r o m â n e s c şi cu
a l t ă ocazie. R ă s p î n d i r e a c u v î n t u l u i în limbile r o m a n i c e p o a t e f i c o m p a r a t ă
c u cea a Iui plai, care este răspîndit din Galia şi piuă la r o m â n i şi r u t e n i .

.117
 Galii a şi Iberia ca provincii mărginaşe. Orice concordanţe
ar putea ieşi la lumină între provensală şi franceză şi între
acestea şi limbile iberice, fiecare dintre aceste limbi este
o limbă independentă şi rămîne astfel determinată în
regiunea ei proprie, de pe timpul cuceririi acestei regiuni
de către romani. După ce slavii au întrerupt legăturile
noastre cu apusul, dacoromâna a continuat să se dezvolte
ca individualitate geografică independentă. Altfel ar
trebui să admitem, de exemplu, că spaniola şi portugheza
s-au format în regiunea dintre Pirinei şi Italia şi că tot
ceea ce au ele caracteristic s-a pierdut cu timpul în acea
zonă intermediară. Acelaşi lucru s-ar putea spune şi
despre celelalte limbi romanice, cu arii asemănătoare pe
harta romanităţii. O astfel de concluzie este însă în contra-
dicţie cu realităţile.
De multă vreme s-a vorbit despre legături vechi între
limba română şi sudul şi centrul Italiei, pe bază de con-
cordanţe latine sigur dovedite. Printre alţii, Densusianu
şi Rartoli au arătat în mod repetat acest f a p t 1 .
Prin urmare, părerea noastră se sprijină şi pe ele-
mente pur latineşti, care se găsesc izolat în Dacia şi în
ariile italice amintite. Dar caracterul specific pecâre-1
dovedesc exemplele.v. gr. tratate de noi trag şi mai mult
în cumpănă. Concordanţele latineşti între Italia de sud
şi Dacia ar putea fi interpretate si în sensul că elementele
care trăiesc astăzi numai în arii italice restrînse au avut
pe vremuri o întindere mai mare. Dimpotrivă, concordan-
ţele v. gr. izolate din dacoromână ne pot duce, după cum
am văzut, numai în regiunea italică în care au existat
timp atît de îndelungat populaţie şi civilizaţie grecească.
De acolo, unele fapte de limbă cercetate mai sus şi mai
ales cele atestate în Transilvania puteau să ajungă pînă la
noi numai o dată cu coloniştii care au venit după victoria
lui Traian şi nu numai peste Balcani.
Cu altă ocazie, vom mai arăta şi alte urme vechi
greceşti în română, care în prezent formează obiectul

1
Cf. şi S. P u ş c a r i u . E/ades de linguistique roamairte. Cluj-Bucureşti,
1937, p. 1 5 ş.u. şi W . v o n W a r t b u r g , La posizione della lingua it. nel mondo
neolat. Leipzig, 1936 şi Die Ausgliederung der romanischen Sprachrăame.
H a l l e (Salle), 1936.

.118
cercetării noastre. Apoi Tom trata toată problema în
întregime 1 .
Pentru moment cele 24 de elemente vechi greceşti care
se găsesc numai în dacoromână 2 aparţin caracteristicilor
lingvistice specifice care formează personalitatea dacoro-
îiîâniei şi o despart, după timp şi spaţiu, de aromână, ceea
ce se va vedea mai bine în capitolul următor.
Numărul destul de mare al elementelor greceşti în
dacoromână poate fi înţeles şi din raportul numelor de
persoane greceşti, care au fost descoperite pe inscripţiile
Daciei. Acestea sînt în număr de 343 faţă de 1 860 romane
(I. I. Russu, o.c., p. 13). Purtătorii acestor nume greceşti
erau probabil tot din „Magna G-raecia", de unde au venit
direct, cu coloniştii în Dacia, la fel ca şi cuvintele cercetate
aici 3 .

1
Vezi iii D l i X , p. 2, o listă a p r o x i m a t i v ă a c u v i n t e l o r v e c h i greceşti
din l i m b a r o m â n ă , care a u f o s t cercetate pînă a c u m cu seriozitate ştiinţifică,
d a r care trebuie t o t u ş i a n a l i z a t e şi m a i p r o f u n d , p e n t r u a le p u t e a distinge
e p o c i l e şi centrele din care a u f o s t î m p i n s e spre orientul romanic.
2
A m ă g i , aprig, armie, boscoană (boseoni), b o t e j u n e , cilnioiu, cauc,
cicoare, colârez, f a r m e c (fermeca), luger, m a r t u r m ă n i e , m î n g i i a , n i ţ e i ,
pâringă, P a r i n g , proaspăt, prunc, staur, tulpină, tragăn, trufă (trufie) <
gr. rpucpvj, zestre.
3
E s t e greu să te a n g a j e z i cu nespeciaiişti în ccrcetări de l i n g v i s t i c ă
( v e z i şi D R III, p. 623). D a r , ca neiniţiatii să n u f i e l ă s a ţ i s ă se înşele, tre-
buie să s p u n că o b s e r v a ţ i i l e arheologului C. D a i c o v i c i (in Anuarul Insti-
tutului de Studii Clasice, voi. IV, 1 9 4 1 - 1 9 4 3 , p . 3 1 2 — 3 1 5 ) s î n t n e î n t e m e -
iate. S c o t în e v i d e n ţ ă , p e n t r u m o m e n t , n u m a i c i t e v a . Afină (vezi a c e a s t a la
l o c u l r e s p e c t i v ) o e x p l i c direct de la f o r m a afina, care e s t e a t e s t a t ă în s u d u l
Italiei şi n u este c u n o s c u t ă de nici un f i l o l o g r o m â n . în afară de a c e a s t a ,
m - a m o c u p a t aici c u c o n c o r d a n ţ e l e d a c o r o m â n e i cu dialectele greceşti şi
italieneşti ale f o s t e i M a g n a Graecia, ceea ce n - a f ă c u t n i m e n i p î n ă a c u m .
L a fel de n e î n t e m e i a t ă este afirmarea l u i C. D a i c o v i c i , că aş f i u r m ă r i t
s c o p u l de a „ d o v e d i originea s u d i t a l i a n o - g r e c e a s c ă a înaintaşilor noştri" ! !
( p . 315). î n s e m n ă t a t e a p e care o acord e l e m e n t e l o r v e c h i greceşti în d a c o -
r o m â n ă este p e n t r u fiecare critic de b u n ă c r e d i n ţ ă cu t o t u l clară din cele
s p u s e de m i n e . î n ceea ce p r i v e ş t e părerea c ă u n c u v î n t v i u al unei l i m b i
p o a t e a v e a p e n t r u istorie o valoare m a i m a r e d e c î t o frîntură a u n e i d e s c o -
periri arheologice, o g ă s i m în afară de alţii şi la C. B a t t i s t i , care s p u n e despre
a s t f e l de l u c r u r i : „materiale muto sulla p e r t i n e n z a etnica dei suoi possessori,
m e n t r e quello s u cui b a s a l ' i n d a g i n e glottologica, sia pure attraverso d u b b i
e t i t u b a n z e , p e r m e t t e magiori p r e c i s a z z i o n i " (în Românită e Germanesimo,
a cura di Iolanda de Blasi. F i r e n z e , 1941, p. 34).

.119
 VI.
ELEMENTE VECHI GERMANICE ÎN DACOROMÂNĂ

Şi acestea formează o mică parte a adstratului, care

a pătruns la noi în perioada de formare a dacoromânei
şi anume înaintea influenţei slave, atîta timp cît goţii şi
gepizii au locuit în Dacia, între sec. III—VI. Criteriul
după care trebuie să considerăm originea lor este din nou
structura fonetică latină vulgară şi apoi cea dacoromână,
la ale căror legi, în deplină forţă de acţiune, au trebuit să
se adapteze şi elementele germane, la fel ca şi în cazul
celorlalte limbi romanice.
Asupra acestei probleme nu vom insista aici prea
mult, ci ne vom ocupa doar de cazurile suficient cercetate
şi documentate de noi (în DR I I şi III) şi de alţii.
A (se) căina (verb reflexiv şi activ) este explicat de
Tiktin prin „klagen, j a m m e r n " ; ,,seine Theilnahme m.
Jds. Leid ăussern; J d n . bedauern, beklagen" ( = a (se)
jelui, a (se) văita, a deplînge; a-si demonstra participarea
la suferinţa cuiva; a-i părea rău de cineva, a-1 deplînge).
E s t e atestat pe întregul teritoriu dacoromân. Deoarece
el este u n verb de conjugarea întii şi — în unele regiuni —
este accentuat şi pe prima silabă, (se) căină, alături de
căinează (ca a cina, cu prezentul cinează < lat. cenare;
a lucra, cu prezentul lucră şi lucrează etc.) el se acoperă
total cu got. qainon „a plînge, a jeli" 1 .
Alte cuvinte germanice corespunzătoare au sensurile
,,jammern, klagen, wehklagen" etc. Verbe b. germ. ase-
mănătoare au pătruns şi ele în romanica de vest la con-
jugarea I ; aşa sînt wardon> it. guardare, f r . garder;
waron> prov. garar, fr. egarer etc.

1
P e n t r u qainon vezi F e i s t , Ei. Wb. ş i W a l d e - P o k o r n y , I, p. 655. A c e a s -
t ă e x p l i c a ţ i e a m d a t - o in a n u l 1929, Într-un referat ţ i n u t la „ M u z e u l limbii
r o m â n e " (Cluj) şi e a a f o s t a c c e p t a t ă şi de alţii (v. E . Gamillscheg, Româ-
nia Germanica, III, p. 176).
P e n t r u sensurile şi răspîndirea c u v î n t u l u i , v e z i D A s . v . înrudirea p e
care a s t a b i l i t - o Cihae cu participiul kajanîi, din v . sl. kajati (din care v i n e
r o m . a căi), n u p o a t e f i s u s ţ i n u t ă , p e n t r u că n o i n u a v e m în r o m â n ă d e r i -
v a t e de a c e s t fel. T i k t i n c i t e a z ă a c e a s t ă părere c a „ p r o b a b i l ă " , la f e l şi D A .
U n c u v î n t a t i t d e răspîndit şi care are s e n s u l i d e n t i c cu cel gotic, n u p o a t e
f i e x p l i c a t printr-o derivare f o r ţ a t ă . Se m a i p o a t e a d ă u g a şi că a (se ) căina
a produs f o r m a ţ i a n o u ă a se văicăra, prin încrucişare cu văita.

120
 Dacorom. cotropi: germ. troppus
Pentru că este vorba de cuvinte care au venit de la
popoare cuceritoare, aceluiaşi context social-semantic îi
aparţine şi dacorom. a cutropi (cotropi), care înseamnă în
general ,,a învinge prin forţă sau majoritate numerică o
ţară, o armată, o persoană, a acoperi şi zdrobi un lucru
sau o fiinţă printr-o masă de material aruncată sau că-
zută deasupra" (crengile cad în mormane şi cotropesc
iarba şi florile; o masă de oameni se năpusteşte asupra
cuiva şi-1 cotropeşte etc.).
Aşa se explică verbul rom. din v. germ. troppus
(vezi EBW® 8938 : fr., prov. trop „(prea) mult", fr. t>\ru-
peau, troupe; catal. atropellar „a se năpusti, a răsturna").
A cutropi apare ca u n derivat din *controppire, cu pre-
fixul co(n)-, care se găseşte în cufunda, copleşi, coperi,
covîrşi etc. l .
Acest semantism apare mai ales în fr. attrouper, at-
troupement, it. attruparsi „a se găsi, a se înghesui în număr
mare, în trupă (truppaattruppato „înghesuit" (despre
mulţime), în cuvîntul rom. a pune (lucrurile) „claie peste
grămadă". La fel în sp. atropar „a aduna în grămadă",
atropellar „a trînti la p ă m î n t " (cf. mai sus ram. a cotropi ),
atropar el heno esparcido y sec o „a aduna în căpiţe mici
finul împrăştiat şi uscat" ; atropado „euidadoso" ( = gri-
juliu, cu băgare de seamă), cosemantio cu rom. cotropit
de gînduri. (Exemple din opera luiPereda, vezi Garcia-
Lomas, BiaL, p. 74).
Dacorom. grind, pl. grinduri, s.n. este şi el precis
explicat de Tiktin ca „ridicătură, dună, banc de nisip".
1
D e r i v a r e a l u i culropi din g e r m a n i c ă o dă S. P u ş c a r i u , L R , I, p-
2 7 3 ; el p o r n s t e de la thorp, ia f o r m a sa l a t i n i z a n t ă troppus şi s p u n e : „ Ş i
l a n o i t r e b u i e s ă f i e x i s t a t u n *trop. D i n e x p r e s i a c u *tropul ( = în n u m ă r
mare) s - a f o r m a t v e r b u l cutropi (cotropi), t o t a ş a c u m din cu virh ( = c u
u n v i r f ) s - a f o r m a t v e r b u l covirşi. F a p t u l că cutropi n u le este c u n o s c u t
românilor de dincolo de D u n ă r e ar fi o i n d i c a ţ i e c ă a c e s t c u v î n t , care e x -
p r i m ă t o c m a i i n v a d a r e a ţ i n u t u l u i n o s t r u de către cetele invadatorilor d e
origine germanică, s - a f o r m a t în n o r d u l D u n ă r i i " . (Cf. m a i sus a căina).
t a explicaţiile l u i S. P . a m a d ă u g a t şi noi alte d o v e z i s e m a n t i c e , care p o r -
n e s c de la n o ţ i u n e a de „ H a u f e " ( g r ă m a d ă , m o r m a n ) , de u n d e p r o v i n e şi
t e r m e n u l a se îngrămădi (gindurile, grijile) asupra c a p u l u i c u i v a ( D A s . v . ,
p. 296). î n t e x t e m a i v e c h i g ă s i m verbul a grămădi c u sensul „ a î n g h e s u i
(tare) p e c i n e v a , a se repezi, a se n ă p u s t i asupra l u i " : „ Ş i l e - a u eşit m o j l -
c i m e a î n a i n t e la locuri s t r i m t e şi i - a u g r ă m ă d i t " (din Cronica lui Muşte).
T i k t i n p. 696. T o a t e a c e s t e f a p t e l ă m u r e s c pe deplin istoria lui cutropi.

.121
 Cuvîntul este cunoscut pe tot teritoriul dacoromân
(vezi 1)A s.v.), dar el a primit mai ales un sens antropogeo-
grafic, prin păstorii transhumanţi, (tar e îşi păşteau turmele
pe malul Dunării şi mai ales prin bălţile Dunării. P e bancu-
rile de nisip (grinduri ) se retrag turmele cînd apele marelui
fluviu ies din matcă. De aceea bănuim o pătrundere a
cuvîntului din Carpaţi spre Dunăre. Bancurile de nisip se
formează deseori din aluviuni, din pietriş şi nisip, care au
fost, în unele părţi, aduse la mal de apele revărsate. Ele
vor deveni cu timpul ridicaturi evidente pe cîmpia încon-
jurătoare.
C. Diculescu 1 a văzut bine sensul cuvîntului şi 1-a
pus în legătură eu u n vechi germanic Grind (frizona de est
Grind „nisip, banc de nisip", elveţian Grind „ridieătură
de pămînt în formă de con, banc de nisip" etc.).
Mai observăm că găsim la Walde-Pokorny, I, p. 656
ş.u., s.v. ghrendh- istoria familiei cuvintelor susamintite :
ags. grindan „a măcina", nhd. Grund „nisip", ahd. in
grente ,,in argillosa terra", v. isl. grandi „banc de nisip sub
apă", germ. Grind „pietriş", ahd. grint şi în compusul
gotic grinda-fradhjis, dintr-un adjectiv grinds „măcinat"
etc.
După cum am mai spus în altă lucrare 2, dacorom.
grind nu poate fi explicat în nici u n caz din v. sl. greda
„grindă", pentru că se opune sensul şi în special genul.
Din baza slavă avem rom. grindă, cu pluralul grinzi (ca
oglindă, oglinzi etc.) şi numai pentru că pentru grind nu
s-a p u t u t găsi altă explicaţie, s-a acceptat fără altă cer-
cetare legătura lui cu amintitul cuvînt slav. într-adevăr,
apare în unele limbi slave, la formaţii mai tîrzii, din greda
sensul secundar şi deci mai tîrziu de „strat, banc de nisip" :
ser. greda „banc de nisip", alături de „grindă", slov. grede,
pl. „dune", rus. hrajâda „albie îngustată, loc puţin adînc
1
G. D i c u l e s c u p r e v ă z u s e adevărul în lucrarea sa Die Gepiden. Leipzig,,
1922, cu convingerea că trebuie să a d m i t e m în l i m b a r o m â n ă u r m e v e c h i
germanice, ceea ce a m a f i r m a t şi e u în D R II şi I I I . C. D . , care era m a i m u l t
istoric şi arheolog, n u p u t e a aplica c u s t r i c t e ţ e n o r m e l e l i m b i i r o m â n e ,
p e n t r u relevarea e l e m e n t e l o r v . germ. P e n t r u unele dintre ele, el a f ă c u t
t o t u ş i propuneri b u n e , care trebuie cercetate in continuare. î n t r - o d i s c u -
ţ i e asupra operei sale, a m considerat e x p l i c a ţ i a l u i p e n t r u grind ca î n t e -
meiată (vezi D R ) .
2
L L , I, 2, p . 1 6 3 .

.122
în a p ă " etc., despre care Berneker, SEW, p. 348 si Walde-
Pokorny spun : „se pare totuşi că folosirea figurată a lui
greda are motivarea sa".
Dar în română nu am mai întîlnit, aşa cum am mai
spus, transformarea unuia şi aceluiaşi cuvînt în două exem-
plare, unul neutru celălalt feminin' şi cu atît mai puţin
la un cuvînt ca grind, aşa de răspîndit şi cu un sens atît
de concret.
î n nici u n loc atestat nu avem nici cel mai mic indiciu
în legătură cu o înrudire de sens între grindă şi grind
„banc de nisip", ci sensul general al lui grindă este de
„bîrnă" cu care se construieşte tavanul unei încăperi şi
uneori sensul foarte clar de „scîndură groasă". De vreme
ce, în afară de aceasta, grind şi grindă au aceeaşi arie geo-
grafică, trebuie presupus că au — pe teritoriul românesc —
aceeaşi vîrstă, ceea ce înseamnă că ar fi trebuit să păstreze
şi aceeaşi formă (feminin) ca si formele slave. N-am p u t u t
găsi nici o altă posibilitate de explicare nici în evoluţia
sensului şi nici în morfologia altor cuvinte româneşti, astfel
încît sensul secundar din formele slave apare ca o simplă
asemănare cu cel românesc, un fenomen pe care-1 întîlnim
deseori în astfel de procese lingvistice.
Alte două cuvinte, împreună cu deriv aţele lor, se
grupează în jurul ideii comune : „lemn" (cherestea, lemn
de foc) sau „o parte tăiată dintr-un lemn".
Unul este stinghe „drug subţire de lemn", care vine
din v. germ. stânga, mai precis de la diminutivul stingil,
care s-a ataşat la grupul cuvintelor latineşti ungfnjki >
unghe (= unghie), ang(u )lus > un-jhi. Forma româ-
mânească se explică prin transformarea lui gl > glii, un
proces care a avut loc şi la elementele v. germ., care au
p ă t r u n s — în vremea latinei vulgare — în limbile romanice
(cf. it. chiooeare < longob. klohhon, nordit. djora < g o t .
globa „stinghie bifurcată" etc. E E W 3 s. v.). Explicaţia
a fost acceptată de M. Liibke, în E E W 3 s.v. sting'ils
(mhd. Stingel), de von Holthausen 1 şi de E. G-amillscheg 2.
Al doilea exemplu este dacorom. buştean, care vine
din v. germ. buska „lemn de foc" sau bosk(i), cu o familie
bogtă în limbile romanice, după cum se poate vedea la

1
Etym. Wb. der gol. Spr.
2
Romania Germanico, III, p . 175.

.123
F E W s. v., de ex. fr. buche, buchet-, bois etc. De la acelaşi;
cuvînt de bază avem şi derivatul (cu suf. colectiv rom. -ai )
buşeai „mici bucăţi de lemn putrezit, care, atunci cînd sînt
uscate, sînt bune de aprins focul"
Aici îl amintim şi pe brustur. El provine, atît în ceea
ce priveşte sensul, cît şi forma, de la baza v. germ. burst2
(v. isl. burst „Borste" = păr de porc); „DacMirst"
( = coama acoperişului), Bursti „Biirste" ( = perie), ags.
byrsi „Borste", ahd. burst, m.n. bursta f. „Borste" etc.
Deoarece găsim în alte derivate ale acestei familii
sensurile de „aspru (despre stofe); scai, arici" etc. (pentru
acestea vezi Walde-Pokorny, II, p. 131 ş.u.), va fi uşor de
înţeles şi sensul rom. brustur, ale cărui flori (ca scaiul),
atunci cînd sînt coapte, devin ca acele, ca un pămătuf
cu pori ascuţiţi. Imaginea este asemănătoare cu o perie.
Ca formă, sg. burst a trecut la pl. în -uri (după modelul
lui fag — fagur — faguri, mase., ţărm — ţărmuri neutru
ele.) şi nu este nevoie să presupunem ca rădăcină un di-
minutiv în -il (lat. -ulus, rom. -ur, ca în mascur etc.).
Cînd analizăm „lucrurile" în lealitatea lor, în raport
cu noţiunile („aspru", „perie", „arici" etc.), cred că pot
fi luate în considerare şi plantele cu flori şi fructe ţepoase,
care se folosesc pentru a freca şi a spăla materiale şi piele,
pentru a spăla şi a ţesăla caii etc., atunci cînd omul nu are
la. îndemînă perie sau ţesală. Şi astăzi îşi freacă ţăranul
unele obiecte şi chiar şi calul cu u n şomoiog de paie sau
fîn, cînd îi lipsesc ţesala şi peria, care ajută prin asprimea
lor la curăţat 3 .
Alături de brustur se găseşte, din punct de vedere
social-semantic, şi grapă, ane, după unele expresii daco-
române încă în uz, trezeşte impresia că mai demult a
însemnat „spin" cu care putea fi grăpat cîmpul. Cuvîntul

1
Ye/:i amănunte, in lucrarea m e a Cheie penţru înţelegerea continuităţii
noştri' in Dacia prin limbă şi toponimie.
2
A m d a t a c e a s t ă e x p l i c a ţ i e la „ M u z e u l limbii r o m â n e " (Cluj), in
a vini ) 9 2 6 . L a fel îl e x p l i c ă şi E . G a m i l l s c b e g în Romania Germanica, III
p. 1 7 5 .
a
A m i n t e s c că brustur este a t e s t a t şi în f o r m a brustan, care presupune
o f o r m ă originară brust (cf. buştean ) şi care se î n t i l n e ş t e în a c c e p ţ i a „brus-
tr.re" in Transilvania, la nord d e Mureş, aşa c u m am s t a b i l i t eu î n s u m i .
A s t f e l , el p o a t e fi considerat c u v î n t de origine gepidă. D e s p r e alte spccii (ie
p l a n le c a r e s e a m ă n ă cu f r u n z e l e brusturelui şi p e n t r u care se f o l o s e ş t e a c e -
iaşi n u m e , cf. P a n ţ u , Pl., p. 28, 2 9 „ T e l e l i a s p e c i o s a " , „ L a p p a m a j o r " ,
, L a p p a t o n i c a t o s a " e t c . Vezi şi D A s.v.

.124
 se depărtează ca sens şi mai ales ca aspect fonetic şi gen
de alb. grep „crochet, hamecon", la care trimite, fără
temei, şi DA, dar se acoperă cn formele romanice : it.
grappa „scoabă, cirlig", prov., cat., sp. grapa „scoabă de
fier", it. aggrappare, v. fr. agrapper „a apuca" etc. î n
ALF (Atlasul lingvistic francez) găsim ca sinonime pentru
herse „grapă" pe epine şi grappin, cu vb. dial. grapină
„herser" ( = a grăpa), aşa cum intilnim în dacoromână p e
tirn „mătură din nuiele cu spini" (sl. trănu „spin") şi cu
sensul de „grapă". Deoarece avem şi în limbile germanice
derivate de la u n hrappa, „cîrlig" (REW 3 4760) şi deoarece
R . Braungart şi P . Leser 1 au dovedit influenţe gotice la
unele forme ale plugurilor româneşti, împrumutul cuvîn-
tului grapă, în Dacia, de la germani apare suficient lă-
murit 2.

VII.
CARACTERISTICI LINGVISTICE DACOROMÂNE
UN ZID DE SEPARARE ÎNTRE AROMÂNĂ
ŞI DACOROMÂNI

Pe baza unei cercetări aprofundate a celor două limbi

ce reprezintă astăzi latinitatea răsăriteană, dintre care una
în îndepărtatul sud al Balcanilor şi cealaltă în nordul
Dunării, ajunge la stabilirea unui bloc de peste 400 de
unităţi care aparţin tezaurului lexical al dacoromânei,
prin care aceasta din urmă dovedeşte, fără greutate, exis-
tenţa unui strat romanic important în fondul ei de bază.
Aceste unităţi sînt ca nişte stîlpi puternici ai unei clădiri,
care nu pot fi înlăturaţi din locul lor prin nici un fel de
argumentări abstracte, oricît de subtile ar fi ele, pentru că
întreaga unitate de construcţie a dacoromânei, o limbă
veche de două mii de ani, se opune acestui fapt. Să vrei
să scoţi dintr-un organism vechi fire şi părţi pe care le

1
Die Urheimat der Landwirtschaft. 1912, p. 244.
2
O e x p u n e r e a m ă n u n ţ i t ă a problemei se a f l ă în Concordances ling-
vistiques entre le roumain et Ies parlers de la zone pyreneenne. Cluj, 1937, p . 6
ş . u . ; cf şi E . Gamillscheg, Romania Germanica, I, p. 367, u n d e p o r n e ş t e
d e la u n gotic Krappa, p e n t r u f o r m e l e v e s t - r o m a n i c e . P e n t r u alb. grep n u
trebuie u i t a t nici gr. YpuroS; „ c u r b a t , î n c o v o i a t " -/p-j9-Troţ „ c o n d o r " e t c .

.125
conţine ţesutul său, nu înseamnă numai să-i mutilezi
temelia originară, ci să-i şi vatămi forţa funcţională a
unităţii sale artistice, care reprezintă — cînd e vorba de
limbă — mijlocul de exprimare a spiritului uman creator.
Ce-ar fi să pui la îndoială originalitatea unui poet autentic
şi să afirmi, doar pe bază de prezumţii, că a luat de la
alţii u n număr considerabil de expresii poetice, care sînt
în fond forma potrivită pentru ideea de bază şi pentru
conţinutul unei opere unitare ? Ar fi o încercare zadarnică,
o simplă negare.
Astfel trebuie apreciate cele peste 400 de exemple
despre care se va vorbi aici. Ele se găsesc numai în daco-
română şi pe baza nici unei ipoteze nu au p u t u t fi aduse
la noi din spaţiul Balcanilor, unde ele nici nu există.
Aceste cuvinte nu sînt atestate în aromână de unde ar fi
trebuit să vină la noi în forma care să fi corespuns neapărat
normelor ambelor limbi.
Acest grup cuprinde următoarele elemente 2 :
abia, adv. 224
acar, sb. m. CDDE 4
aceră, sb. f. CDDE 7
acice, adv. CDDE 9
aciia, vb. aciua, vb. LL I I , 1—2, p. 43
adăpost, sb. n. 2573
ager, adj. 280
agest, sb. n. 277
agura, v b . 780
agust, sb. CDDE 24
aiepta vb. CDDE 27
aiepta 2, vb. CDDE 28
alboare, sb. f. 324
albie, sb. f. 392
amăgi, vb. CDDE 52
ameninţa, v b . 5584
arat, sb. m. CDDE 68
1
Colegul T. P a p a h a g i , de la U n i v e r s i t a t e a din B u c u r e ş t i , m i - a con-
f i r m a t , în c a l i t a t e a lui de m a c e d o r o m â n , că ele lipsesc din dialectul l u i ,
a l cărui dicţionar este sub tipar . [Vezi a c u m T a c h e P a p a h a g i , Dicţionarul
dialectului aromun [ B u c u r e ş t i ] , ed. 1: 1 9 6 3 ; ed. I I : 1974. N.ed.]
2
N u m ă r u l care u r m e a z ă d u p ă u n e l e c u v i n t e t r i m i t e la n u m ă r u l din
R E W . Indicaţia C D D E este u r m a t ă de n u m ă r u l c u v î n t u l u i din a c e s t dic-
ţionar. A c o l o , cele m a i m u l t e dintre formele din listă se a f l ă în ordine alfa
Jjetică ; de a c e e a n u m a i d ă m alto indicaţii. [N.ed. : a m p ă s t r a t ordinea cu"
v i n t e l o r din original, care î m b i n ă criteriul a l f a b e t i c c u cel e t i m o l o g c ] . -

.126
 arc, sb. n. 618
arcar, sb. m. CDDE 77
armăsar, sb. m. 177
armie, armig, sb. m. D E X,
2, p. 4 1 4 - 4 1 5
aseuţi, vb. 2775
asin, sb. m. 704
aspru, adj. 708
astruca, vb. CDDE 106
atinge, vb. 768
aţipi, vb. 8656
aţîţa, vb. 769
atuncine, adv. CDDE 113
barbur, -e, sb. m. 949
beş, sb. 9382'
bătător, adj., sb. n. CDDE 145
beţiv, adj., sb. CDDE 154
beţiţ, adj., sb. CDDE 155
sbea, vb. CDDE 156
blînd, adj. 1151
boar, sb. m. 1180
bour, sb. m. 1351
botejune, sb. f. CDDE 169
bracă, sb. f. 1252
brăcire, brăcină, sb. f. 1258
(îm)brăca, (des)brăca, vb. 4281
brăţară, sb. f. 1254
brîneă, sb. f. 1271
bucea, sb. f. 1360
bucium, sb. n., buciuma, vb. 1369
calce, sb. f. 1534
călcător, adj., sb. m. CDDE 219
(în)călţămînt, sb. n. CDDE 221
(în)călţare, sb .f. CDDE 222
(în)călţa, vb. CDDE 224
căldăraş, sb. m. 1686
căpeţel, sb. n. 1636
(în)căpăstra, căpăstra, vb. 4342
caprifoi, sb. m. 1652
căra, vb. 1721
car (iu), sb. m. CDDE 259
cărindar, sb. n. CDDE 253
cărmăna, vb. CDDE 264

.127
căsar, sb. m. CDDE 280
căscăun(d), sb. 1732
căşuna, vb. 6029
cauc, sb. n. 1773
ceaţă, sb. f. CDDE 300
cep, sb. m. n. 1935
cerbar, sb. m. 1843
cercel, sb. m. 1939
cearcăn, sb. n. CDDE 312
cerca, vb. CDDE 313
cerceta, vb. 1943
încerca, vb. CDDE 315
cuceri, vb. 2154
cet(u), sb. = lat. quietum; ceţoasă, a d j . Densusianu,
T.H., 54
ceteră, sb. f. 1953
cicoare, sb. f. CDDE 335
încînta, vb. CDDE 355
ciura, vb. CDDE 366
scoace, vb. CDDE 373
comînda, vb. 2084
copleşi, vb. 2102
cotătoare, sb. f. (din vb. căuta) „oglindă" CDDE 295,
„Revue de Transylvanie" I I I , nr. 1, cf. D R I X ,
p. 373, 374
credinţă, sb. f. 2306
crunt, a d j . 2343
cugeta, vb. 2027
încuia, vb. 2392
cumeta, încumeta, vb. CDDE 434
cumpăra, vb. 2094
scumpăra, vb. CDDE 441
cumpăta, vb. 2099
cumpăt, sb. n. 2099
cumpli, vb. 2101
curătură, sb. f. CDDE 452, cu derivatele :
curăciune, sb. f. etc. CDDE 453
curechi, sb. m. 1872
curge, curre, vb. 2415
curs, sb. n. 2421
(s)cursoare, sb. f. CDDE 459
scurge, vb. CDDE 461
încura, vb. CDDE 463

.128
cute, sb. f. 2275
cutreiera, vb. 8835
cu tropi, Yb. 2186, Puşcariu, L.R., 273
dator, a d j . 2492
deda (a se), vb. 2511
defăima, vb. (v. faimă)
delioea, vb. CDDE 481
desghioca, desghiora, (dejgheura), vb. 2011
desmînta, vb. 5661
deşidera, deşira, vb. 2593
destinde, vb. 2588
drepnea, vb. 2769
duios, a d j . 2727
dumestnic, adj. 2732 şi CDDE 522
dura, vb. 2805
duroare, sb. f. 2724
dururos, adj. 2725
faeli(i)e, sb. f. 3137
fagur, sb. m. 3227
faimă, sb. f. 3176
farmec, fermeca, vb. 6462
(în)făşura, (des)făşura, vb. 3212
fătăciune, sb. f. 3270
fă tare, sb. f. 3130
(des)făca, vb. CDDE 568
făurar, sb. m. 3231
feregar, sb. n. CDDE 578
ferice, a d j . 3236
fiară, sb. f. 3264
fierbinte, adj. CDDE 587
fîn, sb. m. 3247
fînaţ, sb. n. CDDE 590
(des)fira, (in)fira, vb. CDDE 597, 598
fiulare, sb. f. 3278
Florii, sb. f. CDDE 605
floaeăn, sb. 3376
florar, sb. m. 3378
foaie, sb. f. 3415
(în)fuleca, vb. 3417
(su)fleca, vb. 8432
forfeca, vb. 3436
foarte, adv. 3457

.129
9 — o. 548
focar(e), sb. n. 3398
fraged, adj. 3465
freamăt, sb. n. 3493
frigare, sb. f. CDDE 643
(în)frînge, vb. 4412
frîmbie (frînghie), sb. f. 3308
(în)frîna, vb. 4411
frumos, a d j . 3450
fruntar(e), sb. 3534
(în)frunta, vb. CDDE 661
(în)frunzi, vb. CDDE 633
f r u p t , sb. 3537
fugaci, adj. CDDE 668
f u m a r , sb. 3568
fumega, vb. 3570
f u m u r , a d j . 3569
(cu)funda, vb. 2140
(în)funda, vb. CDDE 683
furnica, vb. 3446
fuştel, sb. 3618
găinaţ, sb. 3662
găun, sb. 2294
gemăt, sb. n. 3724
gheura, (dejgbieura), v b . v . mai sus
gint, sb. n. 3735
grăsun, sb. m. CDDE 750
gratie, sb. f. 2304
grătar, sb. n. CDDE 753
graur, sb. m. 3850
greier, sb. m. 3900
greutate, sb. f. 3856
(în)greuna, vb. CDDE 760
grecioasă, a d j . CDDE 759
grue, sb. f. 3896
ierba, vb. CDDE 798
im, sb. n. 5058
imos, a d j . 5054
ima, v b . 5058
îmbi,-e, num. 411
îmbina, vb. 4280
împresura, vb. CDDE 825
împuta, vb. 4324
iie, sb. f. CDDE 832

.130
 încări, vb. 4339
încet, a d j . 6958
înceta, Yb. CDDE 845
încînde, încinge, vb. 4346
incinta, vb. CDDE 849
încurca, vb. 4360
îndărăt, adv. 2582
înde, prep. CDDE 853
tutinderea, (pre-), adv. CDDE 856
îndura (a se), vb. 4386
înger, sb. m. 458 a
îniepta sau aiepta, vb. 2835 ; CDDE 865 ( v . ş i l a litera a )
însura, vb. (din solurn) CDDE 871
întărită, vb. 4491
înţelept, a d j . CDDE 874
înţelepciune, sb. f. CDDE 875
înţîna, vb. 8654
ainte, adv. 4
adinte, adv. CDDE 884
întinge, vb. 4504
invita, vb. 4535
jude, sb. m. 4599
judec, sb. m. CDDE 908
jugar, adj. 4604
junghetură, sb. f. 4607
genune, sb. f. 3938
cunjura, vb. CDDE 925
lamură, sb. f. 4869
lapţi, sb. m. pl. 4828
lard, sb. n. 4915
lăture, sb. f. 4934
laur, sb. m. 4943
lăuruşcă, sb. f. 4814
legumă, sb. f. 4972
lemnamă, sb. f. 979
leşie, sb. f. 5089
limbut, adj. CDDE 985
lin, a d j . 4977
lindic, sb. m. 4886
întruloca, vb. CDDE 1006
hicoare, sb. f. 5144
luntre, sb. f. 5071
luptă, sb. f. 5148

1.31
măcelar, sb. m. CDDE 1034
măiestru, adj. 5229; CDDE 1043
mîrlan, sb. m. LL I , 2, p . 170
m a r t u r , sb. m. 5385
măruntaie, sb. f. pl. 5596
mătuşe, sb. f. 424
measer, adj. 5608, eu derivatele :
mesereare, sb. f. şi
mişel, adj. 5607
mistreţ, adj., sb. m. C P D E 1087
mesteacăn, sb. m. 5398
mică, sb. f. 5559, cu derivatele :
nimica, adv. 5885 şi
Bmicura, vb. CDDE 1098
mîneca, vb. 5296
mînc, a d j . CDDE 1126
mînie, (manie), sb. f. Puşcariu, Etym. Wb. 1087
mîngîia, vb. CDDE 1131
mintă, sb. f. 5504
minune, sb. f. CDDE 1138
mîrced, a d j . 5346
mişină, sb. f. 5621; CDDE 1140
molcel, a d j . 5648; CDDE 1144
moleaţă, sb. f. CDDE 1145
muche, sb. f. 5797
mura, vb. CDDE 1152
mulsoare, gb. f. CDDE 1166
mulţumi, vb. (mulţ-ani, mulţam, etc.) 487
muncel, sb. n. 5670
muscel, DR I I I , 819
mustra, vb. 5665
mutător, adj. CDDE 1193 şi derivatele :
mutătură, sb. f. CDDE 1194 şi (stră)muta, vb. CDDE
1195;
muţa, amuţa, vb. 5707; CDDE 1196,1197
mieru ( = lat. merus) 5535
muced, adj. 5711
nap, sb. m. 5821
nărtos, adj. CDDE 1204
năsut, a d j . CDDE 1206
neg, sb. m. 5807
negoţ, sb. n. 5881
neguţa, vb. CDDE 1217

.132
 neguţător, sb. m. CDDE 1218
neted, a d j . 5929
ninge, vb. 5926, cu d e r i v a t u l :
ninsoare, sb. f. CDDE 1232
nucet, sb. n. 5981
nuia, sb. f. 5967
nutreţ, sb. n. 6004
ulcea, sb. f. 6059
aorea, adv. 4176
opu (este), sb. n. 6079
orbeca, vb. 6086
ospăta, vb. 4199
oai-ă, -e, sb. f. CDDE 1295
pace, sb. I. 6317, eu derivatul :
împăea, vb. 6132
păcuină, sb. f. 6327
păcură, sb. f. 6483
pai, sb. n. 6161
păioară, sb. f. 6167
împăna, vb. 6114
pănăta, vb. 6630
păraţ, sb. 6159
părete, sb. m. 6242
părinc, sb. 6196
părîngă, sb. f. 6455
pas, sb. m. 6271
p ă s a 1 , vb. 6267
p ă s a 2 , vb. 6391
păs, sb. n. 6394
apăsa, vb. 544
pasăre, sb. f. 6268
păsat, sb. 6517
păstor, sb. m. 6279
pătlagină, sb. f. 6577
pecingine, sb. f. 4306
pentru, prep. CDDE 890
peţi, vb. 6444
pielcea, sb. f. CDDE 1380
împinge, vb. (prepinge) 4309
piuă, sb. f. 6496
plăpînd, a d j . 6174
(îm)plini, vb. CDDE 1407
plointe, sb. CDDE 1414

.133
por, sb. m. 6670
porcăreată, sb. f. 6658
porumbă, sb. f. CDDE 1432
porumbar, sb.n. CDDE 1433 .
pradă, sb. f. 6714
prăda, vb. 6715
prădător, sb. m. 6717
pregeta, vb. 6492
preţ, sb. n. 6746
pricepe, vb. 6399
primar, adj. 6749 .
cuprinde, vb. 2106
deprinde, vb. 2574
despune, vb. 2682
răpune, vb. 7225
supune, vb. 8469
punge şi împunge, vb. CDDE 1469, 6850, cu'derivatele :
puntură, sb. f. CDDE 1471 şi
străpunge, vb. CDDE 1473
pupa, vb. 6854
purcede, vb. 6765 a
rădiche, ridiche, sb. f. D E I I I , 390
răpciune, sb. 4047a; LL I I , 37
răschia, vb. 7072
răsfăţa, vb. CDDE 565
răspunde, vb. 7427
răsufla, vb. (v. sufla)
rătăci, vb. 2905
rătund, adj. 7400
reţea, sb. f. 7255
revărsa, vb. 7276
rînced, adj. 7640
r u t ă , sb. f. CADE
săcset, adj. CADE
salbie, sb. f. 7558
Sălta, vb. 7551
sămăna, v b . 7925
Bărba, vb. 7872
scoare, 7739
scoarţă, sb. f. 7742
scroafă, sb. f. 7748
scut, sb. n. 7759
şerb, sb. m. 7876

.134
sîmcea, sb. f. 7823
sor (<sSlum), sb. n. D E E I I I , 1090
spaimă, sb. f. Puşcariu, Mm. Wb. 1611; CADE s.v.
spumega, vb. Puşcariu,. Etym. Wb. 1634
stat, sb. D E X , 1, 118
staul, sb. n. 8209
şterc, sb. 8245
strat, sb. n. 8292
subţia, vb. 8308 .
suc, sb.n. 8419
suferi, vb. 8428
suferinţă, sb. f. 8428
sugel, sb.m. 7904
sui, vb. şi ire, vb. .864, 4545
suleget, 8376
sumete, vb., 8382
supăra, v b . 8453
ţărînă, sb. f. Puşcariu, Etym. Wb. 1714
ţ ă r m , sb. n. 8665
ţeastă, sb. f. 8682
ţăst, sb. n. 8686
teamă, sb. f. 8737
timplă, sb. f. 8630
tindă, sb. f. 8639
tîrţiu, sb. m. 8679
trăgăna, vb. 8837
trepăda, vb. 8881
trist, adj. 8918
trunchi, sb. n. 8955
tun, sb. m. Puşcariu, Etym. Wb. 1772
tuşina, vb. 8783
umed, a d j . 4233
unchi, sb. m. 838
urca, vb. 6098
uşior, sb. m . 6116
vad, sb. n. 9120
văpaie, sb. f. 9147
vier, sb. m. 9239
viers, sb. n. 9248
vînat, sb. n. 9189
vinaţ, sb. 9337
vintre, sb. 9205
vintricel, sb. n. 9208

.135
vioară, adj. 9357
vitreg, a d j . 9400
volbură, sb. f. 9447 şi CDDE 785
bulbuca, vb. 9444; CDDE 788
învoit, adj. 4540; CDDE 790
suvoalbe, vb. CDDE 793
sovîlta, vb. CDDE 794
suvulea, vb. LL I I , 54 — 58
zănatic, adj. Puşcariu, Etym. Wh. 1928
zău, sb. m. 2610
zestre, sb. f. 2618
La această mulţime de cuvinte, dintre care majori-
tatea sînt indispensabile exprimării în dacoromână, se
va opri cu interes orice oereetător lingvist şi va trage —
fără ezitare — concluzia că este imposibil de presupus că
ar fi putut veni din sudul Dunării u n val lingvistic atît
de putrnic, despre care acolo, astăzi, nu se mai găseşte
nicio urmă.
Cei care contestă continuitatea noastră în Dacia
susţin încă - fără temei, oi numai pentru că folosesc
lipsa de date istorice din evul mediu — că dacoromânii au
venit din sudul Dunării în secolul al XlII-lea. Dar prin
ce şoc fantastic ar putea fi explicată pierderea de către
aromână a unui grup organic de cuvinte latine în aşa scurtă
vreme? Şi prin care altă minune ar fi p u t u t „păstorii
nomadizanţi", care şi-ar fi părăsit patria originară din
Balcani, să păstreze în Carpaţi aceste cuvinte? Mai de-
grabă cei care au rămas acolo ar fi p u t u t păstra părţi
organice ale limbii lor moştenite, decît ceilalţi, care ar fi
pornit în lungi pribegii şi astfel erau expuşi influenţelor
de neocolit ale popoarelor pe la care treceau şi cu care tre-
buiau să convieţuiască ulterior.
Se pot îngrămădi tot felul de explicaţii atunci cînd
este vorba de cazuri puţine şi rare, dar din sute de exem-
ple se întăreşte, cu forţă elementară, concluzia : acest bloc
de unităţi lingvistice este autohton numai în Dacia şi
s-a putut menţine aici numai prin statornicia românilor,
încă de la începuturi, în aceste ţinuturi.
O singură obiecţie poate fi ridicată faţă de valoarea
concretă a grupului despre care este vorba şi anume că
această valoare nu a fost recunoscută mai devreme. Dar
limba dacoromână pînă acum de-abea şi-a deschis drum
.134
«pre adîncurile ei şi lingvistica românească doar de cîţiva
ani a început să sondeze, cu prudenţă, aceste adîneuri,
mai ales prin imboldul pe care 1-a primit de la geografia
lingvistică.
De aceea, chiar dacă nu am cunoaşte celelalte stra-
turi din structura dacoromânei, forţa doveditoare a mate-
rialului de limbă latin, care a fost prezentat în acest capi-
tol, pune un puternic obstacol in calea oricărei încercări
de a căuta originea bazei poporului nostru în altă parte
decît în Carpaţi.
Acestui punct de vedere li s-au alăturat şi cercetători
străini obiectivi, căci cei veşnic negativişti se elimină de la
sine, deoarece ei nu puteau pătrunde în toate tainele lim-
bii noastre 1 .
Adevărul ştiinţific îşi face drum cu greutate, chiar
la specialiştii uneia şi aceleiaşi discipline şi, ca să pătrundă
în sfere mai largi, sînt necesare toate mijloacele care folo-
sesc la difuzarea cărţii.
Adevărul despre problema românească nu poate fi,
însă, nici forţat, nici înlăturat, ci el îşi croieşte drum în
ştiinţă, chiar dacă mai încet, îndeosebi prin unii savanţi
de renume european, ca E. Gamillscheg, Bartoli, Jaberg,
Wartburg şi alţii. Aceştia (şi mai ales primul) au afirmat
convingerea lor despre continuitatea românilor în Dacia,
pe bază de date noi 2 , despre care Atlasul lingvistic român,
din care nu au apărut pînă acum decît 3 volume, a atras
atenţia.
1
A c e a s t a e s t e e a u ţ a p e n t r u care s-a p u t u t t n t î m p l a c a şi Î n v ă ţ a ţ i b i n e
i n t e n ţ i o n a ţ i , d e e x . istoricul francez F . L o t , s ă se lase d e r u t a ţ i in problema
n o a s t r ă , din c a u z a lipsei de d a t e istorice d i n p e r i o a d a e v u l u i m e d i u şi să
a c c e p t e i p o t e z a u n e i imigrări a d a c o r o m â n i l o r din s u d u l D u n ă r i i . F . L o t
î o l o s e ş t e , tn cercetările sale, şi a r g u m e n t e l i n g v i s t i c e şi, p e n t r u că el c u n o a ş t e
valoarea lor, v a a j u n g e şi la a l t e concluzii d a c ă a f l ă noile realităţi despre
l i m b a n o a s t r ă . D e s i g u r , el n u c u n o a ş t e l i m b a r o m â n ă şi de aceea ar f i f o s t
m a i nimerit d a c ă ar f i declarat a c e a s t ă p r o b l e m ă d r e p t n e h o t ă r t t ă . P u n c t u l
s ă u de vedere a f o s t criticat cu o b i e c t i v i t a t e şi de G. I. B r ă t i a n u , In Origines
et formation de l'unite roumaine, B u c u r e ş t i , 1943, p . 63 ş.u. şi m a i tn a m ă n u n t
în cartea lui, a p ă r u t ă Jn română, f r a n c e z ă şi a c u m şi in i t a l i a n ă , Un enigma
e un miracolo storico: il popula romeno. B u c u r e ş t i , 1942, p. 17 ş.u. î n c e e a
ce p r i v e ş t e asemănările dintre d a c o r o m â n ă şi a r o m â n ă p e d e o p a r t e şi
între d a c o r o m â n ă şi a l b a n e z ă pe de a l t ă parte, trebuie a c u m c l n t ă r i t ă şi
valoarea deosebirilor dintre a c e s t e limbi, deosebiri pe care le e x p u n e m în
a c e a s t ă lucrare.
a
Vezi E. Gamillscheg, Ursprung der Rumiinen, 1940; K. Jaberg,
„Vox R o m a n i c a " , II.

.137
 VIII.
SCURTĂ PRIVIRE GEOGRAFICĂ ASUPRA FAPTELOR
EXPUSE MAI SUS

După cum este lesne de observat, realităţile lingvis-

tice t r a t a t e aici de noi — ou cîteva excepţii — se întîl-
nesc numai în dacoromână şi lipsesc în aromână. Stratifi-
carea lor, de la cele autohtone, la cele latine şi vechi gre-
ceşti şi pînă la cele vechi germanice, în spaţiul geografic
din nordul Dunării, nu poate duce la altă concluzie decît
la aceea că prin colonizarea din Dacia s-a format o u n i t a t e
lingvistică romanică, care ulterior a evoluat şi a trăit
în spaţiul ei de formare pînă în ziua de astăzi.
Dacă ar fi vorba de o diferenţă bazată doar pe cîteva
exemple sau chiar pe o singură categorie, de exemplu
pe grupa latină, opinia noastră ar putea să şovăie. Dar
cînd chiar în stratul latin se pot constata peste 400 de ele-
mente care sînt specifice numai limbii dacoromâne, atunci
geografia lingvistică ne arată clar că Dacia devenise o
arie care la început n-a fost izolată decît parţial prin re-
tragerea armatelor şi a aparatului administrativ de către
Aurelian şi de-abia după aceea, prin pătrunderea slavilor,
a fost despărţită pe deplin de sudul Dunării şi de întregul
occident.
Dacă la aceste însemnate fapte se mai adaugă şi
celălalt argument geografic, anume că unele elemente
latine s-au păstrat numai în nordul ţării sau în vestul
şi nord-vestul Transilvaniei, adică intr-o arie de răspîndire
şi m a i izolată în cadrul dacoromânei (ca lat. cureeM,
cute1, gr. boscoană, prunc etc.), atunci normele geografiei
lingvistice întăresc încă şi mai puternic concluzia care a
reieşit din însemnătatea conţinută de fiecare grupă in
parte.

1
V e z i cele m a i i m p o r t a n t e e x e m p l e î n a c e s t s e n s l a P u ş c ă r i a , L R I,
1 9 4 0 , u n d e ş e g ă s e s c şi hărţile relicvelor din n u m i t e l e r e g i u n i . î n a f a r ă d e
a c e a s t a , a m s c o s i n e v i d e n ţ ă şi a l t e f a p t e î n t r - u n s t u d i u în curs d e apariţie,
u n d e a m a c c e n t u a t c ă la coriservaţiunile de a c e s t f e l t r e b u i e a d ă u g a t e şi
e l e m e n t e l e l a t i n e a t e s t a t e n u m a i î n t e x t e l e r o m â n e ş t i ale secolului X V I ,
din n o r d u l T r a n s i l v a n i e i .

138
 ÎNCHEIERE
La aceste concluzii am fost conduşi de prezentarea
straturilor lingvistice care se pot deosebi şi astăzi în struc-
tura limbii române, ca dovezi evidente ale continuităţii ei
neîntrerupte în Dacia. Dacă unele dintre aceste concluzii
vor mai putea fi îndreptate prin diverse lămuriri — căci
absolutul nu-1 putem atinge niciodată în astfel de cerce-
t ă r i — aceasta v a necesita o metodică echilibrată, pentru
stabilirea factorilor mari, hotărîtori (ca zidul de separare
pomenit mai sus), dar şi confirmarea clară a celor mai
miţi amănunte.
Exemplele singukre (cum sînt cele autohtone) cîştigă
putere de convingere în lumina grupelor celor mari iar
acestea din Urmă cîştigă, la rîndul lor, în valoare prin
primele, aşa cum s-a arătat în capitolele respective.
Cercetarea noastră Se opreşte la epoca apariţiei sla-
vilor. Dar marea masă. a elementelor preslave care nu se
află decît în dacoromână dovedeşte că ele au trecut vio-
torios pragul acestei epoci şi au dăinuit ca parte esenţială
a fondului de bază, de la colonizarea Daciei şi pînă în
7ÂhAe noastre. O lumină nouă va cădea asupra problemei
n i m i M t e de noi în urma cercetării influneţlor exercitate
asuipra stratului străvechi român, aşa cvm sînt desigur
influenţa slavă şi cea maghiară. Aceste influenţe necesită
'cercetări mai intense decît cele făcute pînă acum. S e vor
trebui să respecte cu grijă normele geografiei lingvistice,
pentru că» influenţa slavă a venit la noi din mai multe
direcţii. Apoi, nu trebuie uitat că pentru aceasta este nece-
sară o cunoaştere foarte profundă a legilor limbii străine
care a exercitat această influenţă şi aceasta, la rîndul ei,
trebuie să fie completată printr-o tot atît de serioasă cunoaş-
tere a dezvoltării limbii române, ceea ce nu poate fi înde-
plinit cu succes decît numai printr-o strînsă colaborare a
romanistului cu slavistul. Accentuăm, aceasta în mod cate-
goric, pentru că cercetători străini tratează teme de- ling-
vistica românească în care uneori se dovedesc informaţi,
în general, fără să stăpânească însă întregul complex de
probleme ale istoriei limbii noastre. De aceea, cercetările
lor pot fi luate în considerare numai cu mare reţinere.

.139
 IXDICE DE MATERII

a l b a n e z ă 55, 5 7 c o n t a m i n a r e 51, 52, 7 9 , 1 0 0

argea 110 c o s e m a n t i s i n 79, 101, 1 2 1
arie (de răspindire) 45, 52, 67, 7 0 , credinţe d e s p r e v i e z u r e 53
78, 86, 88, 93 c u v î n t şi lucru 66
a r i e (de răspindire) s e m a n t i c ă 8 8 D a c i a 52, 58
arie lingvistică 3 0 disimilare 45, 58, 74, 77, 97, 103
a r o m â n i i 57 fonetică v. consonantism, voca-
asimilare 3fi, 74, 75 lism
•calc l i n g v i s t i c 102 graiul păstoresc 4 4
consonanţi sm: latina vulgară 6 0
l i m b i s a t e m 34, 3 5
căderea lui - b - : s t a b u l u m 96
M a g n a Graecia 60, 116
gr.Ş > r o m . b 72
m e t a t e z ă 66
-bv- > -bb- 42
morfologie:
c > g 63
-ic > -ig 69 — d e r i v a t e verbale de l a n u m e
c ( k ) + e = c e 54, 79 de o c u p a ţ i i : doftori (a),
r o m . -ciu ( c ) : alb.? 4 7 meşteri (a), măiestri (a),
<dz, Z, ţ 33, 3 4 ciobăni (a), h a i d u c i (a) 7 2
•d -f- ia, -ie > d z 109 — forme de singular formate
•dj > Z 79 de la plural in - u r i : f a g —
f a g u r — faguri; ţ ă r m — ţăr-
d -j- j ( y o d ) + o, u > djo-
muri 124
dju-, ( i u - ) 3 7
<d)za- > (d)ze- 1 0 8 — participii (în - a t , - i t e t c . )
alb. gerese > rom. *gear-(e) 81, 82
să 4 5 m o ţ i i 99
g(e) > i 7 8 M u z e u l limbii r o m â n e 59, 71,
î . e . g'h(e) > z 3 5 103, 120, 124
g i u - , j i u - , ( j u - ) > g i - , j i - 36 N u m e d e locuri:
lat. g l - > a l b . g l ' - > g ' j 45 — Haridustae 56
g l > g h i 123 — Băiasa 30
- j ( r o m . ) ^ - ă ( a l b . ) 46 — Germisara 36
î In m ă l c e z 8 5 — Germizera 36
- l - > -r- 3 5 — Lăsun 30
a l b . - l j ( e ) : d a c o r o m . -r- 4 0 — Paring 117
- r - ( m ) - (armăsar) 7 0 — P i r u s t a e 56
- r r - (alb.) 4 5 — Salona 3 0
- n - > - r - 77 — Saloniki 3 0
V (ph) 99 — Săcele 7 5
a-om.-s-: a l b . t h 48, 51 — Sărunâ, arom ( = S a l o n i k ) 3 0
- s p r - (viespre) 101 — S e b e ş - R a h i u 78
a l b . t h - : lat. f - 5 2 N u m e de p e r s o a n e :
ţ ( a r o m . ) = c (dacorom.) 79 — greceşti 119
r o m . ţ - : alb. t h 52 — ilirice 56

.140
 — trace 36 s i n c o p ă 96
N u m e de p l a n t e : 13 sinonime:
— brînduşă „Crocus r e t i c u i a t u s " — fr. herse. epuie, grapin e t c .
33, 41 125
— Juniperus 36 — v i z u i n ă — blrlog 53
— Juniperus commanis 3 6 slavii 56, 58
— L a p p a m a j o r 124 sufixe:
— L a p p a t o m e n t o s a 124 — ai 124
— N a l b ă 76 — alia 102
— P i n u s p u m i l i o 36 — a n 3 7 , 79
— Vaccinium myrtillus 61 — (a)rra, -(a)rro, iberice 4 1
— V i t e x a g n u s c a s t u s 77 — a v ( i ţ ă ) 84
P e n i n s u l a B a l c a n i c ă 58 — e t 53
p l a n t e c o m e s t i b i l e 76 — in(are), id(are), ic(are) 6 3
s c h i m b a r e a accentului 102 — inus, -idus, -icus 63
s c h i m b a r e de s u f i x : 7 5 — ic(ă) 70, 90
— -eî>-edz — il 124
semantică: — ila, alb. 4 0
— aprig 63, 6 4 — i n u s , -a 104
— argea ( „ a t e l i e r , m e t i e r 4 — izo ( = r o m . - e z ) < g r . C£co 84
t i s s e r " , „ r ă z b o i de ţ e s u t " ) — oniu, - o i u 74
64-67 — u l u s , -a 40, 124
— apv6s „ m â l e " 6 9 , 7 0 — (u)ş(ă) 29, 33, 4 1
— brlnză 33, 58 — ză 4 9
— brustur 124 — ze, ilir. -trac. 5 0
— b u b ă neagră 84 tifos 83
— bubă vlnătă 84 v e s t i g i i l a t i n e p ă s t r a t e n u m a i In
— bungo, v. germ. 53 nord ( v e s t u l ) Transilvaniei 1 3 8
— b u n k , alb. 53 v i a ţ a păstorească 113, 114
— cîlmoiu 56—57 vocalism:
— colăceii b a b e i 76 — a + n > t n 30, 3 1
— copil n e l e g i t i m 94, 95, 96 — a - f n > e n (alb.) 3 0
— cotropi 121 — a (aton) + 1 , r -f- cons. î
— f r o m a g e 76 74, 81
— luger, lujer 7 6 — 7 9 — rom.-imb: alb. - u m b - 51
— melc 37 — î n (-i, - e ) > - i n (-i, -e) 6 9
— motive sociale 95 — [ b - f ] ă > o 72
.— nuia tlnăr(â) — v l ă s t a r 77 — 1 (in rairced) 84
n o v u s , n o v e l l u s , p u l l u s 77 — i(r) p e n t r u e(r) 101
— p ă s t a i e 102 — dia- ( = j a ) n e a c c e n t u a t >
— plai 9 0 — 9 2 die- 108
— p u ţ i n 89 — s - f e a t o n > ă 108
— război de ţ e s u t 1 0 7 — e > i 100
— stlnă 32 — l a t . 6 > v e g l . ja 55
— staur 96—99 — erp-: ir(p) 101
— s t r u n g ă 51 — e'. ă (alb.-rom.) 30
— teafăr 102—103 — j + a 108
— tragin 1 0 3 - 1 0 4 — o - ă > o - o 72
— tulpină 104—100 — ( c ) o - : (c)u- 76
.— v ă r s a t 81, 82 — o, u + 1 , r > l 7 4
— verde 34, 3 5 — u e > o 93, 9 4
— v i z u i n ă 53 — gr. y > l a t . v u l g . u , i u , i(e),
— zăr 3 3 - 3 5 i 102
— zestre 106 — 1 1 0 zestre 1 0 6 - 1 1 0

141
 INDICE DE AUTORI

Aebischer, P . 104 J u d , J . 3 6 , 37, 104

B a r t o l i , M. G. 95, 1 1 8 Kretschmcr, P . 91
B a t t i s t l , G. 3 7 , 119 Leser, P . 1 2 5
Bernecker, E . 123 L o t , F . 137
Bertoldi, V. 36 Macrea, D . 38, 57
B ) 6 d y , G. 9 4 Marzell, H . 58
B r ă t i a n u , I. G. 39, 137 Maurizio, D . A . 76
Braungart, R. 125 Meillet, A . 6 9
Candrea, I. A . 68 Meyer, G. 3 9
Capidan, T h . 30, 32, 35, 43, 49, Meyer-Lubke, W . 38, 3 9 , 59, 1 1 7
57, 79, 81, 83, 1 0 0 Miklosich, F r . 86
Caranica, X. 81 Morariu, T. 114
C i h a c , A . 72, 1 2 0 P a m f i l e , T 80
Claussen, Th. 117 P a n ţ u , Z. 58, 61, 76
Conea, I. 1 1 7 P a p a h a g i , T. 96, 126
D a i c o v i c i u , C. 28, 48, 119 P a ş c a , Ş t . 84
D e M a r t o n n e , E . 117 P e n z i g , O. 58
D e n s u s i a n u , O. 32, 33, 38, 47, Petrovici, E . 90
52, 59, 71, 89, 93, 96, 113, 118 Philippide, A . 36
D i c u l e s c u , G. 59, 71, 103, 113, P o k o r n y - W a l d e 43
122 P o p , M. 114
D r a g o m i r , N . 114 P u ş c a r i u , S. 32, 3 6 , 3 8 , 41, 4 2 ,
F l o c a , I. 7 9 43, 47, 48, 53, 62, 6 3 , 71, 81,
G a m i l l s c h e g , E . 45, 1 2 3 , 137 89, 93, 96, 1 1 8 , 121, 1 3 8
G a r c f a - L o m a s 121 R o h l f s , G. 6 1 , 63, 64, 65, 6 8 , 72,
Gartner, Th. 3 7 75, 91, 100, 112, 116
Gerola Berengario 36, 37 R o s e t t i , A l . 58
Gillteron , J. 8 4 R u s u , I. I. 56, 113
G i u g l e a - V â l s a n 81 Ş ă i n e a n u , L . 70
Giurescu, C. C. 4 9 S a n d f e l d , K . 88
G r a n d g e n t , C. H . 102 Servi us 9 2
Gr6goire, H . 66, 1 1 0 Ş t e f ă n u c ă , P . V . 107
H a s d e u , B . P . 62, 64, 109 Teodorescu, Gh. D e m . 6 8
H a ţ i e g a n u , D r . I. 81, 89 T i k t i n , H . 83, 102
Herzog, E . 62 Todoran, R . 4 9
H o l t h a u s e n 123 V a l k h o f f , M. 98
J a b e r g , K . 137 V a s u , D . 101
J o k l , N . 53 W a l d e - P o k o r n y 32, 58, 123
lorga, N . 49 W a r t b u r g , W . v . 62, 118, , 1 2 4

142
 INDICE DE CUVINTE

Albaneză
avull 42 kjafe 47
bagelje 4 2 kl'uar 50
bajge 42 kofăe 4 6
bajtg 4 2 k o p a ş 47
barth 42 kopilj 47
baâkS 4 3 korpulj 45
b a t 43 k r u n d e 76
b r e t h 43 k u l j p e r 45, 47
brez 43 kurpulj 45, 4 7
bukure 44 k u r t h e 48
bukuronj 4 4 l e n g a t e 80
b u n k 53 lengira 81
buze 44 lengonj 8 0
dhalle 44 Jengyre 81
f a k ' e 54 l ' u f t g 46
faăkg 54 magulje 40
f a s k o n ' 54 malj 48
fl'ojere 4 4 mamalingS 48
frike 4 4 m b r e n ' 43
garth 4 4 mgnge 30
gerese 4 4 moljike 48
gjgndgre 4 5 rnoSulie 4 0
gjendgrrony 4 5 m u l l e 42, 50, 89
gjgndre 4 5 m u l l e z g 50
gjymSs 4 5 netăikg 89
gjyă 46 netullg 49
gjyme 45 perrua 49
grep 125 ragal 66
guse 46 ragalj, ragalja 49
hxirdhe 58 rgndgs 49, 5 0
kalj, pl. k u a j 4 8 Sterpe 100
k a t u n d 46 thark 51
k'en 30 t h e p 51
*k'efe 54 therriine 52
k ' e l l 54 t s u k e 53
k'epe 54 t h u m b u l l 51
kerrige 47 u r d h e 58
k e s u l j e 47 v j e d h u l l e 53

143
 Limbi germanice
Bickbcere, germ. 61 Grind, e l v e f . 122
bonk, ndl. 53 giinda-fradhjis, got. 122
B o r s t e , germ. 124 grindan, ags. 122
*bosk(i), v . germ. 123 gri ni, ahd. 122
b u n ga, norv. 53 grinth, got. 4 4
b u n g o 53 H c i d e l b e e r e , germ. 6 1
b u n k a , norv. 53 K â s e , germ 76
*burst, v . germ. 124 K ă s e b l u m e , germ. 58
b u r s t . , v . isl. 124 K ă s e k r a u t , germ. 76
bursti, \ . germ. 124 K ă s l e , germ. 76
•buska, germ. 123 Kâspliiem'I, germ. 58
b y r s t , ags. 124 kausjan, got. 31
f a u l , germ. 85 klohhnn, l o n g o b . 123
F a u l f i e b e r , germ. 85 k r a p p a , germanic 125
f a u l f l e c k i g , germ. 85 qainon, got. 1 2 0
F a u l p e l z , germ. 8 5 s t a n g a , v . germ. 1 2 3
g l o b a , got. 123 sterban, v . germ. 101
Grand, nhd. 122 S t i n g e l , m h d . 123
grandi, isl. 122 * S t i n g i l s , got. 123
grente ( i n ~ ) , ahd. 122 tapfer, germ. 102
Griess, germ. 44 thorp, v . germ. 121
Grind, nhd. 122 troppus, g e r m a n i c 121
Grind, v . germ. 122 •wardon, g e r m a n i c 1 2 0
Grind, frizona d e est 122 waron, germanic 120

Greacă
dtyputAc 6 3 fan-c££&> 3 5 , 7 2
a7f.0ly.0c 6 3 paoy.a£v(o 7 0 , 7 2
afina, b o v . 6 2 (3aoxav£a 72
afra, b o v , 6 2 fiacxavt&a 73
afru, b o v . 6 2 pdaxavov 72
axjjiTjv 68 flâcy.avoţ 7 0 , 7 2
; 68 Ppdîu 43
âMvi) 68, 69 PpivBoţ 3 3
<4v»pAici,ov 1 0 3 Ypxwroi; 1 2 5
M p a ţ 103 yputj/ 1 2 5
a n i ţ i , otr. 9 0 yupoţ 46, 90
&7tXE(Ş«ţ, gr. v u l g . 63, 6 4 d a f i n , otr. 6 2
dbrXrjpo? 6 3 Safina, bov. 62
ipyaXetoi; 66 dafina, bov. 62
argalio, bov. 6 5 8 K<F.V7J 62

argata, b o v . 6 5 8 iovtov 6 2
#P7iXXa 4 9 , 6 6 dafri, b o v . 6 2
ftt£Co{*ai 107, 1 0 9
ardya, bov. 65
î i a o [ i a 107
&pyed(; 69 StaoTi 109
arni, b o v . 7 0 8 laatiy.ic 109
arniska, b o v . 7 0 •Stâarpst 1 0 0
&pv6ţ 6 9 , 7 0 SiâcTTpa (Epir) 1 0 7
avru, bov. 6 2 S 0 7 7 ; 104

144
 Sci.Ka.via. 103, 104 nixo, bov. 90
drâcena, b o v . 103 nixudda, bov. 90
S y a s r a , b o v . 107 oîtrrgoţ 1 0 1
Syâstra, b o v . 107 ovjytov 89
S y â z m a , b o v . 107 oro, b o v . 106
2pY« 6 4 &p6ţ 1 0 6
EpY«Xetov 6 5 oupo; 106
ipyoarla. 6 5 O'JptdSTJţ 1 0 6
epYa<rr}}(Mov 6 5 Tr^/.ayoţ 9 1
ipyârr^ 65 7tX«Ytc((Ta~) 9 1
ergaton 65 TrXdeyiov 9 0 , 1 0 4
gpyov 6 5 wXdytoi; 9 1 , 9 2
«cistoX^ 88 7rXayu>>; 9 2
•8^x13 1 0 2 TcAayoc 9 1
plâyi, bov. 90
f i k â r i , otr. 102
pleronno, b o v . 6 4
k â t i m m a , b o v . 74
7r6pvyj 9 4 , 9 5
Kd.Xvjj.jia 74
Tţopvixoţ 9 3 , 9 4
xeţiaXif) 5 4 TTOpVOYpSVTiţ 9 4
xoXXapi£w 75 roSpyo; 9 4
KpXXiipa 7 5 •jrpeopiSTepoc 1 0 8
c o l l y r i d a 75 7t u5£ţ 1 0 2
xoXXupi^oţ 7 5 *7ru?tTa 1 0 2
xoXXuptţ, -tSoc 75
crrcwpiSţ 9 6 , 9 7 , 99
xoXXupi^o 7 5
atrîpa 101
xouXXoupa 7 5 «rrepeiţ 1 0 1
kulhira, bov. 7 5 OTepIca 1 0 1
kurttfurita, otr. 75 stirifo, bov. 100
xuftepv&a 1 0 4 a r i p i ? o? 1 0 0
xuXX6? 9 0 •stirefos 99
KÎjixa 9 0 auxbrz6r 108
ligo, otr. 77 t i a d z â a i e , otr. 107
Xi-yova, ngr. 7 7 tifcrd, otr. 103
l i g u n i a , b o v . 77 Ta(t)ircoţ, n g r . 5 1
Xt7casp6g 8 9
•toXiijn) 1 0 4 , 1 0 5 , 106
Âuytvoţ 7 6
trâcena, b o v . 103, 104
Xii-flog 7 7
trifer<5, otr. 103
* /.'>Y&ivîa 7 7
Tpuţiepdq 1 0 2
jiKyeîa 7 1
tpvţij 119'
-tupygfa» 7 1 , 1 1 2
t u U p a , bov. 105
H<4yoţ 7 1
Tupiţ jrXwpiţ 1 2
[itâttYjjia 8 5
u n i , bov. 106
uriiSi, b o v . 106
HftXajtla 8 3
<pdpaY$> *<p&p«-froţ 117
t w a a x l £ « 79, 83, 85 (pdtpjiaxov 7 1
ItctĂaxig 8 3 , 8 5 9X0ioc, "şXoiâpLov 44
103 v a s k a m m a , otr. 7 2
(uxxoc 90 v a s k e n o , otr. 7 2
(itxfSig 9 0 XXwpdţ 3 4
/J-'jĂrj 50, 89 X<Svîpoc 7 6
nafri, b o v . 6 2 XuXdţ 9 0
niţi, bov. 8 0 4*XX6ţ 1 1 1

145
îf — r . 54S
 Latină
a c e r b u s 63 carpinus 68
a c i n a 61, 62 caseus viridis 3 4
a c i n u s 61, 6 2 casubla 47
a d e p s 108 cattus 41
admissarius 70 causa 3 1
a d - s t e r n o 99 cena(re) 1 2 0
a e r a m e n 66 c e p a 54
afflare 2 9 cera 5 4
africus 63 circinus 104
agna musta 35 circus 104
âlacer 69 coagulum 50
*alana, l a t . v u l g . 68 coccu, -a 5 0
a l a p a 68 *colastra 76
*alecer, lat. v u l g . 69 c o l c h i c u m a u t u m n a l e 58
*al6crum, l a t . v u l g . 6 9 c o l l y r i d a 76
*alena, l a t . v u l g . 6 8 collyris, -idis 76
* a l e p a 68 concuba 94
alipes 108 • c o n t r o p p i r e , l a t . - g e r m . 121
â l l i u m 58 coopertorium 7 4
a l l i u m u r s i n u m 58 cos, c o t e m 4 5
•alninus 68 c o x a 46
a l n u s 68 crudelis 63
a m i t a 29, 4 1 crudus 63
* a m m a g i r e 71 deorsum 3 7
a n g ( u ) l u s 123 deramare 52
anima 69 d e x t e r a e 109
*antracinus 104 «diastra 109
aper 63 «diastre 1 0 8
apricus, -a, - u m 63 • d i e s t r a , l a t . v u l g . 108
*apridus, lat. v u l g . 63 dimidietas, -atem 45
*aprigus, lat. v u l g . 63 dolare 47
a m i s c o s , gr. 7 0 e p i s t u l a 102
arniscus 7 0 ergata, lat.-gr. 6 5
baca 62 • e r g a t e l l a , lat. v u l g . 65, 6 6
b a p t i z a r e , gr.-lat. 72, 80 *ergella 6 4
brachiale 54 erici(us) 66
*brachiaria, lat. v u l g . 5 4 • e r t a g e l a , lat. v u l g . 65, 6
b r a k j a l e , l a t . v u l g . 54 *ertagon, gr.-lat. 6 5
buccula 44 Sxit 108
* b u x t a 102 extfirgo 99
caballus 48 extirpare 99, 1 0 0
*caciubla 47 *extirpus 100
• c a c i u l l a 47 facia 54
c a e l u m 35, 5 4 faciale 54
c a e p a 54 f a s c i a 54
calidus 7 4 fasciare 54
caniş 30 fascinare 73
c a n n a 109 f a s c i n u m 73
c a n n u l a 109 f e b r i s 86
capreolus 51 f ă c a t u m 108
* c a r n a c i u m 73 ferire 82

146
ferrum 5 5 missellus 9 0
f e t a 43 mixticius 90
f i c â t u m 108 monticellus 65
f i n d e r e 52 morbidus 82
f o r m a t i c u m 76 m u c i d u s 86
formosus 94 mustus 35
fractum 52 myrtella 61
f r u s t u m 52 myrtus 61
•fusticellus 65 nico, *niculus 89
g e u s i a e 46 niteo, *nitulare 4 9
*glandinem 45 n o v e l l a 77
glandula 45 novellHS 77, 79
g l e m u s 46 n o v u s 77, 79
granum 61 o c t o 46
gyro, -onem 90
• o e s t r i c u l u s 101
harpago, -onem 63
oestrus 101
infans 94
olidus 58
in\enire 29
orbus 82
jactare 108
os 3 5
j a c t u s 108
o s s u m , lat. v u l g . 3 5
j a n u a 108
p a l u m b u s 51, 7 2
j a n u a r i u s 108
palus 35
jecur 108
panis 30
jectare, lat. v u l g . 108 p e c t u s 46
j e c t u s 108 perire 82
j e n u a 108 petra m o l a r i s 4 5
j e n u a r i u s , lat. v u l g . 108 p h a r m a c u m 71
jocus 37 pes, p e d e m 92
j u g u m 37, 46 pilus 40
juniperus 36 pira 43
j u v e n i s 77 plaga 91, 92
*kefa, lat. v u l g . 54 plagius, gr.-lat 37, 91
l a n a 30, 3 2 p l u m b u m 51
l a n g u e r e 83 *pornicus, gr.-lat. 9 4
l a n g u i d u s 80, 82 praebitor 108
l a n g u o r 80, 83 p r a e b y t e r 108
laurus 6 2 prandium 35
l i g n u m 53 *pron(i)cus 9 4
limpidus 49 pronus 93
l u c t a 46 puer 93
m a c h i n a 103 *puerunculus 93
m a g u s 71 • p u e r u n c u s 93
m a j u s 37 p u l l u s 77
m a l a c i a 83 p u s 85
m a l a c i s s o 84 p u t e o 85
malacus 84 puter, -tris 85
mammella (mamma) 48 p u t i d u s 85
manica 30 p u t r e d o v u l n e r a m 85
m a n s i o 32 p u t r e s c u n t d e n t e s 85
m a r c i d u s 82, 85 p u t r i d u s 85, 86
masculus 69 puttu 95
m a x i l l a 66 r a d i c i n a 105
m e l u m 35, 4 0 r a d i x 105
m e t a 49 revertere 83

.147
robur 53 tornare 81
sal, salem 3 5 t o r p e o 101
sal ic em 74, 9 4 *tvmania 90
* s e c o t u m 108 (um)bilicus 104
s e l l a 66 ung(u)la 90, 123
serra 5 2 upupa 50
serrago 52 *urdare, l a t . v u l g . 106
*serrime(n) 52 urere 58
serum 35, 106 • u r i d a 58, 106
s&lum 3 5 *uroda, lat. v u l g . 106
s t a b ( u ) l u m 96 *urodare, l a t . v u l g . 1 0 6
statio 32 u s t u l a r e 58
stare 3 2 v a g i n a 102
stirps, s t i r p e m 99, 100 * v a g i n e l l a 102
*stringa 5 1 *variolu, -a 81
stringere 51 varius 81
t a x u s 53 versare 81
t e l a 66, 109 versaţi llis 4 5
t e n e r 35, 77 versicolor 81
•terminem 45 v e r s i p e l b s 81
t S x e r e 108 vertere 81
texit 108 v e x a r e 83
textrix 108 vinum mustum 35
t e x t u m 108 vitricus 63
theca 102 voletnus 9 4

, Preromană-indo-europeană
aspo-stana, av. 32 *nerc 37
*berc 3 7 *maSila 4 0
•beregh 43 *me5ila 40
bess, l e t . 53 *parre(v)u 49
* b h a - s k o 73 *perre(v)u 49
b b e n g ' h 53 *rende (*rande) 5 0
* b h n g h 53 *rende 5 0
*brend 33 stana 32
*bung 53 *sterbh-sterp 101
* c u k a 53 stha-, indiană 32
*dzel(u), (zelfu]) 3 5 sthana, v. indiană 32
gao-stana, a \ . 32 t'arm, a r m e a n ă 3 5
« g ' h e l (ghel), g'hele 34 *trogiu 37
* j u p p o s , gal. 36 *troiu 3 7
*grese 4 5 • t r o j u 37
* g h r e n d h 122 zarav, a v . 34
* k i u k a 53 *zel(u) 3 5

Romanică
a b r e g o , sp. 63 afric.o, it. 63
a e i n o , it. 6 1 aggrappare, i t . 1 2 5
afina, it. 62 agrapper, v . fr. 1 2 5
a f i n a , it. de s u d 62 airelle noire, fr. 61

148
 sl-Joro, it. 6 2 djip, alpin. 36
a m a g a r , sp. 71 djop, alpin. 36
a m m a g a r i , sic. 7 t d j o v a , i t . de nord 123
atte, prov . 6 1 djiip, alpin 3 6
a n t r a c e , it. 103, t o i d z a p p u , it. d e s u d 5 1
n n t r â c i , regg. 103 Svasra, salent. 107
apridu, pian. 63 Syântra, salent. 1 0 7
ap-ritu, regg. 63 Syâzraa, s a l e n t . 107
arda, nap. 6 5 figarer, fr. 1 2 0
a r d y a , tarent. 6 5 epine, fr. 125
â r d v a , basil. 6 5 fârango, i t . d e s u d 117
a r g a d i l l o , sp. 6 5 ferita, it. 8 2
argatella, nap. 65 fjar, v e g l . 5 5
. a r n e c c h i o , tosc. 7 0 formariele, i t . 58
a r n i s k a , regg. 70 f o r m a t e , i t . 58
atropar, sp. 121
f r o m a g e , fr. 76
a t r o p e l l a r , cat. 121
garar, p r o v . 120
.atropellar, sp. 121
garder, fr. 120
a t t r o u p e m e n t , fr. 1 2 1
gosier, fr. 46
.attrouper, fr. 121
graginu, cors. 6 1
a t l r u p a r e i , i t . 121
grapa, p r o v . , cat., sp. 125
a t t r u p a t o , i t . 121
grapină, fr. (dial.) 125
aze, prov. 6 1
grappa, i t . 125
•bago, galiţ. 62 grappin, fr. 125
i>ai, n. fr. 6 2
guaina, sp. 102
Jjarranca, sp. 117
g u a p t o , v e g l . 46
barranch, cat. 117
guardare, i t . 120
barranco, galiţ 117
belerc, alpin. 37 g y e s t r a , cors. 101
beri, alpin 37 hal Iar, sp. 2 9
•bois, fr. 124 h a r p a g o n , fr. 6 3
beaste, v . fr. 1 0 2 harpon, fr. 6 3
b o r l e t , p i e m . 43 h e c h i c e r i a , sp. 71
ÎKrarre, fr. 4 3 h e c h i z o , sp. 7 1
bourrelet, fr. 43 herse, fr. 125
b â c h e , fr. 1 2 4 jeune pousse, fr 77
W e h e r , fr. 124 k a l o m a ( a v e r I a ~ ) , c a t a n ţ . 74
b u s car, sp., p o r t . 2 9 kaloma, salent. 74
• c a b a r r a , sp. ( a r a g o n . ) 41 k o n k o i n u , sard. 9 4
c a l o m a , cors. 7 4 kudduraci, regg. 75
c a l o m u, cors. 7 4 kullurida, regg. 7 5
^eahimo, it. 7 4 l a g a n o , calabr. 77
-caparra, port. 4 1 l e g a n u , sic. 77
caparra sp. 4 1 lievito, it. 3 3
earnas, p r o v . 73 l i g u n i a , b o v . 77
c a r n a t u , sard. 73 limpiar, s p . 4 9
magâra, cat., reg., sic. 7 1
• c a m a z z u , sic. 7 3 m a g a r u , calabr. 71
cliioccare, i t . 123 magia, it. 71
eboisir, fr. 3 1 m a i a , c a t . 71
chose, fr. 3 1 m a k k a r i a , n a p . , sic. 8 5
e i p u d d a fetida, sic. 58 m a l â k a , c o s e n t . 85
e o r r e d o . i t . 110
m a l a k i a , n a p . , sic. 85
• cudureda, catanţ. 75 m â l e , fr. 6 9
- cullura, it. de s u d 75 m a l o , r o m a n i c 103

.149
m a y i a , sard. 71 staurieddo, i n B a s i l i c a t e , Sapo-
m e t i e r , fr. 6 5 n e r o 97
m a s u , sard. 7 0 sturieddu, salern. 97
maschio, it. 69 strippa, regg. 1 0 0
morta, cat. 61 sterpa ( v a k k a ~ ) , c a m p . 1 0 0
m o r t e l l a , it. 61 sterpa, abruzz. 100
mulo, veneţ. 95 sterpare, it. 100
murtrera, c a t . 6 1 streppia, abruzz. 100
m y r t i l l e , fr. 6 1 taisson, fr. 53
naîri, bov. 62 taătra, b o v . , salent. 107
nerc, a l p i n 3 7 tek, c a m p . 102
n e s t r u , cors. 101 teka, prov. 102
n i k u , pian., sic. 90 telaio, it. 66
n k a l o m a r i , c a t a n ţ . 74 telar, sp. 66
n t r â c i n a , i t . de sud 104 t6ka, abruzz. 102
ntrasa, s a l e n t . 103 tiferu, brind. 103
n ' u i î a , calabr. 9 0 tiferu, lecc. 103
n'uiiidda, calabr. 90 trodzo, v e n e ţ . 37
orbacca, it. 6 2 troi, friul. 3 7
p a n n i , it. 110 trop, fr., prov. 1 2 1
p a n n i n a , it. 110 troupe, fr. 121
p i a g g i a , it. 9 0 troupeau, fr. 121
pierre â aiguiser, fr. 4 5 trousseau, fr. 107
pingue, c o s e n ţ . 103 trouver, fr. 2 9
plage, fr. 9 2 trupa, pian. 1 0 5
p r a y u , cosenţ. 9 0 trupa, sic. 105
p u t a i n , fr. 9 5 truppa, i t . 121
p u t a i n ( f d o u b l e ] f i l s d e ~ ) , fr. 95 t u l u p u , pian. 105
v a k e , abruzz. 6 2
p u t a n a , it., sp. 9 5
vago, marc. 62
q u e u x , fr. 4 5
v a i u o l o , it. 81
racine, fr. 105
variolă, fr. 81
ragazzo, i t . 9 5
v e g e t o , it. 103
rigoglioso, c o s e n ţ . 1 0 3
vârole, fr. 81
rtibaga, bergam. 6 2
verole, fr. 8 1
s a p i a l , v e g l . 51
v r a u n k a , retor. 117
s6rae, fr. dial. 106 zap, triest. 51
serac, dial. din A l p i 106 zapo, d a l m . 51
serrin, sp. 52 z a p p o , i t . de s u d 5 1
yestre, n a p . 101
sucro, sp. 106

Română
abur 4 2 a luger 79
abure 4 1 a m a r i 6 4
afin 61 a m ă g i 59, 7 1 > l n > 1 1 9
afin, arom. 61 amelinţ 74
afin(ă) 6 1 ameninţ 74
afină, arom. 61 amerinţ 74
afincu, -ă, arom. 6 1 Inemă 6 9 '
afing'e, arom. 61 anin 68
a f l a 29 ânin 68
aluat 33 ănlnj .j 6 8

150
anin, -i 68 bălegar 42
anin(ă) 6 8 bărbi 43
a n i n ă 68 *băscăni v b . 72
ânine 69 *bearză 43
aniniş 6 9 b e l e 37
apă-botează 72 berc 37
aprig 63, 64, 119 "beţie 69
aprig (la prăzi) 64 beţig(aş) 69
aprigi 6 4 bitong 94, 96
aramă 66 b o a l ă 80
*arăn, -i 68 *boascănă 73
*arănă 6 8 bobotează 7 2
*ârăne 68, 69 *boscăni v b . 73
^ârcDc 6 9 boscoană 70, 72, 73, 111, 1 1 9
argea 59, 64, 65, 66, 67, 109,110 138
argele 67 bosconi v b . 70, 73, 119
arici 66 botedza v b . , v . r o m . 3 5
arin 6 8 botedzare, arom. 3 5
arin 69 botejune 72, 119
arin negru 69 botez 72, 76, 8 0
arin roşu 69 boteza v b . 72, 76, 80, 116
arină 6 8 ' brad 41, 43
ârină 69 brăţară 54
arine 69 brînduşă 33, 41, 58
ârine, -i 68 ' brindză 33
aripă 6 8 brînză 33, 58
aripă 68 brineţ 43
"arin, -ă 69 brlu 41, 43
* arine 6 9 broască 59
*artni 68 brotac 59
armăsar 70 brudâ 3 8
armie 69, 70, 119 *brust, v, rom. 124
a r m i g 69, 70, 113 brustan 124
*arnic 70 brustur 124
*art(a)gea 65 bubă 81
arugâ, arom. 50 b u b ă neagră 84
aruversu, arom. 81, 82, 83, 8 6 , bubă vinătă 84
88 b u b a t 81
aruvirsare, a r o m . 81 bubăţel 81
*asănă 68 bucura v b . 41, 44
asină 68 b u h a v 84
asine 6 8 b u m b ă ţ e î 81
aştern 99 bunget 41, 53
a u ş 41 buric 104
baistruc 96 burtea 73
balegă 41, 4 2 buşeai 124
baltă 41, 42 buştean 123, 124
barba 43 bute 59
barză 41, 42 buză 41, 44
*bascanire 72 cadă 116
bască 41, 43 câină ( s e ~ ) vb. 120
b a t ă 43 cal 97
bată, arom. 43 cald 74
b ă i a t 93 . *£»l(u)mă 7 4

15.1
 • c a l m u 74 cl'ag, arom. 50
calul 97 clătite 75
canură 109 coacăză 5 0
car 97 coapsă 46
*câremă 7 4 cocon 94
carpăn 6 8 codobelc 37
carpen 6 8 colac 75
carpin(i) 6 8 colăeei 7 5
•caruină 74 colăceii babei 76
caş proaspăt 34 colaci 75
caş \ e r d e 3 4 *colăreadă 7 5
c a u c 119 *colăred 7 5
c ă c i u l ă 41 colărez 75, 119
c ă c i u l ă : *caciubla, * c a c m l l a 47 colărezi 7 5
c ă i n a v b . 120 colariz 75
c ă i n e a z ă v b . 120 coleaşă 4 8
c ă n u r i 109 coloreţi 75
căprior 51 copac 41
c ă p u ş ă 41, 78 copaciu 47
• e ă r i l m ă 74 coperi v b . 121
căsca v b . 59 copii ( a r e ~ şi prin s a t ) 9 4
c ă t u n 46 copii 41, 47, 9 4
c ă t u ş ă 41 copil, -ă 93
căzătură 82 copil ( f ă c u t c u a l t u l ) 9 4
ceafă 41, 47, 54 copleşi v b . 121
ceapă 54 coprinde v b . 76
ceară 54 corast(r)ă 76
cearcăn 104 cotobelc 37
cer 3 5 cotropi v b . 121
ohiag 5 0 c o t r o p i t 121
chircitură 101 covlrşi v b . 121
cicoare 119 crepa v b . (a s e •—1 de z i u ă ) 82
cina v b . 120 creştin 116
cinează v b . 120 crud 6 3
ciobăni v b . 7 2 cubelc 37
c i u c ă 41, 53 cuberc 3 7
ciul 90 c u f u n d a v b . 121
ciumă 90 culbec 37
ciumăfaie 62 c«peri v b . 76
ciumăhaie 62 c u p r i n d e v b . 76
c i u p i t 81 curtnd 9 4
c l l b a ş 74 curastă 76
* c t l b o m u 74 c u i ă ţ i v b . 49
ctlmoaie 73 curea, c u r e l e 4 1
cilmoiu 74 curechi 71, 1 3 8
c i l t a b o ş 74 cureluşa 4 1
cine 3 0 curpător 74
cîrcei 7 8 curpen 41, 47
cîrcei 78 cursă 41, 48, 51
clrlibană, arom. 4 7 curuna v b . 9 4
cîriig 47 curună 9 4
*cîrmoniu 74 c u t e 45, 138
cîrnaţ, 73, 7 4 cutropi v b . 1 2 1
cîrpâtor 74 d a f i n &1

152
 cîăj'lmare 52 g h i e m ( g h e m ) 46
-dîrmă, arom. 52 ghindă 4 5
d o a g ă 59, 113, 118 ghindură 4 5
-dobă (a-şi f a c e b u r t a 74 ghiuj 4 1
d-oftori v b . 7 2 gioc, v . rom. 3 7
-drum 5 9 gios, v . rom. 3 7
•dura v b . 4 7 g i u g 46
•dzăr, arom. 33 *giumă — 46
tizară, arom. 4 4 giumătate 45
*dzastră 108 g i u n e a p ă n 36
dz^stre, \ . rom. 109 giuneapine, arom. 36
•dzăstrea 107 giar 46, 9 0
fece 71 golul 97
f a g 124 golurile 97
î a g u r 124 *gor 97
f a g u r i 124 grapă 124
f a r m e c 59, 71, 111, 119 grămădi v b . 121
f a ş ă 54 gresie 4 4
f-ată 43 grind 121, 122
l'ajă 54 grindă 1 2 2
f ă g e t 53 grinduri 87, 121
făcătură 72 grinzi 122
făHiă 5 3 gropană 37
sfămeie 72 grumaz 4 1
„fără fund" 74 grunz 76
fârima vb. 52 guşă 41, 46
î ă r i m ă 41, 5 2 haiduci v b . 72
ţ a r i n ă 53 *hlud 78
f ă t are 54 hluj 77, 103
f e c i o r (de curvă, d e lele) 9 4 h l u j a n 77, 78
f e r m e c a v b . 72, 119 hitijer 79
ietică 90 hluji 78
f i e u r , fior 86 h u l u j 78
îir 90 i a s ă v b . 108
flămlnd 64 iesă v b . 108
î l u i a r ă , arom. 4 4 i e s e v b . 108
fluier 44 i e s t r e 101
fhtierice 44 iestri 101
îoachiu 96 i e s t r u 101
f o a m e turbată 6 4 inimă 69
foarmec 72 i z d a 82
f-oi (de d a f i n ) 6 2 izdare 8 2
Comeie 7 2 i z d a t 82
f o r m ă c a v b . 72 Împrejur 90
f a r m e c ă v b . 72 î m p u ţ i t 85
îrasăn 68 Închisoare 9 8
frasini 68 lnfăşur, lnfăşdr v b . 86
frică 44 Îngrămădi (a se ~ ) v b .
f r u m o s 94 Înşela v b . 111
liiritnţel 9 4 in-zestra v b . 1 0 8
fuşcel 65 j ă r a p ă n 36
gai-d 41, 44, 97 j e n u c h e 78
găsi 29 jep 36
gfmine 93 jepi 36

153
 j e r e a p ă n 36 m ă l c e z 79, 83, 84, 85, 8 9
j i p 36 *mălce(d)za vb. 84
jipi 36 *mălceza 80
j n e a p ă n 36 m â l ţ e a z ă , arom. 79
j n e p 36 m ă l ţ i d z a r e , arom. 79, 8 0
joardă 79 mămăligă 4 8
joc 37 m ă n i e 119
j o s 37 măr 3 5
j u g 37, 46 m ă r g e a 59
*jumă- 46 m ă s e a 66
jumătate 45 măsur, m ă s o r v b . 86
j u p 36 m ă t u r ă 41, 4 9
2up 3 7 m ă t u ş ă 29, 41
jupîn 32 melc 37
jur 46, 9 0 merced 85
lard 74 *meşel 90
laur 6 2 m e ş t e r 72
leacă 89 meşteri vb. 72
! e m n e 1 53 *mestreţ 90
leneş 85 m i c 59
leordă 58 mişel 90
l e u r d ( ă ) 58 mistreţ 90
lingoare 83 mititică 90
lînă 30, 32, 6 9 m i l c e d 84
lincezeală 8 0 m î l c e z , 84
lîndzid, arom. 8 0 m i l e i g a i 80, 86
lîndzidzîre, arom. 8 0 m î l ţ e a d z ă , arom. 81, 83,
linged 80 m i l ţ i d z a r e , arom. 80, 8 1
lini 6 9 m î l ţ i d z o s , arom. 81, 83
l o v i r e 82 mină 69
lucra v b . 120 mînecă 30
lucră v b . 1 2 0 m l n g l i a v b . 59, 111, 1 1 9
lucrează v b . 120 mini 69
l u g e a n 79 mlnji 78
lugeni 7 9 m i n z 41, 78
l u g e r 76, 77, 79, 103, 105, 119 m l r c a v 84
lugerel 79 mirced 80
l u j a n 79 mirced, -zi 80, 84
l u j a n e 79 mirii v b 81
lujer 78, 79 moaşă 48
lujer de salcă 79 m o l i v d ( mo lid ) 4 8
lujeri 79 m o r m a n 37
lungoare 80 m o ş 41, 4 8
m aiu 37 moşi v b . 48
m a l 48 moşie 48
m a r t u r 59, 119 moşneag 48
mascur 69 moşnean 48
m a ţ 59 moştenire 48
m a ţ gros 74 m u c e d 85, 86
m a ţ spart 74 mucegai 85
mazăre 4 1 m u c i g a i 86
măiestri v b . 72 mugur 41
m ă g u r ă 40, 41 muncel 65
m ă l c a v i ţ ă 84
munticel 65

154
 m u r ă 42, 49, 50, 89 p o a m ă 68 ;
m u ş c h i 74 *poare 97
m u ş c o i u 41 p o m 68
m u t a r e 97 p o r u m b 51, 72
n ă b u i v b . 86 p o r u n c ă 94
n ă p ă d i t o r 86 *porunchiu 93
n e a u ă 71 proaspăt 119
nemilostivi 64 prindz(u), v. rom., arom. 3 5
*(u)neţ 90 prun(ă) 68
*(u)neţel 9 0 prunc, -ă 93, 94, 119, 138 •
niţei 89 pruncesc 93
n i ţ e l 89, 90, 119 pruncie 93
n i ţ e l e 89 pruncotean 93
n i ţ e l u ş 89 pruncuşor 9 3
niţică 89, 9 0 ' p r u n c u ţ , -ă 9 3
n u c e t 53 *puărunchiu 93
nuia 77 p u h a v 84
n u i a u ă 79 p u i e ţ i 77
oamini 69 „pui de l e l e " 94
ocol 98 p u p ă z ă 50
o g l i n d ă 45, 122 *purunchiu 93
oglinzi 122 *puruncur 93
orb 82 p u ţ i n 89
os 3 5 putoare 85
par 3 5 putregai 86
pară 43, 68 rapăn 89
P a r i n g 117, 119 rapor (rapu••) 8 9
parte 43 rădăcină 105, 108
p ă l a n 98 r ă p ă n o s 81
păr 40, 68 *rende-z6 4 9
păringă 119 *reoaldă 5 8
părău (pirîu) 41, 4 9 revărsat 8 2
părţi 43 r i n e h e z a v b . 59
păstăi 102 rinză (rlndză) 41, 49, 50
p ă s t a i e 102 s a l c e 74, 9 4
păstori v b . 7 2 s a m a r 59
p e p e n i 69 sare 3 5
pere 43 s ă m ă n a t 81
perini 6 9 săpătminâ, -ni 69
p e r i t (d'el 82 •sărlma vb. 52
p i e p t 46 •sărim ă 52
pieptini 6 9 s ă t u l 96
p i c i v b . 82 sătulele 97
pieziş 92 s ă t u l u l 97
p i c 89, 9 0 • s ă t u r 97
picătură 89 scovardă 7 5
pipotă 49 scoverzi 7 5
p i ş c a t 81 s c u i p a t 81
pine 30 singe 6 9
plai 37, 90, 9 1 , 92, 117 simbure 4 1
plumln 69 stncela (a se ~ de ziuă) v b . 8 2
plumtni 6 9 singe 6 9
plumb 51 • s l r m a v b . , arom. 5 2
p o a l e l e 97 sminttnă 32

155
sor 3 5 • t r o p 121
spin 59 *tropul (cu 121
spart (a vb. 83 trufă 119
spartă, sparte 43 trufie 119
s t a u l ( u l ) 96, 97 t n m c h i o s (om 105
s t a u r 72, 96, 97, 1 1 9 trunchi 104
stfptn 32 t r u p 105
stărpături 100 trupeş 105
stăuină 97 trupină 1 0 5
stearpă 100 trupos 105
sterp 9 9 , 100, 101, 1 1 3 t r u s o u 107
sterpar 1 0 0 t u f ă 53
sterpături 1 0 0 tulpină 104, 105, 1 1 9
s t i n g h e 123 t u r n a 81
sttnă 29, 3 2 t u r n ă t o r 86
stinărie 2 9 • ţ a f ă 54
sttmşoară 2 9 ţanc 41
stfrpi v b . 100 ţ a p 41, 48, 51
stirpiciune 100 ţapă 108
stirpitură 100 ţară 108
stobor 9 7 ţ a r c 41, 48, 51, 52, 54
străchi \ b . , arom. 1 0 1 ţarini 6 9
*strtagă 5 1 ţasă v b . 108
streael'e, m e g l . 101 ţăncus 41
streche 101 ţări 1 0 8
streehia v b . 101 ţ ă r m 124
s t r i c a t d e v ă r s a t 81 ţărmure 45
s t r o p 101 ţărmuri 1 2 4
stropi v b . 101 ţeapă 48
strujeni 7 9 ţeasă vb. 108
s t r â n g ă 41, 50, 5 1 ţepe 108
sul 96 ţepi 108
ş e a 66 ţeri 1 0 8
şoplrlă 4 1 ţesă vb. 108
şterg vb. 9 9 ţese vb. 108
ştiră (oaie 101 ţîră 8 9
taur 96 *uneţ 9 0
tăieţei 7 5 unghe 123
tămîie 90 unghi 123
t ă u 96 un-mţ(el) 90
tăuri 9 6 unsoare 74
t e a f ă r 102 •unuţ 90
t e a c ă 102 urdă 34, 58, 1 0 6 , 1 1 3
t e a r ă 6 6 , 109 urdi 106
teci 102 urgie 5 9
tlnăr 77 urmă 59
tlrn 125 uşă 5 0
tîrziu 7 4 u s t u r a v b . 58
*(in)-tracăn 104
usturoi 58
t r a g ă n 103, 104, 119
t r a g e 104 vatră 41
treierat 81 •văicăra (a se vb. 120
troian 3 7 văita vb. 120
*troiu, v. rom. 3 7 v ă r s a v b . 81, 82, 86

156
v ă r s a t 80, 81, 82, 88, 89, 1 0 3 v l ă s t a r 77
v ă r s a t (s-a v b . 81 vrej 77
v ă r s a t (de b u b e ~ ) 81 vrem vb. 94
v ă r s ă t o r 86 vuitoare 74
v ă r s a t u l 81 *vurem vb. 94
verde (om 103 z a p o r , zăpor 86, 87, 88, 89, 103
v i e s p e 101 zară 41, 44
viespi 101 zăpor (pune 87
viespre 101 (d)zăr 3 3 , 3 5
viespri 101 „zăr fiert" 3 5
viezure 41, 5 3 z d r a v ă n 103
viezuri n ă 5 2 zeamă 59
v i f o r o s 63 z ' e n u c b e 78
vijelios 63 zer 3 3
vi trec 6 9 zestre 6 7 , 106, 107, 108, 1 0 9 , 110.
v i t r e g 63, 6 9 119
v i z u i n ă 53 zestrea 107
v i ) c e d ( ă ) 84, 8 5 zestri 108
vilceaă v b . 84, 8 5 zestrile 1 0 8
v i i t o a r e 74 z'estre 101
v i n ă t 84 z'ireapân 3 6

Slavă

afena, rut. 6 1 p i r ş , v . sl. 86

a f e n y , rut. 6 1 p l a g , ser. 9 1
a f y n y , rut. 6 1 p l a î , rut. 91
argala-h, ser. 6 6 plaicok, rut. 9 1
cajanîi, sl. 120 p r e t i , v . sl. 86
c a j a t i , v . sl. 120 sipan, b u l g . 8 3
cap, p o l . , rut., ceh- 51 sipanica, b u l g . 83, 86
cap, serb., s l o v . 51 sipjş, b u l g . 8 3
fl'ojara, rut. 4 4 î t a j a , v . sl. 3 2
frola, serb. 4 4 s t a n u , v . sl. 3 2
fujara, s l o v . , m o r a v . , pol. 44 s t a t i , v . sl. 3 2
grtâă ser. 122 stoborti, sl. 97
grede, slov. 122 t e h e n u , b u l g . 102
g r ţ d a , v . sl. 122 "tehinu, v . b u l g . 102
h l u d , ser. 7 7 tranu, sl. 125
chludti, v . sl. 77, 78 trupu, sl. 105
h l y d i i , rus. 77 u-trfipeti, v . sl. 101
hrajâda, rus. 122 za-perti, v . sl. 8 6
jafina, rut. 6 1 zapor, b u l g . 86, 87
Jcoibasa, sl., rus. 74 z'astra, r u t . 110
W p e l t , sl. 47 zelenu, v . sl. 3 5
karljuga, serb. 4 7 iSenepini, rut. 36
metlO, sl. 4 9 i e n e p i r , rut. 3 6
o g l e n d a , sl. 4 5 zestra, b u l g . 110
per, s l . 86 y a p r k , serb., ser. 63

157
 Ungară

a f o n a 61 palajâs, secui 9 1
bitang 94 plajâs, secui 9 1
câp 5 1 .
poronty 94
furulya 24
kolbâsz 74 zâpor 87
k o p â c s 47 zâporesS 88
o t v â r 86 zâporpatak 88
C u v i n t e l e din listele de la pag 126 — 1 3 5 n u sint incluse iu acest
indice.
II. STUDII Şl ARTICOLE DE ISTORIA
LIMBII, ETIMOLOGIE, TOPONIMIE
apărute între anii 1909 —1948
 SCHIŢA DIN TOPONIMIA ROMANEASCĂ *

Toponimia se ocupă cu studierea numelor de pe hartă

şi de aceea, de la început, trebuie să vedem în ea o cer-
cetare de interes geografic. Astfel concepută, nu va mai
fi numai o ramura a filologiei, ci va deveni şi un mijloc
pentru lămurirea unor probleme de geografie, pentru că
fenomenele (munţi, ape, păduri, animale etc.) şi faptele
(întemeieri de sate, schimbări de populaţiuni) cari dau
naştere unor numiri, fac parte din domeniul acestei ştiinţi.
Măsurarea înălţimilor şi a adîncimilor — a fundului
mărilor — e chestiune de matematică şi inginerie, pe cînd
din datele rezultate de aci poate scoate geograful conclu-
ziuni însemnate. Tot astfel, puţind ceti în numirile de pe
h a r t ă şi putînd măsura vechimea lor prin vechimea formei
lingvistice ce o păstrează astăzi, vom ajunge la concluziuni
de ordin istoric, etnografic şi geografic în genere.
L a noi interesul pentru toponimie s-a născut pe vre-
mea discuţiunilor referitoare la continuitatea noastră în
Daci^. Dar numai la atît s-a mărginit înţelesul ce i s-a dat
atunci, fără însă a se da ceva sigur. Au urmat apoi mici
cercetări mai mult de interes lingvistic 1 .
O înfăţişare metodică, dar sumară, a felului de a se
studia toponimia romanică o dă d-1 M. -Lubke în Einfii-
hrung in d[as~\ Studium d[er] rom[anisdhen] Spraclwrissen-
schaft2.

* „ A n u a r u l de geografie şi a n t r o p o g e o g r a f i e " , I, 1909 — 1910, p.

3 9 - 55.
1
A l e d-lor D a n , Din toponimia românească, studiu istorico-lingvis-
tic (aceste n u t o c m a i sigure). B u c u r e ş t i , 1896 şi O. D e n s u s i a n u , In Studii de
ilologie română. Bucureşti, 1898. — Şi In broşura : Numiri de localităţi, de
Iosif B ă l a n , Caransebeş, 1898.
3
Cf. e d i ţ i a I I , H e i d e l b e r g , 1 9 0 9 , p p . 2 3 3 - 2 5 5 .

160
 0 bună grupare a dat mai demult şi Miklosic-h1 pen-
tru toponimia slavă, împărţind diferitele numiri — după
noţiunile la care se referă — în 10 părţi (Boden, Wasset',
Pflanzen, Thiere, Farben, Umzâunung u n d H a u s , Bescliăf-
tigung, Werkzeuge, Volkernamen, Politische Einrich-
tungen). Acestea pot servi şi pentru toponimia româ-
nească, întrucît multe numiri din ţările slave se găsesc
şi pe teritoriul românesc.
Pornind de la interesul geografic ee-1 relevăm mai
sus, va trebui să se meargă cu un pas mai depar te. Geo-
grafia nu se ocupă de fenomenul singuratic (plantă, ani-
mal etc.), ci de cît şi unde se întind acestea. Astfel se im-
pune întrebarea, dacă prin toponimie se va putea uneori
determina întinderea, în trecut, a unei vegetaţii oarecare.
Iar pe de altă parte va trebui să se ţie seamă, în explicarea
diferitelor numiri, şi de unele elemente geografice preli-
minare. Astfel, dacă întîlnim undeva pe o hartă o numire
referitoare la anume plantă, va trebui să ne întrebăm, dacă
acea plantă a putut creşte în acea regiune ori nu. In cazul
* contrar, explicarea va trebui căutată în altă parte, numele
atribuit unei alte cauze.
Astfel înţelegînd lucrurile, voi încerca să prezint cîteva
spicuiri de cercetare din toponimia noastră. î n privinţa
florei va trebui să deosebim nume de plante sălbatice şi de
plante cultivate, pentru că şi unele şi altele se găsesc în
toponimie.
Vom întîlni nume de arbori cari cresc în regiunile
muntoase în numiri ca Brădet, Frăsinet, Păltinet, Păltiniş,
Făget etc., în care sufixul -et şi -iş arată masa geo-
grafică : pădure. Numirea care ne interesează mai mult
este cea care arată existenţa fagului. Forma românească
este Făget, iar cea sl&v&Buhov, -ovina. Cea dinţii se întîl-
neşte de foarte multe ori pe întreg şirul Carpaţilor româ-
neşti, iar cea de a doua numai în cîteva numiri care cad
mai spre şes, în afară de munţi. Numai o singură dată se
găseşte cuvîntul slav în numele munţilor, în Bucegi, care
e forma cea mai veche pe care o dau documentele 2 şi nu
e altceva decît slavul bitlro -j- u n sufix care n-ar putea fi
decît -etib, întrucît se pronunţă în ung. Bucsecs.3 Din
1
Die slauischen Ortsnamen aus Appellatwen. W i e n , 1872.
2
Cf. N . Iorga, Studii şi Doc[umente], pp. 356, 374.
3
T o t a ş a şi n e m ţ e ş t e (cf. H . Bilz, Siebenbiirgen, Ein Handbuch fur
Bcisende. Hermannstadt, 1899).

161
]j — c . 548
Bticeei s-a ajuns mai pe urmă la Bucegi, prin disimilarea
unui c in g, fenomen care se vede în forma dialectală, din
Ialomiţa şi Dobrogea 1, gioracM = ciorachi (ciorapi).
Deci derivarea din bugak trebuie înlăturată, luînd.
în vedere forma veche românească, cea ungurească şi
faptul geografic care întăreşte înţelesul ee-1 dăm noi.
Mai interesante pentru întinderea, în trecut, a fagului
în afară de munţi sunt următoarele numiri : Bucov, vale
în jud. Teleorman, prin care trece pîrîul Bucov. Acesta
începe în partea de sus a jud. Argeş şi trece prin comuna
Bucovul-Adunaţi (Teleorman), care desigur şi-a împrumu-
t a t numele de Ia pir în. Un alt Bucov este în jud. Prahova,
la o distanţă de o—6 km. spre nord de la Ploieşti.
Iar Bucovina (deal) care însemnează tot loc cu pădure
de fag, se găseşte în apropiere de Huşi, în o regiune unde
şi astăzi mai există fag 2 . Graniţa actuală a fagului 3 cade
cam în direcţia Piteştilor şi Vălenilor de Munte, deci mai
sus, mai spre munte, decît celelalte localităţi citate cu
numele de Bucov. Că odată a trebuit să crească fag şi
acolo, reiese nu numai din numiri, ci şi din faptul că în
regiunile care cuprind izvorul pîrîului Bucov (în suriul
Argeşului) şi satul Bucov (Prahova) se găseşte podzolA,
pămînt de pădure de fag. Din punct de vedere etnografie
nu putem afirma mai mult decît că, în vremea cînd mai
era fag, a trăit în acele regiuni o populaţie slavă care a
dat numele acelor localităţi. î n privinţa timpului, nu pu-
tem spune decît eă comuna Bucov (Prahova) e citată ca
existentă în sec. XV 5 .
Mai departe vom distinge numele Colilia, ce-1 au
•două sate din Ialomiţa şi Constanţa. Colilia este o plantă
de stepă care acoperea, cîteva decenii în urmă., tot Bără-
ganul si Dobrogea. Astăzi însă nu se mai găseşte decît r a r
prin unele p ă d u r i ; despre existenţa ei însă vorbesc ca
mărturii trainice numele satelor pomenite, arătînd o dată
3
Cf. şi „Graiul nostru'', p u b l . de I. A . Candrea, O. D e n s u s i a n u şi
T h . Speranţa, p. 365.
2
Cf. Schiţa agrogeologică a României, de D r . G. Murgoci, B u c u -
reşti, 1909.
3
V . harta cu g r a n i ţ a florei în La Valachie, a lui D e Martonne, B u c u -
reşti, 1902.
4
D r . Murgoci, o.c.
6
V . I. B o g d a n , Relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Un-
gurească, p. 2 9 6 .

162
mai mult că există o logică în felul cum se nasc- diferitele
nume geografice. Astfel, nume de plante de stepă nu se
vor găsi în toponimia din regiunea muntoasă; nici nume
de plante de munte în cea din regiunea de şes.
Şi ca să dăm şi exemple de nume de plante de baltă,
vom aminti localităţile următoare :
('iul ni Io (pe rîul Ialomiţa, jud. lalom.), Ciulini (baltă
în Tecuci), Ciuhneţ (pe vărsăturile Prutului, jud. Covur-
lui), Ciulinii Mari şi Mici (iezere, jud. Brăila), Ciulinoasa
(baltă, jud. Botoşani), Ciulinositl (mlaştină, jud. Suceava),
Ciulneţul (rîu, jud. Tulcea), iar Ciulniţa se întîlneşte de
cîteva ori ca nume de localităţi de lîngă ape sau ca nume de
ape 1 . Prin urmare faptul geografic este hotărîtor în expli-
carea acestor numiri, care toate sunt derivate din numele
de plantă, ciulin, care creşte prin bălţi, pe lîngă ape 2 .
Numirile slave de Ciulniţa din p.d.v. al derivaţiei trebuiesc
puse alături de Camemea, Camnica (cf. şi Camniţa în
jud. Ialomiţa), derivate din sl. Kamenb „piatră", cu suf.
-icas.
Etimologia cuvîntului ciulin4 nu este încă fixată şi
n u putem spune care popor slav a dat numele acestor loca-
lităţi. Cred totuşi că nu trebuie atribuite numai unui singur
popor slav, ci mai m u l t o r a ; după cum o localitate se află
în apropiere de unul sau de altul. După cît ştiu pînă acum,
dicţionarele slave — afară de cel rus — nu dau acest cuvînt.
î n partea întîi a cuvîntului trebuie să vedem un mai vechi
ci- pentru că avem atestată forma Ciulniţa, Ciuluniţa,
din jud. Ialomiţa (v. Aead. Rom., Ms. No. 611, p. 211).
Evoluţia lui ci- la ciu- e naturală (cf. formele bucin, bucim,
bucium).
Dintre numele de plante cultivate e de remarcat „nu-
cul", care se găseşte în forma Nucet5. Sufixul -et denotă
o întindere mare, pădure de nuci, după cum am văzut şi
la formele Făget, Păltinet etc. Lucrul se explică prin faptul

1
V. toate aceste n u m i r i in Dicţionarul] geografic al României. [Bu-
cureşti, 1898—1902],
2
Cf. Grecescu, Conspectul Florei României. [Bucureşti, 1 8 9 8 — 1 9 0 2 ] ,
p . 228.
3
Miklosich, o.c.
4
Cf. rus cilimb („trapa natans").
6
D u p ă Dicţ. geografic, numirea se repetă de vreo 26 de ori pe teri-
toriul R o m â n i e i .

.163
că nucul a trăit 1 şi trăieşte incă în stare sălbatică în regi-
unile noastre. Altfel nu s-ar explica numirile toponimice
formate cu sufixul -et, care nu se întîlneşte la nume de
localităţi referitoare la alte plante cultivate, ca „ m ă r " ,
„ p r u n " , „cireş", pentru că acestea se plantează după ce
omul se aşază de formează sat.
Ca derivat din cireş merită amintită Cireaşov (sat
în jud. Olt). Sufixul arată că numirea e dată de populaţiune
slavă, în cazul de faţă de bulgari, căci numai ei — dintre
slavi — au forma $eresaz (poate împrumutat de la ro-
mâni), arătînd astfel întinderea lor în acea regiune.
După ce am dat cîteva exemple care se referă la floră
în genere, trebuie să amintim că toponimia ne oferă bogate
cazuri de nimicire, de dispariţie a vegetaţiei prin mîna
omului
Astfel simt numirile Arşiţa, Ciungetul, BuncuP, Secătura
(Săcătura), -ile4 etc., arătînd fiecare din ele mijloacele
prin care s-au nimicit pădurile : prin foc, topor sau prin
jupuirea coajei (în numirile de „Secătura"). î n adevăr „a
secătui", în Moldova, însemnează a tăia, a jupui coaja de
pe trunchiul copacului de jur împrejur, pentru a se usca 5 .
Era desigur un mijloc mai lesnicios de a nimici pădurea.
Deci secătura s-a numit locul unde a fost uscată şi nimi-
cită pădurea prin mijlocul mai sus arătat. Cuvîntul e
desigur păstrat chiar din limba latină, întrucît acest deri-
v a t se găseşte şi în alte limbi romanice (comp. it. seccatura,
sp. secătură6).
Că multe de acestea au fost înlocuite, în decursul
timpului, cu alte numiri, desigur mai ales prin numele
stăpînitorilor care s-au perindat pe o localitate, ne arată
şi documentele. Astfel, într-un document din 1800, pe
care îl cităm la întîmplare, din multe altele, vedem mun-
tele „ . . . ce s-au chemat Săcăturile . . . ce să chiarnă acum
Orete . . . , ce-1 avemu pentru fînaţu, iar în alţi ani il vin-
demu la mocani mutare de oi . . . "

1
Cf. A . de Candolle, Der Vrsprung der Cullurpflanzen. Leipzig, 1884,
p. 540.
2
Cf. Berneker, S E W , p . 1 4 9 .
3
V . S. Mehedinţi, Curs de antropogeografie, L e c ţ i a de deschidere (publ.
m a i sus) [ î n „ A n u a r u l de geografie . . . " în care apare şi a c e s t articol, n. ed.]
4
Dicţ. Geogr., I, p . 129, II, p. 4 5 3 - 4 5 4 , V, p p . 2 0 5 , 3 6 2 .
5
C o m u n i c a t de d-1 M e h e d i n ţ i . E d e r i v a t din secat (part. l u i sec).
e
A p u d Puşcariu, Etyni. Wb., p. 142.

164
 î n a l t u l 1 din 1806 găsim : , , . . O mutări di oi ci să
numeşte Orete2, iar în ispisoc veehiu . . . din leat 6948
( = 1440) Avgust 20, de la strămoşii lor Şteful şi Tsae . . .
îi zîc SMăturile". De aici mai putem vedea că cei mai mulţi
munţi au fost despăduriţi pentru a-i face „mutări" (munţi
de păşunat) sau fînaţe, lucru ce e foarte explicabil pentru un
popor eminamente păstoresc. Iar mijloacele de despădurire
au fost destul de numeroase, cum putem vedea din numirile
citate.
Tot aici trebuie să amintim si numirile de localităţi
care astăzi nu mai există, arătînd astfel că a pierit acolo
şi vegetaţia după care se numise localitatea. Astfel este
Frăsenetul, sat dispărut, care prin sec. 17 ţinea de Tîrgul
Jiului 3 si unde astăzi e cîmp gol.
Fauna, ca si flora, se regăseşte în toponimie, în diferitele
forme cu nume de animale care trăiesc pe teritoriul nostru.
Nu intră în cadrul acestei expuneri să mă ocup de multele
numiri de acest soi ca româneştile : pîrîul, valea Cerbului,
Lupului etc. sau Vileea, derivat din sl. vhH, „lup" (v.
şi multele numiri slave în Miklosich, o.c., p. 115) sau chiar
nume de păsări ca Mierlele (munte, jud. Prahova),
Cosomţul (localităţi, jud. Mehedinţi), diminutivul lui
Cosova („cîmp de mierle"; v. Miklosich, Lex. paleosl.,
p. 305). Alteori găsim nume de peşti, ca în forma slavă rus.
ori bulg. Crapina (jud. Tulcea) „lac cu crapi".
Merită însă îndeosebi remarcate numirile Bourul,
Zimbrul (mai ales numiri de munţi) 4 , care se repetă de
mai multe ori şi arată—întocmai ca nişte urme fosile—nu
numai existenţa în regiunile noastre a animalului care acum
nu mai trăieşte decît în Caucaz şi în Polonia, dar, după
cele două numiri care au existat în limbă în acelaşi timp,
s-ar părea că au fost două specii de asemenea animal 5-
Forma lingvistică bour este aceea care se găseşte şi în
limba veche rom. şi a rămas neschimbată, n-a evoluat mai
departe foneticeşte, cum ar fi trebuit, cuvîntul n-a mai
fost întrebuinţat în graiul comun s .
1
V . a m b e l e doc. în Creşterea colecliunilor pe 1910, i a n u a r i e - m a r t i e ,
1910 ( A c a d . R o m . ) .
2
în j u d . N e a m ţ u l .
3
A l . Ş t e f u l e s c u , Gorjul istoric si pitoresc. T i r g u - J i u , 1904, X I I I .
4
Dicţ. Geogr. I, 5 7 4 - 5 7 6 , V , 791.
6
Miklosich, o.c., p. 10, bubalus (rom. bour), r e d a t prin sl. „ b y v o l z " ,
iar zabr (rom. zimbru ) , prin „ b o s i u b a t u s , u n r i c h t i g u r u s " (p. 120).
' 6 C D D E , p . 24.

165
 Acelaşi luciii îl vedem în Larousse despre bievre, că
această numire se întrebuinţa în popor în sec. 16 pentru
„castor". Astăzi nu se mai zice bievre, tocmai fiindcă ani-
malul a dispărut din acele regiuni şi cu el şi numirea.
Tot pe acest animal dispărut (biberul) îl va descoperi
cineva, urmărind pe hartă numirile Brebii, sat lîngă heleş-
teul cu acelaşi nume (jud. Prahova), izvor şi alături cătun
(jud. Buzău); Brebina, sat şi deal lîngă rîul cu acelaşi
nume (jud. Mehedinţi) şi viroagă (jud. Ylaşea)1.
Cum vedem, cele mai multe sunt numiri de ape sau
de localităţi de lîngă ape, pentru că acest animal trăieşte
pe ţărmurii lacurilor şi rîurilor. Forma din urmă e slavul
brebina, formată cu suf. -ina din bebn (rom. breb, care —
prin metateza lui r — poate fi şi din lat. *bebrum, din care
fr. bievre) însemnînd aici „pîrîu cu brebi" (comp. croat
Brebina si alte numiri din ţările slave în Miklosich, o.e., p.
11).
Biberul mai trăieşte astăzi numai in unele regiuni
izolate (Intr-o insulă a Ponului 2 şi pe lingă Marea Baltică),
dar altădată se întindea peste toată Europa. Aceasta se
poate deduce şi din multele numiri din diferite ţări. Astfel
avem Bievre, rîuleţ în Franţa (Larousse, 1. c.), iar Gri mm
(Wb. I, p. 1807) spune : „Da die Biber am Ufer der Fliisse
und Băche bauten, begreift sich, dass die Benennungen
Biberac-h, Biberich, Biber, Bebra, Biberbach . . . , in allen
deutschen Gegenden wiederkehren. Heute aber ist dies
wunderbare Thier meistens ausgerottet". Evident acelaşi
fenomen ca şi în toponimia noastră.
In afară de acestea vom mai observa numiri care ne
arată fenomene de altă natură, mai diferită. Astfel,
pînă şi „ecoul" şi zgomotul în genere îl vedem în numiri
de localităţi ca Grohotul, -işul, pîraie (jud. Bacău şi in jud.
Neamţ), -işul, munte în Prahova.
Grohotiş e pietrişul ce cade de pe munte la vale. Dar
numele Grohot designă înţelesul primordial al cuvîntului
slav, adecă „zgomot", „urlet". Deci numele de pîrîu
ar fi ceea ce zicem noi Urlătoarea (pîrîu în jud. Prahova),
nume dat de la zgomotul ce-1 face apa în curgerea ei. î n
1
Dicf. Geogr., p . 641 — 653. O l o c a l i t a t e m i c ă se află — d u p ă c o m u n i -
c a r e a d-lui Gli. T. Kirileanu — şi p e m a l u l B i s t r i ţ e i (jud. S u c e a v a ) c u
numele Brebghi.
2
Cf. Lmrousse, 1. c.

166
felul acesta ne putem da seama, că şi grohotiş a însemnat
la origine : lucru care face zgomot, deci pietrile ce cad cu
zgomot de pe vîrful munţilor.
Numele de munte designează mai curînd înţelesul
de azi al cuvîntului, adecă munte cu grohotiş cu pietriş.
Avem apoi Hangul1, numele a două comune din jud.
Neamţ, lîngă Bistriţa şi una în jud. Putu a.
Numirile sunt de origine ungurească şi înseamnă „su-
n e t " (ung. hang). Numirile desigur s-au născut în felul
celor amintite mai sus : Grohot, Urla etc. designînd vreun
zgomot sau poate chiar „răsunet" (ecou) ce ar putea fi
în acele regiuni. Numirile ungureşti se explică prin
faptul că în aceste regiuni a fost şi este, cum se ştie, populaţi-
ime ungurească.
Vom observa apoi localităţi care arată prin numirea
lor felul cum s-au întemeiat satele. Astfel sunt numirile
care înseamnă simplu „aşezări", „sate" : Silişte (v. sl.
seliste = habitatio), care se găseşte mai de multe ori. O
formă deasă 2 este Buăa, mai ales ca nume de sat. Unele
vor fi fost date de slavi, de la care a intrat cuvîntul şi în
limba noastră 3 şi unde a însemnat după d-1 Berneker
(SEW), „Bude, Hiitte". De la înţelesul de „colibă", îm-
prejurul căreia s-au mai stabilit cu vremea şi altele, p u t e m
ajunge tişor la explicarea naşterii satelor care poartă
acest nume.
Multe sate s-au întemeiat astfel: proprietarul cîş-
tigînd - prin dar ori cumpărare — o moşie nouă, s-a
aşezat pe ea, au venit pe urmă ţăranii şi cu vremea, din-
tr-o singură curte boierească, cum a fost la început, s-a
întemeiat satul de mai tîrziu. Numele rămîne cel al primului
venit, al proprietarului. Aceste numiri sunt de regulă
la plural, pentru că se designează prin ele o familie întreagă.
Numiri de acestea sunt numeroase.
Citez un eaz, pe care l-am putut urmări istoriceşte şi
pentiu care las să vorbească următorul document 4 , al
răzeşilor din Cudalbi (jud. Covurlui) din 1526, însă în tia-
ducere mai tîrzie :

1
V . a c e s t e n u m i r i în Dicj. geogr., II, pp. 648, 688.
2
Dicf. geogr. o dă de v r e o 27 de ori, iar f o r m a Silişte de v r e o 50.
3
Cu î n ţ e l e s m a i e v o l u a t d e „ m a g a s i n (Moldova), b o u t i q u e , eehoppe,
l a t r i n e " (Transilv.). ( V . D D R F ) .
4
D i n c o l e c ţ i a de copii f o t o g r a f i c e de la A c a d e m i a R o m â n ă .

167
 „Milostivire me Ştefan voevod . . . Moldovii, iată au
venit înainte noastră si înainte boerilor noştrii a Moldovii
slugile noastre Ştefan Codalb, vornic şi lusbasa Ion Vrâ-
ghii ~ cu jalba ca să ne milostivim asupra lor . . . şi am
primit cerire lor şi ne-am milostivit asupra slugilor noştrii
Ştefan Codalb vornic i Ion lusbaş Yrăghii le-am dat o
bocată de pămînt peste Valea Gerului în curmeziş spre apus
pîn în matca Hereteilor şi spre răsărit pînă în valea Ţigănci
ce se apropie de apa Mînjinii şi merge în sus pînă-n troian
drept piscul boorului şi la capete se hotăresc eu moşiile
Bojoreşti şi Gologanu iar marginea de gos pînă la Fileşti —
şi la aceasta parte de pămînt să fie vecinici stăpîni . . . "
etc.
Familia Cudalbilor se vede că a preponderat, a impus,
fie că va fi devenit mai tîrziu singura stăpînitoare a
moşiei, fie că va fi fost mai în strîns contact cu locuitorii,
pentru ca mai ales numele lor să fie pronunţat pentru a
designa curtea boierească — fenomen care ,se observă şi
azi oriunde. 8-a zis deci la „Cudalbi", la satul unde stă-
pînesc aceştia şi astfel s-a perpetuat numele de Cudalbi.
Trecînd la altă ordine de idei, trebuie să amintim
ceva despre cele mai înalte vîrfuri de munţi. Dacă privim
pe hartă numirile de piscuri, în toate şirurile de munţi,
constatăm că, în genere, acestea şi-au luat numele de la
aspectul pe care-1 oferă ochilor din depărtare. Aşa sunt
la noi numele munţilor Omul, Păpuşa, Surul (acest nume
e dat, desigur, după culoarea sură pe care o are văzut
din depărtare, poate din cauza negurilor, a ceţelor) ş.a.
Aşa fiind, cred că merită o deosebită atenţiune numele
celui mai înalt vîrf din Carpaţi : Negoiul (de 2546 m.).
Să fie acesta un nume de persoană, cum s-ar părea la prima
vedere? E greu de admis dacă ne gîndim la motivul de
mai sus şi la faptul că, de regulă, fenomenele mari de pe
pămînt (munţi, rîuri etc.) au —- cum e şi natural - nume-
le cele mai vechi. Aşa e cazul la noi cu Dunărea, Oltul
etc., deşi nu li s-a fixat originea.
Pornind de la aceste motive şi căutînd să pătrundem
în adîncul numelui „Negoiul", care nu e TUI cuvînt cu un
înţeles care să trăiască astăzi, trebuie să ne întrebăm ce
motiv natural, geografie, i-ar putea sta la bază. Motivul
acesta, pornind în acelaşi timp şi de la forma lingvistică, nu
poate fi decît zăpada care persistă uneori, pe munţii noştri
mai înalţi, toată vara, pînă o apucă cea nouă. Aceasta

168
s-a întîmplat desigur şi în trecut, mai ales în verile mai reci
ori umede, pentru că şi umezeala face ca zăpada să se
topească cu greu, să persiste mai mult, mai ales pe munţii
mai înalţi, cari au cavităţile acelea în stîncă, numite „căl-
dări" 1 .
Că a fost uşor să purceadă numele de la acest fapt,
ne putem convinge prin interesanta constatare că şirul
de munţi, pe cîtă întindere puteau să-1 aibă în vedere
Cavalerii Teutoni cînd stăpîneau Ţara Bîrsei, pentru limi-
tarea acesteia şi a altor ţinuturi ce i-au interesat, se nu-
meau montes nivium — munţii de zăpadă. Astfel se găsesc
numiţi totdeauna cînd sunt amintiţi în documentele pri-
vitoare la Ţara Bîrsei. Să cităm o parte din un document
din 1222 : „ . . .ipsam quoque terram certis distinxit limi-
tibus, sive metis quarum prima incipit ab indaginibus
castii Voilgard 2 et inde progreditur usque ad indagines
S i colii, ubi aqua defluit, quae vocatur Aid 3 et sic ascen-
dendo per Aid usque Szerzyllon cădit in Aid et iterum vădit
nsque ad ortum ejusdem Zercylon et ab ortu aqae, que
Zimis vocatur progreditur usque ad efluxum aque que
dicitur Borsza, et deinde sicut montes nivium terram eom-
plectuntur eadem, usque ad Almagiain se extendit"' 1 .
Din această delimitare şi din alte documente 5 din
acea vreme, reiese că „montes nivium" se va fi numit
întreg şirul de munţi de la Olt spre răsărit, pînă dincolo
de rîul Buzău, pînă unde a ajuns interesul şi privirea Cava-
lerilor Teutoni 6 .
Această numire evident că nu poate fi decît traducerea
numelui care era dat şi întrebuinţat de locuitorii din aceşti
munţi, unde românii desigur erau în majoritate faţă de
celelalte populaţiuni, în această vreme. Că erau, e destul
de ştiut de toţi. Iar documentele, prin „montes nivium",
traduc desigur expresia localnicilor, care la români v a fi
sunat „munţii cu nea (neauă)", pentru că în Ardeal, de

1
V . asupra persistenţei zăpezii pe N e g o i u , in Bielz, Siebenbiirgen,
ein Handbuch fiii' Reisende, pp. 168, 170.
2
P r o b a b i l s a t u l Voila din Făgăraş.
3
Oltul.
4
Cf. D o c [ u m e n t e ] H u r m u z a k i I, L V , p. 77.
6
Comp. doc. L X I I I , p. 86, XC, p. 115 ş.a. din H u r m u z a k i .
6
C o m p . K . R o s e t t i , Despre unguri şi Episcopiile catolice din Moldova.
B u c u r e ş t i , 1905, u n d e discută e x i s t e n ţ a unei c e t ă ţ i de apărare f ă c u t ă de
T e u t o n i in r e g i u n e a Buzăului (p. 17). - Onciul, o. c., p. 40.

169
unde s-a întins curentul populaţiunii româneşti peste
munţi, se întrebuinţează mai ale? forma nea pentru „ză-
padă".
Pornind de la aceste eonsideraţiuni, putem spune că
prototipul numelui Negoiu a fost un *Neoniu. Adecă un
derivat străvechi românesc din nea, neaua, ori ne, cum se
va fi zis atunci, pentru că -e final accentuat a trecut numai
mai tîrziu la -eă, întrucît şi azi se zice în unele părţi să
4e ( = dea). Din ne (a j-j-suf ( — lat . onius), care
şi azi mai trăieşte în Bănat şi Ardeal cu „«" în hiat încă
nedispărut (în celelalte părţi este -oiu ), s-a ajuns pe urmă
la *Neuoiu, prin cunoscuta epenteză a lui u între două
asemenea vocale. Pe urmă s-a ajuns la faza Nehoin, prin
trecerea lui -u->-h- şi apoi, prin trecerea -h- >-g-, s-a
ajuns la ultima fază, Negoiu. Din punct de vedere fonetic,
avem aceeaşi evoluţie ca în *favulus > *fauur>fagur, sau
în nebula>*neuură>*ne]wră> negură (comp. şi forma
bănăţeană mădugâ din măduhă < mădu(u )ă<lat. me-
duttam „măduvă" x).
Din punct de vedere fonetic, nu este deci nici o difi-
cultate. Din punct de vedere al înţelesului, Negoiu, (Ne-
hoin ) a însemnat munte „de zăpadă", pe care zăpada
durează mai multă vreme, care „albeşte" în depărtare
din cauza zăpezii de pe vîrf, pînă vara tîrziu. Acestea se
întăresc prin faptul geografic şi istoric amintit mai sus.
Trebuie însă să mai adaug că în cazul de faţă sufi-
xul -oniu (-oiu) a avut funcţiunea latinului -inpus şi -ane-
us, cu înţeles diminutiv pejorativ. Acest înţeles, care e
acelaşi ca al lui -iu (în forme ca cînepiu ), se mai păstrează
în graiul din Sălagiu, unde se întîlnesc formele a-eroi, alboi,
cenuşoi 2 ( = de cenuşe, ca cenuşa).
interesant este şi faptul că s-a păstrat şi forma inter-
mediară, Nehoin (munte în jud. Buzău si alături satul
Nehoiaş), care e imposibil să fie explicată din un nume
de persoană Negoi, derivat din Neagu — la care s-ar
putea gîndi cineva — pentru că -g- nu poate trece la
Pe de altă parte trebuie să adăugăm că în vremea cînd
exista numele „montes nivium" vor fi fost probabil mai
mulţi munţi, şi mai mari şi mai mici, numiţi Nehoin, întru-
cît laolaltă se numeau „munţii cu nea" — numire ce se
1 V. C D D E , p. 88 [s.v. fagur, n.ed.j.
2
V. asupra acestei chestiuni Bul[eiinulj Societ[ăfii] Filologice pe
1907, p. 15.

170
observă la multe şiruri de munţi 1 . Desigur că unii mai
mici vor fi împrumutat numele de la alţii mai mari şi mai
îndepărtaţi, după cum populaţiunea — mai ales păstorii
din munţi — se întindea de-a lungul Carpaţilor. Cu vre-
mea vor fi dispărut multe numiri, cum se' întîmplă de
obicei, şi cum s-a întîmplat cu numirea generală de „mon-
te nivium", care, deşi a dispărut, a trebuit să existe,
întrucît o pomenesc documentele latineşti citate.
Şi dacă este aşa lucrul, cum noi l-am explicat, trebuie
să mai facem următoarele reflexii şi concluzii.
De ce numele de Nehoiu a rămas în faza mai întîr-
ziată si n-a evoluat pînă la faza Negoţul O formă ling-
vistică rămîne cristalizată atunci cînd înţelesul ei s-a
pierdut şi poporul nu-si mai dă seama de ce a însemnat
la început, cum desigur e cazul mai ales cu numirile topo-
nimice. Să ne amintim aici cazul cu numirile de Bourul,
în care forma lingvistică n-a mai evoluat la bor, cum s-a
întîmplat cu nor din mai vecliiul nour.
Şi mai departe de ce în Negoiu evoluţia a mers pînă
la sfîrsit si în Nehoiu nu? Explicaţia o văd în faptul că,
în legiunea Negoţului, românii au tr ebuit să persiste, de la
început, de cînd au pătruns în acei munţi şi pînă azi,
aşa încît forma lingvistică a fost neîntrerupt întrebuinţată
şi a putut suferi evoluţia firească. Dincolo însă se vede că
românii au înaintat într-o vreme pînă în munţii Buzăului,
de unde după un timp oarecare s-au retras, ceea ce nu e
surprinzător pentru un popor de păstori, care şi azi în
scurtă vreme fac drumuri mult mai mari. Sunt cunoscute
de altfel ştirile după care românii se întindeau, fiindcă
se aflau în „părţile de lîngă Marea Neagră" 2 ,prin jumătatea
secolului 12. Atunci au trebuit să existe români şi în re-
giunea Buzăului.- Au venit însă năvălirile cumanilor, în
timpul cărora se vorbeşte de „terra deşerta" de dincolo

1
Comp. p e n t r u a c e a s t a u r m ă t o a r e l e :
„Sierra Nevada = b e s c h n e i t , m i t S e h n e e (p. 643), „Piton de Neige —
= Sclinee K e g e l (p. 639), „Sehnee . . . in B e r g n a m e n , insb. in O N . d e s
h o h e n N o r d e n s docil a u c h der A l p e n u. selbst der d e u t s c h e n Mittelgebirge,
deren Iliiupter lange -cil besclmeit bleiben : a) Sehnee ICopf der z v e i t e
h o c h s t e Gipi'el des Thiiringer-Waldes ; b) Schnee-Koppe ..." etc. (p. 8 2 8 ) ,
!n D r . J , J . E g l i , NominaGeographica. I.eipzig, 1893.
Comp. de a s e m e n e a u r m ă t o a r e l e numiri de m u n ţ i : Schneeberg ( A u s -
tria de jos, 2 0 7 5 m . ) , Krainer Schneeberg, 1796 m : Pcnes Blanques (tn P i r i -
nei, 2 6 8 4 ) : Cret de la Neige (in Jura, 1724 m.).
2
Cf. D . Onciul, Originile principatelor, p. 24.

171
de munţii zăpezilor („ultra montes niviurn") 1 şi apoi năvă-
lirile şi stăpînirea tătarilor peste ceea ce ţinuse mai înainte
cumanii 2 . Românii, cari înaintaseră în regiunea Buzăului,
în apropiere de episcopatul cuman unde au stăpînit acele
popoare în acea vreme, desigur că s-au retras atunci mult
îndărăt, spre locurile unde erau mai compacţi. Aceasta
mai ales, pentru că tiu-mele lor — lucruri vii — puteau
foarte uşor să fie furate de popoarele barbare amintite,
care trăiau mai mult din jafuri.
De aceea regii unguri caută să populeze ţinutul acela :
„Petistis siquidem, u t terram Boze (Borsa) et ultra montes
nivium, quam propter paganorum insultus vastam usque
ad proxima tempora et desertum, largitione Karissimi în
Cristo filii noştri A. Regis Ungarorum Illustris adepţi
esse noscimini et noviter inhabitare cepistis . . . vorbeşte
un document privitor la Teutonii din Ţara Birsei 3 . Dar
locuitorii care au venit au fost desigur mai mult saşi şi
săcui.
Astfel fiind, numirea Nehoiu, care a trebuit să existe
în sec. 12, cînd am văzut că puteau fi români acolo, trece
în grai strein şi se cristalizează în forma în care a rămas pînă
azi. Cînd au reluat apoi românii numirea, poate după sec.
13, după un veac şi jumătate, deci după ce şi groaza tă-
tarilor dispăruse, au reluat o formă cristalizată, care n-a
mai putut evolua foneticeste, pentru că nu mai era un
cuvînt viu în limbă.
Dacă a fost deci în sec. 12 forma Nehoiu, după cum am
arătat, atunci în cîtă vreme a putut evolua această numire
pentru a ajunge în sec. 12 la faza amintită?
Aproximativ am putea deduce aceasta din formele
negură şi fagurfe). Aceste forme au trebuit să fie gata ca
evoluţia fonetică la venirea slavilor, cînd s-au despărţit
românii în două — circa patru-cinci veacuri de la colo-
nizarea Daciei — întrucît sunt identice si în macedoro-
mână. De aci rezultă că u în liiat va fi ajuns la h în circa
două veacuri, jumătate din timpul cit a trebuit pentru
întreaga evoluţie (-u- >-g-). Prin urmare numirea Negoiu
(Nehoiu) a trebuit să se fi născut şi existat — şi cu ea,
în regiunea respectivă, şi românii — cel puţin prin seco-
lul X.
1
H u r m u z a k i , doc. cit. •
- Onciul, o. c., p . 4 5 s q q .
3
H u r m u z a k i , I, L X I I I , p . 86.

172
 Şi prin urinare ei au fost cei ce au ocupat aceşti munţi
mai solid si mai demult, pentru că ei au dat numele celor
mai înalte vîrfuri.
Ar mai rămîne desigur — ca o rezervă — să se vadă
cînd e atestat numele Negoiu pentru prima oară. Cu atît
mai mult că vecinul său, Surul, se găseşte în documente
din veacul 11 şi 12 : „ . . . ad montem nomine SoritP' (Fe-
jer, Codex diplomaticus Ilungariae 1,389) 1 .
Am ales aceste cîteva cazuri de numiri, căutînd să
arăt mai ales că trebuie să se ia în seamă în cercetările de
toponimie, pe lingă alte elemente, şi faptul geografic.
Acesta este, cred, pentru toponimie, ceea ce este semantica
pentru etimologie în genere. Cercetările viitoare vor tre-
bui să ţină seama de acest punct, pentru că, după cum am
văzut, în felul acesta, explicaţiile unor numiri devin mai
înlesnite, iar concluziile de un interes vădit pentru a ex-
plica mişcări mai vechi în masa poporului românesc.

ROMÂNII DIX SERBIA

(Vechime. Stratificări etnice)*
Seminarul de geografie întreprinde de cîtăva vreme,
în fiecare an, escursiuni nu numai cu membrii săi obliga-
torii, ci si cu cei ieşiţi din universitate, licenţiaţi şi pro-
fesori. Astfel se întreţine firul interesului ştiinţific de la
cei care pleacă la cei care rămîn. Şi, dacă de la cei care
au plecat, după ce au prins ceva din metoda unei ştiinţi,
c-ei ce se pregătesc încă pot învăţa ceva, nu e mai puţin
adevărat, că, păstrînd legăturile cu universitatea, poţi prin-
de mereu nu numai cunoştinţe nouă, dar mai ales noi
perspective de cercetare.
Astfel, în vara anului 1909, făcînd o escursie de-a lun-
gul Dunării, de la Giurgiu la Vidin, căutam, profesor şi
elevi, să ne dăm seama, între altele, de vechimea elemen-
tului românesc care trăieşte în sud, de-a lungul marelui
fluviu. Acest element se întinde tot mai mult spre sud,
cu cît înaintezi spre locul de obîrşie al neamului nostru,
care e linia Severin — Orşova — Belgrad, cu ţinutul din
sud şi nordul Dunării. Se observă acest fapt, dacă urniă-

1
Cf. D e n s u s i a n u , H L R , p. 316.
* î n „ A n u a r u l de geografie şi antropogeogralie", II, 1911, p. 25 — 39
— 1 hartă.

173
reşti unele hărţi etnografice, îneepind din valea Timocului
spre apus pînă în valea Moravei, în Serbia. Ştiam pînă
acum despre această populaţie românească atît cît se
ştia de toată lumea de la noi. Informaţii fugitive se puteau
lua din o mică cercetare a unui sîrb 1 sau din cercetările
dialectale ale d-lui Weigand 2 care, în călătoriile sale, a
vizitat şi cîteva sate româneşti din Serbia.
Din asemenea cunoştinţi nu putea să se învedereze
toată importanţa pentru cercetări ştiinţifice a românilor
de acolo. Privite însă lucrurile mai de aproape, chesti-
unea aceasta ia o înfăţişare nouă, plină de interes.
Căci, din multe puncte de vedere, ţinutul dintre Haţeg,
confluenţa Tisei şi a Oltului se înfăţişează ca o unitate geo-
grafică, prelungită şi la sud de Dunăre : aceiaşi munţi,
aceleaşi „măgurele", aceeaşi climă, aceeaşi vegetaţie, ace-
leaşi animale, aceeaşi populaţie. Pentru neamul românesc
pomenit, în mase în sudul Dunării încă din vremea ţărilor
sîrbeşti, jugul acesta de munţi care leagă lanţul carpatic
de cel balcanic, iese în relief ca un fel de „ţinut de tran-
ziţie" între românii din cuprinsul Carpaţilor şi aromâni,
cari ca păstori au roit pînă de curînd aproape pe toate
culmile Peninsulei Balcanice. Se prezenta deci o serioasă
probabilitate să găsim, cercetînd acest ţinut, veriga de
legătură între cele două ramuri, de nord şi de sud, ale popo-
rului nostru.
Aceste preocupări dintr-o escursie, în care voiam nu-
mai să facem un fel de „recunoaşteri" asupra regiunilor
care ne-ar sugera anume probleme de cercetat, ne-au
îndemnat să mergem doi colegi în ţinutul de care e vorba.
Planul a fost să întreprindem o investigaţie lingvL-
tică-geografică, care duce, credem, la rezultatul etnogra-
fic de a cunoaşte cu mijloace mai complexe fiinţa unui
popor. Am voit să studiem pămînt, aşezări omeneşti, port,
obiceiuri etc., precum şi în ce chip se reflectează toate
acestea în limbă 3 , avînd bineînţeles fiecare din noi in

1
K|KS3 IU MIE Pţ-.UFHE ( î n t r e românii noştri), de T. GeorgevicL
Belgrad, 1906.
2
Die Bumunischen Diulekte der Kleinen Valachei, Serbiens und Bul-
gariens. I.eipzig, 1900.
3
Sperăm că astfel de cercetări vor fi întreprinse pe toată întinderea
teritoriului locuit de români.

174
deosebită plivire partea care este mai accesibilă pregă-
tirii sale speciale *. Se înţelege că pe lîngă acestea n-am
uitat că trebuie luat în vedere şi ceea ce ar putea oferi istoria.
Materialul întreg pe care l-am cules îl vom folosi la
un studiu mai întins, pentru care sperăm să putem ce: -
ceta şi restul teritoriului pe cît vor fi locuind români în
sudul Dunării.
î n călătoria din vara trecută am vizitat 30 de sate,
căutind să avem, din fiecare, răspunsuri la întrebările ce
formasem, aşa ca să putem avea elemente necesare, carac-
teristice pentru cît mai multe puncte ce le impune un
studiu etnografic.
Aici mă voi ocupa mai mult de chestiunea vechimei
românilor din Craina, căutînd să justific prin toponimie
concluzia la care am ajuns.
Cînd e vorba de o populaţiune, după ce îi arăţi întin-
derea, trebuie să te ocupi imediat de vechimea ei. Acesta
este punctul cel mai greu, în starea în care se află la noi
aceste studii.
Punctul de reazim, în lipsă de documente, rămîne mai
ales toponimia. E ştiut că, la fel ca atunci cînd se naşte
omul, tot aşa şi cînd se formează un sat nou sau se ocupă
un pămînt care n-a mai fost locuit, înainte de toate tre-
buie să li se dea un nume. î n aceste documente, care sunt
numirile toponimice, se poate ceti uneori timpul cînd au
fost date precum şi neamul care le-a dat. Cîte greutăţi
întîmpină cineva în aceste cercetări o spune mai lămurit
lipsa de studii de la noi, care trebuie să ne folosim ca îndru-
mare de ceea ce a dat Miklosich pentru toponimia slavă.
Din privirea asupra numirilor de pe harta Crainei,
reiese că toponimia e în mare parte, ca şi în nordul Dunărei,
compusă din forme slave. Astfel avem Vîrbiţa1 (slav.
rrbica „sălcioară"), Povîrşca{slav. Podvrsha), care însem-
nează satul de sub vîrf, fiindcă se află lîngă un deal ce
domină prin înălţimea lui împrejurimile : Glămia Povtr-
..şcii. Glămie se întâlneşte şi în documentele noastre vechi
de prin Mehedinţi şi Gorj, cu înţelesul de „deal".

* Celălalt coleg este G. V â l s a n , al cărui articol, Românii din Craina

Serbiei, este p u b l i c a t alături de acesta, in aceeaşi revistă, (p. 2 — 24 + 3
p a g . ilustrate). (N.ed.)
1
V, numirile, de care v a ti vorba m a i jos, în harta făcută de G. V â l s a n
{in „ A n u a r u l " cit., n.ed.]

175
 Sunt apoi numiri care numai ea cuvinte sunt slave, dar
exis tind şi în limba noastră, ele trebuiesc socotite mai curînd
ca fiind date de români. Astfel sunt Jicca, sat lîngă un
pârău, care se mai numeşte aici si reoă (slav. reha „fluvius");
Slatina, care de asemenea mai există în unele părţi, în
graiul viu, cu înţelesul de „noroi".
Sunt şi numiri curat româneşti : Văiuga (sat), care
e un derivat din vale (ca buturugă din butură) şi era curent-
în limba veche 1 ; astăzi numai în unele regiuni dialectale
mai există. Numirea e dată deci după locul în care e aşe-
zat satul. Tot aşa s u n t : Sănuni (însemnează locul, les-
pezile de piatră, pe care se dă sare la vite), sălaş pe dealu-
rile de lîngă Povîrşca; Ceret (loc cu cer); Arţar, Periş (loc
cu peri, care sunt presăraţi pretutindeni în Craina), în
apropiere de Geanova etc. Mai ales numiri de „sălaşe"
sunt multe româneşti, ceea ce arată că au fost întemeiate
mai mult de populaţia românească. Acest fel de aşezământ
este caracteristic pentru locuitorii de munte şi dealuri,
unde, neavînd destul loc lîngă sat, îşi întemeiază mici tîrle
mai departe de sat. Acolo îşi ţin vitele şi fac şi agricultură,
în „curaturi".
Nu mă pot ocupa aici de toată toponimia, pentru care
iarăşi am căutat să luăm date la faţa locului, întrucît nu-
mai aşa ne putem da seama de pronunţarea corectă a nu-
melor. Pe hărţi, mai ales cele făcute în limbi streine, nu-
mirile sunt de cele mai multe ori greşite 2.
Voi mai adăoga totuşi două numiri care sunt impor-
tante pentru aflarea vechimei 3 românilor de aici. Acestea
1
într-un d o c u m e n t (Acad. R o m . , pnch. C X X X V I , 104) hotarnie
g ă s i m : . . . pe deasupra unei v ă i u g i ce vine de la o f i n t i n ă . . . " , iar m a i de-
parte i se zice vâlcea. D e c i a î n s e m n a t „ v ă l c e a cu apă", „pirîiaş".
2
Chiar d-1 Weigand, deşi filolog, se lasă i n d u s in eroare de hărţi şt
scrie, între altele, Cecerac pt. Dzegeraţi ( = Degeraţi) !
3
î n privinţa aceasta, comp. colecţia d-lui P i c o t , Chants populaire?
des Roumains de la Serbie, Paris, 1889, care n u s u n t culese de d-sa. Autorui
crede că s u n t veniţi in s. X V I I I , din Oltenia şi B a n a t , bazîndu-se pe n u m e k
de „ Ţ ă r a n i " şi ,,1'ngureni". Vede, p e lingă aceştia, şi locuitori m a i v e c h i ,
pentru că în Cernsi-Reca nu există cele două numiri,
D-1 lorga, iu darea de seama asupra acestei colecţii de balade, aprobă
că emigrarea, după unele indicii din balade, a trebuit să se i n t i m p l e p e la
sfîrşitul s. XVIII şi mai adaogă : S a u poale locuitorii dintre T i m o c - M o r a v a
alcătuiau legături intre românii din D a c i a Traiană şi cei din Macedonia . .
(Arhiva din Iaşi, II, p. .'168—399). D-1 W e i g a n d (o.c., p. 19) nu a d m i t e a s e -
m e n e a p u n c t dc vedere, deşi spune că a fost posibilă o legătură ca cea a m i n -
tită. Ceea ce credem noi in această chestiune se va vedea mai departe, î n
text.

176
sunt Corbova şi Geanova (sate), cura le pronunţă românii.
Pe hărţi sunt transcrise : Corbovo, Dzeanjevo.
Cea dinţii e Corbu, cu sufixul slav (sîrbo-bulgar) -ova.
Corbii se intilneşte des şi in nordul Dunării ea nume de
sate, munţi, dealuri etc., ceea ce de altfel e foarte natural,
întrucît această pasăre e una din cele mai numeroase in
părţile noastre.
Numele celălalt trebuie explicat mai de aproape. Că
nu e de origine streină rezultă din faptul că nu se intilneşte
în nici o limbă balcanică ceva apropiat. î n limba noastră
însă Geană, care stă la baza acestei forme, e una din nu-
mirile care se referă la forme de teren, la dealuri, munţi
maluri de r î u r i 1 etc. Poporul numeşte părţile unui deal
sau munte după cele asemănătoare ale corpului omenesc :
cap, sprinceană, buză, picior etc. Antropomorfisme de
acestea se întîlnesc pretutindeni în toponimia noastră.
Astfel, pentru a nu cita decît din cele care se apropie mai
mult de cazul nostru, întîlnim : Buza (loc. în Mehedinţi),
Buza Piscului (deal în Vîleea), Capul Dealului, Piscului
etc., Sprîncenata (sat sub malul Oltului, jud. Olt), care
însemnează sat aşezat pe sprinceană de m a l ; Frunţile
(cătun în Gorj) ş.a.
î n cazul nostru înţelegem geană de deal, pe care s-a
aşezat satul şi de aci s-a zis satul Geana (cf. mai sus Buza
şi Frunţile). î n macedoromână, cu care această populaţie
de care ne ocupăm are unele puncte comune, dzeană (=
dacorom. geană) are tocmai înţelesul de „deal mic".
Aşa a fost la început numirea românească. A venit apoi
o populaţie sîrbo-bulgară, care a adăugat sufixul slav
şi i-a zis Geanova, u n fel de genetiv în care am înţelege
complet „satul Geanei". E acelaşi caz ea în forme ungu-
reşti cum e Gernâtfalu ( = Satul Cernatului), iar româneşte
simplu Cernatu (comit. Braşov) şi alte cazuri cari arată că,
venind populaţia ungurească peste una românească, a
mai adăogat un falu { = sat) pe lîngă vechiul nume româ-
nesc.
î n Craina e cazul instructiv al numirei unui sat nou
(înfiinţat de muntenegreni, „Ţîrnăgori" în graiul româ-
nesc), care se numeşte Petrovo selo (satul lui Petru). Cu

1
între alte regiuni şi in Oltenia (Dolj), c u care s e a s e a m ă n ă l i m b a
românilor din Craina, se zice — după comunicarea d-şoarei C. B ă l ă c i o i u —
— „ p e geana dealului".

177
12 — c. 548
 vremea poate să dispară ,,selo", precum de la o vreme
nu s-a mai pronunţat nici la cazurile noastre. S-a zis adecă
Corbovo selo „satul Corbului", sau numai s-a .subînţeles
-selo şi pe urmă numai simplu Corbovo, iar de rumâni Cor-
bovaastăzi Corboua (cu -v- prefăcut în -u- în hiat).
Această stratificare de element slav peste cel românesc
nu se observă numai aici, în regiunea mică a Crainei, ci
şi spre nord, peste Dunăre, în toponimia jud. Mehedinţi,
Olt şi tot aşa în Banat, de care însă nu ne putem ocupa
.aici. Şi în acest caz nu cităm decît numirile româneşti care
au primit acelaşi sufix slav pomenit mai sus, pentru că
numai acestea dovedesc în mod absolut evident procesul
lingvistic etnic de care ne ocupăm. Astfel sunt : Cucuiovo,
(vîrf în jud. Mehedinţi), care a fost înainte, fără sufixul
slav, Cucuiu 2 (adecă pisc sau vîrf în formă de căciulă :
lat. *cucullius, din cucullus) şi Cireaşova 3 (sat, jud. Olt).
P e lîngă acestea, de mai mare importanţă este Vîroiorova,
care într-un document slav din sec. X V I e atestată sub
forma Vîrfciorova *. Această interesantă fază intermediară
ne duce la forma primitivă a acestei numiri, care nu poate
fi alta decît Vîrfcior5 (din vîrfuţ> vîrfucior. — Comp
căruţ > cărucior, măsuţă > mescioară, uşiţă > uşcioară;
porşor <iporcu8or, tîrşor <tîrguşor etc., care arată şi cum
cade o consonantă între alte două).
Pe toată întinderea pe care sunt aceste localităţi a tre-
buit să se întindă o populaţie slava care, deşi dispărută as-
t ă z i , a lăsat această interesantă urmă în toponimia noastră.
Cînd s-a p u t u t întîmpla o emigrare de populaţie slavă,
•care nu putea fi decît sîrbo-bulgară din sud, ne va lămuri

1
î n f a ţ a lui, în Dunăre, e ostrovul Corbova sau ,.Ostrovul Corbului",
care are aceeaşi explicare.
2
Comp. şi Căciulata, din un m a i vechi Cuciulaia, adecă deal sau sa't
-de p e un deal i n formă de ,,căciulă" (ca f o r m a ţ i u n e l i n g v i s t i c ă comp. Sprla-
ccnata ).
3
Cf. şi „ A n u a r u l de geografie", I, p. 51.
4
F o r m a aceasta ini-a f o s t c o m u n i c a t ă de d-1 N e d i o g l u , subdirec-
torul Arhivelor Statului, fără insă a-mi p u t e a da relaţii asupra anului ş i
n-rului sub care e înregistrat a m i n t i t u l d o c u m e n t , î n c î t personal n - a m p u t u t
să-1 v ă d . T o t u ş i , chiar şi fără acest d a t , caracterul r o m â n e s c al numirei
se v e d e precis din t e r m i n a ţ i u n c a d i m i n u t i v a l ă -cior. Iar pentru noi aici
m a i i m p o r t a n t ca orice este e x i s t e n ţ a unui e l e m e n t românesc i n această
n u m i r e , care a suferit apoi o i n f l u e n ţ ă s l a v ă .
5
Ca d i m i n u t i v , in toponoimie, care astăzi nu m a i e posibil, comp.
Roşiula ( d i m i n u t i v din Roşia), in jud. Mehedinţi ş a.

• 178
f

cazul toponimic din urmă. Numele Vtreiorova este atestat ,

eît am putut urmări eu, în documente latineşti din Ungaria
din veacul XV. Astfel, în un doc. din 1447 (Hurmuzaki,
I I , Nr. DCVIIl). e dat sub forma Worchonva (= Voreio-
r(o)va), în altul din 1448 (cf. t o f H u r m u z a k i ) e vorba de
nişte nobili români, din Worchoroiva, care e redarea corectă,
în litere latine, a formei, cum o pronunţăm noi : Vîrcio-
rova. Adaug că -/- din „Vîrfciorova", dacă există în docu-
ment această formă, putea fi redat într-un document slav
dar nu putea fi piins de un scriitor latin, a cărui ureche
era streină de limba română. î n documente din anii urmă-
tori, se întîlneşte acest nume de mai multe ori. Să pornim
deci numai de la aceşti ani, ca să nu ne folosim decît de
date sigure în explicările ce urmează, deşi numirea noastră
a putut exista şi mai înainte sub forma atestată mai sus.
înainte de toate, rezultă că populaţia slavă, ca să se
întărească şi ,să poată lăsa acea urmă — sufixul -ova
(-ovo) — în toponimie, a avut nevoie de oarecare vreme,
cel puţin 7 0 - 80 de ani, timpul cît trebuie ca să devie sta-
tornică, strîns legată ele pămînt, măcar o generaţie a celor
emigraţi. î n felul acesta ne ducem dincolo de s. XIV, cînd
a trebuit să existe, cel mai tîrziu, numirea în forma româ-
nească Yîrfcioru (Vîrf(u)cioru). Dacă socotim apoi că
adaosul sufixului slav la numiri răspîndite pe o întindere
destul de mare (Craina, Olt, Mehedinţi, Bănat) are acelaşi
caracter, mai rezultă următoarele : că fenomenul a tre-
buit să se întîmple în acelaşi timp şi că a trebuit să vie o
populaţie numeroasă — în mase chiar — ca să poată
lăsa aceeaşi urmă pe o întindere aşa de mare. Dacă venea
răzleaţă, izolată şi la timpuri deosebite, sau dădea numai
numiri noi pentiu aşezări noi, sau primea numirile vechi ale
aşezărilor deja existente. î n primele momente, necunoscînd
decît limba lor, slavii aşezaţi în localităţile citate le-au
pronunţat aşa cum erau în limba românească. A trebuit
apoi ca elementul românesc al acelor localităţi să rămîie
în minoritate pentru ca să se slavizeze şi să se impuie
numirea slavizată 1 . Elementul slav mai tîrziu n-a putut

1
A s t f e l s - a întirhplat, ca să m ă refer la u n caz citat, cu n u m e l e satelor
din care se compun Săcelele (cele 7 s a t e din c o m i t . Braşov). Satulung s - a
tradus in u n g . Hosszufalu, Cernatu s - a m a g h i a r i z a t : Csernal-falu, *Baciu
(satul lui B a c i u ) a devenit Bacsj'alu. F o r m a d i n u r m ă s - a i m p u s apoi prin
preponderenţa elementului unguresc, i n c i t astăzi şi românii ii zic aşa. A c e s t
proces î l Înţeleg Î n t î m p l a t î n popor, iar nu ca ceva nou, oficial.

179
 rezista prea mult şi a dispărut în masa cea mare a populaţi-
iinei româneşti, lăsînd numai numirile oarecum războtezate
de ei. Şi fiindcă una din aceste numiri (Virciorova), ates-
t a t ă în s. XY, ne duce să vedem emigrarea pomenită, cel
mai apropiat în s. XIV, să vedem dacă se putea întîmpla
atunci.
î n acest veac sunt în adevăr evenimente care au putut
determina o mişcare în populaţiile balcanice. Cauza au
fost turcii, care prin cuceririle lor repezi îngrozise întreaga
creştinătate.
După moartea lui Ştefan Duşan al Serbiei, se întinde
stăpînirea turcească pînă la Dunăre. Au urmat cunoscutele
lupte, în care cele trei popoare vecine, bulgari, români,
sîrbi, au luat de mai multe ori parte comună. Pentru re-
giunea de care ne ocupăm aici, s-a dat în aceste vremuri o
luptă deosebită, între bulgari şi turci pe de o parte —
linguri, a j u t a ţ i de români, pe de alta (1366). Viclinul, cu
toată partea occidentală, ce fusese bulgărească, era atunci
sub unguri cari opun cîtva timp rezistenţă turcilor cari
a j u t a u pe Şişman al Bulgariei să cucerească acea regiune.
î n curînd însă, prin lupta cea mare de la Cosovo (1389),
turcii pun stăpînire definitivă peste Peninsula Balcanică.
Aceste zguduiri, cari se cunosc îndeobşte, suferite mai ales
de populaţiunea, slavă din sud, erau de natui ă a produce o
mişcare înlăuntrul acesteia. O înaintare a unui element
slav spre nord, pînă peste Dunăre, pe întinderea ce ne-o
indică toponimia mai sus menţionată, apare deci foarte
fireasca în aceste vremuri. Şi, cum atestarea în documente
din sec. XY a satului Yîrciorova ne impune să căutăm
semi-slavizarea numirei citate cel mai devreme în veacul
anterior, vedem că dăm tocmai atunci de împrejurări
istorice priincioase pentru mişcări de populaţii.
I a t ă cum se lămureşte timpul — pentiu cazul nostru
cel mai tîrziu — cînd s-a suprapus un strat de populaţie
slavă peste cea românească, lăsînd, după dispariţia lor,
acele urme în toponimie care ne-au înlesnit să vedem
timpul cînd s-a p u t u t întîmpla o asemenea stratificare
etnică. Urmele acestui element nou slav sudic se obseivă
cu prisosinţă în limba si în toponimia judeţelor clin nordul
Bulgariei şi Serbiei, care ne duc şi la timpuri mai apiopiate

1
A c e s t f a p t este interesant, pentru că trebuie pus i n legătură cu
n u m i r e a de „ u n g u r e n i " , de care se v a v o r b i m a i departe.

180
decît cel amintit. De altfel e lesne de înţeles că înaintări de
grupuri răzleţe de populaţie balcanică s-au întîmplat
piuă de curind.
Trebuie să mai adăogăm că tot în s. X I Y în care ne-a
•dus toponimia, în cazul nostru, se întîlnesc şi documente
isîrbeşti care vorbesc de vlalii în Serbia 1 .
Dacă mai alăturăm şi ce spune d-1 Weigand (o.c.,
p . 19), că păstorii macedoromâni înaintează cu turmele
lor pînă la Suha Pianina, aproape de Zaiciar 2 , pînă unde
se întind românii din Serbia in sud, se lămureşte legătura
între daco- şi macedoromâni, între cari cei din Serbia au
p u t u t fi intermediari. Cînd studiul limbei şi al altor părţi
din fiinţa lor vor arăta punctele comune cu macedo-
românii, fără ca acestea să se întîlnească şi-n nordul Dunării,
atunci chestiunea aceasta va fi pe deplin rezolvată. Dar
despre astea nu se poate vorbi aici 3 .
* *

Fiindcă în legătură cu vechimea şi originea românilor

-din Serbia s-au adus în discuţie şi numirile ce le au aceştia
după diferitele regiuni, trebuie să le luăm în discuţie, ca
să vedem ce valoare au pentru chestiunea noastră.
Numirea de ungureni ce se dă unei părţi din românii
Orainei şi celor ce se întind — în vest — spre Morava, nu
e numaidecît o dovadă că sunt veniţi de curînd din Ungaria.
Ca şi limba lor şi această numire arată mai curînd că —
precum astăzi etniceşte — tot astfel altă dată politiceşte
au ţinut de masa cea mare a populaţiunei româneşti, care
este astăzi sub stăpînirea ungurească. Se ştie că o parte
din nord a Bulgariei şi Serbiei, de la Yidin spre apus, a
ţinut în s. X I Y de unguri. Numirea de ungureni apare

1
Cf. doc. publ. de H a s d e u î n „ A r h i v a istorică", I I I , p. 85, sqq. D e
a s e m e n e a H u r m u z a k i , I, 2, p. 771 sqq.
- î n t i n d e r e a p î n ă spre macedoromâni a românilor din Serbia o arată
şi numirile care derivă din vlah şi care se î n t î l n e s c împrejurul Nişului. D u p ă
a c e s t e a se v a p u t e a reconstrui făşia de legătură de care e vorba. N u m i r i l e
acestea p o t f i v ă z u t e şi pe hărţi cu scara 1 : 200000. Cf. m a i s u s (p. 196 [în
revistă n.ed. ]) şi n o t a despre atestarea românilor din Serbia, î n s. X V I I ,
:1a Marsigli.
3
Citez n u m a i e x i s t e n ţ a formei cavtă, în care u a e v o l u a t la v. A c e l a ş i
proces este şi î n inacedorom. caftă ( = caută). Cf. şi cele spuse în p r i v i n ţ a
acestei legături, î n partea intii a studiului nostru.

181
astfel ca o urmă a vechei situaţiuni politice iar ulterior
a fost menţinută mereu, prin continuă admigrare de noi
elemente ^ungureşti, cari, potrivit poziţiunii geografice»
înaintează şi astăzi tocmai în regiunea unde găsim nu-
mirea.
Că o populaţie păstrează numele teritoriului din care
a făcut odată parte, se poate vedea din numirea de vlăsceni
ce se dă locuitorilor din u n colţ al jud. Dîmboviţa, care
odată făcea parte din jud. Vlaşca 2. Tot aici trebuie amin-
tit faptul că în Tăehiîa numai locuitorii de pe o singuiu
uliţă sunt consideraţi ca ungureni, deşi satul cade în re-
giunea cu români, care se cred a fi veniţi din Banat. Deci
în însuşi cuprinsul aşa-zişilor „ungureni'' se face deosebire
între locuitorii vechi şi cei noi, veniţi de curînd din Ungaria,
care fac să persiste astfel numirea respectivă. Tată de ce
cred că nu poate servi ca argument pentru susţinerea ve-
nirii acestor români dintr u început din Ungaria. Ei se mai
numesc de altfel şi munteni.
Numirea de ţărani, care în Crama există alături de
cea de mărginiţi ( = cei de la margine, dinspre Dunăre V
e şi mai uşoară de explicat. Numirea aceasta se dă în unele
părţi, ca şi aici, locuitorilor de la şes, plugarilor, spre deo-
sebire de munteni, cum se numesc pretutindeni locuitorii
de la munte 3 . î n Bucovina, care geograficeşte se asea-
mănă întru cît va cu Craina Serbiei, există aceste două
numiri cu aceeaşi semnificaţie. î n ambele regiuni, trecerea
de la munte la şes e foarte repede, iar şesul e foarte puţin_
Şi într-o parte şi în alta, cei ce se ocupă cu agricultura în
foarte puţin depărtatul şes — numit Ţară 4 — se cheamă
ţărani, iar cei de sus, de la munte, munteni. Deci nici aici
n-au dreptate cei ce cred că numirea de ţărani ar indica
originea acestora din Ţara Românească.
Emigrarea de la nord la sud peste Dunăre a fost tot-
deauna şi se observă şi astăzi. Acelaşi fenomen se observa
întocmai de-a lungul Carpaţilor şi a altor graniţi. Dar,,
precum am spus, numirea nu poate sta în legătură cu emi-

1
R e g i u n e a aceasta a m a i f o s t sub stăpinirea austriacă după pacea
de la P a s z a r o v i t z , dar n u m a i 21 de ani ( 1 7 1 8 - 1 7 3 9 ) , [ i n c i t a c e a s t a n-a p u t u t
da naştere numirii de „ u n g u r e n i " , ci n u m a i a Intărit-o pe cea veche.
2
V. s t u d i u l Jud. Dîmboviţa, al diacon. N . M. P o p e s c u , in acest anuar
3
V. şi articolul d-lui P u ş c h i l ă , p. 182 ş.u.
4
Cf. şi revista „ T r a n s i l v a n i a " , II, 1911, p. 144, notă.

182
ţţrarea, ci cu carastarul ţinutului în care locuiesc ţăranii
>. 1 isl Craina.
O graniţă precisă nu se poate fixa între aceste două
•curente, fiindcă se intîmplă un amestec continuu între ele.
Astfel un argument însemnat de înaintarea populaţiunii
•eu limbă de caracter bănăţănesc dinspre vest înspre
Dunăre — ca un exemplu al amestecului amintit — este
numele arborelui giugastru. L-am înregistrat cu acest
fonetism în satul Eeca, aşezat într-o vale, de unde interesul
vieţii îi duce pe români — cu sălaşele — mai mult spre
munteni, dar are ieşire imediată la Dunăre. După fone-
tismul graiului de aici trebuia să sune jug astru (cu j),
A rămas însă cu fonetismul populaţiei care 1-a importat
dinspre vest şi care nu-1 putea pronunţa altfel decît aşa
cum sună acolo unde creşte acest arbore 1 .
D-l Weigand 1-a cules tot în forma giugastru, în Po-
mrşea (regiune de mărginiţi), fără a-1 putea explica 2 ,
fiindcă nu s-a gîndit la faptul geografic amintit mai sus.
Iată cum se poate vedea şi infiltrarea de elemente din
o parte în alta.
Cu toată fuziunea de elemente ce se produce acolo
unde două populaţii se ating, totuşi o graniţă se poate
trage tocmai pe acolo pe unde se produce acest fenomen,
î n cazul nostru graniţa sau mai bine zis linia de fuziune
merge astfel: Tăchia, Sîp, Eeca, Yratna, Iabucovaţ şi
apoi se pierde spre Miroci şi Plamma, care simt ultimele
puncte de unde am putut culege date. î n unele puncte e
mai puternic un curent (în Yratna de ex. cel din vest),
i a r în altele celălalt. (Aşa este Iabucovaţ).
Afară de acestea, trebuie amintită numirea de Mis-
ir iţoi 3, care există pe ambele maluri ale Dunării, în re-
giunea aceasta. Aceştia sunt cei cari fac căsătorii mixte :
un tînăr din Serbia ia o fată de peste Dunăre sau vice-

1
Comp., In legătură cu aceasta, c u m deduce Schrader (Die Indoger-
;maiien, Liepzig, 1911) din existenţa numelui de peşte ţipar la popoarele
germanice, că acestea a u locuit şi pe lîngă Marea Neagră, în care trăieşte
acest peşte. C u v î n t u l este deci şi el un f e n o m e n etnografic, c î n d î l studiezi
d u p ă întinderea geografică a lui.
2
„ N i c h t zu erlclăren v e r m a g ich dzugastru (cit. giugastru) . . . t r o t z
iag, zoi, iur etc. (cit. jug etc.).
3
C u v î n t u l e derivat din mistreţ (mai vechi *misteţ), care e lat. mis-
• ticius „ n e d'une race m e l a n g f e " (e atestat cu acest înţeles in H i e r o n y m u s ) .
•Corespunde francezului metis.

133
 veisa. Tot aşa se numesc şi copii lor. Avem deci în această
numire ideea de „amestecaţi", fenomen care se întîmplă
totdeauna de-a lungul graniţelor, dar în nici o parte, după
cît ştim, nu e legat de o numire specială ca aici. Aceasta
arată vechimea noţiunii de graniţă ce a existat între românii
de pe malurile Dunării, dar în acelaşi timp şi amestecul
continuu ce a trebuit să se întîmple între populaţiile de pe
un ţărm şi celălalt, ceea ce de altfel întăreşte şi mai mult
ceea ce spuneam mai sus despre ţărani.
Ideea că sunt sub stăpînirea sîrbească face ca de multe
ori aceşti români să se numească şi „sîrbi", înţelegînd
prin asta „supuşi, cetăţeni sîrbi". De aceea trebuie să
întrebi pe ţăranul cu care convorbeşti, ce limbă mai ştie,
ce limbă a învăţat ca copil, pentru ca să ajungi, încetul cu
încetul, să afli şi să declare singur că e român. î ţ i va spune
atunci că de la „muica" rumâneşte a învăţat, dar că el e
sîrb, iar limba rumânească e „proastă", nu e ca cea din
Vlaşca (sau România).
Acest fapt ne arată cît de atenţi trebuie să fim în
asemenea cercetări. Ne mai dă de bănuit, că numirile clin
autorii vechi despre popoarele ce locuiau în ţările noastre,
stăpînite odată de bulgari, unguri etc., au putut să fie
date în chipul arătat mai sus, aplicîndu-se numele stăpî-
nitorilor şi la supuşii de altă limbă.
Din cele discutate cu privire la vechimea românilor
din Serbia, reiese că aceştia au asimilat o parte nrare de
slavi (sîrbo-bulgari). Aceasta s-a văzut mai ales din topo-
nimie.
Dar jertfele acestei lupte de asimilare sunt mulţimea
de slavisme noi intrate în graiul românesc, socotind numai
după cele ce am constatat în Craina.
De aici înainte situaţia se va schimba. Nu vor mai fi
în luptă numai puterile proprii ale celor două popoare,
ei sîrbii vor fi ajutaţi şi de forţa pe care o dă statul. [ . . . }
Pentru ştiinţă însă, în momentul de faţă, tocmai această
situaţiune este priincioasă. Dintr-un astfel de ţinut, unde
nu s-a scris niciodată un cuvînt românesc, unde influenţa
cărturărească prin limba naţională nu există, se pot aduna
date mai pure, mai sigure, nu numai de limbă, dar de tot
ce e important ca vechime în viaţa unui popor.

184
 CÎTEVA CHESTIUNI 1)E TOPONIMIE ŞI LIMBĂ în
legătură cu studiul lui Silvio Pieri, Toponomastica della Valle
delVAmo. Tipografia della „Reale Academia dei Lincei",
lioma, 1919. (Appendice al voi. X X V I I dei „Kendiconti
della Cl. di scienze morali, storiche e filologiclie) p. 446,
cu o hartă *.
Autorul acestui studiu, profesor la universitatea din
îfeapole, se ocupă de mai multă vreme de toponimia
Italiei. Acum 23 de ani a publicat Topon. delle Valii ăel
Serchio e della Lima („Archivio Glottologico Italiano",
quinta dispensa), a cărei continuare este studiul de faţă.
I a t ă ce zicea I. Gr. Ascoli despre prima cercetare de aeest
fel a lui S. P. : ,,E il primo Saggio, in cui s'incarni com-
piutamente quel tipo generale di Toponomastica Italiana,
del q u ale s'e tante volte parlato, e taleinsieme che di ccrto
non impallidisce dei migliori tentativi congeneri che sieno
eomparsi fuori d ' I t a l i a " (ibid. V).
Toponimia Italiei este un izvor tot aşa de înseninat
pentru studiul numelor de localităţi din ţările romanice,
precum este limba italiană însăşi şi, am zice mai mult,
precum lat. vulg. serveşte de bază pentru limbile romanice.
Din mulţimea de fenomene ce se pot întîlni si lămuri pe
pămîntul străvechii Italii, vor găsi toponimiştii romanici
puncte de sprijin în acest domeniu, atît de variat ca mate-
rial ştiinţific, al numelor geografice. Aceasta o spunem
nu numai pentru că, fiind prima ţară romanizată, a
primit întîiele numiri geografice date de romani si că
prin urmare din ele se pot vedea multe din diversele mo-
tive ce stau la baza numelor de localităţi romanice, dar şi
pentru că în toponimia italiană, prin documente din cele
m a i vechi timpuri, se poate urmări veacuri de-a rîndul
soartea numelor care, duse înapoi pînă la cele mai vechi
tipuri, pot fi mai uşor explicate. Dacă în genere numirile
geografice sînt mute, întrucît nu mai au de multe ori un
sens viu, apoi formele lor fonetice sînt aşa de depărtate
uneori de tipul primitiv, încît fără documente la îndemînă,
acesta cu greu se poate descoperi.
Dar un dicţionar geografic este o hartă cu o puzderie
de numiri. De aceea, alături de istorie, geografia cu ştiinţele
•ei învecinate (geologie, botanică, zoologie, etnografie,
antropogeografie etc. etc.) sînt marele izvor de informaţii
la care tebuie să recurgă toponimistul.
* „Dacoromania", X, 1920—1921, p. 490—500.

.185
 D-l S.P. a întrebuinţat multe din aceste mijloace.
Materialul, toată bogăţia de numiri din bazinul Arnuluî
Toscanei, 1-a adunat din hărţi vechi si nouă, din hărţile
topografice ale „Institutului Milit. i t . " (1/25.000 şi
1/50.000), din dicţionare geografice, din actele recensă-
mîntului it. din 1901 şi din informaţii luate personal la
faţa locului, unde a identificat si înregistrat forma reală
fonetică a numelor.
Materialul studiat 1-a aşezat în ordine alfabetică, îr*
chip de dicţionar. Apoi, cum se face de obicei şi cum im-
pune în mod firesc varietatea de noţiuni la care se referă r
numirile sînt împărţite în categorii corespunzătoare acelora.
Cap. I şi I I cuprind numiri de persoane : etrusce r
latine şi germane (p. 31—224). Principial cred că nu este
exclusă posibilitatea existenţei elementelor şi de altă
origine decît cele amintite, mai ales cînd e vorba de nume
de proprietari de moşii, ferme, castele etc,, care pot veni
oricînd şi de oriunde într-o ţară. Italia nu putea să se sus-
tragă acestui fenomen atît de firesc. Vor fi probabil p u ţ i n
numeroase, de vreme ce d-l S.P. n-a observat nimic în
această, privinţă; a rezervat însă la urmă capitolul X
numelor „incerte sau de origine obscură"'. Nu intru în
amănunte, căci scopul mieu este numai să atrag atenţiunea
asupra cărţii, în interesul studiilor ce urmăreşte publicaţia
noastră, ocupîndu-mă de metoda şi mijloacele întrebuin-
ţate de d-l S.P. şi cîteodată şi de forme care mi s-au părut
corespunzătoare unora din numirile toponimice româneşti..
Numele etrusce sînt caracterizate prin terminaţiunile r
1) -na, de trei tipuri : -ena (ex. Marcena), -enna (ex. B u -
senna) şi Hna (ex. Pârtina) şi : 2) -no (-nano, ex. Cinano.
Comennano). D-l S P. procedează în reconstruirea nume-
lor primitive, de origine etruscă, astfel: „Infatti dai raf-
fronto del nome etrusco e del latino suo derivato si riesee
spesso a una base, della quale il nome di luogo puo pro-
cedere secondo le giuste norme della fonetica italiana'*
(p. 11). Numele de persoane etrusce sînt singurele elemente
sigure care s-au putut, mai mult sau mai puţin, distinge
din urmele rămase de la acest popor. Evident, într-un do-
meniu cum e acela al numelor, aflător încă în stadiu n u
prea înaintat, intră şi multă „probabilitate" 1 .
1
\ . şi s t u d i i l e c i t a t e în d i r e c ţ i a . a c e a s t a la p. 13, precum ale luis
W . Schulz'e, Zur Gesch. Led. Eigennamen şi ale lui Elia L a t t e s , u n bun c u n o s -
cător al materialului etrusc descoperit p î n ă azi.

.186
 î n masă luate, elementele etrusce date de d-1 S. P.
sînt circa 400 forme de bază, la care evident trebuiesc
adăugate alte c-tteva sute de derivate sau nume ce se
repetă. Această constatare arată îndeajuns," deşi numai
grosso-modo, cît de tari sînt urmele lăsate de un popor
•civilizat, în toponimie, chiar cînd e vorba de o supra-
punere copleşitoare, ca aceea a romanilor. Nume de per-
soane socotite de origine latină sînt circa 1 000 forme de
bază şi aproximativ alte cîteva mii de derivate sau nume
ce se întîlnesc de mai multe ori. O statistică exactă cred
că e necesară în toponimie. Dai' statistica trebuie făcută
în sens de masă geografică, reprezentînd pe hărţi întinde-
rea sau densitatea elementelor de diversă origine, nu
numai ca limbă, dar am zice şi ca ,,semantică toponimică".
înţelegem prin asta — dacă expresia merge — sensul spe-
cial, ideea de care e legat numele geografic, care e o
•creaţie a minţii omeneşti, deosebită de aceea a cuvintelor
•din limbă. Acest sens este provocat tntîi de o necesitate
materială concretă, mai mult, de legătura dintre om şi
pămînt şi apoi de cea dintre toate formele de viaţă orae-
jiească şi punctul de pe pa mini de care unul din acele
fenomene omeneşti se fixează sau numai se leagă în trea-
c ă t . Limba prinde, în una din formele ei existente sau
•create ad-hoc, acea relaţiune. Astfel nenumărate fapte
d i n viaţa sa le scrie poporul în lapidarele şi adeseori mis-
terioasele nume geografice.
Statistica, deci, în sensul de mai sus, va putea arăta
puterea etnică, ori de civilizaţie a popoarelor ce s-au
perindat pe un teritoriu.
î n cazul de care ne ocupăm aici este ilustrat micul
număr de elemente germane, mult mai puţine decît cele
•etrusce. Sînt circa 200 nume germane de persoane (forme
d e bază -f- 2—300 celelalte), dintre care unele au putut
îi date de italieni cu nume germane, încetăţenite la ei, căci nu
prezintă o formă fonetică primordială (p. 201). Reprezen-
ta te pe hartă, ar fi ca nişte mici punctuleţe stropite ici
-colo, pe cînd cele etrusce ar marca în cîteva părţi pete
mărişoare (cf. de ex. legiunea deasupra de Arezzo, între
Siena şi VaMicchiana, cf. p. 14). Toponimia românească,
din acest punct de vedere,se va arăta foarte frămîntată şi
împestriţată, din cauza maselor etnice şi a stăpînirilor
>ce au trecut peste pămîntul Daciei. Aceeaşi situaţie o

.187
găsim d. ex. în Sicilia, unde s-au suprapus şi amestecat
mai multe civilizaţii şi popoare.
*

După numele de persoane, urmează cele de p l a n t e

(cap. IV, p. 225—257) cu vreo 400 forme de bază, ceea ce
4kce 2 —3 000 totalul 1 numirilor toponomice care în-
semnează şi plante. Dăm cîteva din cele ce se întîlnesc şl
la noi, deşi nu prezintă totdeauna aceeaşi situaţie morfo-
logică sau*de sens toponimic, care, cum am mai spus, cred
că are normele sale proprii de dezvoltare. Pianabetor
Abetella (din abies); Pian dălbero, V aldalheri, Alberone,
-uccio, -eto etc. (din arbor); Carpineto (din carpinus);
Ciliegiola ( c c e r e s u s ) ; Cerreto, -a, -ello etc. ( C c e r r u s ) ;
Cornora, Corneto (des, ca şi în top. rom.); Monte-fienaliT
Finocchio, -ieto etc. ( < f a e n u m , -uculum); Fao, Faeto
etc. număroase (<fagus, fagetum); Ginepro, -one, -ajo>
(Cjuniperus) etc.
Mai număroase decît cele de persoane sînt şi numirile
de animale, sălbatice ori domestice. Lucrul e firesc, căci
în masa biosferică omul se găseşte în mai mică proporţie
faţă de plante şi animale, î n seria de nume de animale
(cap. V, p. 257—269) găsim forme derivate ca Porcareccia,
Caprareccia, Vaccareccia, Vaccaje cari au corespondente
şi în limba rom. şi arată relaţiunea între om, animale şi
locul unde se cresc acestea.
jV î n ce priveşte numele de animale şi plante, autorul
alrKge atenţiunea asupra unui fenomen frecvent în topo-
nimie. Adeseori numele de localitate nu vine direct de la
plantă sau animal, ci de la o persoană. Şi la români, de
ex. în vechime, nume de animale purtate de persoane se
întîlnesc foarte des (TJrsu, Ursa, Lupu, Lupa etc,). I n
acest caz documentele dau adevărata lămurire. Nu
î n cap. YI, d-1 S. P . cuprinde Nomi locali fomati da
aggettivi (p. 269—300), pornind prin urmare numai de la
partea formală, morfologică. Cred însă că trebuie să se
aibă în vedere numai sensul toponimic în gruparea numiri-
lor geografice, iur fenomenele ce privesc limba să se gru-

1
C u m a m m a i s p u s , fiecare formă de b a z ă are o f a m i l i e întreagă d e
n u m i r i , compusă c'in derivate şi din repetarea de m a i m u l t e ori a aceleiaşi
numiri (ex. Sorbo, -aii a d e s e o r i ; Sorbello, Sorbeto etc.).

.186
 peze într-rin capitol deosebit pentru interesul lor lingvis-
tic special, cum a făcut de altfel autorul la sfîrşitul cărţii.
Numirile din acest capitol se pot împărţi în mai
multe grupuri, după motivul care le-a dat naştere. Astfel
sînt unele date după forma terenului şi impresia, imaginea
ce-o produce asupra privitorului : Mont-aguto, Terralba,
Alto-ciglio (cf. rom. buză, geană de deal), Coile-allegro,
Poggio-allegro (cf. rom. Mînăra, Frumoasa etc.). Altele
după acţiunea omului asupra pămîntului locuit, cultivat
etc. : Mont-arso, Arsieeia etc.; sau după forma ce o are
cursul apelor : Acqua-torta, Rio-torto (cf. întorsura-Buzău-
lui, la sud-est de Braşov). Se poate întrezări şi numai din
cele citate că avem de-a face cu o mare varietate de sensuri
şi motive toponimice.
Cap. VII (p. 300—331) cuprinde „Nomi locali spet-
tanti alle condizioni del suolo''\
Cum am văzut, multe din formele cap. precedent intră
mai bine aici. î n aceste numiri este o adevărată descriere
geografică şi trebuie studiate cu harta în mînă, cum face
geograful cînd studiază formele de teren. î n acest caz se
impune să facem apel la mijloacele metodice ce le oferă
geografia şi cartografia.
Iată o serie de numiri, din acest capitol, dintre care
multe se repetă de mai multe ori, după cum şi formele de
teren sînt aceleaşi într-o parte sau alta a unui ţ i n u t :
(A) Rena (lat. arena), formă it. care pare a fi pătruns
prin comerţ, pînă la noi, în părţile Mării Negre şi ale
Dunării, unde rene corespun.de lui plaje; Catino (lat.
catinu „strachină") corespunde rom. căi in, care se întîl-
neşte de ex. în toponimia jud. Ialomiţa (Cătini, jepşi în
Baltă) dat formelor de teren joase, concave, care le regăsim
şi în Venezia Giulia (cf. Cadine, comune in una specie di
c o n c a . . . ; Cadini, Cadino (val d i ~ ) , în dicţionarul prof.
Carlo Maranelli, Bari, 1915), fiindcă terenul e de aşa n a t u r ă ;
tot acelaşi sens toponimic îl are Conca, -one (S. P., 307),
cum sînt la noi de ex. Căldările (în Munţii Bucegi) pe care
le întîlnim în toponimia Spaniei, caldera pentru văile
formate prin eroziune sau în dial. veneţ. Calderon (= do-
lină, cf. Terminologia geografica, Raccolta di voc. di Geogr.
Torino, 1902). Apoi Cucollo (Poggio) „in quanto da cap-
puccio venne a significare cocuzzolo (d'un monte) (S. P.,
p. 309), pentru care cf. rom. cucui şi a se cucuta (a se
sui în pom, pe gard etc.).

.189
 Forme interesante şi pentru limba rom. sînt Fraina,
J nfraine • Frâne (Le) etc. despre care, după Flecchia,
d-1 S. P. zice : „e un'attestazione importante per Peti-
mologia di frâna da voragine'n (p. 311). De aici putem
explica pe rom. paragină, dintr-un mai veclii voragină
(se zice de vii stricate, case, drumuri etc. părăsite, dărî-
rnate, ruinate) şi a se paragini. Cuvîntul rom. a suferit fe-
nomenul social-lingvistic de contaminare cu pîrlog şi a
părăsi, cu care azi aproape se confundă (se zice casă, vie,
fintînă părăsită, părăginită). îTu este exclusă o contami-
nare şi în forma italiană. (Legătura ce-o face Cihac între
formele slave şi ung. corespunzătoare lui pîrlug nu poate
explica foneticeste pe paragină).
Alte interesante forme sînt Giro, localitate „presso
u n gomiio delle Sieve", Girone, -i (p. 313) care ex plică pe
rom. genune. Acesta n-a fost la început decît „cot, întor-
sura cursului unui rîu", unde, din cauza 'curhei, apa curge
repede în formă de vîrtej, adîncindu-si albia. De la „coti-
tură' ' s-a extins înţelesul şi la viitoarea de apă ce se for-
mează acolo.
In legătură cu radius „in quanto da Unea venisse a
dir Unea di confine (forse un solco, o una fossa)" pune d-1
S. P. formele Raggio (două), Ragginopoli, Radio, Raggiolo,
Ragi, Rdggioli, -e, lîngă care aminteşte şi alte numiri co-
respunzătoare din Emilia şi Umbria <p. 232). î n adevăr,
puterea şi bogăţia terminilor din limba lat. privitori la
măsurători de păinînt si hotărnicii erau prea mari ca să
nu lase urme şi în toponimie (cf. şi numele derivate
din quartarius „modus agii", p. 323 ; din tabv.la „modus
et mensura agrorum", p. 329 şi altele).
Adaug, deocamdată aici numai în treacăt, că din
radius se clarifică si rom. răzeş, mold. rădzeş, de la un
*raz şi poate şi răzor (brazdă, linie despărţitoare de pă-
mînturi şi holde) să fie radiolus (pt. formele romanice
cf. REW), devenit desigur în lat. vulg. *rdzolus, o formă
întîrziată, quasi medievală, prin faptul că făcea parte din
graiul oarecum semisavant al agrimensorilor (cf. soarta
lui creştin; şi spînzurl), care a putut deveni *răzur şi
apoi răzor, prin acea fluctuaţie ce se observă în limba rom.
între formele asemănătoare măsur şi măsor, înfăşur şi
înfăşor etc. Iar apoi să fi trecut în limbile slave (altfel
Cihac, Tiktin). Ca sens, răzeş a însemnat „conterminus"
cînd era vorba de cei învecinaţi şi despărţiţi prin raz,

.190
răzor (hotar, şanţ despărţitor, linie, b r a z d ă . . . ) , dar stă-
pînitori în devălmăşie ai unei moşii. Lîngă răzeş a luat loc
megieş, eare are aceiaşi sens etimologic (asupra valorii
social-istorice a acestor nume, v. studiile lui C. Giurescu,
Despre boieri* şi Despre rumâni**, v. şÎN. Iorga, Geschich-
te efes rumănisehen Volkes, Gotha 1905, I, p. 333 şi II.
p. 85, unde răzeş <rază, cu sensul fr. rayon-, tot aşa,
Longinescu, Pravila Moldovei, p. Y). Destui de dese sînt
forme ca Ranco (p. 323), Ronco (325) — ar trebui însă
explicat -a- din primul —corespunzătoare lui Runc din
toponimia rom. Este dovadă a înmulţirii populaţiei şi a
despăduririlor, făcute cu scopul d e „ a c u r ă ţ i " (cf.' şi rom.
curătură, arşiţă etc, ) un loc şi a-1 face bun de cultivat.
Italia, cu puţinele ei şesuri, se preta, prin forţa lucrurilor»
la aceste „runcuri". Obiceiul acesta în Dacia n-ar putea
avea explicaţia lipsei de pămînt, fiindcă destule şesuri se
întindeau goale şi neocupate, pentru populaţia româ-
nească nu prea număroasă într-o vreme. Explicaţia n-ar
putea sta decît în faptul că a fost un obicei puternic la
coloniştii romani. La aceasta s-a mai adăugat, mai tirziri,
înmulţirea românilor în munţii şi dealurile păduroase
poate prea păduroase odinioară. înţelesul cuvîntului,
ca şi în limba rom., e aproape mort în italiană. Interesant
pentru ce spuneam mai sus, este lipsa acestui cuvînt la
aromâni.
Capitolul VIII priveşte „Nomi locali di varia origi-
nazione" (p. 332—362). Printre acestea se citesc însă
nume ce stau în legătură cu civilizaţia, cultura, bogăţia
solului etc. Ex. : BaMno <abbas; Basirca <basilica,
„come edicola o cella o sepulero"; sau forme de bază :
camera, campana, casa,-ula, colonia, castrum, corte, Flo-
rentin (>Fiorenza> Firenze), lateraria, -erina (— ma-
tonaja) > Laterina, Latereta (cf. megl. lăturoniu — mor-
mânt, comunicat T. Capidan); mansio (>Macinatico)
etc. etc.
Ne oprim însă atenţiunea asupra lui mausoleum
(p. 349), de unde d-l S. P., prin sensul „che dagli agri-
mensori si disse de tumuli o monumenti a confine dei
campi" (după Foreellini; unde v. si formele „maesolium,
moesoleum, mesolaeum" etc., cf şi Georges, Wb.) derivă

* B u c u r e ş t i , 19'20.
** B u c u r e ş t i , 1916.

.191
 următoarele : Mvs'oUa (La ~ ) , Musuleo, Musileo, Muslea,
— Mosollio, Musileo ,şi adaugă un Mvmlejv în Corsica.
î n cazul că acest cuvînt a avut, alături de basilica
şi monumentum, o vitalitate şi în provinciile orientale
romane, atunci mult discutatul muşuroi românesc poate
fi semnul de hotar (tumulus), movila de pămînt de mai
" tîrziu, făcută la capetele moşiilor, pentru a fi hotărnicite,
î n dezvoltarea acestui discutat cuvînt, a intervenit
mai tîrziu influenţa lui mişină, grămăjosuă de spice adu-
nate de şoareci, după seceriş. Are în adevăr şi această
strînsură a şoarecilor de cîinp forma unei movili în minia-
tură, dar ideea de semn de hotar nu putea porni de aici.
Formele aromâne muşuroniu şi şumuroniu şi măşironiu
(cu u şi a în silaba primă) arată că nu pot porni dela niixlio
(cf. REW). î n ce priveşte musaranea (CDDE), e departe
ca înţeles (în REW e dat cu sensul de „Spitzmaus" pentru
limbile romanice) şi prezintă greutăţi fonetice.
î n ce pliveşte valoarea lui mausoleum de cuvînt al
unui grup social mai cult, orăşenesc, aceasta o vedem şi în
frumosul exemplu dat de clasicul lat. pavimentum, ajuns
românescul rustic de azi pămînt, precum si în rnonu-
mentum, > mormînt.
Dacă din punct de vedere fonetic ne-am aştepta la
un *musureu, să nu uităm că în inscripţii, din cauza formei
speciale ce o avea mausoleum, îl găsim stîlcit 111 număroase
chipuri. Cred chiar că a putut fi atras uşor de cuvintele
în -eolus, care era un sufix viu, pe cînd un -oleus era izolat
şi desigur părea strein. Dintr-un *muşor (*manseolus)
s-a ajuns apoi la muşuroiu (cf. bănăţ. muşuroniu) şi prin
amestecul lui mişină, şi-a alterat sensul, cînd obiceiul de a
însemna hotarul cu movili de pămînt a decăzut. Astăzi
se ziee muşuroi despre orice mogîldeaţă, grămadă (cu o
nuanţă de „rotund, conic") de pămînt, nu numai de cele
făcute de furnici, şoareci şi orbeţi (cf. orice dicţ.).
î n cap. de mai sus se dă şi o serie de „Composti im-
perativali" (p. 338—343), nume de localităţi în care intră
ea prim element un imperativ la pers. I I sg., care e urmat
de un subst. la acuz. sau voc. Astfel: Baeia-eavallo, -bue,
Caccia-cani, -lupo, Canta-gallo, „da intendere: canta o
gallo ! Forse e designazione di luogo aperto, e dove piii
presto appare il giorno", zice d-1 S. P. Cred însă că e nume
de persoană, o poreclă, cum avem şi în limba rom. cazuri
în care văd mai eurînd prez. ind. pers. III-a decît imper.

.192
(ex. : Frige-Vacă, Pierde-vară, Taie-frunză-cîinilor, Sfarmă-
Piaţră şi ceilalţi tovarăşi din poveştile noastre). Intere-
sant este Grattacaccio, corespunzător rom. Zgîrie-brînză
(am întîlnit şi numele Scobiola, ScogMoală, adecă „Sco-
beşte-n oală"), cu ideea de „zgîrcit"; — Scaricalasino
(p. 342) e mai nimerit să se explice din sensul al doilea, de
joc de copii („eanche nome di un gioco fanciullesco"
ibid.) care se intilneşte, cit ştiu eu, in Ardeal (cu expresiile
„încărcăm-măgar, descărcăm-măgar"). î n fine Torcicoda
(alături de tvrcicollo, „anehe una specie d'ucello" ibid.)
ne aduce aminte de formaţiile rom. codobatură, capîn-
tortnţă (păsări). Sînt suficiente aceste cîteva cazuri pentru
a vedea bogăţia fantaziei populare în împreunarea atîtor
noţiuni pentru a porecli oameni, animale,păsări şi localităţi.
Cap. I X tratează ..No iui locali di ragione os cura od
incerta" (p. 363 —392) şi în sfîrşit se dă „Indici grammati-
eali".(p. 393 sqq) în care sînt strînse şi rubricate caracteris-
ticile fonetice şi morfologice observate la cele cîteva mii
de numiri geografice ce cuprinde cartea aceasta. Spicuim
din ele cîteva de un interes mai general. Schimbarea lui c
în g înainte de a, o, u, i şi chiar dispariţia lui este, cred, un
fenomen ce ne duce spre dialectele galo-romane. î n topo-
nimie adeseori numirile se dau şi vin prin şi de la persoane
singuratice care circulă, se mută de colo colo, după cum le
silesc împrejurările. Aceste numiri, nefiind totdeauna
cuvinte vii în graiul patriei celei nouă, trebuie să se per-
petueze cu fonetismul, pronunţia noilor veniţi. Geografia
lingvistică, care dă atît de mare importanţă venirii din
altă parte a unor fenomene de limbă iar nu dezvoltării lor
spontane în regiunea respectivă, în toponimie are o deo-
sebită aplicare. Aici ne putem aştepta să întîlnim numă-
roase „inovaţii" aduse din afară, uneori streine cu totul
de limba teritoriului în care se aşază noii oaspeţi.
La morfologie (p. 399) de reţinut „Frequentissimi i
residui del genitivo singolare, o sia questo in dipendenza
d'un nome reggente, o sia isolato e con funzione di gen.
ellittico o di loeativo (cf. cap. I I , I I I ) " şi chiar „residui
del gen. plur. (alcuni di certo spettanti ad etă assai antica)".
Astfel: Monte Bobioro, Galloro, Paganoro, Alberoro, Pog-
gio Santoro etc. Sau genetive -f- s u b s t : Fontipoggio etc.
Cu multă viaţă apare suf. -aticum (-atico), căci e dat şi
la nume de persoane : Filippatico, Valeratica, Severatico ş.a.

.193
13 — c. 513 %
 Seria de sufixe este foarte mare, dovedind puterea şi
varietatea mijloacelor de botezare de care dispune graiul
poporului.
încheiem această sumară atragere aminte asupra
cărţii d-lui S. P., mărturisind că a face o critică amănun-
ţ i t a unui asemenea studiu înseamnă a face, vrînd nevrînd,
noi cercetări şi a te lăsa dus spre noi descoperiri ce le suge-
rează un material bogat în probleme cum este acesta.
Dacă mai adăugăm că într-o asemenea puzderie de fapte
nu s-a putut da totdeauna explicarea justă ori completă —
ceea ce d-1 S. P. ţine să afirme unde simte nevoia —
n-am ştirbi nimic din meritul studiului acestuia, pe care
de altfel d-1 S. P. îl va extinde mai departe şi la alte
regiuni.
î n Italia sînt destul de apreciate studiile de toponi-
mie. Acum de curînd, societatea Geogr. I t . a hotărît să
sprijinească o comisie de filologi, care să înceapă strîngerea,
în chip ştiinţific, a întregului material toponomastic al
Italiei.
Spun aceasta şi pentru că, după cum se anunţă de la
„Societatea geografică română", e vorba să se întocmească
şi la noi un dicţionar geografic al noilor teritorii alipite
la patria mumă.
Pentru a nu se face o operă incompletă sau unilaterală,
va trebui să se pornească de la început pe baze larg ştiin-
ţifice, cu oameni din toate specialităţile (mai ales geografi,
istorici şi filologi), cu care toponimia stă în strînsă legătură.

CAZANIA PROTOPOPULUI POPA PĂTRU

DIN TINĂUD (HIHOR)
Manuscris *

Manuscrisul 1 acesta l-am găsit în satul Ortiteag, în

biserica căruia am dat şi peste un exemplar din psaltirea
românească a lui Coresi din 1570. Este un volum mare,
in folio, de 30 cm/ 20 cm, legat în scoarţe de lemn, înve-
* „ D a c o r o m a n i a " , I, ( 1 9 2 0 — 1 9 2 1 ) , p. 3 5 6 - 3 5 9 .
1
Mi-a f o s t dăruit, î m p r e u n ă c u exemplarul din P s a l t i r e a lui Coresi,
de către preotul Iosif Moldovan, căruia îi m u l ţ u m i m din t o a t ă i n i m a şi aici.
E x e m p l a r u l acesta din psaltirea Coresi, deşi deteriorat, este aproape c o m -
p l e t . V o m vorbi c u altă ocazie despre e l .

.194
lite cu piele. Scoarţa din urmă lipseşte. Este numerotat
de însuşi scriitorul manuscrisului. începe cu fila 3 şi merge
numerotarea pînă la fila 600. Numărul 300 îl însemnează
p e cîteva file cu „T", iar pe toate celelalte, cu semnul „m".
După fila 600 urmează încă patru file nenumerotate dintre
cari a patra deteriorată; celelalte cari au mai fost la urmă
n u se păstrează, fiind rupte. Manuscrisul e scris de aceeaşi
mînă, cu litere mari, clare, cu iniţiale şi titluri cu cerneală
roşie.
Pe dosul scorţii de la început cetim însemnarea
aceasta: Dă cându au începutu Mihaiu Avăşu (?) au
[JosJiu ani din zidire lumii 7229 eră dela Hs. 1721.
Pe filele 463 verso şi 464, jos, găsim:
Aeasta sf[â]ntă carte o petrecut-o dieacu Blagă Patru
de la Tistag1 tată, din dosea pănă în doscă, pe[n]tru ră[n]du
învăţături, să o ştie spune bine înai[n]te cistitulni norod,
să nu-i f i ruşine.
Apoi o scris in luna lui Iunie 3.
însemnarea e de pe la 1800, după felul scrisului.
La fila 557, jos :
Sfîrşitul învăţăturilor din dumeneca în 30.
Scris-am acastă sf[â]ntă ev[an]g[h]elie de învă-
ţătură eu mai micul, sluga lui Hs., popa Pătru, lăcuitoriu
în Kinăud 2 [ = Tinăud].
La fila 573, jos :
Mulţemescu tatălui şi fiiului şi d[u]hului sffâjnt,
că-m[i] dedeş[i] milă şi agutoriu dela sf[ijnţiîa ta, de
cum agunsu începutul eu pace şi cu sănătate. Apoi pe verso :
Aice bine să socoteşti, decă nu-ţ va agunge ev[an]g[he]-
lii cu ap[o]s[to]le, până în mitariu, fariusei, tu te în-
toarnă di în dărăpt, de le zi de a doa oară cât va trăbui şi
glasurile şi ev[an]g[he]liile şi ap[o]s[to]lele şi aşe vei
agunge dumeneca mitariului şi fariseului3.
Urmează pe filele 573 verso, 574 şi 574 verso :
Aice iaste scara trebelor ce sânt într1 acastă sf[â]ntă
carte :
1) De[s]pre post în dumeneca lasă post, în a 2[-a]
îw&ţătură.
1
Chistag, j u d e ţ u l Bihor, aproape de T i n ă u d .
a
D e c i s e Începuse alterarea dentalelor Înainte de e, căci u n g u r e ş t e
s e zice Tin6d, de u n d e Tinăud> T'inăud> Kinăud. Cf. m a i s u s Kistag
(Tistîtg).
^ Cu această c a z a n i e se i n c e p e t e x t u l .

.195
 2) Despre ispovedanie în dumeneca a 2[-a], în post,
la a 2[-a] învăţătură. Etc.
Scara aceasta cuprinde în total 32 capitole, dintre
caii ultimul este :
Despre carii-s destoinici să fie preuţi şi nu să popescT
la dumeneca în 16.
Al doisprezecelea punct din scară, care trimete la
cazania în care se vorbeşte despre e r e t i c i : [ . . . ] .
[... ] că hulesc trupul D[oJmnului, sf[â]nta eu,
minecătură , caută la sâmbăta paştilor.
Lucrul acesta dovedeşte că preoţii români, în predi-
cile ţinute în biserici, apărau credinţa ortodoxă faţă ele
celelalte neamuri de altă credinţă din Ardeal, cum se
poate vedea şi din „învăţătura la învierea lui H s."
Şi dzic ei [ereticii]; cum poate f i trupul lui Hs în
pâne văzută şi în vin, nu iaste de credere. Ei într-un chip
cu fariseii hulesc. Acum toţi ereticii, Ariianii, Afundaţii,
Calvinaşii hulesc sf[â]nta cumenecătură.. . şi cit mincunile
lor chiamă preuţii noştri mincunoş[iJ (fila 180 verso).
După scară, pe fila 574, verso, cetim:
Cu mila m[i]l[o]stivului D[ujmn[e]zău scris-am
eu protopop Popa Pătru, lăcuitoriu în sat în Kinăud,
adastă sffâjntă ei[an]g[he]lie, ce iaste de învăţătură
deîn toate dumenecile preste an. Şi acostă carte iaste tipă-
rită di în ţara rusască şi iaste izvodită şi întoarsă pre limbă
rumănescă de un popă rusesc; şi multe cuvinte am tocmit.
Şi ce veţi afla smintit, tocmiţi.
început-am a scrii diîntăiu când au fost anii ăiîn-
zidire lumiei 7190 şi de la naştere d[ oJmnului nostru,
Is. Jl. 1682, crugul soarelui au fost în 22, crugul lunei in
8; şi au fost themelionul în 4.
început-am cu scrisoarea diîn luna lui Maiu diîn 8
dzile, într-o luni, şi am gătat până aice cu scrisoare, în
luna lui răpciuni în 4 zile, într'o luni.
în 17 săptămâni am scris a&astă sf[ă]ntă ev[an]-
g[he]lie ce să zice poucenie.
Urmează apoi apostolii pe filele 575—598, după care
vine scara întregii cărţi, pe filele 598—600. După scară
găsim ultima însemnare :
O dfofmnul D[u]mnedzău deîn vecie mare, har' dau
şi laudă sf[i]nţiei tale, tatăl şi fiul si dfujhul sfânt că cum
mi-ai dat milă şi prilej de am început a scrii acostă sffâjntă
ei'[an]yli[e]lie şi o am scris cu sănătate şi cu -pace şi am

.196
gătat cu mila sf[ijniii tale pană în sfărşenie, ase foarte te
laud şi te &lăte[sc] pună în veci amin*.
Anii de la Es. 1682 sfărşit-am pană aice cu scrisoare,
în luna lui Octomvrie în 6 dzile, într^o vineri.
Eu Popa Patru, locuitoriu în Kinăud, am scris acastă
carte de învăţături, cu mila milostivului dfujmnedzădi, amin.
Urmează patru file eu cîteva evanghelii de la Marcu
şi Lvica, cu titluri în slavoneşte, sfîrşindu-se cu:
6vrt/\A s EZ tecuci um /\SKH ... PA'I- Celelalte foi ce
mai urmau lipsesc.
Din mărturisirea ce o face protopopul Popa Pătru
reiese că a transformat mult, „a tocmit" ( = a îndreptat)
din traducerea acelui „popă rusesc" de care vorbeşte şi
pe care nu-1 putem identifica aici. Limba textului are
foarte multe elemente din graiul de azi de pe Valea Crişu-
lui, unde este Tinăudul, satul lui Popa Pătru, care a tre-
buit să fie un activ „scriitor" cu înţelesul de copist, dar
poate şi de „remanieur" al textelor ce le-a transcris, din
care se mai cunoaşte un manuscris miseeleaneu la Aca-
demia Eomână, scris la 1685 de protopop Popa Pătru
(cf. Catalogul manuscriselor româneşti, tomul II, p. 467,
No. 714) şi care acum se găseşte la Moscova, încît nu l-am
putut vedea. Dar persoana nu poate fi decît aceeaşi cu
a noastră, socotind după felul însemnărilor, după nume
şi după data în care 1-a scris (trei ani după Cazarie). Ne
propunem însă a face altă data o cercetare comparativă
între graiul Cazaniilor pe care le va fi spus şi cetit poporului,
în vremea păstoriei sale, piotopopul Popa Pătru şi între
graiid de azi din legiunea Tinăiididiu.*

NOTE ŞI FAPTE DE FOLCLOR ŞI FILOLOGIE*

— Poezii de la românii din Serbia : Cîntecul Dunării

(Voinicul care îşi chită mîndra) — Voinicul Bumiiraşcu
şi calul. — Asemănări cu Mioriţa. — Teiminii laie (laiu)
din Mioriţa ş.a.

1
Semnul t de Ja sfîrşitul c u v i n t e l o r n u l - a m transcris, semnul x. l-am
s c r i s cu ă, p e -b cu e, p e a cu ia.
* „ D a c o r o m a n i a " V, 1928, p. 5 2 3 - 5 5 3 .

.197
 I.
Cîteva fapte de folclor

î n afară de materialul folcloristic, pe care l-am cules

acum 17—18 ani (1910—11) şi l-am publicat împreună
eu colegul G. Vâlsan 1 , mai am personal cîteva poezii de
la românii din Serbia, care împreună cu materialul pro-
priu-zis lingvistic, nu l-am dat încă la tipar.
Vrînd să aflu dacă există la aceşti români, mai ales la cei
de pe ţărmul Dunării, un cîntec special despre fluviul de care
sînt legaţi atîtdestrîns, cum a fost desigur o parte mare din
poporul nostru, am cules în satul Bâtcova „Cîntecul Dunării".
I-am pus acest titlu în momentul cînd l-am cules fiindcă
viorarul, cum se numeşte acolo, mi 1-acîntat ca atare răspun-
zînd dorinţei mele de a auzi ceva caracteristic despre Dunăre.
De fapt, cum se va vedea, titlul mai potrivit după
cuprins este cel de „Voinicul care îşi caută mîndra".
Din nenorocire cîntăreţul n-a ştiut, din ceea ce va fi
fost cîntecul mai vechi, cum a şi mărturisit, decît frag-
mentul ce îl dăm aici. O variantă a lui am cules-o în Costol
de la Iovan Blagoe.
Nu le-am introdus în colecţia publicată, fiindcă do-
ream să continuăm cercetările şi să întregim materialul
cules. A venit însă războiul Balcanic, apoi cel mondial cu
urmările lui şi n-a mai fost posibil să mai mergem pe acolo.
Celălalt cîntec, cules în Râtcova, îl public tot aici
pentru că prezintă elemente înrudite, atît cu cel dintîi
cît şi cu Mioriţa şi fireşte cu multe alte cîntece, balade şi
cu diversele lor variante, de care nu e locul să mă ocup
aici. î n aceste însemnări nu urmăresc decît să semnalez
cîteva fapte de ordin estetic literar şi folcloristic. Să vedem
însă întîi textele.
1. Cîntecul Dunării
(Voinicul care îşi caută mîndra)
Dunăre, Dunăre, Inima-mi săcaş 2
Drum fără pulbere Cum eşti curatoare
Şi fără ogaş, Dinspre lispegioare 3
1
G. Giuglea şi G. Vâlsan, De la Românii din Serbia. Culegere de
lit. pop. Bucureşti, 1913.
2
N u transcriu aici t o a t e pronunţările de s u n e t e dialectale, care s e
p o t s u b s u m a unei reguli. D e c i n u transcriu p e d' l', n Înainte de i, e.
3
P e s t e , deasupra pietrilor, lespejoarelor din albiei

198
Cum eşti curatoare, (Serepetă cele două versuri
Să fii vorbitoare ! subliniate mai sus).
Eu te-aş întreba-re 1
—Foc—de-o mîndră-a mea, Ochişorii ei,
Că de-oi fi văzut-o Două mure negre,
La rufe spălînd, Vara 'ntr-un rug verde;
Cu maiu bătînd, Coaptă 3 la răcoare,
De neică 'ntrebînd? Ne-atinsă de vînt,
Crişane, Crişane, Tinsă la pămînt,
Dalbeş Mureşane, Ne-atinsă de vînt.
Crişu 2 că 'm zicea : D a ştii . . . etc. . . .
Da ştii, da nu ştii, Cosîcioara ei,
Mîndraleana ta Doi bălăurei
De oi fi văzut-o Din gură-ncleştaţ,
N-oi fi cunoscut-o ! Din coade legaţ,
A ! —, mîndruleana mea-re, Din coade pocnind,
Lezne de-a cunoaşte-o Pe drumuri f u g i n d . . .
M îndruleana mea-re Da ş t i i . . . e t c . . . .
Trestie din baltă, Sprincenile ei :
Mai naltă din toate : P a n a corbului,
Făţişoara ei Iarna pe zăpadă.
Coală de îrtie. Zăpada-m luceşte
Logofeţ mi-o scrie, lele-m străluceşte...
Vara-n prăvălie.
D a ştii, da nu ştii etc. Cules de la Păun al
Florii 4 .
2. Domnul Dumitraşcu şi Calul
De la noi la voi Ş-o rară dumbravă
Nu-i un pas ori doi Ş-o poiană verde,
Nici atîta cale, De mi-aţ putea crede.
Numa-un deal ş-o vale în 5 mijloc de poiană

1
V . asupra acestui -re ceea ce a m s p u s In De la Românii din Serbia,
l i t . pop. p. 3 7 7 sqq. A c e s t a p o a t e f i o u r m ă d e i n f i n i t i v , p ă s t r a t ă de cerinţa
n u m ă r u l u i de s i l a b e ale versului vechi. D e aceea , in poeziile lor, românii din
Serbia p u n des p e -re şi la i m p e r f e c t e , c u m s e p o a t e v e d e a î n colecţia citată.
2
Aici clntăreţul a u i t a t că-i vorba de D u n ă r e , f u r a t de c î n t e c aşa c u m
p r o b a b i l v a fi f o s t odată. E l n u p u t e a ş t i de rîul Criş, deci de o i n f l u e n ţ ă
a n u m e l u i Crişan n u p o a t e f i vorba.
3
î n loc de p l . , atras, ca formă de pl. următor, corect acolo, f o n e t i -
c e ş t e „tinsă-atinsă".
4
Cf. G. Giuglea-Vâlsan, o.c., celelalte poezii culese de la acest viorar,
care a v e a atunci 56 ani.
6
Cit. 'N.

.199
Crescut-a, născut-a Murguleţu meu
Un brad ş-un molivd. Dare-âr Dumnezău,
Jos, la rădăcină, Furu să te fure
O lină fîntînă Lupi să te mănînce,
Cu jghiab de alamă Că n-ar fi de-aş zice.
Cu ţ u ţ u r de fier, Cum, tu te-nduraş
Chiepcel de-aurel. De mi-ş străfigaş,
Bea voinici cu el. De mă deşteptaşi
Apa [e] sălcie, Că ieu că durmiam
Cum im' place mie Frumos vis A isam,
Şi 1 ţ-e drag şi ţie. Că mă logodiam,
Ling' a fîntînioară, C-o fată de crai
Crescut-a născut-a, Cam de peste plai;
Un pat încheiat C-o fată crăiasă
Cu stîlpii de fag Dalbă jupîneasă,
Cu blane 2 de brad. Cu sprinceana trasă
—Da-n pat care şede 3 ? Cu geana sumeasă,
Domnu Dumitraşcu Cum bună-i de casă.
Domnu Muntelui, Murgu că-m zicea:
Ş-al Yurtomului. Stăpîne, jupîne,
Stăpînu-odineşte, ÎTuma blăstăma,
Murgu strejueşte. încalecă pe mine
Murgu mi-i legat Şi te ţine bine.
De stîlpi-ei 4 de fag. Âidaţ să fugim,
Murgu ce făcea? Să ne schimbăm loca
— Ochii mi-arunca Că ne calcă focu.
Pe cei braz mărunţ Aida să fugim,
Mărunţ şi cărunt. î n ţară-n Ardeal
Şi el vedea Jos, la popa Stan.
Gujmanii 5 lucind, Are trei fetiţă
Săbii strălucind Pareă-s iconiţă
Şi la ei venind. Şî care-ţ vo 7 plăcea,
— Murgu cînd 6 vedea, Pe aia v o i 8 loa.
Iei că-m străfiga — Stăpînu a uza
Stăpîn deştepta. Din pat să scula,
Stăpînu zicea: Calu-ncăleca

1
D u p ă ţ, z, s, ş, i se p r o n u n ţ ă a p r o a p e de î.
a
Scinduri.
3
Sede.
4
Cei.
0
,,Curâle"
8
C i t „Cin."
7
8. v a , vei.

.200
Şi ei că-m fugea Cu fetile să-ntîlnia,
î n ţară-n Ardeal Una că-i plăcea
Jos, la Popa Stan. Ş-o lua
Acolo mergea, Şi să c u n u n a . . .
Cînteeul Dunării (variantă)
(Mama eare-şi caută fiul)
P e malul Dunării Ochişorii lui
Plimbă-mi-se plimbă Două mure negre,
Cea maică bătrînă întinşi pe-uluc verde 7
Cu furchiţa-n brîu 1 , Sprincenile lui,
Cu fusu -ndrugînd, P a n a corbului.
De fiu întrebînd: — Eu nu l-am văzut,
— Dunăre, Dunăre, Dar am auzit,
Drum făr' de pulbere, Că iei mi s-a dus,
Cap de punere 2, î n tîrgu-al cu flori,
Cum ieşti curgtoare, L-al baş 8 negustor.
Să fii vorbitoare ! Iei mi-a tîrguit
leu 3 te-aş întreba-re Şi mi-a logodit
De-un fecior al tău4 C-o fată de crai,
Bălăciul 5 tău — Mare pestă plai.
Văzut-ai, ori ba? La mine-a venit
— leu, de l-am văzut, Răvaş pe pămînt
Nu l-am cunoscut! leu ca să mă duc,
— Feciorelul meu Pe iei să-1 cunun,
M-i-un băeţel nalt Naşă ca să-i fiu,
Nalt şi minunat, — Maica de-auza,
De bube vărsat 6 . începea mi-a plîngea,
Făţişoara lui, După iei pleca,
Coală de artie Pe iei mi-1 găsa.
Logofeţ mi-o scrie, Ş-acasă mi-1 loa
Yara-n prăvălie; Frumos l-însura

1
La repetarea versului a zis „ m i n ă " .
2
î n care-si pierde omul capul, se îneacă ; riu primejdios.
3
„Io"
4
în loc de „ m i e u " , fiindcă 1-a i n f l u e n ţ a t versul următor.
6
Luntraşul, cel ce v î s l e a z ă şi pescuieşte p e D u n ă r e , pescar.
6
D e s i g u r u n viers bastard, rătăcit din alte cintece, f i i n d c ă n u p a r e
firesc acest d e f e c t pentru tipul feciorului frumos.
' Pasajului acesta îi lipseşte un vers, ori două, in care trebuie să f i e
vorba de mg (rugi?), ca î n v a r i a n t a primă, căci forma u l u c (culuci, gard)
e p u ţ i n potrivită aici.
8
„ D e frunte".

.201
N u n t ă că-i făcea. Şi cînta, Doamne, cînta.
D a ea ca -m luva-re, De dezmierda inima.
Maistori im tocmia-re, Nainte cine mergea"?
De nuntă s-apuea-re. — Abdulă ca tămbura,
— Ce maistori luva? De se despica frunza,
— Două zăei de trimbiceri Aşa mîndru ce cînta.

Oercetînd cuprinsul „Cîntecului Danării" vedem c ă

în prima variantă, este vorba de un tînăr, un „voinic",
cum i se zice de obicei în balade, care îşi caută disperat
iubita. Ca să afle ceva de ea, întreabă Dunărea care a
putut să vadă multe în lunga ei curgere „dispre lispe-
gioare". Aici este însă ceva mai mult decît o întrebare
pusă unui personaj mistic, ori „năzdrăvan" ca „Mioriţa",
care poate spune ceea ce eroul nu e în stare să afle. Yersul
„Inima-mi săca-f, dezvăluie teama că mîndra cea fru-
moasă a fost înghiţită de valurile Dunării 1 , sau poate
furată de cineva.
Dunărea este deci numai al doilea personaj, ca şi în
varianta a doua unde motivul este mama care îşi caută
fiul pierdut. Titlul de „Cintecul Dunării" nu este potrivit,
precum nu este nici Mioriţa pentru cunoscuta poezie cu
acest nume. Şi în aceasta eroul este păstorul, iar faptul
constă în conflictul cu tovarăşii lui invidioşi, pe cînd Mioriţa
este personajul năzdrăvan, fireşte din mediul vieţii păs-
toreşti, precum dincoace avem mediul vieţii pescăreşti,
legată de măreţul fluviu. Acestuia i se adresează eroul,
precum în alte cîntece, pentru alte motive, se adresează
Mureşului, Oltului, Prutului etc.
Şi tot aşa cînd e vorba de un „viteaz", ca în „Voinicul
Dumitraşcu şi Calul", tovarăşul de luptă şi cu însuşiri de
atotştiutor, apare Murgul, precum în alte împrejurări o
pasăre, un cîine ş.a.m.d.

1
U n d e v a in Sandu A l d e a s t a t pomenite versurile „ D u n ă r e , D u n ă r e ,
D r u m fără pulbere şi fără făgaş, Ce voinic mincaşi", in legătură cu î n e c a -
rea cuiva.

.202
 Elementele acestea din literatura noastră populară,
izbesc pe orice cititor. Altceva însă vreau să accentuez
aici, un element literar-estetic care se desprinde din cînte-
eele de mai sus şi care se cunoaşte din multe alte pro-
ducţiuni populare. Este vorba de tipul ales de frumuseţe
— erou sau eroină — din literatura populară. Faţa albă
— ca spuma laptelui, ea hîrtia — ochii negri, de obicei
ca murele, părul ca pana corbului, sînt trăsăturile care
disting, în concepţia poporului, pe omul, sau pe femeia
frumoasă.
î n zeci de versuri populare se găsesc aceste comparaţii.
Dar şi altfel, nu numai în poezie se remarcă acest lucru.
Astfel, de pildă, ţărani din Făgăraş mi-au spus că
cea mai frumoasă femeie este cea cu faţa albă. Pentru
bărbaţii din Sâcele, fapt observat deseori, femeia dorită
este cea cu ochii negri, ori căprui; cea cu ochi albaştri
cade pe al doilea plan. Să fie în această concepţie despre
frumos, o cauză etnico-geografică, în sensul că oamenii
de la munte au faţa mai albă? Şi în acest caz am avea
ideea de frumos legată de tipul etnic. Căci, de exemplu,
pentru popoarele cu faţa închisă, din alte continente,
„albul" din Europa e urît.
S-ar putea pune întrebarea dacă tipul de frumuseţe
de care ne ocupăm, nu este în legătură mai ales cu populaţiile
noastre păstoreşti, cele mai multe locuitoare în regiuni
muntoase, cum sînt şi aromânii. Dar, nu putem afirma că
pretutindeni unde sînt asemenea tipuri, există aceeaşi
concepţie.
î n orice caz, în literatura populară faptul este abso-
lut izbitor, iar în limba noastră termenul oacheş (arom.
oacliş) cu sensul de „brun", adecă „de culoarea ochilor",
arată prin etimologia lui că ochii negri au fost socotiţi
caracteristici şi frumoşi. Altfel nu s-ar înţelege cum a
ajuns „oacheş" să însemne brun.
Punînd chestiunea aceasta, ca o presupunere, în legă-
tură cu păs toritul, trebuie să mai adaog că Mioriţa, pre-
ferită păstorului, este „laie, bu-călaie", sau în alte variante
„ocheşieă".
î n o variantă nepublicată a baladei Doica, culeasă
de mine în Costol, de la bătrînul Iovan Blagoe 1 cu titlul,
1
V e z i ce a m tipărit de la el i n Giuglea-Vâlsan, colecţia cit.

.203
dat de cîntăreţ „Cioban Costa", avem descrisă o mioriţă,
care pare a fi tipul de oaie preferată de păstori.
Dar, Costa că mi-a avut
Pe-a meoară ocheşică
Cu coamele -mbelciurate 1 Bucureşti-al treilea parte
Şi pe spinare sînt 2 date. — Dar lînuţa?
Da -n vîrfu corniţelor Poleită ou argint,
Două pietre nestămate, Varsă rază pe pămînt,
De lumina lumea toată, Parcă soare a răsărit,
Ţăligradu jumătate, De n-am văzut de cînd s î n t . . .
Iar cînd află că i-au furat-o hoţii, întreabă de ea pe
Dulfa, căţeaua cea bătrînâ, cu următoarele precizări :
„Une mi-este meoara ? Fala negustorilor,
Cea meoară ocheşică, Baş marghiolu 3 t i r g u l o r f " 4
Mioara de aici este aceiaşi cu Mioriţa, cea „cu lînă
plăviţă" şi „laie, bucălaie", cu deosebirea evidentă că
Cioban Costa îşi înfăţişează favorita în culori mai vii, mai
pompoase, cu un lux de epitete, care dovedesc iubirea
păstorului şi mîndria lui cu asemenea mioară. „Laie-
bucălaie" devine aici „ocheşică", mioară cu ochii şi faţa
brună închisă, sau neagră — cum vom vedea mai departe
la observaţiunile de limbă — în contrast cu fondul alb al
corpului, al „linii plăviţe", care în graiul figurat al lui
Costa e „poleită cu argint — varsă rază pe p ă m î n t " . . .
Pasagiul acesta este cea mai aleasă zugrăvire a mioarei
„laie", ideal de frumuseţe în concepţia estetică a păstoru-
lui şi dovada puternică a dragostei lui pentru acest tip
favorit.
Acelaşi fapt estetic se vede in „Cînteeul Dunării",
acelaşi ideal de frumuseţe este întruchipat şi în minunata,
sculpturala înfăţişare a tipului femeii frumoase. Auzind
pe viorar cîntînd, te mişcă de la început adînc de duioasele
viersuri :
A a . . . mîndruleana inea-re
Lezne de-a cunoaş te-o !

1
Ca m e l c i i , adecă invirtite in lormă de spirală. ( E x p l i c a ţ i a m e a ) .
2
„ S i n " (cu pierderea lui t).
3
Fruntea, cea mai frumoasă Intre oi, cind le duc ciobanii la tîrguri.
4
Tirgurilor, prescurtat p e n t r u vers.

.204
 Fiindcă nu se poate să nu atragă privirile oricui.:
Mîndruleana mea Coapte la răcoare 1
Trestie din baltă, Ne-atinsă de vînt,
Mâi naltă din toate, Tinsă la pămînt —
Făţişoara ei, Ee-atinsă de v î n t . . .
Coala de îrtie — Cosîcioara ei
Logofeţi mi-o scrie Doi balaur ei
Vara-n prăvălie . . . Din gură-ncleştaţi
Ochişorii ei, Din coade legaţi,
Două mure negre Din coadă pocnind
Vara -ntr-un rug verde, Pe drumuri fugind...
Este o serie de imagini vii, care se m i ş c ă . . . E mai
mult decît pictură, e ceva laocoonic în aceste plastice
viersuri, rămase cristalizate numai în fragmente de cîntec,
r u p t probabil dintr-un uitat şi străvechi poem de iubire,
sau dintr-un ciclu de balade cuprinzătoare a unei povestiri
epice mai ample 2.
î n partea ultimă a acestei descrieri întîlnim acelaşi
contrast, care l-am văzut la „mioara" lui Costa şi la
Mioriţă, între faţa albă a mîndrei şi între ochii, părul şi
sprîncenile ei :
Sprîncenile ei*? Zăpada-m luceşte
P a n a corbului Iele-m străluceşte . . .
Iarna pe zăpadă.
Şi astfel femeia, ideal de frumuseţe, se concretizează
într-un tablou desăvîrşit, nu numai în contururile ar-
monice ale corpului înalt şi zvelt ca trestia, nu numai în
viul .negru al ochilor şi sprîncenilor, atît de fericit îmbinat
cu albul ele zăpadă al feţii, dar fantazia minunatului poet
1
E l e m e n t e l e aceste descriptive le m a i g ă s i m , reduse, şi in alte p o e z i i
ţ>op. D e ex. :
Feţişoara t a , coală d e îrtie N e a j u n s e de v î n t :
Vâra-n prăvălie, Sprîncenile tăie
l i e g o l e ţ s - o scrie ; D o i bălăurei
•Ochişorii tăi î n o d a ţ în coade
D o u ă mure nîegre î n c l e ş t a ţ i i n gure.
•Coapte la p ă m l n t
( R ă m e ş t i , Vâlcea — i n Graiul din Vâlcea, de V . Vârcol, 1910, p. 3 7 )
2
întrebarea aceasta şi-au p u s - o desigur m u l ţ i . Comp. ce zice O.
£>ensusianu, Viaţa păstorească in poesia noastră pop., I, p. 114, despre Mioriţa
,,,faee impresia că este rămăşiţă a u n e i epopei păstoreşti".

.205
înlătură repede, neobservat, monotonia ce s-ar simţi din
o simplă înşirare de comparaţii, fiindcă ne plimbă ocliii
prin iuţi şi variate nuanţe de linii, neoprindu-ne la plastica
încleştare ca două guri de şerpi, a cosiţei, ci privirea ce-o
îndreaptă, tot mai încordată, spre şerpuitoarele mişcări
ale bălăureilor 1 ce se pierd în zare :
Pe drumuri fugind,
Din coade p o c n i n d . . .
Sentimentul prins în acest început de acţiune, în
această baladă trunchiată, ca si Mioriţa, este dorul chi-
nuitor după frumoasa-i iubită, pierdută undeva, înecată
în Dunăre ori furată de cineva. El porneşte s-o caute şi
fiindcă acţiunea, localizată de cîntăreţii din Craina, ori
păstrată fidel din o redacţie mai veche, se petrece pe
ţărmurile Dunării, la ea se adresează, ca unei fiinţe atot-
ştiutoare, să-i spuie dacă nu i-a văzut mîndra. Teama de
înec reiese din viersul „Inima-mi săvaş".
Dacă balada a fost cîndva mai lungă, mai completă, ea
a trebuit desigur să arate diverse peripeţii şi străduinţe ale
eroului, pentru a-şi găsi iubita.
Pentru o femeie atît de frumoasă, a cărei pierdere i-a
secat inima, un erou nu se putea opri la prima încercare
de o afla.
Cealaltă variantă culeasă în Costol, depărtare de 17
k m de Eîtcova, are un motiv analog. O mamă bătrînă îşi
caută feciorul iubit, poate unicul ce-1 avea, (ţa şi în Mioriţa.
Varianta aceasta are însă sfîrşit — să-i zicem satisfăcă-
tor dar şi comod. Mama îşi află fiul, dus să-şj caute mi-
reasă, apoi îl însoară, făcînd şi o nuntă foarte veselă. Ca
frumuseţe rămîne însă mult în urma primului cîntec.
Feciorul drag al mamii, un pescar, este şi el fireşte frumos
şi descris atît cît este cel din Mioriţa.
Aceleaşi elemente constituiesc şi frumuseţea păsto-
rului din Mioriţa, cum se vede din cele mai multe varuwite
ale ei. î n acestea însă, şi chiar în a lui Alecsandri, n-avem
decît o simplă înşirare de comparaţii : „tras printr-u»
inel", „faţa ca spuma laptelui", „ochii ca murele", „mus-
taţa ca spicul griului"; alteori e „înalt brădicel", ,,»ib

1
Băiăurei î n s e a m n ă şerpi, în b a l a d e l e de aici.

.206
crini-el". Acestea se pot urmăiii uşor, în toate variantele,
strînse la un loc de d-1 O. Densusianu 1 şi nu cred necesar
isă mai citez diversele pasagii cu această descriere.
Superioritatea descrierii din „Cîntecul Dunării" re-
iese elară din cele ce am spus mai sus şi cred că este cel
mai frumos pasagiu din poezia noastră populară, prezen-
tînd un fragment estetic, întreg, neştirbit. Căci, de bună
samă, multe balade, sau părţi din ele superioare ca fru-
museşte, s-au fărimiţat şi s-au împrăştiat ca perlele unei
salbe i'upte, ajungînd răzleţite în diverse variante. Chiar
pasagiul din cîntecul de care ne ocupăm se găseşte trun-
chiat, în cîteva balade cu alt subiect. 2
Faptele de ordin estetic 3 şi etnografic, expuse cu privire
la descrierile discutate, ne îndreptăţesc, cred, îndeajuns
să afirmăm că idealul frumosului omenesc, cel puţin cum
e înfăţişat în literatura sa, este pentru poporul românesc
tipul cu faţa albă, cu părul şi eu ochii negri, sau căprii, iar
nu tipul blond. Am văzut că şi în afară de literatură se
atestă această preferinţă. Ba mai mult, însăşi oaia cea
mai iubită este „oacheşe, laie, bucălaie", adecă cea cu faţa
brună şi cu lîna albă, plăviţă.
Din punct de vedere geografic, regiunea în care se va
i i născut cîntecul în discuţie, sau din care va fi iradiat spre
românii din Serbia, este Ardealul, cum arată numele ero-
ului.' Bl e numit Crişan-Mureşan, iar cînd să răspundă
Dunărea, cântăreţul o înlocuieşte cu Grisul: Grisul că-m
zicea . . .

1
Viaţa Păstorească, cit. II, 1923, p. 123 ş.u. Aici studiază d-sa şi
Mioriţa, foarte a m ă n u n ţ i t , c o n c h i z i n d că este de origine păstorească, a v i n d
c a m o t i v u n c o n f l i c t între cei trei — ori m a i m u l ţ i — ciobani, p e t r e c u t în
t i m p u l t r a n s h u m a n ţ e i , c u m a spus-o şi d-1 M. Koques. Desigur, conflictul
s - a î n t î m p l a t m a i firesc t o a m n a , f i i n d c ă atunci s - a p u t u t v e d e a m a i bine că
ciobanul „ o r t o m a n " , t i p d i s t i n s , îşi p ă s c u s e oile m a i bine şi le f ă c u s e m a i
f r u m o a s e ca ale celorlalţi. D e aici s - a i v i t apoi i n v i d i a tovarăşilor. Geogra-
ficeşte, originea î-o f i x e a z ă „ p e liniile de t r a n s h u m a n ţ ă care legau T r a n s i l -
v a n i a de M o l d o v a " (p. 102), b a z a t pe variantele c u n o s c u t e azi şi din a c e s t
p l i n e i de v e d e r e concluzia este justifictă.
' 2 A s t f e l g ă s i m comparaţia cu şerpii î n colecţia noastră (in Manole
Zidam) ; în p a s a g i u l citat m a i s u s (Vârcol, 1. c.) ; G. D . Teod., p. 91 (Colind
de Văduv) etc.
3
V . şi Caracostea, Mioriţa in Moldova, 1916, p. 529 şi Mioriţa în
Molă., Munt., Olt. 1924, p. 26 — 7, cu discutarea descrierii f r u m u s e ţ i i
d i n p u n c t de vedere al m i j l o a c e l o r s t i l i s t i c e î n t r e b u i n ţ a t e de p o e t u l popular.
A i c i însă ne i n t e r e s e z ă tipul frumuseţii ideale in concepţia p o p o r u l u i .

.207
 Cîntăreţul nu cunoştea acest rîu şi nici nu călăto-
rise în afara de Serbia, ca să fi auzit de el. Păstrarea' neal-
terată a numelor amintite pare a arăta că balada a fost
purtată spre Dunăre de păstori care veneau să ierneze în
părţile Severinului, sau prin bălţile si ostroavele din apro-
piere. Sau avem de-a face cu un amestec din o baladă
ardelenească la origine 1 .
Judecind lucrurile mai larg, motivul cuprins în faptul
că un voinic îşi caută iubita pierdută, o mamă feciorul
drag sau că un păstor peregrinator, în faţa morţii, se
gîndeşte la ceea ce are mai scump, la mama şi oile sale, e
ceva omenesc general şi nu poate fi localizat, absolut, ei
numai relativ, după indicaţiile materialului poetic ates-
tat. Şi dacă aceste motive sînt străvechi în poezia noastră
populară, apoi originea baladelor în discuţie, trebuie legată
cred şi de regiunea unde odinioară poporul român era mai
compact, căci unde este ma>i multă şi mai puternică viaţa,
acolo se poate naşte şi o literatură mai bogată.
î n ce priveşte problema geografică a răspîndirii pro-
ducţiunjlor populare, pentru a nu atinge unele eventuale
susceptibilităţi, amintesc că acum 18 ani cînd am între-
prins cercetările lingvistice şi folcloristice amintite, eia m
familiarizat cu metoda geografică a răspîndirii şi întinderii
fenomenelor vieţii umane în spaţiu 2 şi cu necesitatea de a
le reprezenta pe hartă. Aveam în acelaşi timp alături pe
colegul Valsaii, specialist în geografie şi etnografie. Făcu-
sem de altfel şi eu asemenea studii la Bucureşti pe lî«gă
cele de filologie.
De aceea şi la culegerea materialului folcloristic de
la românii din SerbŞa am avut în vedere ci a tăriile geografice.,
cum am arătat în publicaţia din 1913 3.

1
Comp. lotuşi Colind de nâduoă din G. D . Teodoreseu, p. 91, amintit
m a i sus.
4
1J. Caracostea, în o.c., judecă Mioriţa şi din p. d.v. geografie.
3
A se v e d e a lămuririle ce le-am dat in colecţia noastră ( G i u g f e a -
Vâlsan, o.c., p a s s i m ) , u n d e se spune la ficcare cin tec n u m e l e cintăreţi.'Wi-
de la cine 1-a î n v ă ţ a t s a u din ce localitate 1-a adus, . . p e n t r u că [astfel j patern
v e d e a pe ce căi a v e n i t [literatura p o p . ] şi cîtă e x i s t ă , într-un m o m e n t tiat,.
intr-o regiune" (p. 377). A c o l o a m d a t şi întreg tabloul lit. pop., din regii«!ea
cercetată, arătat pe sate. V. şi explicarea geografică dată formei giugaslnt
(neînţeleasă de Weigand), în T!omănii din Serbia, e x t r . din , , A n . de Ge;>gr
şi Antropogeogr". II, 1911, p. 37- In 1913 — 14 am c u n o s c u t apoi f o a r t e
de aproape, la P a r i s , m e t o d a lui Gillicron.

.208
 0 altă chestiune discutată în studiile asupra baladei
Mioriţa este cea despre oaia „năzdrăvană" care preves-
teşte moartea păstorului. Se pare că cei care s-au ocupat
de acest fapt au neglijat să accentueze 1 că nu este un ele-
ment „unic" în Mioriţa, ci unul caracteristic literaturii
populare. Năzdrăvană nu este numai oaia păstorului.
Calitatea de a şti şi a prevesti ce se întîmplă în viitor o
întîlnim la mai multe fiinţe. Bineînţeles, poetul popular
le repartizează şi le utilizează, cum e firesc, după calitatea
eroului. Astfel tovarăşa de viaţă a păstorului este mioara
laie; voinicul, viteazul luptător (Miu ş.a.) din balade sau
F ă t Frumos din poveşti are un cal năzdrăvan, foarte ade-
seori m u r g ; alţii se adresează păsărilor (mierlă, cuc, tur-
turea etc.) 2 sau rîurilor (Dunăre, Olt, Criş, Mureş etc.)
ca să le dea anume indicaţii. Aceştia din urmă sînt pescari
sau cei care trăiesc pe lîngă ape.
Din aceste motive am publicat aici şi balada : „Voinicul
Dumitraşcu şi calul"3, culeasă de la acelaşi Păun al
Florii djn Kâtcova, dar o cunoştea şi Iovan Blagoe din
Costol şi-j zicea Bila noi pîn la voi sau Coconu Pătraşcu,
Jupîn Duitraşcu4, dar, din lipsă de timp, nu ne-a mai
putut-o chita.
î n balada aceasta, Dumitraşcu e prezentat la început
ca un voinic trăind undeva în codru, fiindcă avea patul
„încheiat" lîngă un brad şi un molivd. Murgul, care stre-
juia la cap, vede o ceată de duşmani, îl scoală, voinicul
se supără cum se ştie şi din alte balade, în urmă pleacă
în Ardeal, după sfatul calului. Aici se însoară cu o fată
a lui Popa Stan.
1
D . Caraeostea, O. Densusianu, o.c.
2
Comp. de e x . , cintecul curent tn Ardeal :
Cucuie de u n d e v i i ?
— D e la tirg, de la Sibii.
D a r de m l n d r a m e a ce ş t i i ? etc.
sau cele citate de d-1 O. D e n s u s i a n u , Viaţa Păst., o.c., p. 6 2 şi 88.
Identic este :
Spune mindră turturea,
îugheţată-i Dunărea,
Să treacă b a d e a p e ea,
Cu trei cai a l ă t u r e a 1 etc.
L - a m a u z i t c i n t a t de u n m e m b r u de la Societatea Carmen. E s t e cules In
Ilfov, de G. D . Kiriac, dar n u p o t s p u n e u n d e este p u b l i c a t .
3
Titlul este p u s de m i n e după cel p e care i 1-a d a t I o v a n B l a g o e .
4
V . colecţia cit., p. 377, u n d e se dau titlurile tuturor b a l a d e l o r p e
care le cunoştea acest clntăreţ.

.209
 Nu e nimic epic, tragic, se evită ciocnirea cu duşmanii,
«care se apropiau, iar la sfîrşit avem nuntă.
Se vede că balada a luat, mai tîrziu, o întorsătură
•comodă, ca şi varianta din Costol a „Cîntecului Dunării".
Căci ,,domnul muntelui", cum e numit la început, reiese
la sfîrşit un dornic de însurătoare cu o fată de crai, de
peste plai.
Legăturile care le face balada aceasta, ca şi „Cîntecul
Dunării" I, cu Ardealul, dovedesc posibilitatea venirii
unor elemente de folclor din nord şi de peste munţi, înspre
Dunăre, la românii din Serbia, unde de altcum o parte se
numesc Ungureni. Ţinutul de unde vorbeşte poetul e
undeva la poalele munţilor, fiindcă începe cu versuri prin
care pare că se adresează cuiva de dincolo, din nordul
Carpaţilor „de peste plai".
De la noi la voi Ş-o rară dumbravă,
Nu-i un pas ori doi, Ş-o poiană verde,
Nici atîta cale, De m-aţi putea crede . . .
Numa-un deal ş-o vale
Alt element care merită remarcat este cel privitor la
fata, cu care visează că se va însura :
C-o fată de crai Cu sprinceana trasă,
Cam de peste plai; Cu geana sumeasă,
C-o fată crăiasă, Cum bună-i de casă.
Dalbă jupîneasă,
E imaginea miresii din Mioriţa. Acolo însă are în mod
logic, sens simbolic, închipuind moartea, care îl pîndea
pe păstor.
Sfîrsitul este prozaic, ca şi al „Cîntecului Dunării"
varianta a Il-a, în contrazicere cu începuturile, care în
tustrele balade de care ne-am ocupat, sînt mult promiţă-
toare. După cadrul epic al naturii, în munţii cu brazii
cărunţi, cu fîntîna bogat alcătuită, lîngă care „crescut-a
născut-a" patul încheiat din lemne de copaci de la munte,
ne-am aştepta la un viteaz „domn al muntelui", care să
aibă — ca Miu de pildă — cel puţin o luptă cu cineva.
Sfîrşitul acesta, palid, sau mai bine zis neurmarea
unei acţiuni mai complexe, mai epice, ne face să ne între-
băm, dacă nu cumva a fost uitat, s-a pierdut restul bala-
delor în discuţie, ca şi al Mioriţei şi al altora.

.210
 Aceasta însă este altă problemă. Aici n-am v r u t decît
să semnalez, pe lîngă concepţia tipului ales de frumuseţe
fizică, cum reiese din poezia populară, şi cîteva asemănări
între Mioriţa şi baladele din Craina românească.

II
Cîteva fapte lingvistice

Yoi discuta aici cîteva cuvinte, unele avînd viaţa lor

fixată şi restrînsă definitiv în poezia populară, iar altele
cunoscute şi în graiul viu, dar prezentînd un interes deo-
sebit semantic şi stilistic, privite fiind şi judecate în atmos-
fera limbii poetice populare.
1. (Dealul) bărbat.
(Un termin agricol)
Cuvîntul, în legătură totdeauna cu „deal", se arată a
fi fost un adjectiv. El e cunoscut celor care au citit cel
puţin poeziile populare culese de Alecsandri. Dealul bărbat,
scris de Alecsandri şi de alţii cu literă mare, socotit nume
propriu, se găseşte în balada Miu:
La dealul bărbat,
Pe drumul săpat . . .
Urmărind drumul pe care merge Miu, observăm chiar
din versul al doilea, că e prăpăstios şi duce pe un deal rîpos,
pietros, sau pe o cale grea prin munţi, „cale pietroasă" :
Dar cînd se urca
Şi murgul călca,
Piatra scăpăra.
Apoi :
Haimurgule, hai,
Pe coastă de plai
Ce laşi tu drumul,
Ş-apuci colnicul.
Oamenii lui Ianuş au să-i iasă înainte :
Pe deal şi pe vale,
La pod, la hîrtop,

La poteca strimtă,
La cărarea frîntă . . .

.211
 Chiar dacă Alecsandri a dres ceya în versurile populare
primitive, caracterul prăpăstios al drumului reiese clar
din celelalte variante ale cîntecului şi din alte balade. Astfel,
într-o variantă a Mioriţei, din Moldova 1 , avem acelaşi
tablou al unor locuri prăpăstioase:
Noi că l-am văzut El e îngropat . . .
Şi l-am auzit La capăt de deal,
Seara pe -nserat: La muche de mal,
L a dealul bărbat, La valea adîncă,
La drumul săpat La poteca strimtă . . .
L a bradul plecat
D. Caracostea, respingînd o probabilă legătură ce ar
încerca s-o facă unii cu rom. bărbat ( < l a t . barbatus), în
sensul, ce l-ar presupune aceia, de „deal cu pădure bogată,
ca o barbă stufoasă" dă totuşi o explicaţie etimologică
egal de greşită, fiindcă se lasă atras tot de partea formală,
de omonimia cu „bărbat" (om). Şi zice: „Deal bărbat
vrea să zică deal mare, cu umeri laţi şi înalţi ca de bărbat !"2
Chiar dacă am admite că s-a putut zice vreodată despre
deal, că e mare şi falnic, ceea ce se zice în adevăr numai de
munte, şi lingvistic-estetic este firească ultima comparaţie,
totuşi ar părea bizar un „deal bărbat, ca un bărbat".
Se poate zice invers un „om ca un munte, ca un brad",
fiindc-ă vrînd să arăţi mărimea, voinicia cuiva, o compari
cu ceva impunător, mai mare în tot cazul decît obiectul
comparat.
Afară de asta, bărbat are mai mult accepţiunea de
„harnic", şi uneori „voinic", „îndrăzneţ" (comp. „cîini
mai bărbaţi"). Şi s-ar putea admite presupusa accepţiune
de „(deal) bărbat" la corespondentele romanice : mari,
marito, mâle, maschio etc. ?
Cred însă de prisos să mai înmulţesc argumentele
negative, cînd pasagiile sînt prea clare ca să nu se vadă
că e vorba de un drum greu de mers, gloduros, pietros,
pe un deal mîncat de ape, cu un relief frămîntat, cum sînt
de obicei căile puţin umblate, pe dealuri sau pe munţi.
Dealurile arabile sînt şi mai rupte, mai surpate 3 decît

1
V. D e n s u s i a m i , Viaţa Păst. cit., II, p. 130.
2
Mioriţa în Mold., Munt.,Olt. (extr. din ,.Conv. U t . " ) , 1923, p. 2 8 - 2 9
notă.
3
î n alte poezii se şi zice dealul surpat.

.212
munţii, avînd terenul mai puţin pietros şi deci mai puţin
•consistent.
De aceea cred că avem de-a face cu un cuvînt latin,
pierdut — vom vedea de ce — referitor la terenul, cu
.suprafaţa gloduroasă, frămîntată de şivoaie sau brăzdată,
•ca de plug.
Acest sens îl are lat. VERVACTUM atestat în Pliniu,
Varro şi Columella, tradus în dicţionare prin „Brachfeld",
„terre en jachere" şi este participiul verbului vervago,
{vereactum, — ere ) cu sensul de „retourner (une terre
qu'on a laissee reposer), 1 abourer pour la premiere fois;
defricher". Este ce zicem astăzi „a face ogor (toamna),
a ogorî", adecă a face prima a r ă t u r ă 1 care constă în a
„răsturna" brazde mari, care apoi se fărîmiţează iarna
-de ger şi primăvara cu o a doua arătură, sau, mai ales de
ţărani, numai se grăpează.
Peste brazdele mari, bolovănoase, merge greu şi
•omul şi calul.
S-a zis deci bărbat întîi locului arat, ogorului, apoi
OTieărui pămînt glodnros, fie pe deal, fie pe şes, pe care
cu greu poţi umbla.
Acelaşi caracter, am văzut, îl are dealul sau drumul
din baladele amintite.
Cuvîntul a rămas cristalizat, denotînd şi vechimea cîn-
tecelor, în versurile cunoscute, probabil prin fericita strînsă
legătură de rimă a cuvintelor „săpat-surpat".
Din graiul viu a dispărut, lucru uşor de văzut, prin
ciocnirea omonimică, care a suferit-o de ila bărbat <
barbatus. Concurenţa acestuia a fost fatală, fiindcă era
un cuvînt prea necesar şi prea familiar, ca sa nu se impuie.
Formal vervactum s-a dezvoltat prin faza *bărbapt,
pierzînd pe p din grupul -pt-, ca şi frasin <fracsînus,
mataxa > mătase, fie prin disimilare, fie că a existat vreun
derivat (comp. sp. barbechar) unde -pt- era aton, cum se
presupune pentru frasin-frăsineta, dar nu şi pentru mătase.
Se poate foarte uşor ca cuvîntul să fi fost influenţat şi
de bărbat <barbatus.

1
V. şi T i k t i n , s.v.
2
Comp. C D D E , s . v . , u n d e n u se Înregistrează mătase. A c e s t a se p o a t e
t o t u ş i e x p l i c a prin o posibilă m e t a t e z ă : *matapsă > *măptasă > mătase,
dar şi prin disimilare, c u m s e presupune p e n t r u fr. gueret< vermctum
( R E W 9264). P u ş c a r i u crede in o disimilare la frasin şi u n verb *bărbăta
c a ÎŢI s p . a p u t u t e x i s t a , pe Ungă ara, cu sensul ulteriorului ogorî.

.213
 Ceea ce mai întăreşte explicaţia dată, este existenţa
cuvîntului în celelalte limbi romanice : log. barbattu, sp.
barbeeho, port. barbeito, fr. gueret etc. (REW, s.v., tra-
dusă „Braehfeld", 9264). Se vede aici şi trecerea din latina
vulg., a lui v- în b- (iniţial).
Sensurile ce le are cuvîntul în limbile surori confirmă
pe deplin semantismul arătat de noi pentru cel românesc-
Astfel pe lîngă log. barmttare „umackern" (REW) eitam>
sp. barbechar „arar la tierra disponiendola para la siembra
arar la tierra para que se meteorice y descanse" ; barbeeho
„tierra labrantia que no se siembra durante uno o mas
anos; accion de barbechar; haza arada para sembrar
despues". Fr. gueret n-are numai sensul de „terre laiss^e
en jachere" — acesta-i prin analogie — ci cel de „terre
labouree non ensemenc^e", deci „ogor", cîmp întor?, cu,
brazdele numai răsturnate, nu şi fărâmiţate, cum se cere
pentru semănat.
Cuvîntul, trăit probabil într-o viaţă agricolă de dea-
luri şi cîmpuri de munte, cum bănuim de obicei că a fost
aceea a noastră în vechime, s-a aplicat şi la terenul acci-
dentat, uşor de surpat al dealurilor.
Locul lui a fost apoi luat de slavul ogor1.
[ 1
3. Lai, laie, bucălaie etc.
Acest termin păstoresc, de care am vorbit mai sus, în
partea despre folclor a acestor cercetări, este cunoscut ea şi
„ortoman" mai mult din Mioriţa, de aceea cred necesar
să-1 tratez tot în acest loc.
El este însă curent şi azi în graiul păstorilor dacoro-
mâni, mai ales în compusul bucălaie, -lău („oaie, berbece
cu botul brun, negru") iar la aromâni laiu a înlocuit pe
negru, aplicîndu-se deci şi la om şi arătînd că sensul primi-
tiv a fost acela de „brun, de culoare închisă", „negru"..
Privitor la originea semantică a cuvîntului, eu văd
un procedeu, oarecum estetie-lingvistic, de comparaţie
a feţii, la om şi la oi, cu ceva de culoare brună, neagră, în
felul celor ce am văzut la descrierile frumuseţii fizice, în
poezia populară. Acest „ceva" poate fi o pasăre (comp. „pe-
rişorul lui, pana corbului"; Coarba, nume de cîne etc.), o
floare ( : „albastru ca cicoarea"), sau mai ales un fruct.
1
N u este oare şi acest caz un i n d i c i u că o d a t ă a f o s t agricultura destufc
de i n t e n s ă la r o m â n i ?

.214
•Comparaţia din urmă, se întîlneşte în multe cazuri : ochi
c a murele, arom. murnu „ b r u n " 1 (<3lat. *moriniis, din
mori), alb. Vare „cu pete negre ca boabele de laur" ( < l a t .
iaurus); sau alte cazuri, precum coa&in „ayant le museau
de eouleur rougeâtre (en parlant d'une brebis)", megl.,
arom. coaţin „ayant des tach.es rougeâtres sur la t e t e "
(oaie) < l a t . coccinus 2 (<coceum) ş.a. 3

Explicaţiile date pînă acum n-au convins pe nimeni.

Un lat. vulg. din care ar fi rezultat obscurul lat. med. laius,
nu poate fi luat în seamă, fiindcă nu se ştie sensul acestuia
(v. şi D E IV, p. 722 sqq). V. gr. Xaysio? despre care Dicu-
lescu (DR IV, p. 440) crede că ar fi acel laius, este atestat
alături de xpsoc<; (Xoiyeiov), sau numai Xaysioc „chair de
lievre", ca lat. leporina. Dar n-am întîlnit în graiul păs-
toresc niciodată vreo comparaţie, vreun nume de oaie sau
de cîne care să amintească, pe departe măcar, vreo legăr-
t u r ă cu ideea de culoare ori de făptură a iepurelui. Există
Iepure ca nume de persoană, desigur pornindu-se de la
ideea de fricos. Şi prea sigură nu este nici dezvoltarea for-
mală deoarece căderea lui -y- nu este o regulă. Considera-
ţiunile semantice amintite sînt, cred, greu de înlăturat.
S. Puşcariu (în D R . IV, p. 722 sqq.) pe baza mai
multor atestări, scoate în evidenţă sensurile de „negru",
„pătat cu negru" (foarte rar), „amestecat cu negru",
„cenuşiu" şi chiar „sur". Este de altfel cunoscută elasti-
citatea aceasta semnatică la cuvintele care designează o
culoare închisă (comp. brun, „castaniu" ş.a.). Ca etimologie
propune lat. labes, un subst. feminin la origine, întrebuin-
ţ a t ca termin de comparaţie fără să fie adjectivizat (un
*labeus ar da *laib), cum se întîmplă în expresii ca „a se
face foc", „a face bucăţi" (pe cineva), „pulbere" etc.;
„cal graur" (ca graurul) ş.a. Nu văd însă un exemplu care
să fi dat naştere unui adjectiv propriu-zis, cum este astăzi
laiu în aromână. Şi forma aceasta trebuie socotită mai
veche.

1
Cf. C D D E 1173.
2
Ibid., 382.
3
E x e m p l e l e se p o t î n m u l ţ i . Comp. p t . acestea şi s t u d i i l e lui R o h l f s
a s u p r a dialectelor şi infl. gr. î n Italia s u d i c ă şi v e z i , m a i în urmă La ter-
minal. past. dei Greci di Bova, „ K e v u e l i n g u i s t " . 1926, t. II, p. 271 s q q . ,
•cu n u m e de oi, capre etc. de Ia n u m e de p l a n t e , fructe etc. ( : castană, mură
e l e . etc.). T o t aşa in C. H o e g , Le Saracalsans, 2 voi., cu o recensie de T h .
. C a p i d a n , i n D R IV, p. 923 sqq.

.215
 Lat. labes înseamnă şi „tache, souillure", „deshon-
n e u r " (deci nu „pată neagră", cum crede Puşcariu), iar
sensurile proprii ale cuvîntului sînt „eliute", „ruine" r
„degât".
Din cauza acestor fapte nu pot crede in derivarea din
labes.
Geograficeste, fiind răspîndit la albanezi, greci, vital
la aromâni şi apoi la dacoromâni, presupune origine balca-
nică.
Deci poate fi şi v. grecesc.
Ţinînd seama de felul cum se nasc unele nume de culori,,
nu e greu de gîndit la un fruct din regiunile mediteraneene,
în Balcani, ca şi în Italia 1 .
Este măslina, lat. oliva, v. gr. sXata. A zice măslinie
unei feţe, este foarte natural. Trebuieşte însă precizat că
toate comparaţiile, cel puţin în limba şi poezia populară
română se fac cu fructele coapte, nu cu cele verzi (comp.
ochişorii ei, două mure coapte; „roşu ca un m ă r " — c o p t ;
ca o cireaşă etc.).
E adevărat că măslinile se culegeau în trei serii, ea
olivae albae, acerbae (necoapte), ca pîrguite olivae fuscae,.
variat' şi coapte de tot olivae nigrae, care se consumă şi
la noi, sărate 2,
Ca să zici .de un om că e oacheş la faţă, îl compari cu
fructul (mura, porumba etc.) de culoarea lui cea mai
intensă şi aşa cred că a fost cazul şi cu măslina.
î n acelaşi timp sensurile scoase la iveală şi de S. Puş-
cariu („negru — pătat cu negru — sui'") se potrivesc cu
culoarea măslinei, cum de ex. arată it. dial. alim&iru
(olivastro) „del colore d'olivo che tende al scuro" 3. D a r
în v. gr. s'Xata însemna şi „tache sur la peau', „naevus",
„macula ingenita" 4 ev rîj pivl sAouai; jxsXoâvaţ).
Deci un adj *eA<xt, -ioc, devenit în v. gr. *sXaio-^t
lat. vulg. laius, -a, prin afereza lui e-, cu sensul de „măsli-
n i u " a p u t u t exista 6 , fiind vorba de un fruct foarte răs-
pîndit şi cunoscut, iar cuvîntul avînd o familie bogată de

1
V. Larousse Agricole, s .v. olive.
2
Cf. Dict. des Antiquiles. (Daremberg, Saglios), s.v.
3
G. Malara, Vocab. dial. calabro-veggio-il., 1909, p. 15.
4
Cf. Thes. I. yr., s . v .
6
Cf. f o r m a ion. sXâa < IXaia xoao, xXaw xai<o, xXastd ; a'.ETo-=.
ion. atz'jc e t c . , apoi sXa'Cţ ; sXaîvoţ < i X a £ a e l e .
6
Să fie acel obscur lat. m e d . laius < *!Xayto? 1

.216
derivate, arătînd unele şi culoarea ( dat. oleaginus, v. gr.
EXaiG)$Y]c şi comp. iXaio „sorte d'oiseau").
Afereza se găseşte în gr. mod. XaSi „ulei" şi în o formă
din s. X ladion „eliu" (=sXaiov,, sXaStov)1.
î n ce priveşte posibilitatea venirii acestui termin, din
sfera culturii măslinilor, ar veni în sprijin şi rom. ( a ) -
— murg, murgă, dedus din v. gr. âpSpYV), lat. (amurca).
Explicarea dată se sprijineşte astfel, ca fapt, geogra-
ficeşte şi formal.

ELEMENTE STRĂVECHI ÎN LIMBA ROMÂNĂ*

încerc să explic aici, ca o continuare a studiilor mele

anterioare 1 , o altă serie de cuvinte pe cari le consider
existente în limba noastră, înainte de influenţa slavă.
Criteriile de ordin fonetic, semantic, geografic etc, cari
m-au adus la această convingere sînt cele întrebuinţate
astăzi pretutindeni în asemenea cercetări.
îndeosebi, nu ne mai putem mulţumi în prezent să
socotim strein un cuvînt românesc care se întîlneşte şi
în limbile vecine cu a noastră, cînd în acestea nu li se
poate găsi o lămurire convingătoare. Punctul acesta de
vedere mai ales în ce priveşte terminii păstoreşti, a dus
în ultimul timp la importante dezlegări de probleme le-
xicale 2.

Latine

1. Curcubeu „arc-en-ciel"
Cuvîntul se întîlneşte în aromână : curcubeu, în dial.
meg lenoromân : curcubei, iar în dacoromână; curcubeu, cu
variantele dialectale evreu bău, cuculbău (rar), cucurbeu
{rar), cum se poate vedea din notele ce le dau la sfîrşitul
acestui articol.
1
V . Corp. Gloss. lat. III, 567 ; V I 381 şi H e r a e u s , Index, V I I , 2 , p . 5 1 0 .
* „ R e v i s t a filologică", II, 1928, nr. 1 - 2 , p. 4 9 - 6 5 .
1
Cuvinte şi Lucruri ( D R II), Crimpeie de limbă şi viaţă străveche
românească ( D R III).
3
V. i u special s t u d i i l e lui T h . Capidan : Raporturi albano-române
{ D R II) şi Raporturi slavo-romăne ( D R III).

.217
 Forma atestată, mai veche, este evreul ău, ,,in's" r
la Anonymus Caransebesiensis.
Cu originea acestui termin meteorologie s-au ocupat
mai mulţi filologi. Relevăm de la început că faţă de numi-
rile din limbile romanice (fr. arc-en-ciel, it. arco-balen»
etc. R E W s.v. arcuş) sau de cea germană (Regenbogen}
şi mai ales faţă de forma de arc a curcubeului, e firesc ca
cercetătorul să se gîndesacă la un prototip care să fi avut,
un sens analog.
Astfel L. Şăineanu (ZRPh., X X X , 3 1 3 - 3 1 4 ) v e d e
în partea a doua a cuvîntului pe lat. bibere, dar prima p a r t e
o explică dintr-un bizar cocor (1) „primitivement cour-
bure", care ar sta la baza dacorom. cocârlă ! Evident,,
această explicaţiune din urmă n-a fost luată de nimeni în
consideraţiune, Cocârlă are la bază u n coc, cuc -f- ir lu (cf„
codîrlă) iar nu un *cocor. Cuvîntul cocîrlă este izolat în
dacoromână, pe cînd curcubeu există şi în dialectele din.
sudul Dunării.
Rămîne însă bună ideea de „a b e a " în partea a doua,
a cuvîntului, pentru care şi Şăineanu aminteşte fraza din
P l a u t craspluit, arcuş bibit, confirmată de formele roma-
nice : arboe „arc qui boit", venet. arcumM (citat din Boerio),.
ladin. arcobevondo, arcobuan (date de Mussaffia, Bei trag r
28—29; cf. R E W l.c.) etc. Legătura între -beu, -bei din
curcubeu şi lat. bibere a făcut-o şi d-1 Puşcariu {Etym. Wb.,.
458) pe baza aceleiaşi expresii lat. arcuş bibit şi a ven_
arcumbe.
Forma r u t . korkobec este desigur împrumutată din
româneşte, fiindcă nu putea ajunge din acest grai la.
aromâni. Ideea cîştigată pînă acum este deci aceea de „ a r c
care bea", „arc băutor", la care ne duc numirile romanice
şi expresia „arcuş bibit".
Rămîne de lămurit partea întîia a cuvîntului; curcu (-
beu), care nu poate însemna decît tot „arc", ceea ce arată
şi alte numiri latine (comp. „arcuş caelestis", „arcuş plu-
v i u s " etc. în Thesaurus s.v. arcuş). Conmrvus la care s-aut
gîndit u n i i 1 (Laurian-Massim, Tiktin s.v.), chiar dacă,
pornim de la un diminutiv, ar fi dat în rom. *curcubiel, pl.
*curmbiei, nu curcubău, -beu (cu e închis), cum este în.
toate dialectele.

? A l t e explicaţii ca acelea ale l u i Roeslcr (v. Ş ă i n e a n u l.c.), eare caută,

originea c u v î n t u l u i î n persană, nu merită nici o a t e n ţ i e .

ei8
 î n al doilea rind, adj. (con)curvus nu este atestat cu
sensul de „curcubeu" şi nici nu stă la baza vreunei numiri
romanice. Dar nici n-ar designa destul de complet si de
concret minunatul „arc" ceresc. Din contră, ar fi fost cu
totul nefiresc ca poporul să părăsească terminul atestat
areus-, păstrat în româneşte şi în celelalte limbi romanice,
atît ca element lexical independent cît şi în compusele
•arcuş + bibere (la prezent bibit, sau part. bibutus în tirol.
•ardbevuto ).
Astfel logica şi faptele cer să nu ne depărtăm de ideea
„arc care bea", lat arcuş + un reprezentant al lui bibere.
Credinţa poporului nostru spune şi astăzi că după
•ce apare curcubeul pe cer, încetează ploaia, fiindcă acesta
a băut-o, după cum alteori se zice „curcubeul bea apă din
izvoare" 1 .
Prototipul latin, care poate explica formal şi seman-
tic cuvîntul nostru, este arcu + conbibu(lus ) > *arcu-
€onUbti(lus) „arc băutor", un compus ca şi arcuş bibit,
spri jinit de ven. areumbe. Combibere cuprins în forma veneţ.
este atestat, cu bogate exemple, în latină cu aceleaşi sen-
suri ca şi „bibere" (v. Thesaurus s.v.), avînd desigur nu-
a n ţ a pe care o dă prefixul con- verbelor româneşti compuse
astfel, precum sînt cufundă< * confundare ( = a da la fund),
•cuprinde <comprehendere, cutremură <*contremulare etc.
In toate acestea con- dă o întărire a ideii sau acţiunii in-
dicate de verbele simple, iar nu o schimbare de sens.
Partea a doua, combibulus, a etimologiei propuse, este
atestată (v. Thesaurus s.v.) ca substantiv diminutival,
alături de combibo, -onis, bibo şi bibulus.
Acesta dă în rom. *cubeur, -uri (comp. pl. curcubeuri)
.-şi s-ar putea admite refacerea unui singular -cubeu, precum
«-a întîmplat cu sg. stau refăcut din pl. s t e r n , -e 2, ţărm şi
tărmur, -e (pl. ţărmuri, din lat. Hermulus), fag şi'fagure
<pl. faguri) etc. Mă întreb însă dacă e necesară' această
•explicaţie prin refacere, posibilă cum se vede din exem-
plele citate, întrucît forma existentă este curcubeu, înfcre-

1
Comunicată de colegul Th. N a u m , p e n t r u M o l d o v a . A l t e atestări
I d e n t i c e se p o t v e d e a in n o t e l e de la sfirşit.
2
D i n gr. arpaupoţ, iar n u din slabulum, cu u n e s i n c o p a t , c u m crede
d-1 P u ş c a r i u ( D R II, p. 685). A c e a s t ă e x p l i c a ţ i e a m dat-o in D R I I I ,
p. 625. D-1 D e n s u s i a n u crede că stau e refăcu! din staul, prin căderea l u i - / ,
•socotit articol (v. Graiul din Ţara Haţegului, p . 39 — 40), ceea ce ar d u c e
i o t la concluzia noastră pentru refacerea sg. curcubeu (-1).

.219
buirtţată de popor, cum e şi firesc, mai mult la singular.
Dacă s-a simţit uneori necesitatea de a se forma şi plu-
ralul curcube(i )e, alături de curcubeuri, cuvîntul, fiind
izolat ca terminaţiune, a suferit în dacorom. influenţa
formelor ca resteu, resteie. Această influenţă a fost însă
numai sporadică şi de aceea n-a alterat forma de singular,,
rămasă pretutindeni curcubeu, afară de megl. curcubei. D e
altfel pluralul, la acest cuvînt, nu este cu totul neîndrep-
tăţit, fiindcă adeseori apar pe cer două curcubeuri.
Ar mai fi şi posibilitatea unei alte dezvoltări, anume
prin sincopare să se fi ajuns la *combiblus >cubeul(u) (comp.
sub( ujla > sulă etc.) şi apoi -cubeu prin pierderea, lui
- l(y ), socotit articol 1 . Ar fi caz rar la noi de despărţirea
articolului de cuvînt, fenomen cunoscut în alte limbi ro-
manice.
O a treia posibilitate mai este să admitem un *-com-
bibus, refăcut din dimin. atestat combibulus sau mai curînd
din combibo, -onis, precum în lat. vulg. se întîlnesc forme
ca pitvus alături de pavon(em).
Astfel, pornind de la una ori de la alta din formele do-
vedite ca posibile în latină, dezvoltarea ulterioară a cu-
vîntului a fost aceasta:
Arcu-combibu- (lus ) > *arcucubeu-, apoi > a/curcubeu,
prin metateza lui r, şi afereza lui a-, ambele fenomene
cunoscute îndeajuns în limbile romanice 2 . Metateza a
mers şi mai departe, în formele cuculbău (aceasta cu clisi-
milarea lui r, întîmplată la pluralul „eucurbăuri") şi
cucurbeu.
Explicînd astfel acest cuvînt, nu ne-am depărtat de
formele atestate în latină, ne-am sprijinit pe ternunii
romanici corespunzători, iar sensul şi dezvoltarea fonetică—
aceasta obscură pînă azi în ce priveşte partea întîi a lui
cureu-beu — sînt şi ele dovedite prin fapte suficiente.
Mai ales ven. arcumbe arată şi el tot un compus arc(u)
4- combibere, încît prototipul propus arcu-combibu (lus }
nu mai poate apărea căutat sau izolat numai în limba
română.
Derivate prin compunere, asemănătoare eu cel tra-
t a t aici, mai sînt în r o m â n ă : codobatură <coăa + *bat-
tula (postverbal din vb. batt(u)ere), codobîţă <coada -f

1
V. m a i s u s explicarea dată de d-l D e u s u s i a n u p e n t r u stau <slaiz- ( l ) .
2
Comp. coopertorium> curpălor> ctrpător, cucurbita> cureubilă.

.220
bîţă (postverbal din a bîţîi), mîne-ştergură (din mânu -f-
un deriv, din escUrgere).
*

Atestările şi datele folosite pentru acest articol s î n t :

Primele atestări le găsim în Anon. Car. şi Letop. 46 ; : eur-
cubău, care e normală foneticeşte (comp. melnm> măr
etc.), păstrată şi azi în diverse regiuni. Forma curcubeu
se vede că a fost influenţată de verbul a bea, la pers. I beau.
şi I I bei. Din copilărie cunosc versurile:
Curcubeu, beu
Verdele-i al mieu
sau :
Roşu e al mieu etc.
Adecă fiecare copil pronunţînd versurile acestea, îşi
alegea o culoare.
Apoi este înregistrat de toate dicţionarele: Lexiconul
Mardarie, Lexiconul Budan, Laurian şi Massim etc.,
pînă la Dame şi Tiktin.
După regiuni îl găsim semnalat î n :
Oltenia: „curcubeul este brîul lui Dumnezeu" (H.
Dolj, 161).
Muntenia : „Cînd vede curcubăul în urma unei ploi,
poporul crede că nu mai plouă". (H. Dîmboviţa 68). „De
curcubău poporul crede că el s-arată pe cer numai atunci
cînd î-i sete şi se bagă cu un cap într-un lac sau puţ şi
cu celalalt în altă parte şi, după ce s-a săturat, se piteş-
t e " (H. Buzău, II, o)J^,Pe valea Haţegului se crede că
curcubeul bea cu un capăt dintr-un rîu şi cu alt capăt
din alt rîu". Copiii zic:
Curcubeu, beu
Bea apă din tău
Curcubiţă, biţă
Bea apă din viţă (Densusianu, T. H .
3 285)
Această credinţă este interesantă de pus în legătură
cu prefixul con- (lin combibulus, pentru ideea de a bea
deodată cu două capete ale arcului (comp. cuprind, cutre-
mur ).
Curcubeul e „Semn că a s t a t p l o a i a " (H.Buzău, 70) etc.

.221
 Moldova : Din această regiune ca şi din multe părţi
din Muntenia am cules personal informaţii, în special
constatînd, pe lîngă nume, şi credinţa că apariţia curcube-
ulxii înseamnă încetarea ploii, fiindcă a băut-o (comp. de
ex. şi Şezătoarea, IY, 119 : „Cînd se arată curcubeul pe
ceriu, n-are să mai ploaie"; acelaşi lucru în Şez. I, 125).
Banat. Pentru această regiune este atestarea din
Anon. Car. Cuvîntul există şi azi.
Ardeal. Se găseşte în Viciu (Glosar) : cuculbău (jud.
Soînoc-Dobîea); culcubău (Gherla); curcubău (com. de
S. Pop, Bistriţa); cuculbău (Cluj); curcubeu (Braşov, in-
formaţii personale).
Afară de acestea se găseşte în diverse reviste, în poezii
populare, în scrieri literare, din care se vede răspîndirea
în tot domeniul dacoromân (v. dicţionarele amintite).
Vreau numai să mai semnalez cîteva atestări referitoare la
credinţele despre curcubeu :
„Cel cu guşe, cînd vede întii primăvara curcubeu, să
zică:
Curcubeu, de unde beii
Bea din guşa mea! «(Leon, Ist. Nat. med., p. 6)
sau :
bea de unde-i, bea, bea din guşa mea''1 (Şez. I, p. 123).
„Curcubeul este brîul lui D-zeu" (Şez. I, p. 125 ; v.
mai sus la Dolj).
Pe lîngă „brîu" mai este numit „năframă", „peşchir" :
„năframă vărgată, peste mare aruncată"; „un peşchir
învărgat, peste mare aruncat" (ghicitori, în cari se înţe-
lege curcubeul, Şez. IV, p. 102 — comp. si „şerveţel
învărgat", în Fim des cu, p. 171).
Brîu se numeşte şi de greci, albanezi şi de alte popoare,
cum a arătat G. Meyer, I F VI, p. 114.
La noi numirea aceasta e rară (în ghicitori), deşi figura
este explicabilă, avînd în vedere asemănarea cu un brîu
sau o năframă vărgată.
Curcubeu se mai numesc şi unele plante (la Viciu şi
P a n ţ u : „pir gros", Gynodon dactylos; şi la Dame : coqw-
lourde).
2. (a) Dezmînzta
Acest verb este restrîns ca întindere geografică. Se
întrebuinţează, după datele ce le am, numai în Ardeal şi
Banat.

.222
 însemnează „a eăuta, a încerca să convingi pe cineva-,
să-şi schimbe gîndul, sau starea sufletească în care se
găseşte într-un moment d a t " ; dar mai ales „a-1 face să-şi
schimbe o hotărîre", deci am putea zice a „desconvinge".
Aşa îl explică Lexiconul Budan : dezmîntu, -are (AICMTIHT),
v. act. 1) „desbat, desfătuesc de la ceva prepus ; dehoi tor,
disvadeo; abrathen, widerrathen 2) adamănesc, sfătuesc
spre r ă u ; dezmîntare subst. „desfătuire de la ceva cuget;
disvasio, dehortatio; desmîntător „disvasor" etc. II derivă
din dis şi mens, mente-, părere înregistrată şi de Tiktin fără
să o aprobe.
Dame îl traduce prin „dissuader, detourner, decon-
seiller, faire changer d'avis" : desmîntînd Vlasdislav III
pre craiul de la mergerea mai încolo de Nicopolul Bulgariei
(Şincai). Tiktin mai dă, pe lîngă acestea şi fraza din
Popovici (Bănăţeanul): „de ce ai dezmîntat oamenii de
la şatra mea? Vezi că nici de la tine nu cumpără". Aici
are înţelesul de „a depărta prin îndemnuri", „a îndemna să
nu facă ceva" (să nu meargă la şatră).
Eu am cules fraze ca acestea : atîta l-o dezmîntat,
pînă cînd . . . (s-a lăsat convins de sfătuitor şi desconvins
de un gînd ce-1 avea x. înainte), Cluj; „îl dezmintă" (pe
cineva cînd e supărat, ca să nu mai plîngă) în com. Băişoara
jud. Cluj; „a vrut unu să cumpere boi şi a venit alta şi
1-a dezmîntat şi n-a mai cumpărat (Lancrăm, jud. Sibiu) -f
o vrut cineva să ia o fată, dar mamă-sa l-o dezmint aV ( = d e -
consiliat), com. G. Popa,, jud. Tîrnava-Mică; „mă t o t
dezmintă X " („îmi tot bate capul") etc. L-am întîlnit chiar
în presa de azi, scrisă de ardeleni: „este interesant pro-
cesul purtat de Yas. Moga singur, pe barbă proprie, cu
saşii şi deşi desmîntat de advocaţii români şi oprit de par-
chetul de la Cluj, Y. M. nu s-a intimidat, ci a continuat,
cîştigînd cauza" (ziarul Patria din Cluj, 7 Martie 1928).
Cred că'sensurile acestui cuvînt duc fără greutate la
lat. dis + monitare (<moneo). Lat. moneo, -ere înseamnă
„avertir, rappeler, recommander etc.", (comp. : „monere
Pompeium, u t infamiam fugiat", Cicero); monitio „aver-
tissement, conseil, avis" (Seneca, Columella).
Monitare e atestat în Yen. Fortunatus (s. YI e.n.) cu
sensul de „avertir, rappeler avec insistence") 1 . Eom.
dezmintă arată tocmai şi încercarea insistentă şi repetată

1
V. Benoist-Goelzer, 935.

.223 i
i
 de a desconvinge pe cineva, caracteristică verbelor lat.
în -Mare (comp. şi admoneo, admonitio şi mai ales admoni-
tor „celui qui fait souvenir, qui avertit, conseiller" in
Cicero, Ovidiu). *Dis -monitare (comp. emoneo, la Cie[ero])
latin sau format pe teren românesc cu prefixul des- (comp.
descînta, deşi azi nu mai există popular „a î n c î n t a " ;
dezmţa, dezbrăca etc.) n-a p u t u t avea decît sensul de „a
desfătui, deconsilia, a-i bate cuiva capul, a căuta prin vorbă
şi sfat să-1 convingi a nu face un lucru" etc. Formal, dez-
voltarea a fost aceasta : *dezmunta si apoi dezmintă prin
trecerea lui u aton -)- n + cons la -în- ca în fîntîuă < fon-
tana; adine <aduncus, după verbul adinei; porîmb (dial.
după dimin. porîmbiel) etc.
Cuvîntul nostru are corespondent în sicii, ammuni-
tari „ermahnen" E E W 5661, it. ammonire „malinen"
- (date de Salvioni; v. E E W 179). Mai lămurit, verbul it.
înseamnă „avertire, avvisare" : ammonire di una cosa o
ad una cosa, „esortare o confortare a tarla" (în Fanfara),
ceea ce înlesneşte explicarea sensului ioni. de „a îndemna
pe cineva să nu facă ceva" .
Astfel legătura cu mens > r o m . minte trebuie lăsată
la o parte, fiindcă derivatele lat. şi rom. cu prefixul analog
de-, anume demens înseamnă „prive de la raison, insense,
fou, furieux", „dement", iar v. it. dimentare „toben"
etc. E E W 2550 (comp. „ieşit din minţi", „şi-a pierdut
minţile"). Un derivat din minte avem în aminte („a-şi
aduce aminte"), de unde noul a(-şi) aminti (comp. it.
ammentare, port. amentar „erinnern"; it. dimenticare „ver-
gessen" etc. E E W 5496).
P e lîngă aceste consideraţiuni semantice, trebuie să
adăogăm că nici formal nu se putea ajunge la dezmintă,
ci, cum arată rom. a minţi <Cmentiri, si minte însuşi, dacă
am porni de la acesta, am fi avut *dezminţi sau *dezminta
(conjugat * dezmint, *dezminţi, să *dezminte etc. comp. apoi
zvînt, zvinţi, sfînt, sfinţi etc. etc.).
Aceste dovezi de fonetică românească arată cu priso-
sinţă că în dezmînta avem de a face cu un î(nt,) născut
mai tîrziu, de aceea n-a mai p u t u t fi atras de dezvoltarea
cazurilor de mai sus.
3. Dacorom. spas, răspas, arom. speaser; dacorom.
păs tură.
1
Constatare f ă c u t ă de I. A . Candre t în „ B u l e t . Soc. F i i . " I, 2 8 ; v .
ş i C D D E s. v . adine.

.224
 Tiktin traduce acest termin de ţesătorie prin „gewe-
bter, aber nocli nicht auf den Brustbaum gerollter, also
zwisehen diesem u. dem Blatte (spată) befindlicher Teii
der Kette". Spas înseamnă şi Wurmfarn (Polypodium
Filix mas) ibid; răspas „partea nrzelei din faţa iţelor pe
unde se trece suveica" 1 . Eu cunosc cuvîntul cu sensul
de „partea de pînză şi fire (urzeală) dintre sulul dinainte
şi spată". Anume, rămîne totdeauna lîngă sulul dinainte o
parte de pînză ţesută, în lăţime de 5—6 cm., care se în-
tinde cu tindechea ( < l a t . tendimda), iar de la aceasta pînă
la spate şi vătale sînt firele (urzeala) prin care se trece
bătătura cu suveica, iar această bătătură (un fir tors
deosebit decît urzeala) se bate cu spata din vătale. Este
nevoie să fie foarte întinsă această parte, prin tindeche,
fiindcă lăsată moale n-ar putea fi bătută (ţesută).
î n ce pliveşte forma spat dată de Tiktin, dacă există
undeva, eu o cred cu totul nouă, probabil prin influenţă
sayantă, alăturată de spaţiu 2.
Din explicaţiunile de mai sus reiese cred, că e vorba de
„parte întinsă", „întinsura" pînzii şi a firelor pentiu a
putea fi ţesute, fiindcă de aceea se întrebirinţează „tinde-
chea", care arată prin sensul ei de origine, acelaşi fapt. La
baza cuvîntului stă mai firesc lat. expansus, expassus,
part. lui expandere „ausbreiten", „etendre, deployer,
etaler", păstrat şi în limbile romanice (v. B E W 3030, unde
se dau şi participiile it. spanto, rom. march. spaso, „aus-
gebreitet", sic. spasa „ Dachtraufe", teram. falaspase „die
Waren ausbreiten" etc.). De la pandere, ca postverbal
derivă rom. pînză (Puşcariu, Etym. Wb.), păstrat si în
arom., megl. şi istrorom.
Tot aici trebuie alăturat şi dacorom. păstură „năfra-
m ă " 3 , „pînzătură" (la Moţi, v. Tiktin) din un *păs(ă)tură,
format ca şi pînzătură, căci din acesta 4 este imposibilă
reducerea fonetică aşa de mare.
î n Tiktin se înregistrează păstură ca un cuvînt deo-
sebit, cu sensul „Exkremente der von der Ruhr befal-
1
D e n s u s i a n u , Ţ. II. p. 43, 53, u n d e 11 explică din răs + spaţ (spet-
ii iun ) cu s c h i m b a r e a lui ţ> s prin i n f l u e n ţ a lui pas. N u este î n s ă nici o le-
gătură de s e n s î n t r e pas şi spas, ca să se poată i n f l u e n ţ a reciproc.
3
D i c u l e s c u , D R IV, p. 405, p o r n i n d de la spaţ 11 derivă din gr.circciM?
( s p a t ă ) , „ c e e a ce este ţ e s u t cu s p a t ă " . D a r c u m se explică ţ> s ?
3
V. P ă c a l ă , Monografia comunei Răşinari. Sibiu, 1915.
1
Jahresber. X I , p. 30.

.225
ÎS — c. 5 «
lenen Bienen, eine rotbraune, fliissige, stinkende Subs-
tantz bildend, die an der Luft klebrig wird" : Prisăcarul
îngrijeşte a scoate păstura din fagur, căci se-ntinde ca pecin-
ginea (din Săgh. Yoc. 30).
Tiktin dă ca o probabilitate, etimologia *pestula <
pestis „Pest", dar trebuie înlăturată, fiindcă e vorba de o
materie care se întinde ca o pînză, cum reiese destul de
clar din fraza citată.
Arom. spease „scutece", apare şi el, cred, ca un neutru
plural ori sg. la origine : *expa (n )sa > *spasă > pl. spease
(comp. faţă > feţe, feaţe) cu sensul de „pînză", „bucăţi
de pînză" pentru înfăşat copilul, iar nu ca un continua-
tor al lat. spissus „dicht" x, pornindu-se de la ideea „des,
gros, grosolan". Acest cuvînt s-ar găsi, dacă am porni de
la. el, izolat în arom., pe cînd în familia mai bogată şi mai
răspîndită în dialectele româneşti, intră mai firesc.
4. Şut, -ă, eiut-ă, alb. sut „sans cornes", „ungehdrnt".
Acest termin are cu totul alt caracter decît cele tra-
tate mai sus, pentru că face parte din seria de cuvinte
pastorale româneşti, răspîndite aproape la toate popoa-
rele vecine eu noi 2 .
Din acestea, mai important pentru problema ce ne
preocupă aici este cornut < l a t . cornutus, aflător afară de
dialectele dacorom. şi arom., în ruteană (kornuta), în
cehă (kornota), în poloneză (kurnuta), în alb. kerute,
căci şi acesta e împrumutat din română, fiindcă în alb.
u > ii, slov. kornuta3.
Tot aşa de răspîndit este şi şut. î i corespund alb. sut,
serb. sut, bulg. sjuto, ceh. suta, care înseamnă şi „Fiachs-
kloben", ung. suta, „schweiflos, linkhăndig", csuta (dia-
lectal) „schwiflos, kurz, krumm", pe cari le-a pus în legă-

1
A ş a i l explică d-l Pericle P a p a h a g i (v. D R . IV, p. 1507), dar obser-
v ă m că pentru copiii mici scutecele trebuie să lie, m a i n a t u r a l , m o i , n u tari
şi groase. î n arom. este şi adv. arăspease „ d i n t i m p în t i m p , p ă r ţ i " şi
s u b s t . „friguri i n t e r m i t e n t e " , e x p l i c a t din lat. spîssus de Capidan, D R , III
p. 7 5 4 - 7 5 5 .
2
C u m observă j u s t T h . Capidan, D R II, p. 474.
3
Vezi admiterea acestor î m p r u m u t u r i din română î n Berneker,
S E W 573 ; Mitleil. des rum. Inst. 297 ; u n d e se p o t v e d e a şi alţi termini
păstoreşti trecuţi din română în l i m b i l e s l a v e : brinză, urdă, chiag, ridica;
apoi strungă, stăpîn, jupin, smîntină etc. în ale m e l e Cuvinte şi lucruri,
D R II, p. 327 sqq., C r î m p e i e de l. şi viată str. rom., D R I I I ; Capidan o.c.,
D R II şi I I I ; etc.

.226
tură cu cuvîntul românesc Schuchardt x , pe cînd Miklo-
sich ţî Cihac au considerat, fără dovezi, cuvîntul ca fiind
de origine slavă, iar Matzenauer crede formele serb. şi
bulg. de origine streină 2 .
De origine albaneză socoteşte cuvîntul Th. Capidan,
vorbind de sut (DR I I , 550), iar la alt loc (DR I, 512) admite
ca formă secundară ciut = alb. Os sut3, pe cînd Schuchardt
1. c- o explică, mai bine, prin contaminarea lui şut -f ciont,
sau mai verosimil, cred eu, prin influenţa lui ciunt, ciunti
„a scurta, tăia", care e mai răspîndit în româneşte.
Originea lui şut nu s-a putut lămuri pînă acum. Sen-
sul este simplu, înseamnă „animal fără coarne". Se zice
mai ales de berbeci şi ţapi fără coarne, cari de obicei sînt
cornuţi, dar în genere şi despre vite mici (oi, capre) şi mari.
Astfel de ex. : doi boi mari moldoveneşti ... scurţi de coadă,
şuţi de coarne4 (v. celelalte atestări în notele din urmă).
Un lucru izbeşte de la început. Şut este răspîndit pe
aceleaşi întinderi geografice ca şi cornut. Este de altfel
foarte firesc ca aceste cuvinte să fi peregrinat împreună,
fiindcă sînt legate strîns unul de altul ca întrebuinţare,
unul opus celuilalt ca sens, precum scurt-lung, alb-negru
etc.
Prin urmare un prim semn puternic că au origine co-
mună în limba română.
Acum, dacă ne gîndim la expresii analoge, precum
„surd", „surd de-o ureche", „orb" (de ambii ochi), „orb
de un ochi", „şchiop", „ciung de-o mînă", ca şi şut de-un
corn, putem deduce că şut a însemnat „lipsit" (de coarne),
„prive de" . . . 5 . Tot aşa a însemnat lat. orbus (comp.
orbus pedum „depourvu de pieds" la Lucretius etc.), iar
în limbile romanice a ajuns să însemne „fără ochi", „lipsit
de ochi sau de vedere". î n Ardeal se zice „orb de un ochi",
iar chior este intrat în limba română mai tîrziu din sudul
Dunării.

1
Z R P h . X V , i n studiul Romano-Magyarisches, u n d e s t u d i a z ă o serie
Întreagă de c u v i n t e cu s e n s apropiat arătind şi o i n f l u e n ţ ă reciprocă intre
ele (-.csonka < i t . cionco) „ v e r s t i i m m e l t " , alături de cuv. rom. ciunt, ciont,
bont etc. *
8
V. a c e a s t a la S c h u c h a r d t o.c., p. 111.
3
V . „ I n d g . J a h r b u c h " IV, p . 108.
* Tiktin.
5
E a t e s t a t ş i ciut de urechi şi de coadă, ca şi In ung. (fără urechi, l i p s i t
de urechi), c u m se p o a t e v e d e a in note.

.227
 Astfel şut duce uşor la lat. exutus, part. lui exuof
-ere „depouiller de . . . , priver, enlever", atestat în expresii
ca exuere pălmaş vinclis „debarrasser Ies mains de fers",
exuere ăigitos „ â t e r 1 Ies bagues des doigts" etc. La Ovi-
diu găsim chiar expresia exui comua, tradusă de dicţionare
prin „perdre ses cornes".
Versurile din Ovidiu (Met. VII, 317) sună astfel r
. . . minuuntur corporis artus
Cornuaque exuitur, nec non cum cornibus annos.
E vorba de un berbece pe care îl fierb — un fel de
vrajă — pentru a deveni miel. Prin fierbere membrele se
micşorează, coarnele-i cad si se dezlipesc, iar anii dispar
şi ei. Ediţii mai noi dau, absolut greşit şi nelogic exurunt
în loc de exuitur2. Dar în apa care fierbe, nu ară, nu se
topesc, ci se desfac ciolanele şi membrele de carne. Forc,el-
inii dă exuntur, şi după el găsim exui comua din Ovidiu
şi în dicţionarele mai nouă (Georges şi Benoist-Goelzer),
deşi în Georges găsim si lectura mai nouă, greşită, exurunt,
fără să spue că e aceeaşi! S-a continuat deci ceea ce a
fost în Forcellini, crezîndu-se că e vorba de alt pasaj.
Dar chiar şi fără această atestare, atît de uşoară la
înţeles, sensurile celelalte ale lat. exuere explică perfect
pe rom. şut <exutus (cornibus) „lipsit de coarne" 3. De-
rivate în -utus, pe lîngă cornut, avem : năsui <.nasutus,
mărunt OninUfus, cărunt <canutus, strămut la o nare
( = eu semn la o nare) <*stigmiitus < v . gr. S T I Ţ ^ C . > l a t .
stigma sau stigmare „marquer d'un fer chaud", „stigma-
tiser". (Pentru str- comp. strămurare).
Formal dezvoltarea a trebuit să fie aceasta : exiitus >
*sut, la plural *suţi. 8 n-a devenit ş prin influenţă alba-
neză, unde ar fi firească această prefacere. î n alb. îi ajunge
la ii, ceea ce arată, cum s-a spus şi despre cornut < a l b .
kerute (v. mar sus), că ambele cuvinte sînt împrumutate
din română. î n limba română a fost posibilă o asimilare

1
Să n u fie şi fr. oier u n c o n t i n u a t o r a l lat. exuere, (*ab, -*ob(e)-
xntare> obstaro 6ter)1. . . S e m a n t i c e s t e i d e n t i c cu cel l a t i n .
2
V., între altele, ediţia R . E h w a l d , Teubner, 1925.
3
Iată c î t e v a e x e m p l e din F o r c e l l i n i : 1. „ e m i t t i , n u d a r i " : exsuti
, , s p o l i a ţ i " : 2. „ d e t r a h o " : et magnos membrorum artus, magna ossa lacerto-
sque exnit (V irg. A.en. 5, 425) ; A.mor exuit alas (ibid., 1, 6 9 3 ) : 3. , , e x t r a h e r e
e d u c e r e " , „ t i r a r fuori. c a v a r e ; s p o g l i a r e , p r i v a r e " : exutus pner pennis la-
bentibus ( I c a r u s ) ; coslac exutae veltere; Exutus Lepidus (= spoliatus) in
T a c i t e t c . etc.

.228
a lui s cu ţ la plural (şuţi > şuţi), ca de pildă în numele
Şuţu < m a i yeclii Sufu, fost domnitor, iar astăzi familie
cunoscută în Eomânia. O asemenea asimilare ar putea fi
şi în şef, cu acelaşi sens ca şi şes < l a t . sessum, dar din punct
de vedere fonetic cel dintîi e mai curînd un lat. *siteus <
sîhis, cu sensul de ,,loc aşezat, plan", cum a însemnat
şi sessum. Se înţelege, aici poate fi invocată şi influenţa lui
şes. Prefacerea lui s > s există în limba română în şoarece
< lat. soricem, iar în arom. şoaric, şoariţi1.
Asimilarea lui s s-a petrecut însă mai uşor, ca fenomen
de fonetică sintactică, în expresia cea mai curentă, fiind
cea mai mult cerută de necesităţi: berbece-şut, berbeci-
şuţi, fiindcă oile şi berbecii sînt animalele cele mai nume-
roase la păstori. S-a zis desigur, mai rar, şi „vaci şute" (v.
mai sus „boi şuţi"), dar expresia dintîi nu lasă nici o îndoială
că, prin deasa ei întrebuinţare, c din berbece a putut in-
fluenţa pe s din adjectivul următor *sut-*suţi.
Forma cealaltă, ciut, -«, este ulterioară, o inovaţiune
născută pe teren dacoromân, prin contaminare cu ciung,
ciunt, cum a spus Schuchardt. Acestea însă n-au nimic
comun ca origine cu şut, întrucît acesta este mai vechi,
cum arată aromâna şi albaneza. Formele identice azi în
dialectele române şi în albaneză dovedesc că aşa au fost
şi în străromâna dinaintea despărţirii ei în dialectele su-
dice şi nordice. Şvţ, -ă este de altfel mult mai răspîndit
decît ciut în dacoromână 2 . Din aceste consideraţiuni tre-
buie părăsită şi explicarea lui s> c din ciut prin influenţa
articolului alb. ( :6e Sul).
Inovaţiunea a putut fi înlesnită mai ales în estul daco-
românei, în Moldova, unde ă s-a putut confunda cu 4 <c,
fenomen caracteristic acolo (comp. cer>âer, ceară >sară
etc.) şi unde este mai răspîndită, fiindcă în Ardeal se zice
numai şut, iar în Muntenia ciut e atestat mai rar. Infor-
maţiunile cari înregistrează ciut cred că au fost influenţate
de multe ori de graiul celor ce le-au dat. î n limba literară
începe să cîştige teren mai mult ciut, în paguba lui şut.
Să nu uităm însă că cei mai mulţi scriitori şi cei mai cetiţi
sînt Moldoveni, încît aici trebuie să vedem o cauză a impu-
nerii lui ciut.
1
Capidan crede că în arom. s-a i ă c u t asimilarea c î n d se zicea *soarele.
T o t el explică prin a s e m e n e a asimilare formele arom. cireaşă p t . *jireaşă,
cinuşă p t . *{wuşă.
s
D e aceea greşit trimete T i k t i n p e n t r u şut la ciut.

.229
 Această impunere a fost ajutată, cred, şi prin vînători
întrucît fem. ciută s-a specificat pentru a designa „cer-
boaica" (Hirschkuh), încît astăzi se zice pretutindeni
„vînătoare de ciute''1 chiar în Ardeal, unde se zice şut.
î n Făgăraş se distinge şut „fără coarne" de ciut „cu coarne
tăiate, ciuntite".
O dovadă pentru aceasta este şi atestarea lui ciută
„cerboaică" în texte vechi moldoveneşti (v. notele ultime),
ceea ce confirmă mai mult că centrul de iradiere al inova-
ţiunii este Moldova.
Acest termin păstoresc prezintă, cum se vede, un
interes special şi din punct de vedere al geografiei lingvistice
pentru stabilirea centrului de iradiere a unui fenomen
lingvistic. Întîi se observă că centrul de răspîndire al lui
şut porneşte de pe teren românesc înspre limbile vecine
cu noi, cum am arătat în studiul despre strungă (DE I I ,
1. c.), iar în al doilea rînd că şi inovaţiunea ciut porneşte
din Moldova, unde e mai veche atestată şi mai răspîndită.
Cercetări cari duc la asemenea concluzii face acum d-1
M. G. B a r t o l i \ în domeniul latinei vulgare şi al limbilor
romanice.
Problemele acestea, cari apar din ce în ce mai frec-
vent şi la noi, cer o urgentă pregătire a Atlasului lingvistic
al limbei române, cum se face astăzi aproape la toate po-
poarele romanice.

Atestările

Cele mai multe din acestea sînt luate din fişele Dicţio-
narului Academiei Eomâne.
Moldova. Comunicările lui S. FI. Marian: ciut „bou
fără ambele coarne"; oaie ciută, -te „căreia îi lipsesc coar-
nele", vacă ciută „căreia i-au picat coarnele", şut (berbece
şut), bou şut „fără ambele sau fără un corn"; ciutan „fără
ambele coarne" ; ciutas id., ciutănel şi şutănel! În Chest. H.
ciută (oaie, vacă) Neamţ. După informaţii personale se
zice mai mult ii ut. Chest. lui Hasdeu dă ciut şi pentru

1
V. Breviario di neolinguislica (Bertoni-Bartoli). Modena, 1925 (în
special partea I l - a : Criteri t e c n i c i ) ; ct. B a r t o l i , Inlroduzzione alia neolin-
guistica. Ginevra, 1925 ( B i b l i o t e c a dell' A r c h i v u m R o m a n i c u m ) .

.230
Tnlcea şi Constanta. Mocanii (Ardelenii) dar şi ceilalţi
i-am auzit zicînd şut. î n Creangă: că ie laie că-i bălaie, că
ie ciută, că-i cornută, î n Cantemir (Ist. ierogl., 101):
urechi ciute. Ciută, „cerboaică" e atestat în Dosoftei si
Letopiseţe.
Muntenia. Am cules forma şut. Chest. H. dă şut în
Buzău, ciută (vacă) o dată în Muscel şi o dată în Dîmbo-
v i ţ a : ciut, -ă „bou sau vacă cu coada sau coarnele tăiate",
dar aici este păstorit de oi şi se zice berbece sut. Sut în
Rîmnicul-Sărat, com. de stud. I. Eâpeanu. î n Ialomiţa
şut (Păsculescu, lit. pop.) ; suta (vacă) în G. D. Teodorescu
P . pop., 391.
Banat. î n Anon. Car. sJiut; în Liuba l a n a , 112, şut, -ă
„nume de oaie s. capră fără coarne". După comunicarea
d-lui C. Daicovici, profesor, e curent azi numai şut, -ă.
Ardeal. Pretutindeni am întîlnit şut. Tot şut ştie d-1
S. Pop, profesor, în Bistriţa. Tot aşa îl găsim în Yiciu,
Mândrescu, P . pop., 138; în comun, lui Yaida, şut „om
stîngaci de mînă", ca ung. suta; în T. Bud., P . pop., 64,
şute (capre); larnik-Bârseanu, P . pop., 424 şut.
î n Gaster, Chrestom. I I , 330 Răşinari :
Ceru-mi boi cu coarne m o i ;

Ceru-mi sute de oi şute.

Maramureş : şut, -ă (v. T. Papahagi, Gr. şi Folk. din
Maram., glosar). Dicţionarele dau ambele forme. î n ele
se pot vedea cîteva citate din autori.
Negruzzi (la Tiktin) are ciută „cerboaică", care se
găseşte chiar la Anon. Car. : ciuta „dama".
P e lîngă derivatele de mai sus este si ciutac care mai
are şi sensul „prost, stîngaci, nerod" (adică „lipsit de
minte").
î n t r - u n articol din D R IV, p. 680, d-1 Puşcariu se
ocupă de forma certat (bou) „ciut de-un corn" din Mehe-
dinţi. î l derivă din sl. 6ert-6irt^ — tfersti „a tăia", prin
fazele *certac (derivat cu suf. -ac), apoi certat, cu asimila-
rea t~ c>t — t. Ca sens este plauzibilă explicaţiunea. Cu-
vîntul fiind prea rar, e greu să credem că a însemnat şut (de
u n corn) şi să fie pus în legătură cu aceratos (sans cornes),
termen grec atestat în Pliniu. Formal ar da * a/certat.
Mai probabil este u n derivat din o bază *cert, *certă
„ t ă i e t u r ă " -f ac, ca şi ciutac, cum s-a gîndit de la înce-
p u t Puşcariu.

.231
 V. greceşti].

1. Teafăr

Dau după Tiktin sensurile, cunoscute îndeobşte îa

dacoromână :
1. „Heil, mit heilen Gliedern, uura-sefart" . . . se apitoi
a ciomăgi pe Sint-Pelru, de credeai că nu, mai rămîne os
teafăr într-insul (comp. os zdravăn etc.); s-a in'ors teafir
(wohlbehalten) 2. „geistig gesund, bei Vernunft" (comp.
„întreg, zdravăn la minte"). Tiktin se gîndeşte la bulg.
tehenti „eorum, earum", dar nu crede nici d-sa în această
etimologie.
Cîteva cuvinte apropiate ca sens, precum zdravăn
„om sănătos, voinic, întreg" (la minte şi ca sănătate :
comp. „nu-i teafără la minte"), tapăn, întreg, lat. robustus
din familia lui robur, sau diverşi termini cu sensuri de „fer-
me, sain" etc. 2 , ne indică aceeaşi origine semantică şi
pentru teafăr.
y . gr. rpatpuţ „epais", Tpa<pepoţ „ferme, solide, gras,
bien nourri", yj rpaipsp^ (yîj) „la terre ferme", Tp<x<pi<;
„bien nourri, gros, gras" 3.
Un *trăferos, cu sensul de „om tare, gras, îndesat,
voinic, sănătos" (cf. zdravăn), iar ca formă proparoxiton
în lat. vulg. fiindcă penultima e s c u r t ă 4 (comp. epistula
< g r . e-irrroÂY] etc.) ar da rom. t(r)afăr, pl. teferi, şi apoi
sg. refăcut teafăr. Ar fi posibilă şi o formă Hrefaros, sub
influenţa verbului Tps<ps<T&ai şi xp^w din aceeaşi familie.
O metafonie analogă lui tafăr> teferi ar fi în exemple ca
repede <rapidus, merced <marcidus etc.

2. Uiulrea, îndrea, iudrea. andrea.

E general dacoromân. înseamnă 1. „cirlig de împletit

ciorapi", „ac gros" de cusut stofe mai groase; „Strick-
nadel"; „grosse Nadel-Paek-, Se'anuraadel, Durchzie-

1
V. în Crlmpeie de l. şi v., D R III, c u m înţeleg e x i s t e n ţ a e l e m e n t e l o r
v. gr. i n l i m b a rom.
2
Boisacq 202, s. v . Spoţ şi comp. spissas, germ., dicht şi dick.
3
V. Boisacq s.v. 9p6j*3ţ><; şi Tp£<pci>, alţi membri din această f a -
milie.
4
i n dicţionare e dată şi forma -rpaqjcpoţ, 6v.

.232
 hahle" : vei lua undreoca (TO hnipw) şi vei găuri urechea
lui (Biblia 1688) 2. „Querschwelle, -leiste, -stânge, -stiick
(als Konstruktionsteil der Wassermiible, als Steife zwi-
schen Pflugschar u. Grindel etc.)", sinonim în acest caz
eu fus. 3. „Schliisselbein" („claviculă" în Laurian-Massim)
4. Undreaua, undrelele (andrelele în Moldova) gîtului,
„Halsadern" (v. Tiktin s.v.). Din aceste indicaţiuni nu e
greu să se vadă că sensul primordial a fost acela de „cui,
băţ ascuţit", cam ceea ee ar fi un fus de lemn, ori de fier,
corespunzînd fr. epingle < lat. spinula, it. spilla sau în
alte accepţiuni, mai ales la plug., fr. chevitte.
Este v.gr. s v S p u o v „medium arboris, cor arboris",
„temo" (la plug) 1 , „cheville de bois enfoncee dans le
milieu du joug pour y attacher Ies traits". Ioanid îl tra-
duce şi prin „cuiul ce ţine de plug proţapul jugului".
Este deci absolut clară potrivirea de sensuri între
cuvîntul grec şi cel rom.
Ca formă trebuie să admitem un diminutiv *endrella 2
de la pl. neutru £v8poa, socotit ca singular femenin (cazul
lat. vulg. folia etc,).
Acesta a devenit înărea> undrea, indrea. Forma eu
un- iniţial se explică prin influenţa celorlalte cuvinte cari
au avut un în- iniţial (unghiu <ang(u)lus; împlea, um-
plea; îmbla, umbla j,iar andrea prin confuzie cu Andrea-
Indreă < Andreas (luna decembre) 3 .

3. Urgie, urginat.

Urgie are un sens mai accentuat decît mănie. Tiktin

îl traduce prin „Grimm, Zorn, Wut, Plage, N o t " ; „Absche-
uliches Weib" (Urgie, Hai, Piei acasă, de-i aşa\). E
întrucîtva sinonim cu „pacoste, năpastă".
E derivat de obicei din opy TJ socotit intrat mai tîrziu
în limba română *. Tiktin crede că prin cărţile bisericeşti.

1
v . 'l'hes. I. gr.
2
N u m a i i n s i s t asupra f a p t u l u i că v. gr. SvSpuov trebuia să s u n e în
l a t . v u l g . *endru(m ) (comp. mortus Onortuus etc.).
3
Legătura cu st. Andrea-Indreă, făcută de T i k t i n (s. v . undrea) se
Înlătură uşor. D i n germ. Nadei, eu care in treacăt a f o s t p u s în legătură
(cf. D R III, 388), este i m p o s i b i l ă d e r i v a r e a ; din p u n c t de vedere formal,
ar fi dat *nadlă, *nădură etc.
4
V. dicţionarele etimologice.

.233
 Formal este imposibilă această derivare. Dacă e vechi,
ar da în rom. *oargă, dacă e mai nou, ar fi mai curînd *ur-
gM-e.
Din familia acestui cuvînt face parte urginat „mânios,
supărat" .(despre copii mai ales), cules de mine în Ardeal
(jud. Oluj, Turda) şi pronunţat urj'inat, cu j ' < g ea, genun-
che etc. Existenţa lui urgie în texte vechi, ca şi aproape
pretutindeni azi în dacorom. şi mai ales a lui urginat în
Ardeal, dovedeşte vechimea cuvîntului.
Urginat este un part. adj. din v. gr. opyUo; „iras-
cible, enclin a la colere; emporte, irrite".
Acesta a devenit *urgirat > urginat, prin disimilarea
lui r ca în suspirare> suspină, lubricare > lunecă etc.
Urgie presupune un *orgilia > urgie (derivat din
opy^o?). Cum s-a mai accentuat şi de alţii, e posibil ca i
v. gr să fi trecut şi în lat. balcanico-dunăreană ca î lung,
sau să fi fost tratat ca un subst. derivat în -îlia.
Principial, mai este de adăugat că explicările lansate
contra „normelor" fonetice dau greş de malte ori, dar n u
pot fi înlăturate decît prin fapte noi, pa cari adeseori le
oferă dialectele, cum este urginat psntru clarificarea formală
a lui urgie.

CORESI FACE CEA DINTÎI APROPIERE ÎXTRE

„ROMANI" ŞI „RUMÂNI"*

Este prea cunoscut faptul că afirmarea conştiinţei

despre latinitatea noastră începe cu Ureche, care spune,
în cronica sa, „ . . . de la Rim ne tragem,1'.
Se pare însă că şi mai înainte de el s-a putut face o
astfel de apropiere, desigur în chip mai vag, sau instinctiv,
cum cred că reiese din următorul pasaj al Apostolului,
tipărit de Coresi la Braşov, în 1563 :
Prinseră Pavela, şi Sila, trăgîndu-i la tîrg, cătrâ ju-
deaţe. Şi-i duseră ei la voivozi, ziseră: aeşti oameni zimin-
tescii cetatea noastră, [...] . Şi spunu năravitrele ce nu ne
se cade noao a le priimi şi a le face [că noi] rumâni sînt etnii.
(Cf. ediţia, reprodusă în facsimile de I. Bianu, cu titlul

* „ B i s e r i c a ortodoxă română", Bucureşti, LIII, 1935, nr. 95—6,

p. 2 2 6 - 2 2 8 .

.234
Lucrul Apostolesc, Bucureşti, 1930, p. 76; Faptele, XVI,
19-22).
Cei ce H duseră pe apostolul Pavel înaintea autorităţi-
lor erau cetăţeni romani din colonia Filippi, în Macedonia,
unde se petrece faptul povestit în rînduriie citate.
î n textul slav se spune romanilor, rimleaninî, numire
împrumutată şi de cronicari ca şi de scriitorii şi traducă-
torii noştri vechi bisericeşti. î n Codicele Voroneţean, de
asemenea, se zice pretutindeni rîmleni. î n textul grecesc
avem „p<«ifi.OC£oi<; OU<TIV", iar în cel latin Romanis ewis-
tentibus.
Coresi zice „[că] noi rumâni sintemu". Este deci prima
legătură ce se face la noi între ideea de roman şi cea de
rumân.
Dacă ne lăsăm la voia interpretărilor, putem spune că
n-ar fi aici decît o traducere întîmplătoare, iar nu o vagă
credinţă despre originea noastră romană. De socotim
apropierea numai ca o traducere întîmplătoare, atunci
aceasta nu s-a putut face decît în cazul că diaconul Coresi,
ori colaboratorii lui, la copiere, traducere şi tipărire, au
avut naintea ochilor şi un text latin. Numai în astfel de
izvor puteau găsi numele de romani şi numai pornind de
la acesta ar fi putut tălmacii şi tipografii să-1 gloseze cu
rumâni, căci forma slavă ca şi cea grecească e prea departe
de cea românească.
Şirul interpretărilor, pomenite mai sus, se poate lungi,
dar faptul rămîne fapt.
Trebuie să mai amintim aici eă şi Mihail Moxa, în
cronica sa (1620), procedează la fel. Astfel găsim, de pildă,
aceste rînduri, în capitolul „De începutul râmleanîlor" :
Să începem a scrie de acum tăria şi puterea rumânilor, de
unde s-au început şi au ţinut pămîntul tot şi ţări. Iar mai
departe : După aceea zidi Romii cetate prea mare şi frumoasă
.. .Rîmul; şi cu glas de bucin ură: să asculte toată lumea de
cetatea ce i se puse numele Rîm; deci cîţi es de acolea ei se
chiamă rumâni (Curente den bătrîni, I, 334—355).
Se vede clar că la Moxa ca şi la Coresi este o confun-
dare, o identificare a romanilor cu rumânii, provocată
cel puţin de asemănarea izbitoare a numelor, dacă nu de
cunoştinţi istorice ori de alte elemente.
Identificarea romanilor cu românii o mai găsim la o
faţă bisericească, la învăţatul mitropolit Dosoffcei al
Moldovei. Acesta ştia şi latineşte şi avea desigur, ca şi

.235
Ureche şi Miron Costîn. cunoştinţă de romani şi de originea»
noastră romană.
Iată două atestări din Vieţile Sfinţilor: Fericitul
Agathanghel, rumân era de rudă . . .(p. 272 v.); în dztlele
împăratului Marin, rumân de neamul său (p. 222 v., unde
pe margine se adaogă şi numirea curentă, slavă, rîmlean).
Date fiind învăţătura lui Dosoftei şi epoca în care tră-
ieşte, legătura între „romani" şi „rumâni" la el nu mai
poate fi întîmplătoare, ci deplin conştientă.
Dai' si Coresi, ca şi preoţii români din Braşov, colabo-
ratorii lui, au putut avea o idee, orieifc de vagă, despre
romani şi despre limba latină, prin contactai cu şcoala şt
cultura saşilor.
Astfel, prima atestare, prima licărire a ideei despre
romanitatea noastră trebuie socotită de aci înainte, ca
venind din Ardeal prin cartea bisericească de la 1563, chiar
dacă ar fi să reducem problema numai la o spontană
glosare a traducătorului sau a tipografului, provocată de
marea asemănare între „romanus" si „rumân".
î n ce priveşte cealaltă lăture a chestiunii, dacă s-au
folosit şi texte latine la tipărirea în Braşov a cărţilor reli-
gioase cunoscute, aceasta cere o amănunţită cercetare
filologică.
Deocamdată semnalez aici faptul care, în sensurile
arătate mai sus, este destul de sugestiv.
Cluj, iunie 1935.

1\ AMINTIREA LUI O VID DENSUSIANU*

(17/30 Decembrie 1 8 7 3 - 8 Iunie 1938)

Vestea morţii acestui mare om de ştiinţă ne-a sur-

prins, fiindcă nimeni din colegi şi elevi nu auzise că ar fi
suferit de vreo boală. Discreţia, tot ma,i strinsă, în care
trăia în ultimii ani, a făcut să nu afle decît doi-trei inşi
că suportase o operaţie, după care s-au ivit complicaţii
neaşteptate, ce l-au răpus.
Pentru pierderea aceasta mare a ştiinţei româneşti, a
spus o scurtă pomenire d-1 C. Rădulescu-Motru, preşedintele
Academiei Române, în şedinţa publică a acesteia, de

* „ D a c o r o m a n i a " IX, 1 9 2 6 - 1 9 3 8 , p. 646—661.

.236
Vineri 10 Iunie, ziua înmormintării iui O. D. O alta a făcut
la Eadio, colegul lui de Academie, d-1 Al. Lapedatu,
•care 1-a apreciat mult şi 1-a stimat şi ca fost student, fiind-
că ii ascultase cursurile de literatură română, făcute în
primii ani de profesorat. Din ceea ce s-a scris în ziare,
care toate i-au recunoscut marile merite ştiinţifice, am
reţinut articolul lui P. Şeicaru din Curentul, pentru că
evoca amintiri vii, proprii, de fost student, din anii cînd cu
o deosebită pasiune O. D. ţinea cursuri asupra poeziei
simboliste.
Şi apoi a urmat tăcerea „publică", obişnuită să se lase
grea şi să îngroape, mai tare decît ţărîna, pe cei sortiţi
să-şi trăiască viaţa mai mult în tovărăşia cărţilor din bi-
blioteci.
î n schimb, filologia româneasca, în înţelesul larg cum
-a conceput-o O. D., fireşte prin glasul puţinilor specia-
lişti, va vorbi multă vreme despre opera lui. Chiar o în-
tâmplătoare transformare sau răsturnare a gîndirii lin-
gvistice contemporane, putem afirma fără exagerare,
nu-1 va învălui în uitare, fiindcă din studiile lui au ieşit
cîstiguri ştiinţifice care nu vor putea fi sfărîmate, ci doar
-dezvoltate şi duse mai departe.
La începutul activităţii sale universitare (1897—1900)
a avut de luptat ca să propage o metodă nouă filologică,
riguros ştiinţifică. Filologia românească în acea penultimă
debadă a secolului al XlX-lea, se cam „înţepenise". E a
trebuia mişcată, dacă nu scoasă cu totul la liman. Cîţiva
ani, pînă au apărut şi alte forţe filologice, a trebuit să
înfrunte singur nesiguranţa, lipsa de disciplină de atunci,
am. zice chiar vraiştea ce se vedea mai ales în cîmpul
.lexicografiei. Astăzi ne dăm bine seama de uşurinţa cu
care lansau pînă atunci etimologii şi ipoteze chiar spirite
sujaerioare, puternice ca gîndire şi talent lingvistic, cum
a fost B. P. Hasdeu.
î n acel moment, cînd trebuia o împrospătare strict
ştiinţifică a filologiei româneşti, vine O. D. plin de ener-
giej înarmat cu ultimele mijloace de cercetare, pe care le
putea cineva cîştiga în Apus, între anii 1890—1900. O.D.
a fost şi norocos în iuţeala cu care şi-a putut face studiile
şi cariera didactică, cu toate piedicile întîmpinate la în-
tinarea în universitate.
Iată, acum, momente mai importante din viaţa şi
„activitatea lui.

.237
 A primit primele îndrumări şi îndemnuri spre filolo-
gie, poate avînd şi aplicaţiunea moştenită pentru această
ştiinţă, de la părintele său, pe atunci profesor la Iaşi,
Aron Densusianu, şi el istoric literar si filolog. Acolo şi-a
luat O. D. licenţa (1892). î n 1893, a luat catedră în invă-
ţămîntul secundar, la Focşani, prin concurs dat în faţa
unei comisiuni, din care au făcut parte B. P. Hasdeu şi
I. Bogdan. Toamna a plecat la Berlin, unde a stat două
semestre, lucrînd pe lîngă romanistul cu renume, A. Tobler.
Din septembrie 1894 şi-a continuat studiile la Paris, unde
s-a pregătit la şcoala lui Gas ton Paris, faimoasă în acea
vreme pentru studiile de filologie romanică. La el îşi
obţine diploma, de la „Hautes Etudes", cu publicarea
textului unui poem, „chanson de geste" din secolul al
XlII-lea, La prise de Corăre et de Sebille, însoţit de o in-
troducere istorico-literară şi de glosar. î n Franţa a între-
prins şi alte cercetări, în domeniul poeziei franceze medie-
vale, al romanisticei generale şi al limbii române 1 .
î n 1896 a venit în ţară cu o pregătire tare, metodică
şi cu aprecieri şi recomandare elogioasă de la marele
profesor G. Paris 2. A voit atunci să ocupe, reuşind la
concurs, catedra de „Istoria limbii şi literaturii române",
la Universitatea din Bucureşti, dar i s-au pus piedici şi
de aceea s-a mai întors pentru un an la Paris. Apoi i,se dă
şi ţine provizoriu catedra amintită, între anii 1897 —1901.
In Iunie 1900, o comisiune avea să se pronunţe asupra
recomandării lui O. D. la aceeaşi catedră. Hasdeu, pentru
motivul că O. D. avea numai lucrări de romanistică, ş-a
opus. (Ceilalţi membri fuseseră T. Maiorescu şi I. Bogdan).
Peste opt luni, prin „raportul prezentat Senatului •uni-
versitar şi colegiului Facultăţii de litere" (3 Febr. 1901),
profesorul de o distincţie şi omenie rară I. Bogdan, care-1
susţinuse pe tînărul filolog de la sosirea lui în ţară, îl
recomandă în chip extrem de elogios, pentru catedra
urmărită. Aceasta a fost apoi prefăcută în aceea de „Filo-
1
A s t f e l : Alileraţiunea in limbile romanice. Iaşi. 1895 ; Sur l'eălera-
tion du c latin deoant e, i, dans Ies langues romanes, publica le în „ R o n u v n a " ,
t o m . X X I X ; articole şi recenzii în „ R o m a n i a " , „ R e v u e c r i t i q u c " şt î n
„ J a h r e s b e r i c h t e der G e s c h i c h t s - w i s s e n s c h a f t " p e 1 8 9 6 — 1 8 9 7 şi, in con-
tinuare, î n „ R e v i s t a critică şi literară", condusă de Aron D e n s u s i a n u .
Informaţii asupra v i e ţ i i şi scrierilor marelui f i l o l o g şi profesor se p o t
a f l a la Al. P o p e s c u - T e l e g a , Ovid Densusianu, Graiova 1934 u n d e e î e v u i vor-
beşte cu m u l t ă căldură şi admiraţie despre m a e s t r u l s ă u .
2
Cf. Memoriu de titluri şi publicafiuni. Iaşi 1899 şi Telegn. o e , p. 1 3 .

.238
logie romanică", deplin potrivită cu pregătirea lui O. I).
A fost numit la aceasta in 1901 şi a predat acolo pînă la
moarte,
Trebuie să amintesc că recomandarea a fost însoţită
de o minuţioasă şi foarte serioasă analiză a părţii apărute
pînă atunci din opera capitală a lui O.D., Eistoire de la
larujiie roumaine (Paris, Leroux, 1900), neuitînd raportorul
nici celelalte lucrări ce mai tipărise candidatul. Ce zicea
atunci I. Bogdan, putem subscrie şi astăzi: „ . . . c a r t e a . . .
rezumează şi dă o formă definitivă tuturor cercetărilor
de pînă acum asupra limbei române, cu o competinţă
indiscutabilă, cu o stăpînire perfectă a studiilor de filolo-
gie romanică, cu o silinţă de fier şi cu un talent care nu va
mai putea fi tăgăduit de nimeni; . . . [lucrare] cum mai
bune în felul ei nu posed nici limbile s u r o r i . . . " 1
I s-a zis şi operă monumentală, ceea ce nu putea
părea exagerat, fiind vorba de un studiu care a impresio-
nat atît, cum se vede din caracterizarea lui I. Bogdan.
E a este astăzi singura carte de informaţie în limbă
străină, pentru problemele de istoria limbii române pînă
în secolul al XVI-lea.
De la apariţia primului volum (1901—1902) 2 sunt
36 de ani şi este de la sine înţeles că unele chestiuni atît
în legătură cu fondul latin cît şi cu influenţele străine
(albaneză, slavă veche şi nouă, bizantină, ungurească
etc.) au fost reluate prin studii ulterioare, chiar de către
O. D. însuşi sau de alţii, care au adăogat multe descoperiri
sau explicaţii nouă 3.
Volumul al doilea (limba din secolul al XVI-lea) a
apărut în trei etape destul de lungi (1914, 1932, 1938),
fiindcă a trebuit să scoată el singur din texte materialul
1
Cf. „Convorbiri Literare", Febr. 1901, a. X X X V , p p . 2 5 4 şi u r m .
u n d e a f o s t p u b l i c a t raportul î n întregime.
2
Ovide D e n s u s i a n u , Histoire de la langue roumaine, t o m e I, Les ori-
gines, 1 9 0 1 ; t o m e second. f a s c . I : Le seizUme siecle (phonetique, m o r p h o -
logie), 1 9 1 4 ; fasc. I I (morpliologie), 1 9 3 2 ; fasc. I I I (morphologie, s y n t a x e ,
lexique), 1938, t o a t e la Paris, Librairie L e r o u x , în prefaţa la fasc. din u r m ă
explică întîrzierea apariţiei acesteia, a n u n ţ î n d u n v o l u m deosebit p e n t r u
l i m b a secolului X V I I şi a l t u l despre Evoluţia estetică a limbii române, asupra
căreia a ţ i n u t cursuri încă din 1921.
3
N u p u t e m i n t r a aici î n a m ă n u n t e , dar contribuţiunile n o u ă se p o t
urmări î n revistele de s p e c i a l i t a t e , „ D a c o r o m a n i a " , „ G r a i şi S u f l e t " şi
a l t e l e ; de a s e m e n e a î n fasc. I I I , . t o m . al I M e a din D H L R , u n d e t r a t e a z ă
lexicul secolului X V I şi după origine ( : slavă, albaneză, ungurească, g r e a c ă
aşi turcă).

.239
considerabil de care a avut nevoie. înfăţişarea limbii
române din veacul al XVI-lea (fonetică, morfologie, lexic,
sintaxă) este clară, bogată în explicaţii, în genere foarte
juste. Partea aceasta, bazată pe texte si fapte va rămînea
multă vreme un izvor clasic de informaţie sigură, atît
pentru noi cît şi pentru străini. î n chestiunile controver-
sate îşi apără cu îndîrjire părerea sa, dacă este convins de
dreptatea cauzei.
Astfel, ca să citez numai două cazuri, a p ă r ă 1 con-
cluzia sa, că grupurile cl si gl terminaseră evoluţia pînă
la <;hi, glii, în secolul al XlV-lea, fiindcă într-un document
de atunci este atestată forma Unghiul cu Frasini. De
aceea, e clar că O.D. are dreptate, iar celelalte exemple
(nume de persoană etc.) aduse de alţii ca replică, rămîn
iluzorii.
Despre megleniţi a continuat a fi convins că ţin, ca
limbă, mai mult de nordul decît de sudul Dunării. Scrie
un adevărat studiu cînd discută cartea lui Th. Capidan,
Megleno-românii (I, 1925), unde această populaţie e soco-
tită mai înrudită cu macedo-românii.
Eu cred că, în urma acestor discuţii 2 , problema ră-
mîne suspendată, oscilînd între nordul şi sudul Dunării,
fiindcă faptul care să apese greu încă n-a fost aruncat în
nieiuna din eumpene.
După cîţiva ani, ca o prezentare mai largă a fondului
latin din limba noastră, începe în 1907 să tipărească,
împreună cu I. A. Candrea, Dicţionarul etimologic al
limbii române (elementele latine). î n 1914 ajung la a
putea. Aici s-a şi oprit, din nefericire pentru motive ma-
teriale, iar ultimul cuvînt tratat rămîne astfel o caracte-
ristică, grăitoare mărturie de cum se poticnesc la noi
atîtea începuturi bune. Unele din etimologii, cum înţe-
lege oricine, au găsit mai tîrziu şi alte explicaţiuni, pe
bază de material nou, dar redactarea fiecărui articol din
dicţionar este un exemplu rar de orînduire a faptelor, în

1
î n D H L H , t. I, p. 303 şi 305, 3 0 6 , u n d e arată că păstrarea formelor
KVag, gl'ay cliiag) la Slavii din nord, cu kt- ne trecut la chi-, esie o d o -
v a d ă de c o n t i n u i t a t e a romanilor in Carpaţii nordici, incă din evul m e d i u ,
din o epocă m u l t anterioară secolului X I I I , căci e v o l u ţ i a unui s u n e t s e
î n t i m p l ă lent, in s u l e de ani, n u în decenii. E s t e unul din ccle mai serioase
argumente pentru problema in discuţie. V. şi GS IV, p. 396, recenzia făcută,
de O. D . asupra cărţii lui A . Philippide, Originea românilor.
2
Cf. G S II, p. 363 şi urm.

.240
sens cronologic si geografic, dîndu-se variantele dialectale
sau din graiuri mai restrînse, precum şi totdeauna formele
corespunzătoare romanice, fără de care o etimologie ro-
mânească rămîne foarte des fără credit. Semantica este
cu multă atenţiune studiată, dar totdeauna condensat.
Şi totuşi expunerile acelea, care par numai în.şirări de
forme, se urmăresc cu multă uşurinţă.
Las un moment pomenirea altor lucrări pentru a
face o constatare mai generală.
Cuprinzînd viaţa şi activitatea lui O. D. ca pe un
întreg, putem constata în ele, după anii începuturilor,
două perioade d i s t i n c t e , hotărîte de întemeierea a două
reviste, „Yieaţa Nouă" (1905—1925) şi „Grai şi Suflet"
(1922—1938). Acestea sunt oglinda şi ecoul a tot ce 1-a
frămîntat pe O. D. ca sentimente, idei, metode, studii sau
lupte.
Cum a ajuns să înfiinţeze revista de literatură, în
1905, înţelegem şi din ceea ce publicase pînă atunci 1 ,
ca şi din cursurile de literatură din primii ani de profesorat,
de care am vorbit.
Aceste cursuri (făcute între 1899—1901) le-a tipărit
O. D. mai tîrziu, în forma în care se păstrează litografiate.
Au apărut în trei volume (primul a ajuns la ediţia I I I ,
1929, al doilea la ed. Il-a tot în 1929, iar al III-lea a apărut
în 1933) cu titlul Literatura română modernă şi merge de
la şcoala latinistă pînă la Gr. Alexandrescu inclusiv.
Sunt mulţi profesori secundari ca şi universitari care
îşi mai aduc aminte şi astăzi de acele cursuri 2 , caracteri-
zate nu numai prin expunerea sobră şi clară, dar şi prin
informaţia de la izvoare, prin adresarea la fondul operelor
studiate, precum şi prin măsura cu care cîntărea valorile
literare, aprecia şi confrunta faptele. Au fost foarte bune
lecţii de îndrumare pentru ceea ce însemnează un studiu
de istorie literară.
Cu aceiaşi metodă şi tendinţe de a alege numai ce i se
părea mai important în faptele istorice şi de a se adresa
la operă cînd trebuia neapărat un citat pentru vreo carac-

1
Publicase (1899) drama între două lumi, căreia nu i-a acordat m a r e
atenţie, dar f a p t u l arată predispoziţia lui O . D . p e n t r u literatură. Mai tîrziu
a p u b l i c a t cîteva v o l u m e de poezii.
2
Vezi prefaţa la ed. 1-a, u n d e însuşi O . D . arată că a f o s t solicitată
tipărirea acestor cursuri.

.241
36 — C. 548
terizare, a ţinut cursuri de literatură spaniolă veche şi
nouă, de literatură medievală franceză şi mai insistent
ceva, de literatură nouă franceză ( : simbolismul). De
ultima s-a ocupat înainte de război (1904—1907) cînd
l-am ascultat şi eu, dar şi după război. Se cunoaşte în
eerc destul de larg cît loc a ocupat simbolismul în sufletul
şi în activitatea lui O. D. Mai ales din poezia aceasta s-a
adăpat gustul său literar şi poetic. î n atmosfera acestei
poezii a plutit şi inspiraţia lui proprie, din care au izvorît
p a t r u volume de versuri 1 , în genul simbolismului. Spre a
evidenţia frumuseţea proaspătă a acestuia, a luptat şi s-a
luptat toată viaţa, fără a se lăsa impresionat de atacurile
şi eriticile celor ce susţineau curentele mai naţionale şi
conservatoare (mai ales ale colaboratorilor „Sămănătoru-
lui", unde scrisese şi el cîtva timp).
Evident nu pot intra aici în amănunte, dar trebuie să
amintesc că acele lupte s-au coborît de multe ori, şi de o
parte şi de alta, la harţe aprige şi la atacuri personale,
î n cursul lor, coardele înverşunării lui O. D. au vibrat
aspra, furtunos. De multe ori era silit la aceasta prin
provocările şi înţepăturile ce le primea din multe părţi.
Nu e necesar să citez cazuri, ci socotesc de-ajuns să atrag
atenţiunea oricui, că se poate documenta în această
chestiune, urmărind „Vieaţa Noua" nu numai în articolele
de fond scrise de O.D., dar şi în partea unde se cuprind
dările de seamă, „mişcarea culturală şi intelectuală" etc.
Nu încape îndoială că în manifestările sale de critică
literară, culturală, O. D. s-a lăsat de multe ori dus de
temperamentul său viu, de firea sa care nu răbda nici
ironiile şi nici chiar aluziile mai puţin străvezii şi nu se
oprea (nu zic ceda), pînă nu avea convingerea că a învins
pe adversar.
Aici trebuie neapărat să facem distincţie limpede
între O. D. istoric literar şi filolog, pătrunzător dar sobru,
măsurat, academic atunci cînd prezenta părerile sale la

1
Heroica 1918, Sub stânca vremii, B u c . , 1919, Salba clipelor, Buc.
1921, in zorile vieţii, B u c . , 1925. Multe din p o e z i i l e acestor v o l u m e fuseseră
p u b l i c a t e î n „ V i e a ţ a N o u ă " . P o e z i i l e lui O . D . le citeşte şi le Înţelege fiecare
c u m îi este gustul, S u n t unii care le apreciază, iar alţii v ă d î n ele m a i m u l t
e l e m e n t i n t e l e c t u a l decît de simţire. P o a t e P . P ă l t ă n e a , e l e v u l său, bun
critic literar, v a f a c e c t n d v a u n s t u d i u întreg asupra poeziei profesorului şi
a activităţii lui de propagator al „ p o e z i e i n o u ă " , franceză m a i ales. O . D .
s - a ocupat, m a i p u ţ i n , şi de cea italiană şi s p a n i o l ă m o d e r n ă .

.242
cursuri ori în studii proprii zise — şi între O. D. luptătorul
literar de la „Vieaţa Nouă". Aici nu şi-a înăbuşit indig-
nările, ei reacţiona repede, continuînd apoi lupta, ne-
înfricat, chiar cînd se simţea încolţit din multe părţi şi
cu mai multe arme decît avea el. A spus de multe ori că
principiul său a fost de a iubi şi a urî, deopotrivă de sincer,
dar justificat.
Astfel înţelegem că din iubirea şi interesul puternic
pentru poezie şi în genere faţă de literatură, în lumina
consideraţiunilor spuse mai înainte, s-a hotărît să înte-
meieze revista „Vieaţa Noua" în 1905. î n sufletul său,
O. I). a fost şi poet, alături de om de ştiinţă. Aceasta se
vede nu numai în gustul său fin, rafinat manifestat în
cursurile şi în studiile de literatură, nu numai în poeziile
pe care le-a publicat, oricît de rece le-am judeca, dar clîiar
în cercetările filologice şi lingvistice ce pot părea aude.
S-a străduit să vadă şi să scoată din ele elementul perma-
nent, sufletesc, caracteristic omenesc, ori particular la
un popor. A procedat aşa mai ales în studiile de semantică.
Din sufletul acesta complex a izvorît multa energie
pe care a cheltuit-o fără cruţare, împreună cu jertfe ma-
teriale, douăzeci de ani cu conducerea, redactarea şi apă-
rarea revistei.
Durata prea frămîntată a revistei formează, vedem
lămurit, o perioadă bine colorată în viaţa lui O. D.
Chiar în articolul cu care deschide revista, Rătăciri
literare, începe prin a combate pornirea prea puternică
din acel timp, spre literatura populară — îndrumare ne-
cesară pe la 1840 — şi în acelaşi timp către viaţa de la
ţară care nu ar prezenta cîmp destul de întins pentru in-
spiraţia poeţilor din lumea mai nouă. De aceea, îndeamnă
privirile acestora şi spre o r a ş e u n d e fierbe o viaţă mai
complexă, mai v a r i a t ă ; în tot cazul trebuie să li se lase
poeţilor libertatea de a-şi alege calea inspiraţiei.
Şi, cum mulţi ironizau simbolismul zicîndu-i poezie
decadentă şi cum se mai vorbea, în unele ţări nelatine,
şi de o decadenţă a poporului francez şi a neolatinilor în
genere, O. D. ca bun cunoscător al lor, a scris pagini în-
focate prin care a combătut această părere greşită 2.

1
Cf. Sufletul latin şi literatura nouă, tn „ V i e a ţ a N o u ă " , an. X I .
* O.c., p. 2 0 şi urm. şi v . p. 23.

.243
 Călăuzit de aceste idei şi cu convingerea vie că poate
înnoi literatura românească de atunci, a continuat, fără
preget, această campanie, nesfiindu-se a arăta fie cu accente
tari, fie chiar şi cu ironii ceea ce i se părea slab; dar şi
tresărind de bucurie şi mulţumire cînd credea că a desco-
perit u n talent de şcoală nouă 2.
Douăzeci de rînduri de elevi au urmărit „Vieaţa
Nouă". P e unii i-am cunoscut direct, pe alţii altcum,
încît pot spune că majoritatea lor s-a despărţit de uni-
versitate, cu admiraţia mai mult pentru munca ştiinţifică,
filologică, în sens mai restrîns. Dintre aceştia n-au ieşit
totuşi mulţi filologi, fiindcă înainte de război absolvenţii
Facultăţii de litere n-aveau unde să rămîie să lucreze.
Nu existau locuri de asistenţi, ceea ce a fost o eroare peda-
gogică universitară. Iar în provincie, unde ajungeau cei
mai mulţi în anii primi de învăţămmt, nu erau biblioteci,
nici mediu ştiinţific.
De la O. D. au dus cu ei, în schimb, acei tineri, ceva
nepreţuit, un exemplu rar de punctualitate la curs si de
prezenţă fără abateri, la lucrările la care era chemat ca
profesor.
Sunt informat precis de la cei cari l-au văzut în ulti-
mele zile ale vieţii, că, simţindu-se suficient restabilit, a
părăsit spitalul şi se grăbea să fie gata a face cu studenţii
examenul, anunţat pentru 10 iunie, tocmai în ziua cînd
avea să fie înmormîntat !
î n „Vieaţa N o u ă " a mai publicat O. D. şi studii,
lecţii de deschidere sau conferinţe filologice, fiindcă n-avea
alt organ de tipărire.A mai publicat doar trei numere din
„Buletinul Societăţii Filologice" (an. I 190r>, I I 1906,
I I I 1907). întemeiată în 1904, societatea însăşi a durat
cîţiva ani, dar activitate regulată a desfăşurat numai cît
a a p ă r u t „Buletinul".

1
Vezi, pentru aceasta, rubrica Tablele Beoţiei din „ V i e a ţ a N o u ă " .
2
E s t e d e m n ă de a m i n t i t , i n această privinţă, analiza măgulitoare ce
a făcut-o poeziilor lui A . Cotruş (Sărbătoarea Morţei. Arad, 1915), apărute
tn timpul războiului, pe p ă m i n t românesc suferind. N u u i t ă totuşi să i m p u t e
unora din Ardeal, că n-ar preţui c u m se c u v i n e valoarea poporului francez.
P e n t r u aceasta şi p e n t r u că a c o m b ă t u t scrisul clin Ardeal ce mergea, fi-
reşte, p e făgaşul s ă m ă n ă t o r i s t , O . D . n - a f o s t s i m p a t i z a t de Ardeleni.
î n ce priveşte m o t i v u l dinţii, astăzi lucrurile s - a u s c h i m b a t cu totul.
C u l t u r a , literatura şi l i m b a franceză şi a popoarelor romanice in genere, s u n t
c u l t i v a t e şi p r e ţ u i t e c u m merită, prin şcoala secundară şi prin u n i v e r s i t a t e a
r o m â n e a s c ă ce lipsea A r d e l e n i l o r î n a i n t e de război.

.244
 î a vremea a seanţa cercetările filologice şi munca
universitară îşi urmau cursul fără întrerupere, ca şi cînd
pentru O.D. n-ar fi existat revista, cu toate necazurile ei.
î n această vreme c-ade şi marea publicaţie pe care a
iniţiat-o şi condus-o ia colaborare cu alţii, Graiul nostru l ,
care, în felul cum a fost concepută, prezintă o noutate
pentru filologia romanică în genere. î n cele 2 volume stau
stilase din graiul viu sute de texte din toate ţinuturile
româneşti. Noutatea şi importanţa lor le pricepe orice
om de cultură, urmărind cu ceva atenţie varietatea mul-
tiplă de probleme şi de fapte referitoare la viaţa ţăranului
român.
Culegătorii, printre care şi eu şi alţi elevi de atunci
de la filologie, s-au condus după ideile lui O. D., spuse şi
la cursurile de dialectologie, de care ca şi mine îşi vor fi
..aducînd aminte mulţi şi astăzi. O. D. urmărea şi voiao
bogată cunoaştere psihologică, socială, folcloristică 2 a
poporului nostru. P e această cale ştiinţifică a stat O. D.
in neîntreruptă legătură cu sufletul ţărănesc, deşi în
poezie, cum am spus, avea alte idealuri.
Aici trebuie să adaog o lămurire folositoare. Această
preţioasă colecţie n-a fost cercetată de-ajuns, iar dacă
s-ar face aceasta, în toate sensurile lingvistice cunoscute
astăzi, s-ar descoperi că din ele se putea alcătui u n atlas
lingvistic, mai redus ca puncte cercetate, decît cele cunos-
cute astăzi, dar mult mai plin de viaţă de grai (afară de
fonetică, pentru care nu s-au dat toate nuanţele). Dacă
-,-ar scoate u n indice complet, cu toate cuvintele cuprinse
acolo, am avea o icoană, o h a r t ă lexicală şi semantică,
foarte bogată a limbii noastre, de acum 32 de ani. S-ar
putea face astfel o necesară confruntare cu materialul
cules şi care urmează a fi aşezat pe hărţile Atlasului lin-
giiistic român, iniţiat de „Muzeul limbii române" şi orga-
nizat şi ca mijloace si ca îndrumare de S. Puşcariu, pe
baza chestionarelor atlaselor franceze (Gilli^ron), italian-
elveţian (Jaberg-Jud) şi mai ales al celui italian pur
(Bartoli), în curs de pregătire.

1
Graiul nostru, t e x t e din t o a t e părţile locuite de r o m â n i , p u b l i c a t e
d e I. A . Candrea, Ov. Densusianu, Th. D. Speranţia, v o i . I 5 4 5 p . ,
voi. IX 173 p . , B u c . 1 9 0 6 - 1 9 0 8 ; p u b l i c a t de Minist. Instr. şi al Cult.
1
Cf. Sociologia mendax, B u c . , 1936 (extras din revista „ î n ă l ţ a r e a " ,
acelaşi an), u n d e O. D . prezintă date foarte i n s t r u c t i v e asupra e v o l u ţ i e i
acestor cercetări la noi. ale căror începuturi au f o s t uitate de unii.

.245
 Insă, afirm încă o dată, drumul larg pentru o astfel
de operă a fost arătat la noi de O. D., dar n-a fost urmă-
rit nici de filologii noştri, cu atenţie ştiinţifică. E l ar fi
dus cercetările acestea dialectale mult mai departe. Lui
O. D., ca mai totdeauna, i-au lipsit mijloacele materiale,
cu cari ar fi îndemnat şi angajat elevi 1 , pentru asemenea
studii, din care s-au făcut totuşi cîteva. însuşi O. I). a dat
o monografie dialectală model, Graiul din Ţara Haţegului
(Buc., 1915), care cuprinde limbă, toponimie, onomastică,
fotografii şi texte, în sensul îndrumărilor din „Graiul
nostru". Acest studiu 1-a făcut şi din dragoste şi interes
faţă de ţara de origine a tatălui său, Aron Densusianu.
Cu siguranţă că şi inspiraţia pentiu studiul, din punct
de vedere lingvistic, al Păstoritului, început tot în această
vreme ( :Din ist. migratiunilor păst. la popoarele romanice,
în „Buletinul Soc. Fii.'', I I I , p . 1 8 - 3 5 ) i-a venit lui O. D.
tot din familie, fiindcă mama sa Elena, născută Circa
(corect popular Ţârcă), a fost originară din Săcelele cu-
noscuţilor mocani, care pînă acum 40—50 ani, mai creş-
teau turme mari pînă la 3—4 şi 10 000 de oi. Acolo (şi
anume în Satulung), O. D . a stat numai u n an şi a făcut
două clase primare, în particular, cu învăţătorul I. Petric.
P e urmă familia lui a plecat la Iaşi.
A doua perioadă, de astădată mai mult filologică, a
înfăţişează timpul de cînd a început revista de specialitate
„Grai şi Suflet" 2 (1922) şi pînă la moarte (1938).
Aici se cuvine o lămurire, ca o verigă de legătură cu
cele spuse pînă acum. Prea multa grijă pe care o cere o
revistă serioasă de specialitate şi lucrările grele ce-1
apăsau, împreună cu alte motive, au pricinuit încetarea
celuilalt organ „Vieaţa Nouă", în 1925. Aceasta vieţuise,
din interesul moral mai mult, ce-i purtau elevii, atît în
universitate cît şi în afară. După război s-a schimbat

1
P e n t r u Atlasul l. r. a f o s t noroc cu t a l e n t u l organizator al l u i S.
Puşcariu, care cu t e n a c i t a t e a - i c u n o s c u t ă , n u s - a oprit in f a ţ a nici u n u i
obstacol, ce se i v e ş t e la noi în calea c u i vrea să solicite ajutoare p e n t r u
ştiinţă. E . Petrovici şi S. P o p , culegătorii materialului pentru A . L . R . , a u a v u t
t o a t e ajutoarele materiale, chiar şi a u t o m o b i l , prin stăruinţa l u i S . P . Cu c i t
de p u ţ i n a f ă c u t O. D . acea culegere, din „ G r a i u l n o s t r u " s e p o a t e d e d u c e
din f a p t u l că, p e n t r u cinci j u d e ţ e c î t am u m b l a t eu, m i s - a p u t u t p u n e l a
dispoziţie n u m a i s u m a de 100 de lei, cu care a m f ă c u t totuşi f a ţ ă sarcinii
date.
* A u ieşit 7 voi., u l t i m u l i n 1937.

.246
atmosfera spirituală. în universitate, ca şi aspectul masei
studenţeşti, care, prin numărul ei, prea devenise greu de
omogenizat. Astfel nu s-a mai p u t u t forma echipa unitară
d e di IUI,iute de ră?bai, mult mai mică la număr, dat tot-
deauna, cu prea puţine excepţii, aceeaşi prezentă la cursuri.
Nici nu i-a plăcut lui O . D . mulţimea şi nici ştiinţă nu se
poate faoe, mai ale? în seminar, cu un număr prea mare
d e studenţi.
Au fost şi motive materiale care l-au silit să se despartă
d e revista la care ţinuse atît.
Este iarăşi nevoie să spun că O. D. a primit rareori
ajutoare oficiale pentru publicaţii. Aşa a obţinut u n u l
mic de tot cînd a scos în 1898 Studii de FU. română
^Buletinul seminarului, I voi. modest) şi apoi tocmai prin
1914—1915 u n ajutor cu care a început „Institutul de Fii.
şi Folclor", din care a ieşit „Graiul din Ţara Haţegului".
Firul a fost reluat după război cu GS, după ce desigur
a protestat la autorităţi pentru felul ingrat cu care a
fost tratată catedra sa. Şi mai înainte deseori îşi exprimase
el indignarea împotriva sistemului neegal cu care se
t r a t a u unele specialităţi, împreună cu profesorii respectivi.
Şi doar, se ştie, că limba română şi filologia în genere au
servit şi vor mai servi multă vreme ca singurul izvor m a i
serios de argumente pentru trecutul românilor, din epoca
'nescrisă
Dar să revenim la revistă. Aceasta îl opreşte pe O. D .
u n moment locului, pentru a-şi revedea concepţiile şi
metoda cu care lucrase pînă atunci şi a le confrunta cu ceea
ce se frămînta, după război, în filologia romanică şi în
lingvistica generală. Întîiul articol din GS cuprinde mărtu-
risirile lui de credinţe filologice, mai vechi şi mai nouă.
De altfel, O. D., la foarte variatele sale cursuri, cînd nu
avea prilej în lucrări, a presărat continuu observaţii,
păreri, idei, în legătură cu principiile, cu metodele sau cu
problemele filologice, la ordinea zilei. De astă dată, prin
Orientări nouă în cercetările filologice 2 fixează u n program
de activitate pentru noul organ filologic, bazat pe toată

1
Vezi In această privinţă ce spune O . D . tn articolul Istorici şi filologi
<V.N., V I I , p . 135, 201 sq.), despre greşelile ce p o t face i s t o r i c i i c i n d n u
c u n o s c f i l o l o g i a şi Locul filologiei in vieafa noastră intelectuală, in „Vieaţa
n o u ă " , I I I (1907), pp. 495, 515 şi urm.
2
„Grai şi Suflet", I, p. 1 — 2 2 .

.247
experienţa sa de pînă atunci. î n popasul acesta, nu uită
cum fac unii exaltaţi ai „noutăţii" cu orice preţ, să-şt
întoarcă privirile înapoi şi să recunoască progresul făcut
pînă atunci de filologie. Şi aceasta nu atît dintr-un spirit
conservator, ci pentru că îşi da seama că din ceea ce a fost
bun pînă ieri, mai poate răsări şi alt bun mîine. Sămînţa
nu s-a schimbat în esenţa ei niciodată; nu s-a văzut din.
bob de mei să iasă unul de grîu, de la o semănătură la
alta.
O. I). ia deci în dezbatere tot ce se ivise nou, ori se-
părea ca atare, în domeniul specialităţii sale. O face cu vă-
dit interes, cum înţelege oricine, deoarece el însuşi a fost
mereu căutător de căi nouă.
Aici se mai cuvine intercalată o observaţie. La noi rui
s-au produs, de la sfîrşitul veacului trecut încoace, salturi
prăpăstioase de metodă, în filologie, poate şi pentru că
n-au fost prea mulţi specialişti, ci s-a călcat cu atenţie pe
drumul tăiat în Apus în cele 4—5 decenii din urmă. Nu
s-a condamnat categoric filologia de ieri, iar dacă la cîte
cineva, în anii din urmă, a mijit oarecare veleitate de
părtaş fervent al direcţiilor nouă lingvistice, aceasta nu
s-a resimţit, n-a prezentat argumente ori fapte ca să impre-
sioneze judecata' sănătoasă lingvistică. Cel mult a stîrnit.
mirare, mai ales cînd unii au voit să categorisească oameni
de ştiinţă recunoscuţi, cum a fost W. Meyer-Lubke,
în două cuvinte, ea de şagă : „ . . .il etait l'un des derniers
r e p r ^ s e n t a n t s . . . du românisme non encore degage de
ses origines hero'iques . . . , tandis que Ies m^thodes nou-
velles changeaient la face du românisme et en faisaient
quelque ehose de meconnaissable pour le vieux maître
de Bonn"
Ei bine, O. D. se aşează în mijlocul problemelor şi
caută un echilibru între toate teoriile nouă ori vechi,
cîte le discută. Termenul de „cercetări filologice" pe care
îl întrebuinţează în articolul ce discutăm este în acord cu
sensul catedrei sale de „filologie romanică" 2. Precizează-
însă şi aici, ca totdeauna, că filologul n u trebuie să în-

1
„ B u l l e t i n linguistique", IV, 1936. Cf. p. 2 0 5 , la sfîrşitul unui n e c r o -
l o g (de o j u m ă t a t e de p a g i n ă !) p e n t r u un s a v a n t , de la care atîţia romanişti
au î n v ă ţ a t m u l t şi vor m a i a v e a de Învăţat.
2
V. concepţia largă despre disciplina sa, c u m o arată încă de Ia în—
c jutul carierii, în lecţia de deschidere din 1897, Obiectul şi Melodii filologiei-

.248
tîrzie în forme „ţepene", ci să caute în toate direcţiile
inspiraţii şi sprijin. La toate metodele nouă, lansate în
•vremea' ce o urmăreşte, arată ce crede bun şi subliniază
slăbiciunile.
Aşa, Gillieron, pe lîngă atîtea bune îndrumări şi des-
chideri de perspective în lingvistică, a exagerat în tendinţa
lui de a nega şi chiar de a înlătura atîtea părţi trainice ale
filologiei anterioare lui (1. c., p. 13). î n afară de neadmi-
terea devalorizării totale a legilor fonetice, face rezerve
faţă de omonimie, pe care lingvistul francez a socotit-o
agent lingvistic cu un mare rol, dar care nu se poate verifica
oricînd. O. D. cere atenuarea concepţiei de „legi fonetice \
admiţînd „transformări de sunete rezultate în anumite
eondiţiuni şi imprimînd, unei limbi sau unui grup lin-
gvistic, caractere particulare". Cam aşa concep fenomenul
acesta si alţii, cum de ex. marele filolog spaniol E . Menendez
Pidal K
Tot cu aceeaşi grijă de echilibru consideră preocu-
pările sociologice în lingvistică, pentru care Meillet avea
o deosebită atracţie. Acestea, după O. D., duc la prea
multă teoretizare, pe cînd sociologia este încă destup de
vagă. Apoi, pe drumul tăiat de ideea cuprinsă în Cuvinte
şi lucruri, mergem spre prea mult realism şi ca o contra-
balansare a acestei laturi, ne face atenţi să nu scăpăm
d i n vedere valoarea estetică a cuvintelor şi a graiului
in genere, ca expresie a stărilor sufleteşti — şi nu uită
nici ideea ritmului muzical în vorbire (o.c., p. 18). Iar
d e aici gîndul i se duce la semantică, pentru care a avut
t o t d e a u n a predilecţiune şi prin care apoi ajunge la cău-
t a r e a , prin tainiţele limbii, a culturii unui popor.
Aici cumpăneşte O. D. şi zice că nu putem descoperi
ii rea, nici evidenţia caracterul unei întregi naţiuni, cum
1
Cf. Origenes del Espanol, cstado lingii/stico de la peninsula iberica
h a s t a el siglo X I . Madrid 1926, p. 559 şi urm. „ . . . cada palabra debemos
repetir nosotros, tiene sU propria historia f o n e t i c a . Mas n o n por cso deja
de haber historia e s p e c i a l de un sonido d e t e r m i n a d o . . . Cada palabra q u e
(parece) discordante, en fonetica, de sus a n â l o g a s , p u e d e estar s o m e t i d a a
u n a t e n d e n c i a general q u e la i m p u l s a en u n i o n con las otras . . . " etc. B a z a t
p e b o g a t e f a p t e din idiomele iberice, i n c e p i n d cu secolul al X - l c a , şi cu a j u -
t o r u l dialectologiei moderne, nu p o a t e să nu conchidă, acest judicios f i l o l o g ,
astfel : „ H a y . . . t e n d e n c i a s . . . que Uegan a c o n v e r t i r s e en n o r m a s g e n e -
rales, en leyes foneticas r e g u l a r e s . . . " . D a r . . . , , n o es obra de u n m o m e n t o ,
•sino de un laps de tierapo m u y p r o l o n g a d o . . . " etc. A se v e d e a întreg c a -
p i t o l u l privitor la legile fonetice.

.249
a exagerat Vossler, din istoricul unor anume fenomene
lingvistice (morfologice, de ex.). Apoi, cum se ştie din
lucrări proprii, folclorul alcătuieşte pentiu el u n mare
capitol în filologie 1 . Ilustrează această convingere de ex.
în Limba descîntecelor (GS, V, p. 125 şi VI, p. 75 sq).
î n unele din aceste direcţii, cum e geografia lingvis-
tică pentru care n-a fost complet convertit, O. D. n-a.
lucrat special. Şi — indiferent de rezultatele probabile —
nici nu se poate încerca la noi o cercetare în felul studiilor
lui Gillieron, pînă nu va fi cartografia! întreg ni ateii aiul
strîns pentru atlasul românesc. A crezut, în schimb, şi a
luorat cu pasiune în domeniul legăturilor dintre giai şi
diferitele ocupaţiuni sau stări sociale, cum a făcut în
studiile şi cursurile sale despre p ă s t o r i t 2 .
Şi fonetica experimentală poate fi instrument ajută-
tor pentru filologie, dar socoteşte fonetica istorică, c a
drept cuvînt, garanţia pentru studiul obiectiv al limbilor
romanice, pornindu-se fireşte de la cunoaşterea temeinică»
a latinei vulgare (o.c., p . 6). Astfel, nu se lasă lăpit d e
mirajul teoriilor prea inovatoare, nici nu uită „punctele
însemnate de inovaţie", aduse la vremea ei, de şcoala
neogramaticilor (ibid., p. 3).
*

Un capitol separat îl formează studiile lui O. D., d e

depărtate gînduri, privitoare la limba şi originea bascilor»
Problema aceasta 1-a preocupat, deoarece acel popor pre-
zintă, ca şi albanezii dincoace de Adriatică, interes pentru
romanistică. Aceia au trăit lîngă romani, luînd de la ei
şi dîndu-le eltirente lingvistice. îsu puţin îl va fi a t i a s

1
Cf. Folclorul (cum trebuie înţeles). B u c . 1909 şi 1937, Vieafa păs-
torească în poezia noastră pop. I — I I , B u c . , 1 9 2 2 — 1 9 2 3 (după c u r s u r i l e
ţ i n u t e i n 1916 şi 1920).
2
î n afară de ce ani a m i n t i t p i n ă aci, mai s u n t : Păstoritul la popoarele
romanice, „ V i e a ţ a N o u ă " V I I I , pp. 353, 369, 395, 407, 4 2 8 şi u r m . , u n d e
lansează părerea că păstorii romanici au p u t u t peregrina de Ia P i r e n e i ,
A l p i p î n ă la Carpaţi, f i i n d c ă in D a u p h i n e , la v a l d e s i , a l b a n e z i şi la r o m â n i
e x i s t ă f e n o m e n u l rotacismului ( - l - > - r - , - n - > - r - ) . D-1 N . Iorga, în c o m u n i -
carea făcută la A c a d e m i e , v i n e r i 15 sept. a.c., vorbeşte de î n t i n d e r e a Mirilor
p î n ă în E l v e ţ i a . A s t f e l f e n o m e n u l rotacismului p o a t e f i e x p l i c a t , n u a t l t
p r i n m i g r a ţ i u n i , cît prin teoria conservaţiunilor lingvistice, p e arii laterale i
A l p i — A l b a n i a — A r d e a l ( m u n ţ i i A p u s e n i ) , v e s t i c şi nord-estic, p î n ă u n d e s e
v a fi î n t i n s i n f l u e n ţ a ori poporul iliric. Şi, dacă rotacismul în A r d e a l •
a u t o h t o n , teoria lui O.D. c a p ă t ă iarăşi interes.

.250
şi misterul în care problema este învăluită şi astăzi,
întrucît nn se poate vedea clar în trecutul preroman al
poporului basc. Unele fapte, precum concordanţele lin-
gvistice între bască şi anumite graiuri africane 1 , sunt mai
mult decît ademenitoare, iar Păstoritul la bascii din Soule
(GS I I , p. 129) şi La Soule în s. XVII (GS I I I , p. 210),
scrise pe bază de documente şi de cercetări la faţa locului,
rămîn contribuţii reale, ştiinţifice.
Aici, fără voie cineva se poate gîndi la spiritul şi la
imaginaţia născocitoare şi străbătătoare de spaţii întinse
lingvistice, pe care le-a arătat odinioară Hasdeu, mai ales
In încercările de a găsi elemente autohtone în limba noastră
— idee logică în sine. O. D. însă, de la începutul carierii
sale, a stăpînit bine fonetica istorică românească şi prin
sita ei a trecut cu mare grije elementele lexicale a căror
origine a căutat-o.
î n acest înţeles şi tot aici punem şi studiul Irano-
romaniea („Grai şi Suflet", I, p. 39 — 71 şi u r m . ; VII,
p. 85 sq.), care cu siguranţă 1-a pus pe filologul nostru la
lungă şi grea încercare. Pornind de la termeni păstoreşti
( :brîmă, stînă, bec ; argea, bordei, cătun etc.) şi condus de
ideea străvechei însuşiri de veşnic migratori, â păstorilor,
s-a dus cu gîndul la popoarele din orient, din Asia iranică,
care au p u t u t străbate pînă la Carpaţi şi Dunăre (pentru
unele sunt şi atestări istorice) şi chiar mai departe spre
Vest. De la aceştia, pe această cale, ne-au p u t u t rămînea
unii termeni pastorali, care nu au găsit o explicare pînă
astăzi prin romanitate, dar care prin fonetismul lor ne
duc, cel mai tîrziu, între epoca latinei vulgare şi epoca
influenţei slave.
Energia, de care a avut nevoie O. D. în incursiunile
acestea atît de lungi, filologii o pot bine măsura. Erudiţia
d e care a dat dovadă, iarăşi, nu poate scăpa' nimănui.
Greutatea de a întrezări, ori a adulmeca măcar, forma
primitivă originară a unor cuvinte presupuse în limbi şi
timpuri atît de îndepărtate şi răbdarea de a le urmări prin
nenumăratele transformări fonetice şi de sens, înţelegem
că este ceva ce trece, de cele mai multe ori, peste puterile
oricărui lingvist.
1
Concordances basco-africaines ( „ B u l l e t i n du m u s e e basque", 1933.
4 ) ; v . a m ă n u n t e din cursul lui O.D. Elementele lat. ale limbei basce, la Telega
o.c., p . 122 şi urm. A c o l o (in capitolul despre „ p r o b l e m a b a s c ă " ) se v e d e
p e Iar g p r o b l e m a c u m 1-a p r e o c u p a t p e O . D .

.251
 Din aceste studii, ea rezultat concret, prin cît ev»
explicaţii pînă acum fără replică (precum uin ăriiea fa-
miliei cuvîntului bec 1 ,,vitei" — „pui") a amine îndrep-
tarea privirii filologiei româneşti şi spre aceste direcţii.
Logica geografică a lor nu poate părea decît firească pentru
orcine priveşte aşezarea poporului nostru, atîrnat ele-
Carpaţi, de care fatal au trebuit să se izbească valuri de-
popoare, din nord şi din orient. Şi tocmai de aceea îmi
pare, cum am mai spus altădată 2, neînţeleasă convingerea
lui O. D., spusă încă în HLB 3 şi repetată mai tîrziu 4,.
că nu se poate admite că ar fi îămas la noi în limbă ele-
mente de la vechii germani, cînd se ştie că şi aceştia au
pătruns în ţinuturile dacor omâne s .
*

O. D. a mai făcut un popas de privire înapoi, cînd

într-o ultimă mărturisire, dă sinteza liniilor ce l-au condus
în cei peste 40 de ani de activitate ştiinţifică. Este intere-
sant şi cu mult înţeles pedagogic, că această meditareo-
face cunoscută într-un curs de la universitate, vrînd de-
sigur să lase elevilor o expunere de doctrină lingvistică,,
cu multe părţi originale. Cursul acesta litografiat, de
Direcţii actuale în romanistică şi linguistică generalăT
ţinut în anii 1932—1933, mi-a căzut şi mie în mîini.
Cele mai multe din vederile înfăţişate aici sunt to
fond identice cu cele din Orientări. Exemplificările sunt nia£
numeroase, bazate şi pe studii apărute în cei zece ani scurşi
de la 1922. Tendinţa de măsură şi scepticismul său faţă
de unele inovaţii, îl fac să-şi arate îndoielile şi să propună
neteziri, atenuări unde constată asperităţi şi exagerări.
Astfel, nu vede temeiul părerii 6 ce se afirmă de la Gil-
lieron încoace, că fiecare cuvînt îşi are istoria lui, ca şi
cum fiecare om trebuie să-si aibă biografia proprie, cînd
şi unul si altul trăiesc în societate. Circulaţia cuvîntului
este numai o parte din dinamismul acestuia. El are multe

1
GS, cit., I., p. 48 şi urm.
2
„ D a e o r o m a n i a " III, p. 561 şi urm. ( : Crîmpeie de limbă şi viaţă
străveche rom.).
™ I, p. 235, 290 şi G S I, p. 161 sq.
5
Şi principial s - a p r o n u n ţ a t că filologul nu trebuie, c u m se î n t i m p l ă
adeseori, să se intimideze î n faţa concluziiior ce se arată în zarea gîn d u r i l o r
(în Orientări, cit. şi în studii despre păstorit).
* Vezi m a i sus şi ideea lui K . Menfinclez P i d a l .

.252
alte feţe de studiat, oglindite bunăoară în semantică.
De aceea, pe drept cuvînt îndeamnă să nu se uite marele
folos al dicţionarelor şi glosarelor dialectale, mult mâi
bogate în conţinut lingvistic, spiritual, decît atlasele
lingvistice, în felul cum au apărut pînă acum. Din acestea,
constată cu regret, lipsa folclorului pe care îl vrea alătu-
rat la filologie, unde ar găsi şi mijloace şi metode mai
sigure de cercetare. î n acest sens a făcut şi curs de „Filo-
logie şi folclor" (cf. cursul cit., p. 16—18). Apoi, necontenit
atrage atenţia, cu indignare şi cu mare dreptate, asupra
„invaziei" atîtor nepricepuţi în cîmpul cel nepăzit al
folclorului românesc 2.
Cere insistent, ca si altădată, la începutul activităţii
sale, să se publice textele veclii şi să se ţie contact cu istoria
literară (O.c., p. 231). î n chestiuni mai abstracte, amin-
tesc că O. D. socoteşte exagerată deosebirea ce o face
Saussure între limbă şi vorbire, căci prima derivă din cea-
stălaltă.
î n loc de ceea ce vor să înţeleagă unii prin fonologie.
cere să se spună fonetică sau „fonetică generală" (p. 81).
î n adevăr, de c-îtăva vreme este zăpăcitoare tendinţa de
multiplicare a termenilor, în domeniul lingvistic, care t e
face să te gîndeşti la puzderia de piese din lumea maşinilor,,
iar nu la claritatea şi simplitatea pretinsă de ştiinţă.
Precizează deci foarte cuminte că ar fi de preferat să ne
oprim la concepţia de „fonetică istorică" şi „descriptivă"
de o parte, iar alături, ca instrument ajutător, să fie „fo-
netica experimentală" (p. 84). Nu stă la îndoială şi aici
să recomande, nu înlăturarea ci o potolire a încrederii în
„legile fonetice", în care, după lunga lui experienţă a văzut
că este si relativitate.
Cu multă simpatie analizează studiile celor ce au pus
probleme care l-au preocupat şi pe el, ca de ex. Le langage
et la vie a lui Bally (Paris, 1926), pentru că si O. D., între
alte apropieri de acest fel de probleme, a fost mereu preo-
cupat de estetica limbii, asupra*căreia*a făcut şi cursuri la-
1
î n unele ţări (ex. Germania) se lucrează la atlase speciale folclorice ;
ş t i u că se î n c e p u s e şi la ."Madrid o a s e m e n e a lucrare.
2
D e e x . năravul de a s c h i m b a t e x t e l e originale populare c o n t i n u ă
şi azi. Să se v a d ă in această privinţă, o b s e r v a ţ i i l e d-lui N . Iorga, în Cuget
clar (2 s e p t . , 1938)asupra unei v a s t e culegeri recente, atinsă de acelaşi p ă c a t .

.253
universitate 1 . Subt ideile lui K. Yossler 2 însă nu vede o
metodă riguros filologică, cu toată frumuseţea lor de
miraj.
î n acest punct se impune să lămurim şi să înlăturăm
apropierea pe care o face I . Iordan între preocupările lui
O. D. de a cerceta viaţa etnică, poezia populară etc., prin
prisma limbii, şi între ideile lui Yossler, crezînd că poate să-i
spună ,,vosslerian". O. D. respinge această bănuială şi
spune că nici măcar nu vede că ar fi cineva „vosslerian"
la noi (cursul cit., p. 223). De altfel eu cunosc firul crono-
logic al diverselor probleme puse de O. D., încă din anii
1904 încoace, şi n-a fost în ele vorba niciodată de vreo
sugerare ce i-ar fi venit de la Yossler.
Şi pot acum, după moartea lui, în toată libertatea, să
întorc observaţia de care vorbim. Anume găsim la K. Yos-
sler, o idee a lui O. D. şi încă una foarte precis redată, cunos-
cută de toţi filologii noştri. E l a tratat semantic, psihologic
şi social evoluţia latinului dolus pînă a ajuns la înţelesul
de dor. Cuvîntul este păstrat şi în alte limbi romanice, dar
numai la noi cuprinde starea sufletească, de melancolie,
a românului, născută mai ales în singurătate. Are analogie
în extremul vestic romanic, în portugheză, unde există
saudade ( < l a t . solitatem) care pluteşte ca şi „dorul"
românesc, în aceeaşi atmosferă semantică. Numai că
acolo din ideea de „singurătate" (saudade) s-a ajuns la
„dor", fiindcă acesta de acolo îşi are pornirea. Aş zice
că a fost o interesantă „simbioză" psihologică, etimologică :
singurătatea cu dorul.
î n Portugalia s-a ajuns de la acest sentiment, pe cale
literară, la un întreg gen de poezie, la u n curent literar zis
„saudosismo" 3 . Cam la fel, în poezia noastră populară
se înşiră de veacuri o salbă bogată de cîntece lirice, inspi-
rate din dor şi din singurătate 4 . Dar cine n-a vorbit la noi
despre dorul din folclorul românesc?
E i bine, în 1935, K. Yossler a scris Poesie der Einsam-
heit in Spanien, în care se ocupă şi de toată problema, lin-

1
Evoluţia estetică a limbii române, curs In 1921.
2
D i n studiile Positivismus und Idealismus in der Sprachwissenscbaft
( î n trei ediţii, 1904, 1913, 1929) si Frankreichs Kuliur imd Sprache, ed. II,
1929.
3
V . la Telega, o.c., p. 56 sq. a m ă n u n t e asupra diverselor m o m e n t e în
care O . D . a tratat despre dor, î n c e p i n d cu Dicţ. Etim. (elem. lai.), din 1907.
4
Cf. şi P . P a p a h a g i , Poesia Instreinării la aromâni. B u c . , 1912.

.254
gvistică şi literară, ce ţine de cuvîntul lat. solitatem, din
care au rezultat sp. soledad, port. saudade, cu toate varian-
tele lor. Cronologic, cartea lui Yossler vine tîrziu, după ceea
ce s-a scris la noi. Şi trebuie să mai adaog că O. D. în
Viaţa păstorească în poezia noastră populară, I, p. 73—79
a vorbit pe larg de „dor", — iar în altele 1 anterioare, de
partea lingvistică a problemei.
întrebăm, deci, s-a inspirat Yossler de la Densusianu ?
Apoi, la noi nu se pot ivi idei, inspiraţii originale, mai ales
la cercetători ca O. D. care n-a fost deloc lipsit de imaginaţia
ce îndreaptă p e cineva spre poezie?
Cît pentru O.D., cred că reiese clar din cele spuse, că
n-a rămas străin de problemele dezbătute în cîmpul ştiinţei
sale, iar concluzia din urmă ce o trage el din toate este aceea
a unui „comparatism larg", spre care se tinde astăzi în
lingvistică.
L-au interesat pe O. D. foarte multe probleme, dar
el a fost mai curînd u n cumpătat al scrisului. Chibziiia,
măsura mult şi faptele ca şi limba şi stilul.
Ştiu că a lăsat mult material, cu schiţări de explicări,
cu puneri de probleme si cu un nou volum gata din Histoire
de la langue roumaine, la care toată viaţa a adăogat
an de an, cîteceva. Sperăm că această moştenire ştiinţifică
nu va cădea pe mîini nepioase, care să le răvăşească.
*

Toţi cei cari au scris sau l-au pomenit pe O. D., cu

prilejul morţii, în afară de recunoaşterea meritelor ştiin-
ţifice, au vorbit insistent şi despre o voită izolare a lui
de lume. Este o exagerare. Dimpotrivă, se ştie că a avut
un cenaclu literar care a durat cît şi „Yieaţa Nouă", a
ţinut conferinţe, uneori chiar cicluri 2 , în Capitală şi în
oraşe de provincie; a tradus piese de teatru 3 , a vorbit
de expoziţii şi de viaţa intelectuală de la noi ş.a.m.d. Tot
manifestări care se fac prin contact cu lumea.
La universitate, la cursuri şi oriunde nu era vorba de
intimitate, se arăta rezervat, grav, academic, dînd impre-
sia de om rece. E l nu avea firea celor ce se strîng zgomotos,
în braţe, la orice ocazie.
1
Cf. Telega. l.c. si GS I, p. 8 - 9 .
a
Cf. V . N . V I I , p. 472, V I I I , p. 2 0 e t c .
3
Heidelbergul de altădată de W . M e y e r - F o r s t e r şi Judecătorul din
Zalamea de Calderon.

.255
 î n timpul din urmă, este adevărat, lumea 1-a văzut tot
mai puţin şi este explicabil, fiindcă îl copleşiseră lucrări
grele precum Histoire d.l.l.r., pentru care a trebuit să
refacă nenumăratele note pe care le pierduse în timpul
războiului 1 .
ÎTu încape îndoială că multele polemici ce-a purtat,
precum şi obiceiul său de a spune tăios adevărul ori părerea,
l-au depărtat de mulţi cunoscuţi. î n prietenii n-a prea
crezut şi chiar cei din jurul său nu l-au cruţat uneori.
Astfel tot mai multe nemulţumiri a sorbit, tocmai in anii
din urmă ai vieţii, cînd u n savant ca O. D. putea aştepta
măcar de la unii colegi de universitate, precum de la cei
ce-i datorau mult putea chiar pretinde o pin taie mai
cavalerească.
Lucrurile s-au petrecut tocmai dimpotrivă, cum reiese
limpede, documentat, din cea din urină căitieică 'a lui,
scrisă în acest an, cu titlul Universitate 1 î n ea se dau nume şi
fapte precise, care trebuiesc condamnate.
Şi în concluziune, se poate afirma că O. D. a venit la
t i m p ca om de ştiinţă şi că cei peste 40 de ani de activitate
ai săi formează o adevărată epocă în istoria filologiei ro-
mâneşti, în înţelesul larg, cuprinzător, cum a conceput-o ei 2 .

URME DIX EPOCA DACO-ROMAKÂ : ABRUD. BRUDĂ*

De cînd genialul Gillieron a creat geogiafia lingvis-

tică, savanţii care s-au consacrat studiului limbii se îndreap-
t ă tot mai mult către sursa vie a acesteia, către poporul de
la ţară. La noi, el păstrează singura arhivă bogată şi sigură
unde putem să căutăm şi să găsim documentele în .stare să
lămurească acea epocă din evul mediu care nu ne-a trans-
mis nici o urmă scrisă. Lingvistul, dacă este iniţiat în
problemele de etnografie şi folclor, este capabil să aprecieze

1
A c e a s t a i-a s p u s - o deseori profesorului G. Moroianu, ruda şi prieten
c u O. D e n s u s i a n u . D e la el a m şi precizările cu privire la originea m a m e i
ui O . D .
2
î n f e l u l c u m este Înfăţişat aici O . D . , a m făcut şi o pomenire a l u i ,
Sntr-o l e c ţ i e ţ i n u t ă Ia F a c u l t a t e a de litere din Giuj, pentru s t u d e n ţ i i care
arraea ză „ F i l o l o g i a romanică".
* Tiaces de l'epoqne daco-romair.e: Abrud, btudă, in „Langue et li-
t t e r a t u r e " , A c a d e m i e R o u m a ' n c . B u i l e t i n de la scction litt&raire. Voi.
III, n o . 1 et 2, 1946, p. 2 0 2 - 2 1 0 . [Trr.ducere din limba franceză].

.256
mai bine valoarea cercetărilor pe teren privitoare la vor-
birea şi la viaţa p o p o r u l u i . î n acest domeniu, sarcina sa
se aseamănă cu cea a arheologului, care, chiar dacă nu
observă totdeauna la suprafaţa solului vestigiile trecutului
îndepărtat, se conduce după anumite date, anumite fapte
istorice, oricît de vagi sau generale ar fi ele, care îi suge-
rează prezenţa posibilă, sub un teren oarecare, a unor
urme de aşezări şi de civilizaţii vechi. Aceste săpături
arheologice sînt urmărite cu pasiune, nu numai de specia-
lişti, dar şi de întreaga lume civilizată. Piesele extrase din
pămînt, fragmente informe sau adesea sfărîmături, nu
capătă viaţă ştiinţifică decît datorită interpretărilor date
de savanţi.
Ei bine ! limba vie a poporului prezintă adesea un
mare avantaj în comparaţie cu materialul arheologic 1 ,
căci ea oferă cercetătorului documentul viu, care vorbeşte
celui ce ştie să-1 descifreze. Acest mod simplu şi natural de
a înţelege lucrurile se impune din ce în ce mai mult la
noi, celor a căror misiune este de a studia graiul din zona
unde romanizarea a fost cea mai intensă : Dacia.
De multă vreme, privirile istoricilor, ale lingviştilor,
ale geografilor şi etnografilor s-au îndreptat înspre Mun-
ţii Apuseni, bogaţi în mine de aur, căci aceşti învăţaţi au
înţeles că interesele economice au impus desigur în aceste
regiuni o puternică implantaţie romană, aşa cum reiese
şi din inscripţiile şi urmele arheologice. Particularitatea
rotacismului ( - » - > -?•-) în cuvintele de origine latină, care
s-a conservat în aceste regiuni pînă în zilele noastre, vine
să întărească această convingere. O forţă sufletească
latentă, superioară celor din alte zone româneşti din Tran-
silvania, a izbucnit de multe ori acolo în cursul ultimelor
secole, sub forma unor mişcări sociale. Sînt acestea semne
ale unei forţe etnice foarte vechi şi nu ale unei vieţi fără
sevă nici rădăcini.
î n cursul celor 21 de ani ai activităţii mele profesorale
la Cluj, pînă în ziua cînd am fost nevoit să caut u n refu-
giu vremelnic la Sibiu, nr-am dus deseori să cercetez viaţa
moţilor din Munţii Apuseni. Scopul meu nu era atît să
culeg material pe baza unui chestionar, care leagă prea
mult pe cercetător de un anumit grup de întrebări, cît
1
Cf. studiul m e u Vaite Schicfiten una Enlwicklungsstufen in der
Struklur der dakorumănischen Sprache, Sibiu, 1944 şi i n special p. 106—
1 0 7 , nota 83. (V. In acest v o l u m , p. 119 nota 1 —n.ed)

.257
ti — c. 548
mai ales să surprind forme de limbă vie care nu apar
decît după lungi şi numeroase convorbiri cu ţăranii. La
pescuit, la vînătoare, în timpul întîlnirilor mele cu păs-
torii şi cu dogarii (moţii sînt mari meşteri în fabricarea
ciuberelor), nu e de mirare că am p u t u t să surprind ceea
ce nu apare decît ocazional în exprimarea subiectului
vorbitor. î n felul acesta, acum cam 18 ani, am întrevăzut
secretul cuvîntului autohton Abrud, dar am înăbuşit satis-
facţia pe care am simţit-o atunci, căci prudenţa îmi reco-
manda să nu emit prea repede o părere, oricît ar fi fost
ea de atrăgătoare, într-o problemă atît de mult discutată
ca cea a persistenţei noastre în Dacia. La scurt timp după
aceea, am întîlnit un cuvînt autohton, încă viu în această
regiune, care confirmă pe deplin, aşa cum se va vedea,
explicaţiile ce urmează. î n cursul ultimilor ani, cercetă-
rile lingvistice bazate pe norma ariilor izolate au semnalat
numeroase conservaţii latine deosebit de interesante în
Munţii Apuseni. Se adaugă deci încă un semn concret la
cele care pledează pentru conservarea în această regiune
a unor vestigii autohtone. V. Pârvan a intuit acest fapt, dar
explicaţia pe care o dă numelui Abrud nu poate fi susţinută
din punct de vedere lingvistic, chiar dacă ea a fost accep-
t a t ă de unii savanţi. Am arătat la timpul potrivit că
Abrittus, localitate atestată numai în Dobrogea, veche
ţară a geţilor, nu poate să explice pe A brud, cum credea
V. Pârvan. Acest nume ar fi dat astăzi, potrivit normelor
cunoscute ale limbii române, A(u )retx.
î n cursul cercetărilor pe care le-am întreprins pentru
rezolvarea acestei probleme, atenţia mi-a fost reţinută
de numele atestate de două ori în onomastica traco-dacă,
PoupSco7T£? si powpSo^iva, amîndouă evident compuse din
două elemente. Ultimul element din poiipSwTts? 2 ar putea
fi aşezat în mod ipotetic în familia indo-europeană a lat.

1
V. G. G i u g l e a , Cheie pentru înţelegerea continuităţii noastre în Dacia
prin limbă şi toponimie. B u c u r e ş t i , 1944, p. 20, n o t a 26. D i f i c u l t ă ţ i l e p e
care le ridică e x p l i c a ţ i a Abrittus> Abrud au f o s t s e m n a l a t e şi de O. D e n -
s u s i a n u , „ G r a i şi s u f l e t " , I. p. 161, de A . P h i l i p p i d e , Originea românilor,
I, p. 460 sqq., şi de N . D r ă g a n u , D R V I I , p. 246, u n d e propune derivarea
dintr-un i p o t e t i c s l a v ob + rud, i m p o s i b i l de s u s ţ i n u t . D a r N . D . refuză,
fără dificultate, alte explicaţii mai veclii, pe care nu este necesar să le m a i
e n u m e r ă m aici.
3
I. I. R u s u , Graniţa etnică intre traci si iliri, în „ A n . Inst. de St. c l a s . "
IV, 1 9 4 1 - 1 9 4 3 , Sibiu, 1944, p. 1 2 1 - 1 2 4 .

.258
pecus, v. gr. Ttexo? etc., în care derivatele au sensul de
„lînă, obiect (animal) eu lînă, lînos" Numele ar putea
fi compus din ŞoupSo? + rcec avînd sensul unui apelativ
Bariu, Bărbosul ,,barbă lînoasă, deasă", aşa cum sînt —
cu alt epitet — numele Ahenobarbus, Scenobarbus (ilirie),
atestate de mai multe ori în Dacia, Barbe-fleurie (epitet
dat lui Charlemagne în „La Chanson de Roland"), Barba-
vellida „barbă pufoasă", Barba-crecida „barbă lungă"
(epitete date lui Cid în poemul spaniol) etc.
î n onomastica românească se întîlnesc peste tot nume
ca Barbu (lat. Barbus), Barbă-roşie, Bărbuleţ, Bărbosul.
Corespondentele indoeuropene ale lat. barba din baza
*bJiardha sînt aiul. bart, lit. barzda, aksl. brada, pruss.
bordus, lat. barbatus (cf. rom. bărbat) etc. (v. nota de la
sfârşitul articolului).
Mai semnificativă este forma 'ExsvopapSoţ, din Dio
Cass. LY 33, 2, nume (iliricl) atestat în Panonia. Ultima
p a r t e a acestui compus, considerat ca identic cu Sceno-
barbus, este tocmai cea care corespunde rom. brudă (bar-
bă) 2.
Aşadar, cum arată forma prusiana veclie în -ordus
şi forma slavă cu br-, tema de bază probabilă a fost în
Dacia Bordus, Burdus, Brudus, ca şi lat. Barbus „băr-
bosul". î n română avem exemple cum sînt curm < lat.
cormus, curte <lat. cortem (cohortem), cuie < l a t . co-
tem, mură < lat. mora, pur < l a t . porrum etc. 3, astfel
că în soarta acestui (o )rdus se observă o nuanţă dialec-
tală explicabilă din punct de vedere lingvistic şi care aduce
o lumină, după părerea noastră, şi asupra numelui Mureş,
din vechiul Marisia, -us, cu trecerea lui a la o, prin faza
-o(r)~>-u(r)~ : *Marisi- >*Morisi > Mureş.
Abrud apare deci ca un Ad-Brudum, nume de loc, for-
m a t după modelul Ad-Aquas, Ad-Mediam (acesta din
urmă în Dacia, în sud-estul actualului Banat) etc. Numele
a fost dat acestei localităţi de către locuitorii daeo-romani

1
W a l d e - P o k o r n y , II, p. 16, s.v. *pek- „ W o l l e , Fliess, Haax".
2
Cî. H . Krahe [ D i e alten balkimillijrischen geogiaphischen Namen (auf
Grund von Auloren und Inschriften). Heidelberg 1925], p. 82. In D i o Cass.
personajul 'Exsvopap&oţ este u n n o t a b i l al locului legat de e v e n i m e n t e l e
p o v e s t i t e în l.c. A c e a s t a arată că e l e m e n t u l Şapţoţ, corespunzător celor
din familia indo-etirop. citată, era răspîndit în zona î n care au trăit traco-
dacii şi ilirii.
3
V. aceste cazuri în R E W . 2 s . v . , nr 2234, 2275, 5696, 6670.

.259
într-o epocă in care sensul cuvîntului era încă viu. La fel,,
apelativul *Brudus „Barbus" nu poate surprinde în ţara«
acestor daci bărboşi, cum se văd atîţia pe Columna lui
Traian. P e de altă parte, prepoziţia ad este încă vie şi
astăzi în dacoromână, chiar în zona acestui nume. Se
spune stau a soare (== la soare), în Munţii Apuseni şi, în
regiunea Sibiului, oamenii „merg a m u n t e " pentru „la
m u n t e " . Astfel, pe baza unor fapte dacoromâne bine cunos-
cute, se explică fără dificultate Abrud.
Această localitate, situată în inima munţilor, lîngă-
vechiul Alburnus, a fost desigur o aşezare rustică, numită
după stilul şi limba dacoromânilor şi, cum era principalul
centru al moţilor, s-a conservat pînă în zilele noastre într-o
regiune izolată. Abrud este atestat în sec. al X l I I - l e a ;
originea numelui datează deci dintr-o epocă mult mai
veche decît aceasta.
Numele oraşelor pre-romane Şi romane din Dacia
nu s-au păstrat la noi pentru că oraşele principale au fost,
cum se ştie, distiuse de popoarele migratoare. Şi cum după
evacuarea Daciei elita conducătoare (guvern, armată,
administraţie) a dispărut, oraşele n-au p u t u t să renască
iar poporul român s-a retras tot mai mult spre munţi şi
văi, unde a dus, de aici înainte, o viaţă rustică. De aceea,
la noi, caracterele toponimice vechi, preromane sau ro-
mane, nu trebuie căutate decît în satele de munte.
Am aplicat acest raţionament logic la mai multe zone
despre care se ştie că au suferit o romanizare intensă şi a m
constat că „masa topică" ,a acestor regiuni are u n stil to-
ponomastic român. Am calculat numele topice din masivul
Retezat (Hunedoara), din munţii Sibiului şi ai Năsăudului
şi am obţinut un procent de 60 pînă la 65% de nume ro-
mâneşti, după cum se poate verifica pe harta de 1 : 75.000
a Statului Major austriac. î n felul acesta trebuie apreciată
valoarea generală a toponimiei româneşti, luată ca „ m a s ă "
în diverse puncte. Este natural să fi persistat în sînul ei
nume vechi ca Retezat, Detunata (munte din jud. Alba),
Bucium-Muntari, sat situat la 1000 m. înălţime, în aceeaşi
zonă. Termenul muntar desemnează şi în zilele noastre în
aceste regiuni pe muntean şi corespunde spaniolului mon-
tero (lat. montarius).
Abrud se găseşte şi el în mijlocul unei „mase" topice
de acest fel, unde elementele româneşti ating un procent

.260
impresionant şi forţa sa de continuitate se explică prin
această realitate.
Dar, oricît de plauzibilă mi-ar fi apărut explicaţia la
care ajunsesem, am aşteptat, aşa cum am spus mai sus,
confirmări posibile avînd în vedeie importanţa elementelor
autohtone dacoromâne şi scepticismul care înconjoară o
problemă de această natură.
BEUDĂ
Din fericire, dovada hotărâtoare şi-a făcut apariţia,
î n zona în discuţie, apele Arieşului şi ale afluenţilor săi
adăpostesc u n mic peşte care se numeşte bniâă (fr. ,,lo-
che"). DA îl atestă de asemenea mai la nord, în Bihor şi
îl defineşte, incomplet : „un peşte rotunjor şi lungăreţ,
nu creşte mare, trăieşte prin apele cele pietroase, de la
m u n t e " . Fotografiile din t e x t 1 peimit să se identifice exact
specia peştelui, aşa cum mi-a spus cel mai bun cunoscă-
tor al ihtiologiei noastre, regretatul academician Gr.
Antipa, precum şi elevul său, d-1 M. Băcescu, naturalistul
care s-a ocupat de acest peşte (v. fotografiile).
Fotografiile axată că bntda este u n peşte cu barbă.
Concursul acestor fapte concrete, zoologice, creează
o situaţie destul de rară, în care numele animalului vor-
beşte clar, dacă ne gîndim că trăsătura sa caracteristică
este de a p u r t a nişte fire deasupra gurii. Din această cau-
ză a primit o denumire identică în diferite limbi. Popo-
r u l a exprimat realitatea pe care a observat-o. Romanii
îl numeau barbus, spaniolii şi italienii barbo, francezii bar-
beau, germanii Barbe „Bartfisch", pentru „barbus vul-
garis". în faţa acestor probe, lingvistul poate să declare
fără ezitare originea autohtonă a acestui termen preţios,
fără să fie neapărat obligat să recurgă la o ipotetică ex-
plicaţie fonetică. Imaginea fiind plastică şi exprimată
cu realism în forma brudă, din indo-eur. bîiardha, această
formă se impune de la sine — cum o arată corespondentele
indo-europene citate — ca bază a cuvîntului viu din
Dacia chiar şi după romanizare, căci corespunde din plin
normelor limbii xomâne. Aria izolată în care se găseşte
a s t ă z i explică forţa sa de conservare.

1
In t e x t u l originar (LL I U cit.) se dau fotografii cu imaginea p e ş t e -
lui (n.td.j.

.261
 Trebuie observat că bruda este u n peşte mic, care nu
putea să atragă în mod deosebit atenţia şi interesul pes-
carilor slavi, de la care am împrumutat numeroase nume
de peşti, cum sînt crap, somn, ştimă, păstrăv etc., apre-
ciaţi pentru volumul şi calitatea cărnii lor. Ca toţi peştii
miei, bruda este căutată mai ales de oamenii săraci, de
copii, care păstrează adeseori forme de civilizaţie dispărute
(arc, săgeţi etc.) şi este cunoscut desigur de rarii pescari
de meserie care pescuiesc la munte şi cărora nu le scapă
nici una din aceste mici fiinţe acvatice.
Principiul „economic" al cererii şi al ofertei joacă u n
rol în limbă ca şi în societate. Valoarea sa economică
prea slabă a protejat peştele şi 1-a salvat, pe el şi numele
lui, de „plasele" întinse de influenţele străine care s-au
exercitat acolo în mod natural.
Cuvîntul a fost probabil mai răspîndit altădată, căci
numele de familie Brudă există în Transilvania, la Cluj şi
la Făgăraş. E l constituie aşadar dovada cea mai sigură
în favoarea conservării numelor autohtone în dacoromâ-
nă, de la colonizare pînă în zilele noastre.
Mărturisesc că dacă n-aş fi găsit o „cheie" de această
natură, care parcă ar fi izvorît din pămînt, sub pasul
cercetătorului, n-âş fi avut încredere în valoarea expli-
cărilor care însoţesc elementele autohtone dacoromâne,
chiar dacă le-am tratat în alte lucrări ale mele, străduin-
du-mă să mă documentez şi să raţionez conform cu nor-
mele limbii române. î n explicarea lui brudă, „lucrul, ima-
ginea şi cuvîntul" ne-au servit concomitent. Nu ne putem
aştepta la multe conservaţii autohtone în zona limbii
române, ea şi în restul romanităţii, cum este de exemplu
Iberia. Se întîmplă foarte rar să se descopere astfel de
exemple pentru că punctele de sprijin care ar permite să
fie elucidate cu certitudine apar foarte rar. Dar o singură
poartă, cît de mică ar fi ea, deschisă, asupra acestui do-
meniu obscur, permite să se întrevadă mai clar orizonturi
îndepărtate şi fapte noi vor putea probabil să fie desci-
frate în viitor.
Baza de nezdruncinat care asigură conservarea fon-
dului lingvistic dacoromân este trăsătura specifică a popo-
rului nostru din cele mai vechi timpuri, moştenită de la
autohtoni : aceea de a fi un popor legat strîns de Carpaţi :
Daci inhaerent montibus (Florus, II, 28, 18). Aşa au trăit
românii de-a lungul veacurilor „aninaţi de stînei", căci

.262
acest termen românesc vine din lat. in-Jiaerere, (in )-*Jiae-
rinare (cf. serenus> senin). Dacoromâna a moştenit un
grup foarte bogat de termeni latini şi chiar autohtoni rela-
tivi la munţi şi la toate formele lor, de la gura rîului,
pînă la picior, plai, coaste, rîpe, picuiu, troian, stînâ etc.
Nedespărţit de munţi, poporul nostru s-a aflat în
situaţia privilegiată — este de altfel singurul privilegiu
)>e care 1-a avut în evul mediu — de a se fi p u t u t apăra şi
conserva pînă în zilele noastre ca un neam unitar.
Numele Abrud şi brudă1, legate printr-o origine comu-
nă, formală şi semantică, apar ca documente de o impor-
tanţă capitală pentru istoria poporului nostru în Carpaţi 2 .
1
P e ş t e l e brudă, pl. brude, poartă m a i m u l t e numiri, diferite după re-
giuni. D u p ă constatările lui M. Băcescu, aflate i n u n u l din s t u d i i l e sale
ilitiologice (în manuscris), aceste denumiri s i n t următoarele : molan „ n u m e l e
cel m a i comun şi cel m a i general". A c e s t n u m e este o i n o v a ţ i e produsă de
f a p t u l că pielea acestui peşte este alunecoasă. Variantele s i n t moină (Baia),
molană (Bacău), moleac, molete (Gorj), morlan (Făgăraş), morlancă (Bacău).
A i c i r(l) se explică prin i n f l u e n ţ a lui virlugă ( a t e s t a t în Hunedoara) şi
birlugă (Severin). Se n u m e ş t e a s t f e l p e n t r u că b r u d a este i u t e ca virluga.
A p o i : fifă groasă (Suceava), p e n t r u că p e ş t e l e este m i c (6, 10, 12 cm), iar
peştii m i c i din apele de m u n t e de n u m e s c fifă, fîfe ( o n o m a t o p e e ) ; grindcc
( S u c e a v a ) , grindele (sg., pl. -ele) (Năsăud), grindel,-ei (Bucovina), grindiţă
( N e a m ţ ) , popete (Vîlcea), poplac (Argeş). Originea acestor două u l t i m e f o r m e
r ă m î n e de s t a b i l i t .
A c e s t e atestări ale d-lui B ă c e s c u f a c şi ele să reiasă aria izolată a Iui
brudă, n u m e pe care 1-a descoperit î n jud. Bihor (Valea Iadului, Crişu N e g r u ) ,
î n jud. Turda (pe a f l u e n ţ i i Mureşului) şi pe care l - a m îritîlnit şi eu în V a l e a
Ierii ( a f l u e n t al Arieşului), adică în z o n a Munţilor A p u s e n i şi în nordul
acestora. A c e s t p e ş t e trăieşte, aşa c u m o arată datele ş t i i n ţ i f i c e , la l i m i t a
inferioară a p ă s t r ă v u l u i , î n apele cu albie de pietriş. N u m e l e lui ş t i i n ţ i f i c
este, după d-l M. B ă c e s c u , barbatula nemachilus L i n n e , în care primul e l e -
m e n t e x p r i m ă caracteristica cea m a i f r a p a n t ă a a c e s t u i m i c p e ş t e .
2
Iată s i t u a ţ i a f a m i l i e i i n d o - e u r o p e n e r e z u l t a t ă d i n b a z a *bhardha,
l a W a l d e - H o f m a n n , I, p. 96 : lat. barba, ahd. bart, ags. beard „ B a r t " , aksl.
brada, apr. bordus ( „ A u s g a n g unklar"), idg. *bhar-dha „ B a r t " als „ B o r s t e " .
Barbus „ B a r b e , F l u s s b a r b e " ( A u s o n i u s ) , barbulus „ v o n den B a r t f â d e n
des F i c h e s b e n n a n t " ; ahd. barbo, nhd. Barbe (din latină). L a E r n o u t - M e i l l e t ,
s. v. barba „ b a r b e " ; „ b a r b a m h o m i n u m , barbas p e c u d u m d i c i m u s " . D e r i -
v a t e şi c o m p u s e : barbus, -i m . (barba), barbulus: fr. barbeau R E W 9 5 0 — 9 5 1 ;
barbio, -onis m. „ n u m e de p a s ă r e ? " , barbatus,-a, -um „ b ă r b o s " (rom. băr-
bat) R E W 946 ; barbatulus etc. Compuse literare : acenobarbus, inlutibarbus,
pexibarbus. C u v î n d propriu n u m a i unei părţi a indo-europenei, ksl. brada
(rus borodă), lit. barzda, ahd. bart. E s t e de remarcat p a r a l e l i s m u l barbafus
cu v . sl. bradată şi lit. barzdotas „ b ă r b o s " . F o r m e l e g e r m a n i c e arată că
p r i m u l a f o s t bardha. Cf. şi W a l d e - P o k o r n y , I I , p. 135 s. v. bhardha.
A c e a s t ă formă, care probabil e x i s t a i n l i m b a a u t o h t o n ă din D a c i a ,
o s i t u e a z ă p e a c e a s t a î n t r e l i m b i l e b a l t i c e şi s l a v e . Să n e a m i n t i m , in legă-
tură cu a c e a s t ă c o n c l u z i e , p ă r e r e a lui V. P â r v a n că D a c i i au c o b o r » în
Carpaţi din r e g i u n e a V i s t u l e i .

.263
 COI\CU)EVrE, COVCORD VXTE Î.YTRE R O l l l V l
ŞI ALTE LIMBI ROM VMCE *

î n momentul continuării acestei s e r i i i n perspec-

tiva timpului, care n-a ajuns Întotdeauna să tocească fap-
tele generale ale limbilor romanice atît încît ele să nu mai
poată fi recunoscute ca nişte bunuri comune ale întregii
latinităţi, deşi uneori originea lor de-abia se mai recunoaşte,
mi-a venit în minte o comparaţie. Mi s-a părut că acest
proces se aseamănă într-o oarecare măsură cu mişcările de
trupe care se reprezintă pe liartă cu ajutorul unor stegu-
leţe ce disting diferitele naţionalităţi şi a căror deplasare
indică mişcările trupelor într-o direcţie sau alta. Unele
efective înaintează în mase compacte spre teritorii ce vor
fi cucerite în întregime, în altă parte însă nu se află decît
patrule sau avangarde care nu pot rezista inamicului şi
sînt în curînd anihilate. Dar rămîn, în spatele frontului,
efective mai mult sau mai puţin importante, care nu sînt
destinate să urmeze grosul trupelor combatante în îna-
intarea lor spre obiectivul fixat.
î n felul acesta se poate imagina, într-o oarecare mă-
sură, înaintarea valorilor lingvistice care au dat naştere
limbilor romanice, a căror origine comună se găseşte în
centrul romanităţii, în Italia. Dar în decursul unei campanii
atît de lungi şi atît de complicate, de cuceriri şi de înteme-
ieri lingvistice, se produc dislocări de „ t r u p e " de la un front
la altul, de la o aripă la alta, nu numai dinspre centru spre
periferie, nu numai de la sursa de la care a pornit prima
acţiune către regiunile cele mai îndepărtate.
Ou timpul, armatele aflate pe fronturi îndepărtate,
în puncte cardiuale divergente, se amestecă cu contin-
gentele autohtone si se transformă îa armate locale, ale
ţărilor noi formate, cu uniforme noi, cu o vorbire specială,

*Coincidences, concordances entre le roumain et d'aulres langue»

romanes, in L L IV, 1948, nr. 1 — 2, p. 12 — 48. (Traducere din l i m b a franceza).
1
Concordances linguistiques entre le roumain et Ies parlers de la zone
pyreneenne. Cluj, 1937 (vezi recenzia lui Jean Bourciez in „ R e v u a des l a n -
gues romanes", X L I X (1940 — 1 9 4 5 ) ; vezi şi articolele p u b l i c a t e tn L L I,
2, p. 157 ş.u., II, î —2, p. 2 0 ş.u., DR VII, 1941.

.264
astfel că ele nu se mai simt identice cu trupele rămase în
patria de origine, pentru că ele, printre altele, au primit
o „instrucţie" diferită, alte obiceiuri si u n spirit nou.
După două milenii, lingvistul care se apleacă astăzi
pe harta romanităţii observă concordanţe, uneori masive,
în diferitele zone ale vastului teritoriu cucerit de romani
dar adesea nu vede, într-un punct izolat din vest sau din
centra, decît un steguleţ identic cu u n altul, care a fost
înregistrat într-un colţ pierdut al unei zone opuse, orien-
tale. Aceste steguleţe presărate la distanţă semnalează
unităţi care au o misiune şi o pregătire speciale, deosebite
de grosul armatei în acţiune. Specialistul observă asemă-
narea care există între cele două arii restrînse şi se în-
treabă de ce aceste fenomene identice s-au conservat la
distanţe atît de mari şi după atîtea secole. I s-ar putea
răspunde că cele două fapte au o origine comună, cele două
mici unităţi au fost şi ele aduse de la centru, că au urmat
aceeaşi şcoală cu celelalte. Dar el se mai poate întreba dacă
nu cumva armata din orient s-a dezvoltat independent,
bazîndu-se pe elementele locale, dar urmînd modelul a
ceea ce exista înainte în patria mamă.
Această comparaţie, orieît ar fi de complicată, ca orice
comparaţie, este departe de a rezolva în mod satisfăcător
problema lingvistică a conservaţiilor şi a inovaţiilor, dar
ea poate servi ca una din multiplele încercări de inter-
pretare la care am recurs în cazuri atît de complexe ca
acestea.
Descoperim, de exemplu, în Abruzzi sau în Pirinei
u n fapt lingvistic şi cercetând h a r t a , întîlnim u n fapt iden-
tic, cu o arie la fel de restrânsă, tocmai în Dacia. Geografia
lingvistică aplică metodele pe care le foloseşte astăzi şi
declară simplu că este vorba de „arii laterale", de „zone
izolate " etc. etc.
Dar de ce acest fenomen rar a p u t u t să se conserve
tocmai în aceste două puncte pierdute ale unor ţări
îndepărtate una de alta şi care nu prezintă totdeauna carac-
terele geografice ale unei izolări absolute?
Şi iată că regulile simple, enunţate mai sus, chiar
dacă explică în mod satisfăcător m u l t e conservaţiuni, nu
sînt suficient de concludente. Lingvistul este obligat să
caute adevărul dincolo de dovada geografică, să pătrundă
în viaţa şi în sufletul poporului, în ocupaţiile lui zilnice,
pentru a descoperi motive mai puternice decît condiţiile

.265
geografice. Dacă este vorba de o imagine exprimată la
început în mod concret într-un cuvînt ce va fi aplicat cu
timpul la o altă noţiune, dînd naştere la alt cuvînt, adică
la u n mijloc nou de expresie, de ce îl întîlnim în arii rcs-
trînse, la distanţe atît de mari?
Alţii vor pretinde că este vorba aici de propagări
pornite dintr-un centru unic şi nu de creaţii spontane şi
independente, însă se poate susţine la fel de bine şi contra-
riul. Dar, pentru a relua comparaţia noastră iniţială, ar
fi posibil ca faptul din aria x să fi fost adus din punctul a
central printr-un adevărat salt, prin deplasarea unui grup
de indivizi, ca un detaşament armat trimis într-un colţ
oarecare al frontului şi care ar fi adus cu el faptul lingvistic
izolat astăzi, dar care s-a conservat de la început graţie
unor factori misterioşi si rareori explicabili, de natură
psihologică, stilistică sau etnografică (aşa cum ar fi de ex.
cazul unui termen referitor la o unealtă agricolă, păsto-
rească, de un caracter special).
Trebuie să admitem, din păcate, că în majoritatea cazu-
rilor sîntem siliţi să ne mulţumim cu constatarea că am
descoperit concordanţe de conservaţiuni, dacă într-adevăr
am reuşit să adunăm toate argumentele valabile pentru
raţionamentul nostru. Dar dincolo de această limită se
deschid orizonturi vaste şi în consecinţă vagi, unde pri-
virea se pierde uneori.
î n practică, desigur, cercetătorul poate să obţină u n
profit ştiinţific limitat prin faptul că descoperirea în două
sau trei puncte îndepărtate unele de altele, a cîtorva fapte
a căror asemănare îl frapează, îi permite să rezolve pro-
blema originii acestora. O parte a adevărului este astfel
lămurită. Dar de ce tocmai în aceste puncte cele două, trei
cazuri au p u t u t să se păstreze timp de două mii de ani ?
Trebuie să recunoaştem încă o dată că această problemă
rămîne în parte insolubilă.
De aceea am arătat că printre mişcările micilor grupuri
umane susceptibile de a fi reprezentate pe hartă, unele ar
putea avea la origine „salturi" făcute la distanţe consi-
derabile şi numai după linii de circulaţie continue şi masive.
Mişcări diseminate în acest fel n-au lăsat urme, desigur,
în epoca romană, decît în foarte puţine documente. Dar
această ipoteză se bazează pe fenomene obişnuite de
ordin social, politic şi militar.

.266
 Cele două mari războaie pe care le-a trăit generaţia
noastră ne-au obligat să vedem cazuri de acest fel. î n t r -
adevăr, vor mai trece mulţi ani pînă cînd u n mare număr
de soldaţi risipiţi prin toată Europa să poată să se întoarcă
la căminele lor. Mulţi dintre ei vor rămîne probabil prin
locurile unde se aflau cînd s-a sfîrşit războiul, ca prizo-
nieri, expatriaţi sau siliţi de alte motive. Vicisitudinile
istoriei au înmulţit cazurile de acest fel în cursul secolelor
trecute.
Aceste consideraţii îmi aduc în memorie cap. X X V I I al
cărţii X I V din Analele lui Tacit care prezintă u n tablou
succint al modului de colonizare din vremea lui Nero.
Tacit arată că veteranii care trebuiau să se stabilească în
Tarentum sau Antium trecuseră în retragere, în cea m a i
mare parte, în provinciile în care şi-au terminat serviciul
militar şi de care rămăseseră legaţi. Grupuri migratoare
de acest fel constituiau agenţi de propagare ai latinei vul-
gare curente, dar cu particularităţi ale limbii lor proprii.
î n cele ce urmează, vom prezenta o nouă serie de con-
cordanţe, cu preocupările, îndoielile şi concluziile limitate
pe care ni le-au inspirat uneori, iar în alte cazuri ne limităm
să oferim explicaţiile normale de fonetică, semantică etc.,
pe care ni le-au sugerat fenomenele în discuţie. Cît despre
cauzele profunde ale acestora, ele nu vor putea fi desco-
perite decît ulterior, cînd vom avea la dispoziţie u n număr
suficient de fapte precise.
1
„ A t i n I t a l i a v e t u s o p p i d u m P u t e o l i jus coloniae e t c o g n o m e n t u m
a N e r o n e adipiscuntur. V e t e r a n i T a r e n t u m e t A n t i u m ascripti n o n t a m e n
i n f r e q u e n t i a e locorum subvenere, dilapsis pluribus i n provincias i n q u i b u s
s t i p e n d i a e x p l e v e r a n t , n e q u e conjugiis suscipiendis n e q u e alendis liberis
s u e t i orbas s i n e posteris d o m o s r e l i n q u e b a n t ; n o n e n i m u t olim, u n i v e r -
sae legiones deducebantur c u m tribunis e t centurionibus et s u i s c u j u s q u e
ordinis m i l i t i b u s , u t c o n s e n s u e t caritate r e m p u b l i c a m efficerent, s e d i g n o t i
inter se, diversis m a n i p u l i s s i n e rectore, s i n e affectibus m u t u i s , q u a s i e x
alio genere m o r t a l i u m repente i n u n u m collecti, n u m e r u s m a g i s q u a m
colonia". E s t e sigur că dacă copiii acestor veterani n u erau crescuţi ca
moştenitori ai acestora, u n i i erau probabil crescuţi de f o s t e l e c o n c u b i n e
care d e v e n e a u a s t f e l propagatoare a l e latinei. A c e s t a m e s t e c de i n d i v i z i de
origini diferite n e a m i n t e ş t e colonizarea D a c i e i cu colonişti aduşi c u f o r ţ a
s a u v e n i ţ i din propria lor dorinţă, „ e x t o t o orbe" şi care, c u t o a t e p a r t i c u l a -
rităţile de vorbire, trebuiau să a j u n g ă la o n i v e l a r e l i n g v i s t i c ă . D a r i n t r - u n
astfel de a l u a t rămin t o t d e a u n a cristalizate f a p t e de l i m b ă î m p r u m u t a t e
de la u n u l sau altul din subiecţii vorbitori înzestraţi cu un prestigiu deo-
sebit. F e n o m e n u l social p e care l - a m e v o c a t aici permite să se î n ţ e l e a g ă
într-o oarecare m ă s u r ă de ce concordanţele s t u d i a t e de noi ne c o n d u c f i e
de o parte fie de alta a limbilor romanice.

.267
 Toate aceste raţionamente, metode, norme pot f i
reunite în mod ştiinţific si în sfera a ceea ce numim de secole
etimologie, căreia putem să-i adăugăm toate mijloacele
adoptate astăzi de lingvistică pentru a scruta termeni
şi expresii acoperite de mister din timpuri imemoriale.
Acesta este punctul de vedere din perspectiva căruia
a m studiat cazurile prezentate mai jos (cf. capitolul despre
lai*).
Lat. barbarus: sp. desbravar, dacorom. dezbăra,
v b . activ şi refl.
Confruntarea acestor două verbe înlesneşte explicarea
amîndurora. Verbul românesc n-a p u t u t fi apropiat pînă
astăzi de nici o bază susceptibilă de a-i lămuri sensul 1 .
Miezul semantic al lui dezbăra, activ şi reflexiv, obser-
v a t mai ales în limba vorbită, căci în dicţionare este expli-
cat prea succint, este următorul : ,,a dezvăţa pe cineva
de obiceiuri rele, furt, violenţe, băutură, jocuri, atitudini
recalcitrante etc." Părinţii se străduiesc să dezbere (sau
dezbare, conj. prez.) pe copil de tot ce împiedică progresul
educaţiei sale şi dacă vorbele bune nu sînt suficiente, folo-
sesc la nevoie nuiaua; la fel, prin lovituri si drenaj se în-
cearcă a se dezbăra, (,,a dezvăţa") un cal recalcitrant care
are obiceiul să trîntească pe jos călăreţul sau să azvîrle din
picioare; tot aşa, se împiedică un b JU de a lovi cu coarnele,

1
D e aceea originea sa n u este i n d i c a t ă in C D D E . E t i m o l o g i a propusă
d e H a s d e u şi s u s ţ i n u t ă de Bogrea, D R III, p. 808, de la bctieră (lat. bajula ),
chiar dacă n u a m ţine seamă de f a p t u l că este imposibilă din p u n c t de vedere
s e m a n t i c , n u explică in nici un fel transformarea -aieră> -ăra care s-a
p ă s t r a t î n română chiar in derivatul c u n o s c u t dezbăiera! la fel ca in incă-
iera, văiera, văila (cf. şi treiera etc.). V. şi D R III, p. 1507. V. sl. brati,
bertţ „ w e g n e h m e n " de care il apropie T i k t i n doar cu u n „ v i e l l e i c h t " ar da
i n română a beri, al cărui sens ar fi depărtat de „ d e z b ă r a " , care de a l t f e l
cere u n ba-, ca in T r a n s i l v a n i a u n d e se conjuga : dezbar, -bari etc. f a p t pa
care î l s e m n a l e a z ă de asemenea T i k t i n . E u Însumi l - a m 'înregistrat şi i n alte
regiuni (v. şi Scriban, Dicţ. limb. rom., s. \ \ ) . U n *disvelare „ e n t s c h l e i e r n "
R E W 2697 (după Skok, v. D R V I I , p. 477) ar avea împotriva s e n s u l lui
velum in l a t i n ă şi i n limbile romanice, u n d e n u v e d e m nicăieri in acest
•cuvînt trecerea lat. vulg. » - > b- (v. R E W ) , cît despre conjugarea lui dezbar
e t c . ea ridică alte dificultăţi (comp. dezvăţ, in t i m p ce nicăieri n u a v e m
dezvăţ etc.).
* A c e s t capitol n u a f o s t publicat şi a rămas In manuscris. Vezi î a
acest volum, p . 300—301 (n.ed.).

.268
u n cîine să tacă stricăciuni. „Ani să te dezbăr eu", se spune
unei persoane cu obiceiurile urîte amintite mai sus. î n
judeţul Turda, o femeie spunea „îl dezvăţ" despre copilul
său, în timp ce mătuşa sa, adresîndu-se aceluiaşi copil
spunea „o să te dezbăr eu, mişelule".
î n aceeaşi ordine de idei, verbul poate să cuprindă şi
ideea de „a civiliza, a şlefui" pe cineva care a trăit mult timp
departe de lume, cu turmele, în pădure : „Mai ciopleşte-
te, dezbară-te şi t u de apucăturile tale", spune mama unui
cioban, cînd acesta se întoarce acasă şi se poartă cu bruta-
litate, cu obiceiuri grosolane. Sensul se apropie astfel de
«el al verbelor a îmblînzi, a dresa, a învăţa.
Din acest plan abstract, verbul poate coborî spre
accepţiuni mai concrete pentru a indica de exemplu că
cineva s-a dezbărat de cîrciumile sau de falşii prieteni care
11 îndemnau la rele. Poate fi folosit de asemenea în sensul,
să-i spunem neutru, de „a se separa, a se îndepărta, a
evita" o persoană care ne face rău în concepţia populară.
Aşa îl foloseşte poetul Coşbuc : „decît să mă dezbăr de
ea mai bine aprind tot satul !". î n acelaşi sens l-am auzit
folosit în judeţul Năsăud, patria poetului, privitor la o
familie care se străduişte să dezbare pe un tînăr de o fată
considerată nedemnă de el. î n centrul Transilvaniei de
asemenea (în judeţul Cluj), mama face tot ce-i stă în
putinţă ca să dezbare („să împiedice") pe fiul său să fie
prieten cu oameni de nimic. î n această regiune predomină
forma în a : dezbar, -ari.
Semantica ne conduce deci spre sp. deshracar „a dresa,
a îmblînzi (caii, taurii); a se îmblînzi, a se modera",
•desbravador „dresor, îmblînzitor".
Acest semantism derivă din lat. barbarus, care prin
disimilare şi metateză a devenit bravo, -a „fiero, feroz"
{despre animale), „aspero, valiente, esforzado", bravio „fe-
roz, indomito, salvaje". Se aplică de asemenea şi la o
persoană „care are obiceiuri grosolane, prin lipsă de edu-
eaţie", bravura „fiereza de los brutos" şi în special a
taurilor, cărora li se spune, la faimoasele „coriidas" spa-
niole „tauri bravos", adică tauri avînd caracterele anima-
lului adus în arenă cu tot capitalul biologic dobîndit în
libertatea sălbatică de la ţară (comp. ganado cerril, adică
d e la cerro ..de la m u n t e " şi de aici „vacă, cal, bou etc.
neimblinzit, nedomesticit' '). In K E W s.v. găsim p r o \ f b r a u ,

.269
v. sp. şi v. port. bravo „ungezâmt, wild, wiederspenstig"
(despre t a u r i tineri) şi de aici bravo „junger Stier".
Astfel dezbăra indică toată psihologia de ordin oare-
cum educativ şi civilizator de care am vorbit mai sus. E l
apare astfel ca u n cosemantic al lui învăţa, din lat. invi-
tiare (din vitium) „a corupe, a face pe cineva să dobîndească
obiceiuri rele", pentru ca, mai tîrziu, dispărînd n u a n ţ a
peiorativă, să se ajungă la ideea de ,,a obişnui pe cineva
să înveţe ceva" etc. Y. CDDE s.v. şi E E W 4536, 9396 u n d e
se găsesc şi corespondentele romanice.
D a r p r i m a fază, ,,a deprinde vicii" se păstrează, prin-
tr-o curioasă răsturnare psihologică semantică, în nega-
tivul ăezvăţa ,,a dezobişnui" (de tendinţe rele), adică sino-
nim cu dezbăra (de obiceiuri rele).
~~Pentru a înţelege verbul dr. a dezbăra, trebuie să-1
aşezăm în mediul rural (ca şi pe cel spaniol), unde ţ ă r a n u l
trebuie să lupte pentru a obişnui (boii, caii etc.) la t r a s ,
la călărie. Comp. „cal neînvăţat'1'' (neîmblînzit) = cal
nedomesticit, care nu se lasă călărit, tot aşa se spune des-
pre cîinii de vînătoare nedresaţi. Femeile se străduiesc să facă
educaţia copiilor, să îi „dezbere" de tendinţele rele, să le
învingă, să le îmblînzească atavismul (comp. şi fr. appri-
voiser E E W 6761, Bloch, D E F , s.v.). Probabil cuvîntul a
fost folosit în trecut pentru a exprima de asemenea ideea
de „a îmblînzi" mici animale sălbatice (căprioare, p u i de
urs etc.), crescute în curtea fermei x .
Dezvoltarea formală a fost următoarea : dis-barba-
rare (din barbarus ) > *desbrabarare> *desb(r)arare> *des-
barare> dezbăra (comp. caballun> cal, incaballicare> încă-
leca, CDDE s.v. şi E E W s.v.). î n partea occidentală a
domeniului romanic, cuvîntul s-a redus la *brabus, p r i n
căderea disimilatoare a lui r din ultima silabă iar în ro-
mână prin cea din prima silabă (cf. cazuri ca cribrum> ciur,
clavicula> *cavicla, flebilis> fr. faible etc., rom. petrece <
*pretrece <.per-traicere etc.
1
P e n t r u s e n s u r i l e lui dezbăra, v. şi T i k t i n precum şi cele c î t e v a e x e m p l e
date de C A D E s. v. cu valorile r e f l e x i v e „ a se lăsa de u n obicei, a s c ă p a de
un defect, de o t e n d i n ţ ă rea", care s î n t f r e c v e n t e î n vorbirea curentă, aşa
c u m a m s p u s , chiar c î n d verbul e s t e f o l o s i t la f o r m a a c t i v ă „ a ş a s - a u des-
bărat Într-acea zi de oarba n ă v a l ă a turci lor"(M.Costin), „ a j u t ă - m i d o a m n e
sa desbăr l u m e a de o j i v i n ă v e n i n o a s ă " (Alecsandri). î n special p r o v e r b u l
învăţul îl dezbarâ băţul şi e x e m p l u l dezbăr pe cuscru de cusurul ăsta ( I s p i -
rescu) n e duc la b a z a s e m a n t i c ă arătată m a i s u s .

.270
 Forma de pers. I, prez. ind. dezbar îl datorează pe ă
corespondentului aton de la infinitivul dezbăra (ca adăp —
adăpare <adaquare, săp — săpa, săr — săra < salareetc.).
Acest cuvînt care şi în latină avea accepţiunea de
„sălbatic, necultivat" (despre oameni) ne oferă material
interesant pentru problemele de stil şi de estetică, prin
profuziunea de sensuri pe care o prezintă şi care s-au format
prin asociaţii de imagini. Aceasta ne-o arată varietatea de
sensuri înregistrate de F E W s.v. barbarus, care de la no-
ţiunea de „brav", cu toate ornamentele stilistice care pot
f i atribuite unei persoane curajoase, a ajuns la cea de
„bun, cinstit, frumos, bine îmbrăcat, drăguţ" etc. î n felul
acesta, el ne înfăţişează u n caz de înnobilare a sensului,
care a dobîndit o valoare estetică superioară, la fel ca rom.
„învăţat, învăţătură" etc. (v. dicţ.) 1 .
Din punct de vedere geografic, cuvîntul prezintă un
caz de concordanţă pe arii laterale : Iberia, Galia de sud-
est şi Dacia.
Dacorom. eătămui
î n DA, cuvîntul eătămui (şi cătămîi) este glosat „buş-
tean care se pune sub diferite vase . . . spre a le ridica de
la pămînt", „butuc care se atîrnă de cumpăna fîntînii",
„trunchi de copac". Aria sa se întinde din Banat, dincolo
de Mehedinţi, pînă în Muscel.
Acelaşi sens este dat şi de CADE,|
Etimologia propusă de Rădulescu-Pogoneanu şi —
lucru curios—admisa de DA, nu prezintă nici o seriozitate,
căci căpătîi nu avea nici un motiv să se transforme într-im
cuvînt nou prin metateza *cătăpui şi apoi prin disimi-
iarea p—m>m—n ( !) eătămui.
E adevărat, cuvîntul căpătîi (bucată de lemn, trunchi)
se aseamănă cu eătămui prin nuanţa de sens „bucata de
lemn care poate servi ca suport, care se poate aşeza sub
ceva, ca bază". Deci cuvîntul nostru trebuie aşezat în
familia lui „temelie", de origine destul de recentă în ro-

1
C u m u n u l d i n mijloacele p e n t r u a dezobişnui p e c i n e v a de obiceiuri
rele este b ă ţ u l şi l u n g a serie de sensuri înregistrate de F E W cuprinde n u a n ţ a
,,a speria, a i n s p ă i m î n t a " , unii ar p u t e a lua acest s e n s ca p u n c t de plecare
pentru explicarea v e r b u l u i n o s t r u , î n s e n s u l că sperii pe c i n e v a prin a m e n i n -
ţări p e n t r u a-1 s c ă p a de obiceiuri rele. D a r această interpretare n u p o a t e l i
d e c î t secundară şi este deci i n u t i l să p u n e m problema în felul acesta.

.271
mână şi care vine din gr. ti&tjju din care provin tv-^xcov.
-ovo? „grămadă de grîu, căpiţă de paie" şi ibjjuovCa „muc-
chio", de unde calabr.timogna „bica, covone", sic. timogna
„bica, catasta" (Merlo, Note di lessicologia italiana centro-
meridionale, I , 19, în Rendic. Acad. ăei Lincei, X X I X ,
fasc. 4 şi Rohlfs, Bis.s.v.).
Avem deci o contaminare între vecliea bază care re-
zultă din drjfZMv'a *tămui(e) şi căpătii, de unde varianta
vătămîi, cu sensul de „lucru aşezat", fie ca un „strat de
paie", fie ca „un lemn formînd baza, temelia" etc.
Existenţa cuvîntului în Italia centro-meridională ex-
plică originea sa v.gr. la noi, alături de celelalte elemente
v.gr. din dr.
Dr. glăvăţînă, din sl. bulg. glava (cap) -f- rom. căpă-
ţînă prezintă o contaminare analoagă.
î n arom., eătămui nu există. Vechimea cuvîntului
în dr. reiese şi din apropierea sa semantică cu căpătîi (v.
sensurile în DA) 1 .
Lat. cirrus a lăsat urme şi în dacoromână.
Cum se poate constata din R E W 1949, cirrus „Zeder-
busc-hel" şi F E W s.v. „Biisehel", cuvîntul este atestat în
toată partea occidentală a domeniului romanic, cu o familie
bogată de derivate.
La noi trăieşte în următoarele ramificaţii:
1. A scociorî, vb. activ cu sensul „a scormoni, a
scotoci, a căuta cu amănunţime" într-un morman de
obiecte (foi, crengi) pentru a găsi ceva sau pentru a le
răspîndi: „a scociorî lemnele în vatră pentru a aţîţa focul",
î n graiul păstoresc, în mod special, se foloseşte cu sensul

1
P e n t r u o analiză s e m a n t i c ă mai completă, s e p o a t e presupune la
baza lui eătămui şi un compus al v . gr. y.«Ta-&T);jiojvîiz, după verbul atestat
XOITOL-T îOtj'J-1. „deposer, m e t t r e b a s " etc. D a r tn l i p s a u n u i c o m p u s de
acest fel, realitatea lingvistică n e obligă să a d m i t e m n u m a i contaminarea
Intre căpătii şi *tămui(e), pentru că varianta cătămii este concludentă
prin propagarea suf. -ii (u) < I a t . -aneus, din ca.pita.neum (v. acesta în
CDDE s. v. şi I Î E W s. v.).
Ca sens, căpătii desemnează o mică grămadă de paie, de fin, pe care
ţăranul o p u n e sub cap, ca suport, i n loc do pernă, de unde şi sensul i!e
„ p e r n ă " a acestui termen in română. E x t e n s i u n e a sensului spre cel de
„ s u p o r t , b a z ă " f ă c u t dintr-o b u c a t ă de l e m n se observă de ex. î n fr. solive
„ b u c a t ă de şarpantă care se sprijină p e pereţii s a u pe grinzile unei clădiri
s a u s u s ţ i n e pardoseala", derivat din sole < l a t . sola (solum) cu sensul pri-
mordial de „ t e m e l i e , suport" etc.
Pentru 07] - din rom. *tămuiu, a v e m cazurile v. gr. ttitjmanca> tă~
miie, R E \ V 8722 şi tăciune d a t . titionem (fr. tison) etc.

.272
 de ..a împrăştia oile", cînd se strîng mia lîngă alta cum au
ele obiceiul în zilele cînd e foarte cald 1 .
Sensul latin de „smoc" (de păr, de flori) se păstrează
în limbile romanice, unde imaginea de „grămadă", „smoc",
a ajuns la cea de „pisc" de munte (sp. cerro etc.).
Ideea de „smoc, tufă", „Biiscliel" s-a folosit în do-
meniul ţesătoriei la mănunchiurile de cînepă, care dau
impresia că se risipesc în momentul cînd se meliţă, căci
partea lemnoasă se preface în puzderii care zboară în toate
părţile, în timp ce fibrele cad una peste alta, pentru a fi
apoi din nou adunate în fuior. Dărăcirea lînii este o
operaţie asemănătoare, care dă acelaşi rezultat. î n bască,
Tcirru înseamnă „geheclielter Hanf", iar în valonă ser o
„Biischel, Hanf", ca şi în spaniolă, ceea ce dovedeşte, cum
observă Wartburg în F E W s.v. cirru, că acest sens există
de mult în limbile romanice.
Astfel, verbul românesc corespunde unui *ex~con-cir-
rîre „a scutura, a bate mănunchiurile de tulpini, ca cele de
cînepă prin meliţat, pentru a le desface şi a le împrăştia"
(comp. a descongestiona, fr. dScombrer „eparpiller", echan-
vrer „ecoucher"; „frapper (la filasse de chanvre, de lin)
avec une baguette, pour en faire tomber Ies fragments de
tige restes adlierents" DGLF s.v. echanvrer şi ecoucher.
A „scociorî" praful de pe obiecte sau de pe mănun-
chiurile de tulpini uscate sau paiele din arie este acelaşi
luciu.
Din punct de vedere formal, verbul s-a dezvoltat
treeînd prin fazele *scocerî, scociorî, cu trecerea lui ce aton
la cio-, ca în cercel > ciurcel, ciumări <v.sl. temerii, DA
s.v., giumănare pt. gem/mare, CDDE s.v. geamăn, ciur-
cinel pt.^ cercenel, de la cearcăn (în Moldova, informaţie
personală) etc. şi apoi scociorî prin asimilarea lui u cu o
din prima silabă a verbului 2 .
O verigă a lanţului care leagă cuvîntul de Dacia ne
este indicată prin faptul că eirrus a existat şi în latina
din Balcani, cum o arată forma ser. krla „Kalfaterpinsel"
cum o explică Skok (v. R E W 1949). î n română, eirrus ar

1
Tiktin i l traduce „durclistâbern, s u c h e n " (in copaci, păduri, pe
p ă m i n t etc.). D e aici v i n e s e n s u l „ e n t s t e h e n " a se produce o agitaţie.
2
P e n t r u p r e f i x , c o m p . scufunda şi cufunda şi m a i a l e s *ex-eorrimare
Tiktin, s . v . , rom. scurima, G. Giuglea, Cercetări lexicografice, 1909, p. 2 5
şi R E W 2254.

.273
Jt — c. 548
îi devenit cer şi ar fi fost deci omonimul lui cer < l a t . cer-
rus şi al lui cer<lat. caelum, de aceea a dispărut. Se ob-
servă o dezvoltare analoagă cu cea a lui scociorî în scotoci,
excutere -f- icire (din executere, rom. a scoate), devenit
*scotăci şi, prin asimilarea lui o — ă > o — o, scotoci, care
este aproape sinonim cu scociorî şi pe care Tiktin îl tra-
duce just cu „durchstobern durclrsuclien" (de ex. , , . . .sco-
toci in stuhul casei . . . şi scoase o legătură . . . ) . Sp. bus-
car „a căuta" derivat din buska, F E W s.v. prezintă o
oarecare analogie cu acest cuvînt.
Acest punct de contact semantic între scotoci şi sco-
ciorî, observat şi de Tiktin, ne sugerează ideea că scociorî
a putut să ia naştere din realitatea lucrului pe care îl
desemnează : excutere (*excotere) cirrum „a lucra, a scu-
tura, a bate, a zbrobi mănuncliiurile de plante şi în special
de plante textile sau cereale", de unde *scocerrire> sco-
ciorî. î n orice caz, valoarea semantică a problemei con-
feră verosimilitate acestei dezvoltări foarte naturale şi
deci posibile a cuvîntului.
Pentru a înţelege şi mai bine pe scotoci, este destul
să amintim sensul lat. executere (vulg. *excotere) „a scu-
tura", ~ baculis spicas „a bate grîul", ~ pomo florentia
,,a face să cadă fructele în floare", „a scormoni, a scruta,
a examina", exact ca şi scotoci.
De aceea un *excotere cirrum apareJfoarte potrivit
pentru a explica contaminarea celor două cuvinte.ţ
2. Alt derivat, dr. deciurica vb. activ.
Derivarea acestui verb dinllat. *de-cîrricare „a seu-
<M 77

tura, a face să cadă fructele din pomi", cu un sens colectiv

ca cirrus, trebuie înţeleasă la fel cu cea a lui coma, care de
la imaginea de J,,păr (de pe cap)" a trecut la cea de „co-
roană", „coama pomilor" şi de aici la skoma vb. „Die
Băume schiitteln, damit die Friiokte abfallen", „Getreide
durcli Aufschlagen auf ein Brett entkornen", Worter u.
Sachen I, 242, R E W 2071, care vine să întărească expli-
caţia lui deciurica şi a lui scociorî1.

1
Cf. în legătură cu aceasta rom. încîlci (din f a m i l i a lui cllfi) şi des-
ctlci, D A s. v. ; încurca si descurca (din colus „caier") Giuglea, Cercetări. . .,
p. 12, R E W 4360, D A ' s . v .

.274
 Acelaşi proces semantic explică şi faptul că deciurica
a ajuns să însemne „a "bate cocenii de porumb pentru a
face să cadă boabele" 1 .
Se impune aici si o observaţie de ordin fonetic : *<le-
cirricare ar fi putut să se dezvolte şi în felul următor :
*ăecerreca> ăecireca> decirioa (cu e — e > i — e, i — i,
ca şi eeretel, ciretel, ciritel, ciritiş etc. (din colectivul cirrus 4-
mi.-etum), nu cum spun Tiktin şi CDDE s.v. cer<cgrrus
„tufiş", „Gebiisch". Aceeaşi disimilare e ~ e>i — e s-a
produs şi în mîsellus > meşel>mişel. însă putem constata
că ciretel nu poate veni din lat. cerrus „cer, un fel de stejar",
ci mai degrabă din cirrus, care are şi sensul de „tufiş,
grămadă de crengi, de rămurele" etc.
Din faza *decirica s-a ajuns apoi la deciurica, prin
trecerea obişnuită a lui ci- la ciu- (comp. mărăcine > mă-
răciune, cicur > ciucur, cireaşă > ciureaşă etc. v. CDDE
s.v. cireaşă).
3. Alte derivate din cirrus :
Din punct de vedere metodic, ar fi fost mai indicat
să tratăm problema verbului a scociorî la sfîrşitul acestui
capitol. Dar în mod intenţionat am aşezat derivatele de
la cirrus în ordinea cronologică în care le-am studiat,
pentru că în epoca în care am prevăzut originea verbului
nu se descoperiseră încă materialele noi privitoare la cele-
lalte elemente care, reunite acum, creează o atmosferă
semantică mai complexă, susceptibilă de a pune mai bine
în lumină această familie lexicală.
Verbul scociorî este general în spaţiul dacoromân.
Deciurica este atestat numai local, în judeţul Nasăud.
Pentru eeretel etc. se admite în DA o relaţie cu r u t .
(o )6eret „ s t u f " care exprimă o nuanţă de sens apropiată,
deşi cirrus, în sensul colectiv, ar explica mai uşor deriva-
tul de mai sus. Dar îndoiala încă mai există pentru moment.
Mai sînt totuşi încă doi termeni care au, ca şi cirrus,
un sens colectiv, aceştia s î n t :
Gerime, atestat în Banat şi în Munţii Apuseni, cu
sensul de „plafon", deci „acoperiş", DA s.v. Aceasta se
1
N . Drăganu, î n D R II, p. 610 dă definiţia următoare pentru deciu-
rica, c u n o s c u t î n s a t u l său n a t a l (Zagra, jud. N ă s ă u d ) , , a desface f r u c t e l e
de p e creangă, cocean e t c . " : , , a deciurica creanga de p o a m e , grăunţele de
mălai de p e cocean". E l p r e s u p u n e greşit că s e n s u l originar era „ a desface
boabele pentru a le da prin s i t ă " , dar b o a b e l e de p o r u m b n u s e cern 1 A s t f e l ,
e t i m o l o g i a lui D . din lat. cribrum cade, căci î i l i p s e ş t e b a z a s e m a n t i c ă a
lucrului real.

.275
explică pentru că plafonul este făcut din scânduri sau din
stinghii peste care se aşază ramuri împletite de alun sau
de trestie acoperite cu lut, pentru a forma ceea ce se cheamă
cerime. Aici sufixul colectiv -ime (lat. -imen) este evident
(comp. desime, junime, mulţime, grăsime etc.). Alte două
v a r i a n t e : ceriniu, pronunţat cerin care conţine sufixul
-ineus ca şi în subiac., velletr. cerina „grosser Korb" REW.
î n Banat -n, care în alte regiuni a dispărut ca şi în limba
literară, s-a păstrat (comp. vine, lit. vie <vinea). Varianta
•cerin, s.n. a fost atrasă de cerin şi a pierdut pe -e final
Mai mult. Derivatul cerariu DA s.v. dovedeşte că
baza tuturor acestor cuvinte poate să fie un cer(r)-, adică
•eirrus, iar sensul de plafon făcut din ramuri, din trestie
etc. evocă acoperişurile caselor primitive şi mai ales ale
colibelor rustice, făcute din mănunchiuri de trestie, din
•crengi de copac, din paie aşezate deasupra construcţiei,
î n felul acesta acoperişul arată ca un plafon, ca o boltă,
ceea ce a dus la explicaţia din DA pe care nimic nu o justi-
fică şi care recurge la sîrb. cerjen „boltă deasupra vetrei".
Se întrezăreşte aici o umbră de coincidenţă, ca o îndepăr-
tată nuanţă semantică. Dar sufixele -ime, -in, -ar(iu) fac
derivaţia din cerjen încă mai imposibilă, astfel că trebuie
să o înlăturăm, cu atît mai mult cu cât accentul cuvîntului
sîrbesc cade pe prima silabă 2 .
î n ce priveşte ideea de „acoperiş", o regăsim identică
în logud. Mrra „Mit einem Dach von Baumzweigen
heschatteter Teii der Viehhiirde", Wagner, Bas lănăliche
Leben Barăiniens, pp. 112, 114, F E W s.v. iar în R E W
s.v. cuvîntul este tradus „pyramidenformiger Sehafstall".
Plafonul este încă desemnat în româneşte şi în alte limbi
romanice prin cer (lat. caelum) R E W s.v., care a putut avea
o analogie tangenţială cu formele de mai sus. Dar sistemul
de derivare nu ne permite să ne raportăm la caelum. însă

1
D u p ă rr, i u r m ă t o r a trebuit să fie î n a i n t e -(r)i-, dar î u r m a t de
v o c a l a p a l a t a l ă e s - a t r a n s f o r m a t uneori î n i, ca în uricios (pentru uricios <
urîl d i n *horrere, -ire), ca firimitură de la fărîmă şi in ceri A ca in ţirţiu de
la tirţiiu <ieriini <*lertianeus şi intie <întiie etc.
2
D e s i g u r , în v a s t u l material al unui dicţionar ca cel al A c a d e m i e i
R o m â n e , apropieri grăbite de a c e s t fel s l n t explicabile. D a r o revizie a unor
a r t i c o l e n u este m a i p u ţ i n necesară, p e b a z e l i n g v i s t i c e m a i largi. E s t e pro-
b a b i l c ă s e v a proceda la o n o u ă organizare a lucrărilor acestui dicţionar,
c o n f o r m cu m e t o d e l e l i n g v i s t i c e cele m a i noi şi fără să se neglijeze materialul
l e x i c a l d i n publicaţiile care n - a u f o s t încă folosite.

.276
•au este imposibil ea cer (caelum) să fi a v u t o influenţă
asupra fonetismului lui cerime, pe care Pascu, Suf. îl
derivă din cer (caelum).
Zona Banatului posedă, după cum se ştie, conserva-
ţiuni latine care îi sînt proprii, astfel încît consideraţiile
de mai sus par suficient fondate şi din punct de vedere
geografic.
Aşadar, acest caz dovedeşte că studiul unilateral al
unui fapt lingvistic nu duce adesea decît la concluzii ero-
nate (ca derivarea din forma sîrbească), în t i m p ce, dacă
avem în vedere mai multe elemente, nu riscăm să greşim.
Ajunşi la această verigă a reţelei de forme studiate, se
prezintă aici alt c u v î n t :
Ciorcliin, -e, -ă „grupare de flori sau de fructe la unele
plante, îndeosebi la viţa de vie, constînd din mai multe
flori sau boabe grupate pe acelaşi cotor" DA s.v. Această
definiţie este bună. Din punct de vedere al răspîndirii, se
poate afirma, după datele din DA si după constatările mele,
că termenul este cunoscut peste tot în Eomânia, ca sin-
gurul termen propriu pentru noţiunile cuprinse în definiţie,
cărora li se adaugă şi accepţiunea „flori care cresc în bu-
chet des", „buchet". Se regăseşte aici sensul latin esen-
ţial al lui cirrus „buchet de flori, fructe sau rămurele, de
plante textile etc." iar în dialectele din Italia meridională
sensul lui viticcio „cîrcel de la viţa de vie". Eohlfs, Diz.
s.v. cierm1.
Vitalitatea cuvîntului în dacoromână este dovedită
şi prin derivatele ciorchinuţă, -iţă, -aş, -oasă.
î n ce priveşte originea, DA nu face decît o aluzie la
o apropiere ca un cuvînt latin presupus *cireulina <circu-
lus, pe care îl susţine O. Densusianu în GS V, p. 177, bazîn-
du-se pe o formă zagar. corcello (<circellum?) cu sens
analog, citat de E E W 1839. Dar în ultima ediţie a dicţio-
narului său, M. Lixbke nu mai înregistrează acest exemplu,
.aşa încît, în lipsa altei analogii, nu mai este cazul să se

1
î n ce priveşte varietatea sufixelor care a u c o n t r i b u i t la î n m u l ţ i r e a
«cuvintelor din familia lui cirrus, e a se v e d e clar din e x e m p l e l e d a t e de R E W ,
c a şi din formele seriidei „ L o c k e n " , log. kirriolu, campid. cirroni „Last",
cirrai „ d i e R e b e n b e s c b n e i d e n " , burg. sorijo etc.
M e n ţ i o n ă m de a s e m e n e a şi forma dialectală franceză cerjon „poignfee
de l i n p e i g n e " F E W s. v. N u trebuie să u i t ă m n i c i că a scociorî este co-
s e m a n t i c c u a pieptăna, scărmăna, bate lina, cinepa etc. Se pot v e d e a î n
F E W şi a l t e derivate formate cu s u f i x e diferite.

.277
insiste asupra derivării ciorchin <*circulina. De altfel, forma
cea mai răspîndită şi mai cunoscută este ciorchin(e), mase.
Explicaţia ne-o oferă spaniola, unde există cerrejon
„cerro pequeno", or sensul central al lui cerro este „mano-
jo (de lino o canamo despues de rastrillado y limpio)" şi
este cosemantic cu rom. coamă (de cal, de deal) prin nuanţa
„cuello o pescuezo del animal, espinazo, lomo".
Formele spaniole şi române presupun un derivat lat.
*cerrieulus, sp. *cerrejo, de unde cerrejon, sau direct un
*cerric(u )lonem de la care ar rezulta în mod normal în
sp. cerrejon şi în rom. cer(e)chiune>*cerchiun>*ciur-
chiun > ciorchin (cu reducerea normală a lui -chiu- > chi,
ca în includo > *închiuă > închid), iar pentru ce-, cio-,
ciu-, Densusianu, o.c. menţionează exemplele ciureaşă (ci-
reaşă), ciurciuvea (cercevea), ciosvîrtă (cesvîrtă); vezi
şi exemplele pe care le-am dat mai sus.
Din ceea ce am spus, rezultă că cirrus are o vitalitate
atît de mare în limbile romanice occidentale, încît exis-
tenţa sa în română nu poate să surprindă, căci este vorba
de un termen care aparţine vieţii rustice. Dar forma de
bază cer fiind, cum am văzut, concurată de omonimele cer
(numele arborelui cerrus ) şi cer (caelum), s-a simţit nevoia
unui derivat distinct *, cerriculus, -onem, ca şi *soliculus >
soleil în franceză unde solem a suferit concurenţa omonime-
lor solus şi solum.
Eforturile noastre de a apropia la fiecare pas româna
de surorile sale neo-latine ne-au condus la explicaţia aces-
tui grup de cuvinte: cerime, ceriniu, cerar(iu), ciorchin,-e,
deciurica, scociorî şi scotoci, care pînă astăzi erau neexpli-
cate sau dăduseră loc la interpretări eronate.
Lat. elavus, clavellus, fr. elaveau, dacorom. înehiola,
desehiola, îneherba etc.
După datele pe care le-am cules personal, verbul dr.
închiola înseamnă „a monta, a îmbina cu grijă părţile
componente ale unei căruţe, ale unui scaun sau ale altui
obiect". Nu-l găsim atestat decît o dată într-un text lite-
rar, traducerea lui Othelo de Shakespeare a poetului
ÎTanu, publicată în „Convorbiri literare" XLVI, 1912,
p. 1223 : „Manfredo : Vasu-i bun ? — Cassio : Lucrat
de meşteri, tare bine, 'nchiolat" (Actul II).
Poetul a întîlnit acest cuvînt în regiunea sa de origine,
(jud. Muscel). Eu am întîlnit mai ales dăschiola, formă
dialectală din Muntenia „a (se) desface" (despre construcţii

.278
făcute mai ales din lemn), ,,a desface carnea de pe os prin
fierbere", „a fi f r î n t " (despre un om care a făcut o muncă
istovitoare sau care a fost bătut). In această ultimă accep-
ţiune, este sinonim cu a ăăsnoda „a rupe în bătaie" (pe
cineva).
Miezul semantic este deci „a desface, a dezarticula",
folosit atît la activ cît şi la reflexiv.
Aria sa, atît cît am p u t u t să constat pe teren, cuprinde
judeţele Ylaşca, Prahova, Dîmboviţa, Muscel şi Argeş.
Este probabil că se întinde şi peste aceste limite. î l găsim
în texte de folclor ca Rădulescu-Codin, Legende, tradiţii.
Buc., 1910, culese în Oltenia şi în Muscel, p. 112.
Lat. clavellus, diminutiv al lui clavus „cui", de unde
derivă verbul dr. se conservă în Italia, în Galia, în Catalonia
R E W 1977. I t . cMavello, fr. claveau etc. şi derivate verbale
sînt menţionate în F E W : v. bourg. clavellar „clouer",
v . prov. id. şi desclavellar „declouer" etc., aveyr. enclobela.
Yerbul există şi în italiană. î n rom., lat cuneus trăieşte
sub forma cui(u), aşa că, în mod logic, sinonimul său
clavellus nu era-necesar, dar acesta a dat naştere verbului
*in-clavellare sau *in-clovellare, *inclovulare „a întări, a
asambla, a uni cu ajutorul cuielor o construcţie de lemn"
şi negativul *dis clavellar e „a (se) desface, a (se) dezmem-
b r a " (despre o construcţie ale cărei încheieturi s-au slăbit
din cauza folosirii îndelungate, sau pentru că au fost smulse
cuiele, sau pentru că scîndurile s-au desfăcut. Prin exten-
siune s-a ajuns la „a desface carnea de pe os", „a slăbi
corpul unui om sau al unui animal printr-o zguduire
puternică".
Ţăranul român folosea înainte şi foloseşte încă şi
astăzi cuie de lemn, mai uşor de fabricat decît cele de fier
şi p e care le foloseşte la construirea caselor, la fabricarea
scaunelor şi a altor obiecte similare. Un cuvînt cu o valoare
semantică apropiată este îmbucarea „îmbinarea extremi-
tăţilor bîrnelor în colţul pereţilor, la casele din lemn".
De aceea se foloseşte expresia bîrne încheiate (v. familia
lat. clavis, -em în rom. la CDDE s.v. cheie, unde încheia
este explicat pornind de la lat. clavus „cui", de unde indu-
rare „a bate în cuie", dar pentru care se trimite şi la con-
clavatus „închis cu aceeaşi.cheie"). Este evident că, sensul
şi operaţiile fiind analoage, s-a produs o confuzie între
derivatele din clavis şi clavus. Dar, pentru rom. închiola,
dăschiola, nu putem să pornim decît de la clavellus sau

.279
 *clamlus, *clovulus (cf. it. chiodo, cu o, v. it. chiovo <*clo-
vus, Rohlfs, Big., s.v.) nu numai din cauza sensului, d a r
şi pentru că el reprezintă baza cerută şi de celelalte limbii
romanice pentru derivate cu valoare semantică apropiata-
de cea a cuvîntului nostru.
In- şi dis- elav(e)llare, -clov(u)la,re {<*clavulare)
s-au dezvoltat normal în felul următor : în-, dăs- chiăuăla,
-chiola, ca desjghieura, dâjghiora, ghiora < l a t . gldbrarc
(v. acesta mai departe), ca *clavatoria> (Motoare etc.
Dacă plecăm de la *in-clav(u )lare (din clavulus pt. cla-
vellus), situaţia este analoagă cu cea din gliieura — ghiuora
iar dacă baza a fost *clovulare (de la *clovus < clavusT
cum o cere it. dial. chiovo) se ajunge la u n rezultat identic.
A din silaba iniţială a p u t u t să se transforme în o sub-
influenţa labialei v si în *in-cla.vellare (comp. mai sus aveyr.
enclobela) de unde, prin fazele Hn-chieuăla s-a ajuns"la
(»-eMeola> înehiola (comp. cubitum> cot, bubalus> bvăr
>buor, nubilum> miâr>nnor>nour, nor. Şi natural,
glabrare>gMe-uora, ghi-ora).
î n limbile romanice menţionate există şi derivate
verbale din clavus şi clavellus : v. campid. clabarse R E W
1984, arom. încViare, dr. încheia, dedus în CDDE din
clarus (>inclamre) şi influenţat de clieie.
Incochela este alt derivat de la *clavellare, format cu
prefixul con- şi al cărui sens este analog eu cel al lui înehiola,.
dar cu transformarea lui chio- în che- {*încochiola > înco-
chela), datorată şi aceasta apropierii cu cheie, încheia-
Am întîlnit acest termen în jud. Braşov. î n ce priveşte
compunerea cu con-, v. lat. conclavare şi R E W 2116.
Desigur, temele latine, ramificaţiile lor şi dezvoltarea
lor au dat naştere la inovaţii care trebuie studiate şi prin
prisma geografiei lingvistice, în domeniul limbii române.
Apropierile, contaminările formelor care circulă în diferite
regiuni dialectale produc în română, în familia lui clavellv fr
şi unele rezultate datorate acestor fuziuni.
î n felul acesta, a se dăschioca (pers. 3 prez. dăschioacă Jr
din regiunea Săcelelor, jud Braşov, care aparţinea altădată-
(astăzi mult mai puţin) graiului păstoresc, are sensul de
„a se dăschiola" (carnea de pe oase) şi provine din desghi-
oca (<*dis-glubicare, CDDE s.v.) pe care imaginea de „a
curăţa coaja de pe nuci" 1-a apropiat de „a desface carnea de
pe os". Apoi, a se înciocăla, -ola, cosemantic şi el al lui în-
ehiola — dăschiola a fost calchiat după subst. ciolan sau

.280
m a i tîrziu după ciocan, ciucălău, (de porumb). Spunem mai
tîrziu, pentru eă porumbul nu are la noi decît două sute de
a n i vechime, astfel că acest cuvînt n-a putut să influenţeze
viaţa lui ăăscliiola şi închiola. Se spune de altfel şi „a tunde
pe cineva ciocan'', adică a-i tăia părul în aşa fel încît capul
<ă-i îămînă gol ca un ciocan (Muntenia) sau ca un cocean
(de porumb); imaginea se apropie deci de cea conţinută
•de desciocăla. Negativul a desciocăla şi deciocăla prezintă
aceeaşi contaminare.
Au putut fi contaminate sM de încochela şi închiotora,
înciotora (de la chiotoare, cu chi-ts, CDDE 326). E posibil
ca înciocăla, dăsciocăla să se fi apropiat de primele în cursul
unei faze fonetice dăs-chiochela, în-cMocăla, pronunţat
cM-ts, ca în Weie — cheie, în Transilvania şi în Moldova
unde există o puternică palatalizare.
De aceea etimologia, cu metoda sa de ecuaţie consti-
tuită pe baza unei asemănări îndepărtate cu magh. csuklo,
•e pornită pe o cale greşită, dat fiind mai ales că îneiocâla
există mai ales în regiunea de la Carpaţi la Dunăre şi nu
în Transilvania. Cuvîntul magh. ar fi dat în rom. ciuclău
(cf. rendegleu <magli. vendeglo, cetlău <magh. csatlo etc.)
iar verbul ar fi fost *ciuclâi, *ciuclui, ca alte verbe venite
•din maghiară (bănui, îngădui etc.) şi nu u n verb de conj.
I ca îneiocâla şi dăsciocăla (cu prefixele lat. în- şi ăâs-).
Nu putem să studiem aici în detaliu răspîndirea geografică
a formelor. Dar într-o oarecare măsură, acestea pot fi
găsite în DA s.v. şi în alte lucrări 1 .
Dar în sfera semantică despre care am vorbit şi în
cea a contactelor dintre cuvinte, despre care Gillieron şi
alţii au dat atîtea exemple interesante, intră şi dr. închierba,
vb. de conj. I, cu varianta închelba, care este secundară şi
raiă, cum am constatat personal în Oltenia şi Muntenia şi
cum o arată clar atestările din DA s.v. Sensul se apiopie
<le cel al lui închiola şi încheia, în expresii ca a (se ) încherba
o horă, a încherba un car, ca închiola. Varianta închiorba
* (Banat, Oltenia) şi faptul că o parte a ariei cuvîntului se

1
V . sensurile şi răspindirea lui inciocăla i n D R X / 2 , p. 3 0 9 ş . u .
•unde Al. P r o c o p o v i e i a Încercat să-1 explice p l e c î n d de la m a g h . csuklo,
-dar lără să arate dezvoltarea formală şi m a i ales s i t u a ţ i a suf. m a g h . -ău.
••Ciucălău Însuşi pare m a i degrabă d e r i v a t de la ciuc(l)ălău (sl. cokov), cu
s u f . -lăa, ca câcălău, hondrălăa, fălălâu, cosalău ( c i m p de cosit) ; T i k t i n
s. v . 11 leagă de slrb. cokov „ a b g e k o r n t e r Maiskolben", care, a d ă u g ă m noi,
a r fi d e v e n i t *ciucău şi apoi, t o t cu suf. -lău> ciucălău.

.281
 suprapune cu cea a lui ÎncMola ne aiată că este v o i t a de o
contaminare cu iarbă ( < l a t . herba ) oaie are şi în lat. deri-
vate verbale herbescere, herbare „a se acoperi cu iarbă"
(comp. cîmp încheiat cu iarbă, în cronici, cf. 1)A s.v. încheia).
î n dr. avem şi vb. înierba ,,a arunca în apă foi dintr-un
soi de iarbă care ameţeşte peştii şi îi face să plutească la
suprafaţa apei, astfel că pot fi prinşi cu uşurinţă".
Mai există şi altă expresie obişnuită „a ne încheia
codrul cu frunze, a înverzi peste t o t " , care se foloseşte şi
despre cîmp care se acoperă cu iarbă sau cu grîu verde.
Apoi, a se încheia cu iarbă sau a strînge iarbă au dus la
contaminarea încMola -f iarbă (sau înierba), de unde
închierba şi închiorba, cu chio- de la ÎncMola, de la care s-a
propagat l în varianta închelba, în timp ce ulterior termi-
naţia -iola a dat naştere formelor încherbăla şi prin metate-
ză închelbăra. Nu este necesar să ne gîndim la lat. herbu-
Inre (v. E E W 4110, herbulatus „mit Pfiânzchen versehen").
In viaţa de la ţară, strîngerea ierbii, a finului este o ocu-
paţie naturală. Aceasta explică sensul foarte viu al cuvîn-
tului „a agonisi ceva" (nu fără greutate, puţin cîte puţin,
dar în cantitate mare, cum îl găsim la G-olescu, DA s.v.).
E uşor de înţeles că alături de închiola, v b . încheia
(comp. codru, cîmp încheiat) a influenţat viaţa lui închierba,
ceea ce a dat naştere formei încheibăra. î n afara celor men-
ţionate în DA, amintim ce spune Ciauşanu (Culegere de
folclor din Vîlcea, glosar, s.v. încheia: cîmpul încheiat cu
iarbă, citat din Cronica lui Gheorgaki). Această expresie
este deosebit de edificatoare şi pune punctul final acestei
probleme l .
î n CDDE 798, 799, se înregistrează şi ierba, ,,a t r a t a
un animal bolnav cu rădăcină de spînz" < l a t . herbare şi
înierba, cu acelaşi sens < l a t . inherbare. Aceasta ar dovedi
că lat. in-herbare s-a păstrat şi în Dacia, în mod indepen-
dent, alături de iarbă <herba.

1
P r o v e n i e n ţ a indicată în D A (după Puşcariu, D R IV, p. 7 1 0 — 7 2 0 )
din lat. calva, calvaria „ c r a n i u " nu explică pe chier-, chior-, iar sensul for-
melor l a t i n e n u găseşte sprijin nicăieri. Eroarea constă din a porni de ia o
variantă rară, închelba, sugerată de etimologie, eroare obişnuită a lexico-
grafilor (v. de ex. cazul argea p e care l - a m s e m n a l a t în D R X / 2 , p. 400 ş.u.).
D e alltel, in D A forma cu rb este atestată de 14 ori, in t i m p ce închelba
este n u m a i de 3 ori. E u , repet, n - a m i n t î l n i t în Muntenia şi Oltenia decît
forma cu rb. Colegul m e u Şt. B e z d e c h i , originar din Muntenia, nu c u n o a ş t e
decît forma închierba.

.282
 Mai departe, a înierba peşti ,,a prinde peştii cu iarbă"
(Banat) DA s.v. poate să conducă şi la sensul mai larg ,,a-şi
procura, a cîştiga ceva". Varianta îneherbăla ne sugerează
ideea taxei pe care o plătesc ciobanii, ierbăritul (pentru
păşune) şi nu este imposibil ca expresia „a încherba ceva
b a n i " să fi fost folosită şi în legătură cu plata taxei pentru
pă-mnat.
Dacă studiem situaţia cuvîntului iarbă în rom.
putem întrevedea posibilitatea ca el să fi fost folosit pen-
tru a exprima ideea de ,,a înjgheba, a încherba" în cazuri
ca acestea : „pentru ca să-i fie culcuşul mai moale, a
acoperit pămîntul cu iarbă uscată" (comp. a înjgheba.un
p a t , u n culcuş); ,,a căuta ceva ca pe iarba de leac",
DA s.v. iarbă.
Folosind căile largi ale etimologiei, putem înlătura
altă explicaţie care nu se sprijină pe nici o realitate :
A se încăibăra, sinonim cu încăiera, acesta din urină
provenind din lat. caja ,,bîtă de cioban" <*incajulare (pe
care l-am explicat în D E VI, iar Densusianu în GS VII,
p. 76); cît despre primul, el 1-a absorbit pe iarbă. Ar fi
vorba deci de încăierarea, de lupta pe care o poartă ciobanii
între ei sau împotriva proprietarilor de pă uni. Este unul
din asjjectele cele mai cunoscute din viaţa noastiă rurală.
De aceea este posibil ca a se încăiera să fi fost conta-
minat şi de îngăiba, -ăra <*in-caveare, D E IV, p. 954. U n
lat. *in-caveolare ,,a închide într-o cuşcă" (DA s.v. şi
D E I I I , p. 672) mi se pare îndepărtat ca sens, iar u n derivat
din eavus (comp. gaură <mcula, găun <caveonem, CDDE
s.v.) cere un g- si nu u n o-. Vb. (în)găibăra „a se a g ă ţ a "
etc., trebuie să fie studiat în altă direcţie, în legătură cu
îngăiba „a îmbuca două bîrne la extremităţi etc." prin
crestăturile (muşcăturile) făcute în acest scop. Vine din
lat. *ineaveare (<cavare) care dă normal în rom. îngăiba,
(la fel ca scabia> zgaibă etc.). Am întîlnit adesea verbul
menţionat în regiunea de răsărit a graiului moldovenesc.
E l a fost redus într-o zonă restrînsă prin concurenţa cu
înjgheba (cu sensul propriu ,,a uni bîrnele prin crestăturile
făcute la extremităţi cu scopul de a putea fi îmbucate").
Deci a se încăibăra, a îngăibăra apar ca un amestec
din îngăiba a d a p t a t la încăiera prin nuanţa de sens ,,a se
apuca, într-o luptă corp la corp, ca bîrnele îmbinate una
într-alta 1 1 . Forma mai lungă, încăibăra, a devenit îngăibăra.

.283
 Cuvîntul propus *incaveolare ar da în mod normal în
rom. Hngăibura, cum se observă de altfel în D E l.cv,
dar trebuie să adăugăm că la noi caveola nu s-a păstrat.
Cum îngăiba există, ipoteza susmenţionată cade de la
sine, înlăturînd o etimologie forţată şi obligîndu-ne să ne
îndreptăm privirile spre surse interioare, spre fapte vil
ale limbii vorbite 1 .
Lat. cos, eotem, *eoteus, dacorom. scut, abruzz,
kottse, port. eodăo.
Cuvîntul rom., care se foloseşte mai ales la plural, îni
formele scuti, scuturi, desemnează conurile de glieaţă care
atîrnă uneori ca nişte stalactite de-a lungul streşinilor sau
de crengile copacilor. Ele se formează iarna, prin scurgerea
apei provenite de la zăpada de pe acoperiş, care topindu-se
încetul eu încetul, cînd îngheaţă dă naştere acestor cris-
talizări. Există două sinonime pentru această noţiune -
sloi, pl. sloi şi sloiuri şi scuţ, pl. sculi şi scuturi. Termenul
care ne interesează aici este atestat, după datele pe care
le avem, în Muntenia (Muscel, Dîmboviţa) şi în judeţele
Sibiu, Făgăraş, Braşov şi pe versantul nordic al Carpaţilor
Meridionali. Această arie formează o zonă rotunjită, uni-
t a r ă . E u l-am auzit şi în regiunea Dunării (jud. Ialomiţa),,
u n d e desigur a fost adus de păstorii care toamna coboară
de la m u n t e pentru a ierna cu turmele în valea Dunării.
P r i m ă v a r a , cînd stratul de gheaţă care acoperă Dunărea
începe a se crăpa şi sloiurile plutesc pe apă, păstorii, şi
după ei locuitorii din regiune, spun că Dunărea poartă
scuti. î n limba literară se spune că „Dunărea poartă
sloiuri" 2 .
Originea dr. scuti poate fi lămurită prin forma din
Abrnzzi, care derivă din cos, cotem „cute, piatră de ascuţit'"
care s-a păstrat, cu numeroase derivate, în aproape toate
limbile romanice, E E W 3 2275, 2284, 2288. î n dr. avem
cuie (în Transilvania), alături de sinonimul gresie (în partea
de sud a ţării), probabil autohton. Aromâna îl are de ase-
menea pe cute.
Morfologia ne oferă o dovadă pentru *coteus în abruzz.
Ttottse, al cărui sens, legat de ideea de „ascuţit", este de
„Schneide des Easiermessers", E E W 3 s.v.
1
Cf. şi cele s p u s e de L, Spitzer despre a c e a s t ă p r o b l e m ă în D R
p. 654 ş.u.
2
Cf. C A D E . Celelalte date a u f o s t culese de m i n e .

.284
 Semantica vine în sprijinul imaginii de „sloi" în
corsicană, unde Icodru, derivat din cos, cotem înseamnă
„gheaţă", cum a arătat Salvioni (v. EEW, 1. c.). î n port.,
codăo ( < l a t . *cotulus) are exact accepţiuneade „Eisscholle",
la fel ca rom. scut, E E W 2288, amîndouă plecînd desigur d e
la imaginea unei stalactite de gheaţă cu forma şi sensul
de „cristal dur ca o gresie (de ascuţit)".
Nu mai rămîne de explicat decît partea fonetică. Aici
u pentru lat. o arată aceeaşi transformare ca în cute (lat.
cotem). î n ceea ce priveşte pe s de la scuţ, el provine fie
din verbul (a)scuţi ( < l a t . *ex-acutire) fie mai degrabă
din sinonimul sloi de origine slavă, dar astăzi mult mai
răspîndit decît scuţ. Acesta din urmă a p u t u t să se apropie
şi de rom. stur (dat. -gr. stylus ) CADE s.v.
î n ce priveşte trecerea o > u, vezi mai sus capitolul
relativ la această chestiune.
Lat. esea, seintilla în română şi în celelalte limbi ro-
manice. Lucrul şi cuvîntul : rom. a seăpăra
Am insistat în multe studii de-ale mele asupra metodei
care consistă în studierea istoriei unui cuvînt în legătură
cu „lucrul", străduindm-mă să îi dau o perspectivă cît mai
largă. „Lucrul" nu este numai o noţiune izolată, o idee le-
gată de un obiect, ci trebuie înţeles ca o lucrare, o acti-
vitate, o ocupaţie, mai ales ţărănească. Este vorba deci
de a observa fără încetare viaţa reală, fie viaţa concretă,
fie cea reprezentată prin expresii abstracte, legate de idei.
dar pe care nu le putem explica în majoritatea cazurilor
decit recurgînd la u n punct de plecare concret. Astfel se
pune problema pentru termenii pe care îi vom studia aici.
Seintilla s-a conservat în întreg domeniul limbilor
romanice, dar în mai multe cazuri el a suferit o evoluţie
care se explică printr-o simplă metateză : fr. etincelle,
sard. istinUdăa ete., E E W 7720 şi 7721, scintillare, fr.
etinceller etc.
Pentru moment este imposibil să ştim dacă metateza
s-a produs, în limbile romanice, ca u n fenomen pe care îl
vom numi de tehnică fonetică sau dacă ea e datorată con-
taminării cu u n alt cuvînt (ex. estinguere, pentru că seîn-
teia se stinge repede, cum se vede din ghicitoarea românească
uite-o nu e !).
Dr. schitele, arom. schUeaVe, la fel ca alb. shkendi(je)
au suferit în silaba iniţială o transformare care nu poate

.285
fi explicată prin intervenţia lui excandere (Puşcariu., Ety m.
Wb. s.v.) (cum observă şi M. Liibke, l. c.), pentru ^că acest
verb n-a lăsat urme în romanitatea orientală iar sensurile
latineşti şi romanice sînt foarte îndepărtate de cel al for-
melor româneşti.
Astfel, o scurtă întoarcere la realitatea lucrului se
impune aici.
Acum patruzeci sau cincizeci de ani, nu se foloseau
la ţară chibrituri pentru a aprinde focul. Ciobanii mai
ales foloseau şi folosesc încă în zilele noastre amnarul,
iasca şi cremenea (termen slav). Lovind amnarul de cre-
mene, se produc scîntei care cad pe iască şi o aprind. O
dată iasca aprinsă, ciobanii o înfăşoară într-un mănunchi
de iarbă subţire, uscată (păiş, de la pai < l a t . palea), pe
care o poartă, iarna sau pe timp ploios, în sîn, în căciulă
sau în alt loc ferit. Ciobanul agită, pentru a-1 aprinde,
mănunchiul de paie cu iasca în care mocneşte focul şi îl
aşază într-o grămadă de crenguţe care se aprind la rîndul
lor, pentru a face un foc mare.
Acest obicei zilnic, vechi de sute de ani a fixat în
mintea subiectului vorbitor cuvîntul esca (rom. iască <
lat. esca) alături de scintilla, pentru a da naştere verbului
iterativ *scintillare + esca, (e)scantilliare, care dă în mod
normal scînteia şi subst. seînteie (fie ca postverbal, fie nu-
mai prin influenţa exercitată de primitivul scintilla asu-
p r a verbului).
Am auzit în Transilvania şi scînteauă, care după formă
ar veni dintr-un *escantilla; dar din punct de vedere is-
toric, cum o dovedeşte forma arom., nu putem admite
această explicaţie şi scînteauă este o simplă transfiguraţie
dialectală transilvăneană, după modelul formelor terminate
ţa sg. în -eauă, pl. în -eie, care este un sufix maghiar (comp.
lepedeu, lepedeauă etc.).
Această prezentare a unui colţ din civilizaţia noastră
populară şi mai ales pastorală ne duce la explicaţia altui
termen, care se leagă şi el de noţiunea de a aprinde iasca
şi de mijloacele folosite pentru aceasta : a scâpăra.
A fost imposibil pînă a c u m 1 să se explice acest cuvînt.
Am văzut în ce consistă scăpărarea sau scăpăratul şi mi esta
1
T i k t i n îl apropie de f o r m a alb. shk"rep, fără să ajungă a v e d e a istoria
c u v î n t u l u i , deoarece crede că e posibil să-1 lege de lat. caperare, propunere
respinsă de R E W 1624 a. p e n t r u m o t i v e de s e m a n t i c ă .

.286
nici o îndoială că prima parte a verbului conţine pe acelaşi
esca datorită căruia se produc scînteile (comp. a aprinde <
aăprefhe)ndere). Bămîne să se descopere care este verbul
care poate constitui a doua parte a lui scăpara, căci tre-
buie să fie un verb cu sensul de „a aprinde iasca", un sino-
nim al lui „aprinde" într-un sens mai restrîns, mai special^
desemnînd faptul de a provoca un început de ardere în
iască, cu care se aprinde focul.
Termenii lat. pentru „foc" : rom. foc, de la focus, la
început „vatră", apoi „foc"; ineendere a evoluat ea sens,
astfel că în rom. încinde, încinge înseamnă „a intensifica
focul, căldura" : se încinge focul înseamnă că focul devine
mai intens, la fel cum se spune se încinge despre porumb,
faină şi chiar despre fînul incomplet uscat, gunoiul umed
care fermentează (v. sensul verbului în DA s.v.). Ignis
nu s-a păstrat în nici o limbă romanică. Pentru ideea de
„a aprinde" avem inovaţii ca *alluminare> fr. allumer,
(accendere), apprehendere, *f>iUiare, vivescere, E E W s.v.
Era nevoie deci de un termen diferenţiat pentru a
desemna arta de a aprinde focul cu amnarul. Această
necesitate lingvistică a dus probabil la adoptarea unui
element v.gr. din Italia meridională, răspîndit de meşterii
care fabricau amnare (rom. amnar este explicat de la ad,
manuale, CDDE s.v. mînă).
Întîlnim o formă corespunzătoare celei româneşti şi
cu sens adecvat pentru acţiunea despre care este vorba,
în v. gr. 7 t i ) p , - u p o ţ „foc" şi la figurat „fulger", „trăsnet"
(în rom. scapără se foloseşte şi pentru fulgeră), nu pi „Fe-
uerstate, Feuermasse" trăieşte şi astăzi în dialectele gre-
ceşti din Italia meridională, Rohlfs,Gras., de unde, cum am
a r ă t a t în alte studii (citate), au venit elementele v.gr. în
română. Sensul formelor greceşti din Italia meridională
e s t e : „Gluthitze des Backofens, Hitze, die vom Backo-
fen ausstrahlt"; în dial. regg. piroyari „riverberare", în
catanţ. piryari „essere preso dai riverbero della f i a m m a "
şi în altele „flammern, flachern", Rohlfs, o.c. Cel v.gr.,
care duce la un lat. vulg. pyrare este „a aprinde" şi la
pasiv „a lua foc".
Cuvîntul v.gr. s-a păstrat şi în Galiaînregimiea'Marsiliei,
cum a arătat Wartburg în Evolution et structure de la l.
fr., p. 10. î n această regiune, cîteva cuvinte provenind din
coloniile greceşti sînt încă vii şi astăzi.^Unele aparţin limba-

.287
jului navigatorilor. Printre acestea se află etnpurar „atti-
ser", din v. gr. pyr „foc". Autorul crede, pe drept cuvînt,
că acest element s-a p ă s t r a t probabil ca termen relativ ia
semnalele maritime, ceea ce poate fi susţinut si pentru
zona Adriaticii.
Deci, un compus esca + pyr ave explică în mod normal
rom. seăpăra „a aprinde i a s c a " (cu scînteile produse
bătînd amnarul de cremene). î n rom. y grec aton devine
e (prin lat. vulg. i), adică scape rare şi prin trecerea lui e
la ă după labială, se obţine în dr. seăpăra (cf. pihis > păr,
gr. tymania > tămîie, genune <gyro, -onem etc.).
î n forma prov., u pt. v.gr. y se explică prin faptul că
ferm crud a întrat în Galia într-o epocă veche, î.e.n. Se
ştie că în lat. vulg. gr. y era redat prin u, e, i şi i.
Aromâna ne oferă dovada cronologiei fonetice prin
trecerea caracteristică acestui dialect a lui e aton lat. la
i : ascăpir, ascăpiră, ascăpirare (comp. *excapitarc > arom.
(a)scăpitare, dr. scăpata, excai minare > arom. scărînmare,
dr. scărmăna etc., CDDE s.v.).
î n ce priveşte contaminarea si amestecul formelor
greceşti cu cele latine, lucrul se explică atunci cînd e vorba
de regiuni de contact între două limbi. Wartburg, 1. c. da
şi el exemple care se bazează pe acest principiu. într-ade-
văr, prin simpla observare a documentelor şi a instru-
mentelor civilizaţiei populare, a etnografiei şi în confor-
mitate cu normele limbii române, interesanta istorie a
lui seăpăra se lămureşte.
O altă dovadă pe care o putem oferi despre naşterea
unui verb compus cu esca este sp. escamujar „cortar o
entresacar las ramas de u n arbol", escamujo „rama o vara
de olivo que se escamuja". B. Menendez Pidal îl derivă
în mod ingenios din lat. *esca-mutilare (cu grupul -tl-
-cl- trecut normal la j ) , analizîndu-1 în felul u r m ă t o r :
„esca, cebo del fuego, yesca, desperdicios de los arboles".
E s t e vorba deci de emondaj, tăierea ramurilor nefolosi-
toare, a celor uscate, curăţirea ciupercilor şi a nodurilor,
deci a părţilor inutile („desperdicios"). Se ştie că ciuper-
cile culese de pe arbori servesc pentru a prepara iasca.
Din punct de vedere semantic, escamujar este un cores-
pondent al lui ăe-ramare E E W 2578, care de la imaginea
de a tăia, „a face să cadă ramurile copacilor" a ajuns în
rom. la sensul mai larg „a dărîma, a face să cadă" (o casă
sau un arbore).

.288
 La fel ca şi lai, seăpăra face parte, atît din punct de
vedere istoric cît şi geografic, din seria celor mai vechi ele-
mente greceşti răspîndite în domeniul oriental al romani-
tăţii, înaintea cuceririi Daciei, căci aceste două cuvinte s-au
păstrat în albaneză (ultimul sub forma sVkrep), în arom.
şi în dacorom., deci în întreaga arie a acestui domeniu.
Considerarea concretă a „lucrului", cît şi dezvoltarea
normală a fonetismului acestor două cuvinte demonstrează
în mod evident că originea lor este cea pe care am indicat-o
şi oferă dovezi certe, chiar şi pentru cei care pînă acum
n-au fost pe deplin convinşi, despre realitatea şi valoarea
elementelor v.gr. în romanitatea orientală.
Lat. Iimus, vulg. *f6mus în Iberia, în Galia şi în dial.
arom. h'iamă etc.
Aceste linii laterale exterioare prezintă un caz de con-
cordanţă care nu există în dacoromână.
Formele romanice pornesc, se ştie, de la lat. vulg.
*femus, care îl datorează pe e lui stereus, cu acelaşi sens şi
care există în dr. stere, şi în sp., port. şi it., E E W 8245.
î n arom. Vama şi Vamătâ a u l a bază un neutru pl.
*fema şi *femita, care au devenit fem. sg. şi care trăiesc
astăzi în expresia nâheamă, niheamătă adv. şi adj. „puţin,
un pic", Dalametra, s.v. unde se transcrie hea- < l a t .
fe- (cf. hearbiri <fervere, id. ibid etc.).
Aceste cuvinte au sensul restrîns, dar explicabil,
„lucru fără importanţă, fără valoare", „rămăşiţe", la
fel ca rom. pai, fr. brin, fr. fStu, sp. ostugo „nichts" <
festuea „Strohhalm", E E W 3268.
Capidan, în lucrarea sa Aromânii, p.238 şi 301 dă şi
variantele nă&eamâ (rar folosită), dar citează ca mai frec-
vente năVamă, năVeamătă, nîVeamă şi năVamtă, aceasta
din urmă rară. Dar se întîlnesc şi faze primitive — care
nu sînt prescurtări — Vam (care desigur îl înlocuieşte
pe Vamă, pierzînd pe ă în frază) şi Cearnă.
î n formele unde /;, este înlocuit prin 0- avem de-a face
cu o particularitate dialectală „de origine greacă sau
albaneză" (Capidan l.c.) şi fără îndoială forma primitivă
(care este şi cea mai frecventă) se păstrează în năVamă
cu fe- palatalizat > V (*fema> Vamă, Varntă < *femită,
ca în sp. hienda, fr. fiente etc. E E W s.v.) iar nă- este lat.
una, arom. una şi nă (nă casă „o casă", Dalametra).

.289
19 — C. S48
 De altfel atracţia pronunţării hea-hia în năVeamă se
observă şi in alte cazuri, ea s-hiarbă — să fiarbă, Havră <
febris, Capidan, o. o.
Aceste constatări arată clar că originea formelor arom-
eşte lat. *femus, -ita şi mi, cum s-a crezut infima, care se
apropie ca sens de năVamă, dar din punct'de, vedere al
formei ar fi dat 111 mod normal Hnfemă, infimă ele. iar
în poziţie atonă, în frază, s-ar fi redus la o formă pe cai•<;
n-o putem reconstrui pentru că termenii de comparaţie
ne lipsesc (poate *'nfimă, *'nfem(ă), poate, chiar *'nfeâm
(ă)), dar infima trebuie să fie înlăturat din discuţie
pentru alt motiv încă : pentru că nu s-a păstr at în celelalte
limbi romanice şi mai ales pentru că năh'amtă arc ca bază-
sigură *femita, păstrată în domeniul occidental al limbilor
romanice; cît despre, / -f e închis nu îl întîlni m nicăiei i
transformat în //,' (cf. fcămin, freamin <feminus); forma
lieamin este locală şi nu generală, Oapidan, o.c., p. 301 \
Pe de altă parte nu putem să explicăm nici căderea
prefixului in-, analizat ca lat. una> arom. ună, nă.
Î11 dr. rolul semantic al lui fimus a fost preluat de
forma cosemantică v.sl. gnoj „fumier", care înseamnă şi
„gunoi", „fir de praf", „bucăţică de p a i " sau de orice
altceva care se aşază pe haine, cade în lichide, intră în
ochi etc., DA s.v.
Dacă judecăm situaţia geografică a concordanţelor
pe arii laterale şi dacă ţinem seama de faptul că urmaşul
lui fimus — *femus nu se găseşte în orient decît în zona
macedoromână, ajungem la concluzia că avem de-a face
cu o fază anterioară celei în care a fost colonizată Dacia.
O presupunere naturală, dar gratuită, care s-ar putea
face este c & fimus 11-a existat în Dacia, dar realitatea actuală,
nu poate duce la această concluzie. După părerea noastră,
dialectul arom. reprezintă vestigiile vechiului grai latin
sud-dunărean — care îşi are originea în sec. I I î.e.n., cînd
au început primele cuceriri romane. Şi tot în acest sens
trebuie să stabilim diferenţa precisă între conservaţiuni
şi inovaţii de o parte şi de alta, la aromâni şi la dacoromâni.
Aceasta va permite să strîngem argumente noi pentru a
diferenţia în timp şi spaţiu cele două graiuri, între care
1
P e n t r u (nă)hiamă < infima v. GS I, p. 329, dar p u t e m să n u l u ă m
în seamă păstrarea accentului î n formele analoagc : intima <neapol ândema,
abruzz. Urnite, r o m a g n . emda etc. R E W 4 5 0 3 ; indice < m a r c h . ennici, i t
endice, ibid. 4 3 7 2 ; impetus> v. fr. a ente, „ R o m a n i a " , X X I X , p. 2 6 2 etc.

.290
grupul — despre care am vorbit în altă parte — de 400
de cuvinte latine care nn se găsesc decît în dacorom. for-
mează o graniţă greu de suprimat 1 . Dimpotrivă, sîntem
din ce în ce mai mult convinşi că Dacia a fost un cîmp de
activitate pentru anumite elemente latine care n-au cir-
culat, sau n-au avut timpul necesar pentru a se stabili,
îÎI sudul Dunării. Dacia este, din punct de vedere istoric, o
arie posterioară chiar dacă găsim stadii mai vechi (ante-
rioare) ale latinei decît în alte regiuni, aşa cum se arată
în cunoscutele studii ale lui M. Bartoli, acest mare lingvist
a cărui pierdere este încă dureros resimţită.
Lat. flaceus, flaecerc etc. în limbile romanice şi în
română a (se) fleei
Flaccus si flaccidus adj. trăiesc în Italia, Galia si
Ihcria, R E W 3 ' 3342, 3343, păstrînd sensul din latină.
î n dacorom. (Transilvania, Banat) avem a fleei „a
strivi (fructe, carne) pînă se transformă într-o masă moale",
î n regiunea Hunedoarei am auzit şi a fleci capul (cuiva)
,,a-i zdrobi creierii". Verbul rom. continuă pe lat. flaccere
sau este derivat din flaccus, aşa cum se întîlnesc cazuri
în v. fr., R E W l.c. Schimbarea lui a în e este datorată
contaminării cu flexus, de unde vine şi a cofleşi (<*con-
flexire) „a deveni moale de tot, a-şi pierde consistenţa"
(despre fructe, pepeni cînd sînt prea copţi şi încep să
putrezească). Dezvoltarea a > e a putut să se producă şi în
cursul conjugării, fleceşte, fleeea (imperfect), ca in farmăc,
farmece, fermece; blăstema — blestema, făreca—fereca (<fa-
bricare ), trămete — trimete (<transmîttere) etc. Prin schimb
de sufix, s-a format a sefleciui (despre fructe prea coapte) şi
flecuis.
î n jud. Năsăud avem a se scofîlci, care se foloseşte tot
în legătură cu fructele : nu strînge prea tare poama că se
1
V. G. Giuglea, Ural/e Schichten u. Enlwickl. in der Str. d. dakor. Spr.
Sibiu, 1944, p. 114 ş.u. Vezi şi opinia contrară a lui Capidan despre i m p o r -
tanţa acestor 400 de c u v i n t e (LL III, 1946, p. 322 ş.u.).
A c e a s t ă diferenţiere s - a m a i m ă r i t iucă prin f a p t u l că î n arom. e x i s t ă
un n u m ă r de e l e m e n t e l a t i n e care n u se găsesc î n dacorom. A l ă t u r i de cele
400 deja m e n ţ i o n a t e , voi arăta cu altă ocazie u n nou grup de o valoare
echivalentă. Trebuie desigur să ţ i n e m s e a m a şi de diferenţele fonetice cu-
n o s c u t e (arom. te, ţi, dze, dzi p e n t r u dr. ce, ci, ge, gi şi a + n > ăn pt. dr.
î n ) şi diferenţele morfologice ( m a i p u ţ i n e ) . P o t f i găsite la Capidan, dar
trebuie analizate i n a m ă n u n t , prin p r i s m a geografiei l i n g v i s t i c e şi a valori-
lor culturale şi etnografice.
2
V . t o a t e formele citate î n D A s. v .

.291
scofîlceşte1. î n alte regiuni se întîlneşte varianta a se sco-
fălci, despre cineva care a slăbit, al cărui obraz este tras,
zbîrcit. Aici este evidentă intervenţia lui falcă, fălci,
pentru că un obraz scofîlcit pune în evidenţă fălcile care
sînt cu atît mai evidente, cu cît obrajii sînt mai slabi.
Întîlnirea cazurilor enumerate mai sus, urmînd diverse
linii geografice şi în consecinţă încrucişările, au dat naş-
tere şi la varianta a se cofleci, sinonim cu cofleşi, pe care
l-am cules în Muntenia. E a provine din fleci cu prefixul
co- (lat. con-), ca în covîrşi, cotropi etc.
Aceste particularităţi de detaliu reconstituie pas cu
pas reţeaua elementelor latine proprii dacoromânei şi au
o impoitanţă deosebită pentru că demonstrează rolul pe
care îl joacă în viaţa unui popor practica din economia
agricolă şi pomicolă, care îmbogăţesc limba cu atîtea ex-
presii născute din imaginea lucrurilor.
Dacorom. lufează, onomatopeic.
Este un termen care se aplică la obiecte uşoare (scîn-
durele, beţigaşe), care pot fi puse în mişcare de vînt sau
printr-un instrument avînd o mişcare de rotaţie : tub prin
care se suflă etc. Definiţiile din DA sînt clare : „aripa morii
de vînt", „aripele ferestrelor sau ale uşilor", „diferite părţi
ale războiului de ţesut", „fusele vîrtelniţei", „tubuleţ
de coajă de salcie în care se suflă spre a produce un sunet"
(s. v. fofează). Cuvîntul aparţine familiei romanice care
derivă din onomatopeea f u f ( f ) - , fof(f )-, E E W 3411 (comp.
şi id. 1373 s.v. b u f f , f u f f ) ale cărei derivate cuprind sensul
de „aufgeblasen", „weich" etc.
Eom. fufează (şi fufază, fofează) s-a format cu aju-
torul suf. -ză care există şi în albaneză. Avem exemple
analoage în coacăză, spetează, (de la spată -ea -+- -ză),
sfîrlează etc. 2
Adăugăm sensurilor din DA pe cel al derivatului
fofelniţă, format cu alt sufix şi care înseamnă „femeie vor-
băreaţă" ; corespunde sensurilor lui „Prahlerei" E E W 3411.

1
Comunicat de D . Maniu, a s i s t e n t la U n i v e r s i t a t e ; v . şi T i k t i n şi
C A D E s. v.
2
Aceleiaşi f a m i l i i îi aparţine, cred. şi adj. dr. afinai, -ă (despre materii
p u ţ i n consistente, de ex. p ă m i n t u l m o a l e ) şi care corespunde sp. fofo, -a
„ e s p o n j o s o y de poca consistencia (carne, p a n ) " , afofarse „ p o n e r s e fofa
u n a c o s a " şi n u lui fin (<fenum), C D D E s. v .
A l t e ramuri ale familiei s î n t i n d i c a t e de R o h l f s , Diz., s . v . ; v . şi p i e m .
fufa „ b a t t i s o f f i a " şi a l t e c u v i n t e î n Italia Dial., V I , 1930, p. 262.

.292
 Lat. glaber, fr. jable, jabler, rom. gheura, gheunoaie,
ghioară, gheară etc.
Se cunosc urmaşii adj. latin în limbile romanice occi-
dentale, E E W 3768, 3770 ; CDDE 738, 739.
î n dr., s-au identificat pînă a s t ă z i : ghieura „a
curăţa boabele de pe porumb" <glabrare; dejghieura din
(dis)glabrare, după deglabrare „a coji", prov. deglara,
CDDE, l.c.
Această familie este foarte productivă la noi. Adăugăm
termenilor enumeraţi : (nucă) ghieură şi neghîeură „nucă
descojită" (cu mîna sau cu cuţitul). Ar trebui să avem nor-
mal ghiaură, dar singularul a fost refăcut după pl.
ghiăuri (ca gaură-găur) sau sub influenţa vb. ghieura etc.
Dar a curăţa de coajă fructele sau copacii cu ajutorul
unor instrumente ascuţite se leagă şi de ideea de „a zgîria
cu ghearele", cum au obiceiul să facă jderul şi mai ales
ursul, la fel ca pisica. Păsările de pradă (vulturul etc.)
sfîşie pielea victimelor lor cu lovituri de cioc şi de ghiare şi
scormonesc apoi carnea cu ciocul.
Astfel, în jud. Turda şi în regiunea dimprejur, s-a
născut verbul a ghiora (prez. ghioară, care se pronunţă şi
dHoară) „a zgîria pielea oamenilor sau a animalelor sau
scoarţa arborilor".
Din punct de vedere formal, s-au dezvoltat astfel:
vb. glabrare> ghîeuar a > ghiora (comp. dejghiora, CDDE)
şi postverbalul ghioară, -re adică „unghiile care zgîrie,
sfîşie pielea, scoarţa". Varianta gheară pl. gheare şi ghiere,
DA s.v. s-a dezvoltat plecînd de la gheră, prin căderea
lui u aton din ghîe(u)ra sau prin influenţa sinonimului
zderia (slav).
Astfel, derivarea din garra, garr(u)la dată de DA se
înlătură de la sine, pentru că garra este un cuvînt iberic,
care din punct de vedere geografic nu se poate admite să
fi ajuns în Dacia, iar din punct de vedere fonetic, meta-
teza lui l din grupul -rl- (<*garrla) nu se sprijină pe nici
un caz analog şi nu o găsim în nici un cuvînt cu -rl- inter-
vocalic, în nici o limbă romanică.
Ghionoaie, ghieunoaie, ghîeuroaie (v. mai departe
variantele) .
Aria acestui cuvînt în dacorom. este aproape aceeaşi
cu a celorlalţi membri din familia lui glaber, dar ocupă, în
plus, regiuni care depăşesc limitele acestora, cum se vede

.293
în DA şi cum am constatat ou însumi. Este în luptă cu
sinonimul ciocănitoare (v. datele în DA), al cărui nume vine
din ciocănirea pe care o produce această pasăre, care dă
mici lovituri de cioc în scoarţa copacilor pentru a o sfă-
rîma şi a descoperi insectele care se ascund dedesupt. Port.
picanco, catal. picol <pikk-, sînt tot atîtea dovezi în spri-
jinul acestei dezvoltări semantice la fel ca fr. pic, E E W
6495. Ajungem astfel la semantismul cuvîntului rom. pe
care vrem să-1 explicăm.
GMonoaia, f., cu mase. gMonoi(n), cum bine arată
ornitologul folclorist Marian, este pasărea care scobeşte,
cu ajutorul ciocului său ascuţit, coaja putredă a copacilor
pentru a găsi insectele cu care se hrăneşte. Eeiese deci
clar că este pasărea care înlătură scoarţa (ghimiră <gla~
brat), de unde, cu suf. augmentativ -oneu> -oiu, acest
cuvînt a devenit ghîeuroane, gMeunoaie şi în regiunea apu-
seană a Transilvaniei conservă în ghieuroaie pe r original',
care apoi a fost asimilat de n următor (ca în serenus > se-
nin, cf. CDDE s.v. punoiu (puroi) <*puroniu < l a t .
pus, purem, E E W 6861 etc.).
Suf. -oniu (-oneus) are aici un sens activ. Citez în
legătură cu aceasta un exemplu interesant. î n jud. Braşov
(comuna Săcele) există numele Zgîrie-brînză ( = om zgîr-
cit, propriu: care zghie brînza), atestat în registrele cele
mai vechi ale parohiei. Fiul său poartă astăzi numele pres-
curtat Zgărioiu iar soţia sa se numeşte Zgărioaie (toate
scrise cu S —), ca derivat augmentativ, cu sensul de „cel
care mănîncă atît de puţină brînză încît se paie că do-a-
bea o zgîrie (din cauza zgîrceniei)".
Celelalte explicaţii care au fost date pentru gMeu-
noaie sînt eronate şi nu se întemeiază pe nici o bază orni-
tologică sau lingvistică 1 .
Lucrul şi imaginea (vizuală şi auditivă) vin deci să
restabilească realitatea lingvistică. Fără folosirea acestei
metode, studiul problemelor de felul celor care ne preo-
cupă nu dă nici un rezultat precis. Desigur, nu foţi lin-
1
T i k t i n s-a g i n d i t l a nu d e r i v a i de la gaură, care nu p o a t e explica pe
ghi-; D A propune ca etimologie gon, care există la aromâni şi la albanezi. D a r
acest c u v i n t Înseamnă „ p a s ă r e care c i n i ă n o a p t e a " (la T i k t i n , l.c. „ N a c l i l e -
ule", dar fără să aprobe această explicaţie). Cititorul v e d e b i n e că este vorba
de o cu t o t u l altă pasare ; de altfel, din p u n c t de vedere al formei ar fi t r e -
b u i t să a v e m in dr. *9on, în t i m p ce c u v î n t u l n o s t r u are o structură cu t o t u l
diferită.

.294
gviştii au ocazia să cunoască realitatea vieţii de la ţară a
unui popor care se găseşte în relaţii strînse şi continue cu
fenomenele naturii, aşa cum sînt obiceiurile şi caracte-
risticile. unei păsări. Qhionoi, ghieunoi „ciocan ascuţit",
DA s.v. este acelaşi cuvînt, care desemnează „un instru-
ment cu extremitatea ascuţită ca un cioc", aşa cum 1-a
văzut Hasdeu, Curente din hâtri ni, I, p. 282.
Faptul că cea mai veche dintre aceste forme este
ghieuroaie se poate deduce din rtoypoewN = Ghîeuroeşti,
atestat într-un document moldovenesc din 1459 (I. Bogdan,
Documentele lui Ştefan cel Mare, p. 35). Este vorba_de nu
nume de sat, derivat de la un nnme de persoană, Ghieuroiu
(Bogdan spune de la *(fhianr, fără altă explicaţie). V. şi
1). P. Bogdan, Glosarul cuvintelor rom. din dtx-um. daco-
române, 194(5, p. 1(52.
Notă. Ceea ce am expus aici constituie un capitol res-
trâns dintr-o cercetare mai largă relativă la terminologia
dogăriei la dacoromâni. Această terminologie cuprinde o
serie de expresii referitoare la noţiunea de a îndepărta
coaja arborilor, căci această operaţie este prima fază a
lucrărilor necesare pentru fabricarea diverselor obiecte
de lemn (vase, linguri etc.), în timp ce alţi termeni exprimă
ideea de a curăţa coaja fructelor (nuci, alune). Aşa sînt
mi(e)zdrea, -eală (de origine slavă), la origine „acţiunea
de a coji" postverbal de la a mizdri „a coji", care desem-
nează astăzi un instrument de fier cu care se fac scobituri
în doage, se răzuiese, se subţiază doagele. într-o mare
parte a teritoriului dacorom. există cosemanticul ghin
(dHn etc.) „daltă concavă", „un fel de cazma", din lat.
*glubo, -onem „dăltuitor", prin fazele *ghiuun> *ghiun>
ghin, ca închid <indudo, înghit <inglulto. Există şi deri-
vate : a ghina vb., ghinător subst., ghinătoare, ghinar şi
ghinărar, care sînt toate cosemantice cu primul. Unele
sînt date de DA, pp. 259, 260 fără etimologie, altele au
fost culese de mine pe teren. Printre derivatele de la glu-
bere, se cunoaşte dezghioca <*disglubicare (prez. dezghioc,
-oacă) CDDE 's.v. Vezi şi glubere „scbălen", R E W 3804
si *exglubare > prov. esglua, Thomas, Mâlanges d'etym.
fr., p. 93.
Fr. jabler, jab le
Prezenta argumentare ne permite, cred, să ajungem
şi la explicaţia termenilor francezi. Fie că subst. jable este

.295
un derivat postverbal din glăbrare>jabler (atestat, e
drept, mai tîrziu), fie că adj. lat. glabrum a devenit subs-
tantiv, ajungînd să însemne mai tîrziu „acţiunea de a
jupui, de a scobi", „scobitură" şi astăzi „crestătură făcută
la baza doagelor unui butoi pentru a fixa fundul", vb.
jabler a avut sensul de „a face gardine", dar jabler Ies ăouves
a putut să însemne la început şi „a face crestături".
Din punct de vedere al formei, avem aceeaşi dezvol-
tare ca în eJieville <*cavicla <clavic(u)la, cu metateză şi
disimilare : glabrum > *grablu > *glablu > *gablu > jable.
Se cunosc transformări analoage şi în lat. : cribrum,
*cibrutn, criblum, cribum, E B W 3 2324, de unde se vede,
fapt pe care îl cunoaşte toată lumea, că lat. clasică n-a
putut să reziste în nici o limbă romanică (comp. şi fr.
cliver, lorr. tyover, ibid.).
Cîteodată limba română, aşa îndepărtată şi izolată
cum este, poate să aducă contribuţii utile pentru eluci-
darea unor fapte neclare ale limbilor surori, ceea ce consti-
tuie unul din scopurile modeste pe care ne-am propus să le
realizăm în studiile noastre. (V. şi R E W 3686 : „fr. jable
zu lid. gabel . . . ist abzulehnen", Bloch, D E P : „jable,
mot technique, d'origine obscure. On a propo»s6 plusieurs
explications, qui se heurtent toutes â des difficult^s de sens
et de forme").
Lat. liorrcscere, -*irc în Abruzzi şi în română.
R E W 4185 nu indică continuarea verbului latin decît
în română, a urî, care presupune forma de conj. IV *horrire.
Celelalte limbi romanice au păstrat derivatul abhorreseere,
-ire : it. ab(b )orrire, v. cat. avorrir, n. cat. aborrir, sp.
aburrir, aborrescer etc., cu diferite derivate, R E W 23, iar
la noi urît, uricios, urieiune, urîţenie.
Ca şi în rom., *Jiorrire este atestat în abruzz. îl găsim
într-un text din sec. XIV (v. Camillo Guerrieri-Crocetti,
IS antica poesia abruzzense. Lanciano, 1914) :
E t chi vi e contro, cli'ela non complicase,
D a Cliristo e dalii santi sempre orrisease (p. 147) ( = r o m .
urască-se, urască-1 „să fie urît").
Quilli clic amanţi so dalii mariti
So spesse volte dalie mulie orriti (p. 40, strofa 9) (==
sînt urîţi de femei).
Aria de conservare a lui horrescere, -ire cuprinde deci
teritoriul roman, incluzînd albaneza cu uren şi arom. cu

.296
vrire. Punctul 'său de plecare este Italia, regiunea Abruz-
zilor, ceea ce ne aminteşte faimoasa linie de comunicaţie
a romanilor cu Balcanii, peste Adriatica.
Reu, -a, -i, -e < l a t . re,un este frecvent, cu aceleaşi
sensuri ca în română :
reu stătu (rom. rea stare), p. 39, strofa 4 ; lu reu homo
(== omul rău), p. 47, strofa 56 ; ree lengue (rom. = limbi,
guri rele); rea molie (muiere rea), p. 52, strofa 90 ; la morte
rea ei dura (rom. = moarte rea). Alte asemănări : sempre
riugratiate Quillo de susu (== celui de sus) p. 67 ; da nentro
e da jore ( = dinăuntru şi de-a-fară), p. 79, veis 184.
î n fine, observăm o notă de o importanţă istorică în
N.<;.'••/.< per la morte di Oiovanni de Capistrano (intîmplată
în 1456, 23 oct.) :
Dico da fra Iobanni l'anima sancta
Per cuj huylach et hungaria s'onora (p. 70).
Este vorba de Valahi a, într-o formă puţin alterată, pro-
babil sub influenţa tc, Iflach. î n timpul luptelor, eroul
citat a avut legături cu Valah ia 1 .

1
L i p s a de s p a ţ i u n u n e permite să e x p u n e m aici alte cazuri dc con-
cordantă între română şi dial. din Abruzzi, pe care l e - a m observat in acest
text. N e m ă r g i n i m să e n u m e r ă m cîteva :
Stano admarmoriti (rom. = înmărmuriţi) e t multu impauriti, p. 142,
v. C D D E s. v. marmoră; amesuratu (rom. umăsurat, adj. part.), p. 39, strofa
4, 41, strofa 74, 48, strofa 63 etc. P e n t r u rom., v. D A s. v.
Horn. a dispune <disponere ( î n R E W 2862 n u g ă s i m decît c o r e s p o n -
dentele rom., v. fr. şi p r o v . ) se reflectă şi în cazul : despuni en tea animu
ad imparare, p. 50, strofa 18, desponite ad exercitu e t f a t i g a , p. 51, 5 4 etc.
Non te pese, p. 45, non tenne pese, p. 57 (rom. = nu-ţi pese). E x p r e s i a rom,
a se pune cu cineva : Con omo parlechieru qui si pom, p. 45, s e c t e noi! puni
nelia mente de piu n i e n t e peccare = rom. dacă nu-ţi pui în minte, p. 5 6 ;
potenţa (rom. putinţă), p. 59 ; per gli angeli rei che era scacciati, D i o volze
fussero retlornati (rom. răsturnaţi <. răsturna).

.297
III. ARTICOL POSTUM
 COINCIDENŢE, CONCORDANŢE ÎNTRE ROMÂNĂ
ŞI ALTE LIMBI ROMANICE*

V. gr (şi în toate dialectele greceşti din Itala meridi-

onală) Aa'io? „grive" ( = r o m . „sturz"): sp. torăo, rom.
lai(u), -ie.

Va fi vorba aici de o concordanţă semantică între Iberia

şi orientul romanic. Observînd însă'faptele mai de aproape,
cercetarea istoriei şi ariilor geografice ale acestui cuvînt
pune sau aduce aminte mai multe probleme : 1. de ordin
fonologie; 2. de concordanţă semantică, pe arii laterale;
3. privitoare la lupta între cuvinte (în cazul nostru, între
lat. niger-nigrum > rom. negru şi v. gr. Ăocloc, > laiu),
văzută prin prizma a ceea ce am numit de mai multe ori
„atmosferă semantică". Mai jos se va arăta valoarea este-
tică a unor termeni de comparaţie, ca mijloace stilistice,
prin care se exprimă anumite nuanţe de culori; 4. prezenţa
elementelor v. gr. în limba română, văzute de unii numai
tangenţial, dar care se cer observate mai cu atenţie şi cu
suficient răgaz K
Peste acestea ar mai fi de adăugat că laiu face parte
dintr-o seiie de cuvinte vechi româneşti care au suportat
multe as altui i din partea filologilor români şi străini, dar,
cum se va vedea, el se lasă destăinuit uşor, în urma găsirii
unei cheiţe de ordin semasiologic.
Cu acest prilej, îmi permit să accentuez că studiul
lexicologie, numit din vechime etimologie, a cîştigat astăzi
o foarte cuprinzătoare valoare, cu multiple feţe pe care le
rulează înaintea ochilor noştri, de la aceea â părţii for-
male (fonetică), pînă la acele ale vieţii lăuntrice a unui
cuvînt, unde avem prilejul să trecem printre fapte istorice,
* Articol a f l a t in m a n u s c r i s . Constituie urmarea l a articolul Cornel-
ii ences, concordances enlre le lourr.ain et d'autres languesromanes, apărut i n
L L IV, 1948, p. 12 ş.u. V. şi alte lucrări ale autorului, i l u s t r î n d această
t e m ă , în v o l u m u l C R R (n.ed.).
1
Vezi G. Giuglea, Elemente vechi greceşti în limba română, în D R X / 2 ,
1943, p. 4 0 4 — 4 6 2 şi Vraite Schichten und Entwicklungsstufen in der Struk-
h<r der dakorumănisehen Sprache. Sibiu, 1944, p. 4 0 — 1 0 7 .

.300
sociale, etnografice, psihologice etc. Din toate acestea se
îmbogăţeşte puterea de expresie a limbii.
Astfel, etimologia a evoluat mult şi abia se mai zăreşte
vechea şi redusa ei concepţie de simplă ecuaţie, ca de ex.
rom. pine, fr. pain = lat. panem ! Dimpotrivă, lingvistul
de astăzi trebuie să-şi poarte gîndul prin nenumărate regiuni
ale graiurilor, situîndu-se în atitudinea istoricului, socio-
logului, naturalistului, ca la auzul noţiunii de „pîine'' să-
şi facă ochii roată, în trecut şi prezent ca să înţeleagă în-
treaga viaţă a omului în legătură cu cel mai indispensabil
aliment: pîinea.
Să răspundem acum la întrebările enunţate mai sus :
1. î n partea formală a lui laiu (pronunţat lai ca mai < l a t .
majus) se află o subtilitate fonologică românească, ce nu
puţin a îngreunat elucidarea lui. După silabă tonică şi
înaintea unui -u sau -e, j[î, i] (yod) se păstrează în limba
română ea un i. Astfel lat. majus > rom. mai(u), gaia>
rom. gaie, ploja (pentru pluvia) > rom. ploaie. De aceea
lai(u), -ie se explică scurt, aproape de la sine, ca urmaş
turnat al lui Xa'toc. „sorte de grive" (în v. gr. „Drossel")
„grive" (în Italia meridională, unde există şi componentele
xiTpivoXdtîoţ „Goldammer" şi -/pUGoXaCo? „Golddrossel"
şi „Goldammer", 1 născute prin extensiunea semantică,
provocată de varietatea penelor susziselor păsări.
Să mergem la celelalte puncte.
2. Laiu însemnează în macedorom. „negru" şi a
înlocuit definitiv, în acest grai, pe lat. niger, nigrnm. Vom
vedea mai departe cauzele.
Iu dacoromână, după DA, are accepţiunile „noir,
noirâtre, gris, grisâtre, grisonnant, gris bleu". Există mai
multe derivate : lâior, -oară,, lăiţă şi chiar verbul a se lăi.
•Termenul este păstoresc, şi se referă mai mult la oi, la
lina lor, ea şi la ţesăturile de culoarea respectivă.
î n limba literară nu este întrebuinţat decît foarte rar
(de ex. la Creangă), dar a devenit cunoscut — cam vag —
din versurile Mioriţei lui V. Alecsandri : Mioriţă laie
Laie, bucălaie.
Bueălaie, la mase. bueălaiu şi bucălau, prin atracţie de
către derivatele cu suf. -(l)âu, însemnează „oaie, berbece,
eu botul întreg (şi fruntea) negre, iar' corpul poate fi alb
peste tot".
1
Vezi Koh'lfs, Graz., nr. 1010 şi 2467.

.301
 Cînd am mai încercat odatăsă explic pe law, am pornit,
ca şi acum, de la gîndul că trebuie să avem de-a face cu un
nume de fruct (comp. „ochi negri ca murele" etc.) sau
cu unul de pasăre neagră, care a servit vorbitorului ca
termen de comparaţie eu oaia de culoare asemănătoare.
Cum s-a putut înţelege din alăturarea (din titlul arti-
colului) a lui laiu de sp. tordo, dezlegarea problemei apare
clară de tot, deoarece acesta desemnează calul cu păr
negru, amestecat cu peri a l b i : tordo, -a adj. „dicese de la
caballeria que tiene el pelo mezclado de negro y blanco",
sau „pintado de colores blanco y negro, que es el color del
tordo; aplicase a los caballos que tienen el pelo mezclado
de estos dos colores ... la mayor parte negro". Se indică
în dicţionarele spaniole 1 mai multe specii de sturzi :
tordo asul, tordo azuear y canelo (alb cu roşu), şi chiar tordo
serrano ( = de munte) „de color negro uniforme". Diminu-
tivul tordillo, -a are acelaşi înţeles. î n portugheză tordillo
este sinonim cu forma spaniolă.
De remarcat este faptul că ciocul sturzului este negru
complet, ceea ce ne face să înţelegem particularul din daco-
rom. bucălaîu, -ie „oaie cu botul negru uniform" şi pare
a indica o reminiscenţă a sensului lat. bucea „bouche",
ca în limbile romanice apusene, pe cînd astăzi în română
însemnează „joue".
Este foarte natural ca poporul ce trăieşte în mijlocul
naturii şi mai ales păstorii să cunoască şi să seinspire pentru
expresiile de culori din imaginea păsărilor frecvente în
ţara lor, cum este şi sturzul.
Nuanţele din sensurile româneşti se explică prin facto-
rul semasiologic, care le gradează, prin extensiune. Fireşte
şi împrejurarea că există mai multe specii de sturzi a
a j u t a t la aceasta. La vînătoare, am constatat că ţăranul
român confundă uneori păsările care se aseamănă la pene.
Unul jura că sînt două feluri de mierle, una neagră şi
alta brună, neştiind că aceasta e femela, în adevăr mai des-
chisă la culoarea penelor, pe cînd mierloiul e negru complet.

1
A t r a g a t e n ţ i u n e a că cele m a i m u l t e c i t a t e s p a n i o l e s i n t l u a t e d i n
Diceianario manual e ilustrado de la langue espaăola, Madrid, 1927, î n t o c m i t
d u p ă e d i ţ i a a X V - a a D i c ţ i o n a r u l u i A c a d e m i e i Spaniole. D e aceea, pentru
t o a t e locurile u n d e i n v o c f o r m e de c u v i n t e , este a s e Î n ţ e l e g e că s î n t l u a t e
d i n acesta, fără a l t e i n d i c a ţ i i .

.302
î n dialectul montanez (Spania) iordulo (dim. lui torăo)
însemnează chiar „mierlă".
La acest punct accentuăm că ariile semantice, ca în
cazul de faţă, pot lămuri istoria cuvintelor, studiindu-le
stilistic ca sinonime, iar nu numai ca identităţi formale,
fonetice, între o veche rădăcină şi rezultatul ei actual.
3. De ce a dispărut din macedoromână negrul Răspun-
sul apare uşor de dat. Această ultimă ramură romanică
din sudul Dunării s-a ocupat şi se ocupă încă, în marea ei
majoritate, eu păstoritul. Este obicei general la păstori să
numească oile, caprele şi cîinii după nume de animale (lup,
urs, vulpe etc.) sau de păsări (barză, corb, coarbă, cioară
etc.), pornind în cele mai multe cazuri de la asemănarea
părului (linei) unora cu părul şi penele celorlalte. î n special
la oile albe, care sînt cele mai numeroase la noi, botul
lor laiu (bucălaiu), bate la ochi, în fiecare clipă. Prin urmare
ocupaţia unei populaţii poate crea şi schimba fapte lin-
gvistice.
Nu rămîne fără importanţă nici partea estetico-lin-
gvistică din sensul de „nefericit" pe care îl are la aromâni
laiu. Th. Capidan în această privinţă aminteşte pe alba-
nezul cosemantic difezi „nenorocire" (propriu = zi neagră )
alături de macedorom. tWelal (gr. tiVe -f rom. lai) „ti-
călos, mişel" 1 . Cît priveşte „zi neagră" din albaneză,
amintim versul din poemul Mireio cînt. VII, strofa 43,
al lui Mistral, în care se spune că personagiul Ramoun
(Ramon) cunoştea semnele timpului şi, între acestea „E li
jour negre de la Vaco" „et Ies jours nâfastes de la Vache".
„Ce sont Ies trois derniers jours de marş et Ies quatre pre-
miers d'avril, periode redout^e des p a y s a n s " 2 .
Sentimentul nefericirii legat de ideea de „negru" nu e
ceva restrîns şi a dat naştere la multe expresii şi la noi ca şi
la alte popoare. î n latină se cunosc nigra janua „la porte
de la mort", nigra hora „l'heure de la mort", nigra avis
„oiseau de mauvais augure" etc. De aceea, n-ar fi, cred,
riscant să admitem că negru a dispărut din aromână, ca
un „tabu", din motivele sus zise.
4. Cuvîntul laiu se adaugă ca un element sigur, atît
formal cît şi semantic, pe lîngă celelalte vechi greceşti
din 1. rom. Fiindcă ele sînt mai numeroase în dacoromână,
1
T h . C a p i d a n , Aromânii, p. 152 şi 521.
2
Fr. Mistral, MirUo, trad. fr. P a r i s , 1928 ( B i b l i o t h e q u e Charpentier)
l.c.

.303
iar cîteva aflătoare numai în zona nordică a acesteia (în
Transilvania), am ajuns la convingerea că cel puţin unele
au venit de-a dreptul din sudul Italiei, cu colonişti ajunşi
în Dacia pe diverse căi si împrejurări. Puterea'vitală a
cuvîntului nostru se arată şi din faptul că prin păstorii
români, el s-a răspîndit la cehi şi ruteni 1 .
Âa'io? este atestat, ca actual, în sudul Italiei. De
aceea îl cred tot de acolo din Magna Graecia pornit spre
orient, peste Adriatică, iar nu din Grecia piopriu-zisă,
mai ales că el există şi în albaneză : laje etc. Că va fi fost
el răspîndit şi în alte zone ale Italiei, sau_ ale altor ţări
romanice, nu putem şti, din lipsă de date. î n orice caz în
neogreacă (Xa'Cou?) a pătruns de la aromâni, fiindcă are
tot sens păstoresc „oaie neagră".
însă, fiind un element am zice pur păstoresc, nu e de
mirare că nu este atestat în texte literare latine, iar în
dicţionarele v. greceşti numai cu sens vag. Cum spuneam
mai sus, la dacoromâni e cunoscut din texte populare şi
glosare, şi foarte rareori de unii scriitori.
Situaţia problemei prezentîndu-se destul de limpede
din faptele expuse, nu mai insist şi asupra explicaţiilor ce
s-au încercat a se da originei lui laiu. Acestea se pot vedea,
amintite pe scurt, în notele de mai jos 2 .
Rom. şi arom. mărat
Este dedus de Puşcariu, Etym. Wb. din lat malelia-
bitus ( :it. malato etc.), dar sensul macedorom. „armselig,
a r m " ne duce mai logic la un derivat particip, mala-hora
-f atus, adecă „nenorocit", „pe care 1-a lovit ceasul r ă u "
cum ne indică expresiile sp. buenahora, malahora; apoi
fr. bonheur, malkeurfeux), din lat. augurium iar ca forma-
ţie it. sciagurato (din *ex- augurare) şi sp. rhal-lmmorado,
prov. desaugurat, malaurat „ungliicklicli" R E W 785.
Dezvoltarea în forma românească a fost măr(ă )urat,
-ă>măr(u)raî> mărat, fiind au în poziţie atonă (comp.

1
C a p i d a n , Aromânii, p . 159.
2
P u ş c a r i u , D U IV, p o r n e ş t e de l a lat. labes, care are s e n s c u t o t u l
d e p ă r t a t de lai, v. şi R E j W . D i c u l e s c u , Elementele, p . 4 4 0 — 441, c r e d e a că
p o a t e să-1 e x p l i c e d i n v. gr. Âdcvsioţ >> de c u l o a r e a i e p u r e l u i " , dar, l ă s î n d
l a o p a r t e g r e u t ă ţ i l e f o r m a l e ( — y s > . o ţ > ! U ) , o a i e d e c u l o a r e a i e p u r e l u i (care
n u e n e g r u n i c i c e v a a p r o p i a t ) n u e c e v a o b i ş n u i t şi n - a i n a u z i t n i c i o d a t ă
n u m e de o a i e d a t d u p ă c u l o a r e a a c e s t u i a n i m a l . î n s ă m e d i e v a l u l laius
p o a t e f i v . gr. >.a'£o;, c u m s e v e d e d i n c i t a t e l e l u i D .

.304
maeed. lălătoare „jour ouvrable" < laboratoria, CDDE
942).
MalehaMtus ar fi dat, formal, în maced. măraut>
măraft, ca şi caftu, eăjtare < i a t . mutare (<.cavitare).
în orice caz sensul cuvîntului poate fi explicat uşor
pe calea arătată de noi.
Lat. ineridies, meridiare.
Ambele cuvinte trăiesc în italiană, sardă, retoromană
şi în română, atît în sudul cît şi în nordul Dunării, E E W
5530, CDDE, 1109, 1110. Nu sînt atestate în Gallia, dar
în Spania (Astuiia) există miriar ,,estar el ganado en el
mosquiV, iar mosquil însemnează,, sitio donde se reune
el ganado, para librarse de las moscas". Verbul vine din
lat. meridiare şi este vorba de repausul vitelor la umbră
în miezul zilei, cînd muştele sînt mai supărătoare (v.
exemplu la A. de Llano Eoza de Ampudia, Cuentos Astu-
rianos, Madrid 1945, glosar). Nici miriar nici mosquil
(derivat de la mosca -f- suf. -ile) nu sînt înregistrate în
EEW.
Are deci sens analog cu dacorom. meriza, maced.
(a)miriăzare (v. corespondentele romanice în EEW),
cu sensul „reposer â l'ombre pendant Ies heures chaudes
de la journee (en parlant des moutons)", CDDE l. <?., dar
adăugăm că se zice în Transilvania şi despre repausul „în
timpul amiazului", a vitelor mari care sînt şi mai sensibile
la pişcăturile diverselor insecte.
Apariţii de acestea completează aria unor cuvinte şi
ne pun in gardă în privinţa concluziilor mai generale de geo-
grafie lingvistică romanică. Fireşte, neatestarea la timp
a unora nu însemnează totdeauna şi absenţa lor în anumite
regiuni. Textele dialectale, cînd sînt accesibile, pot completa
lipsurile de această natură.
Pînă acum, nu ştim să fi apărut ceva din Atlasul lin-
gvistic ai Spaniei, început de E. Mendendez Pidal şi Navarro
Tomâs.
Dacorom. presură = fr. bruant.
Cuvîntul presură, are aceeaşi importanţă pentru daco-
română ca şi bour, fiindcă nici unul nu există în aromână.
Animalul nu e semnalat istoriceşte în Balcani, iar aria
de răspîndire apăsării de care vom vorbi aici cuprinde nordul
Europei, merge pînă în nordul Spaniei, Italiei, Europa

.305
20 - c . 548
Centrală şi pînă în Rusia nordică, ceea ce explică, geografic,
lipsa termenului în Peninsula Balcanică, la aromâni.
Numele păsării stîrneşte însă interes lingvistic şi prin
rezonanţa lui care duce logic şi la lămurirea etimologică.
Cîteva date despre presură :
Jacques Delamain (în Pourquoi les oiseaux cîiantent.
Paris, 1932. Ouvrage couronne par 1'Academic fran§aise)
ne dă o sugestivă descriere a cîntecului unor păsări, din
care extragem : „Les tarins verts . . . font jaillir des aunes
un crepitement de notes metalliques, p. 15 ; . . . une bande
d'etourneaux emplit la cime du peuplier d'im bavardage
â la fois ebante, parle et siffle". In concert se mai distinge
„un filet de son, mince, strident; . . .une sonnerie de per-
les de verre . . . signale la troupe des proyers ; . . . un autre
choeur, le plus clair de tous . . . celui des linottes egaiera
le jour finissant" . . . p. 25 ş.u.; „le bruant (presura) des
haies, perche sur le buisson d'aubepine, zezale inlassable-
ment son unique syllabe. Ses cousins, le bruant jaune et
Vortolan ont trouve la pbrase simple, monotone au debut,
mais qui s'epanouit en finale sur une claire note tenue",
p. 27. „Le chant est emis par le mâle avec des altitudes
souvent etranges, tantdt frenetiques, t a n t â t fig^es, qui
trahissent l'agitation profonde de l'etre . . . Sous le soleil
de midi, la phrase monotone et trainante de l'ortolan a
resoruie seule, dans les vignobles" . . . p. 28.
Despre presură, Dr. A. Voigt, Exlcursionsbuch zum
SluJium der Vogelstimmen. Leipzig, ed. 10, p. 101 ş.u.
zice, între altele : „sein Lied ist so einfach, dass es jeder-
mann erkennt und in Gedăchtnis gebălt, wie die Texte
beweisen, welche der Ladmann unterschiebt. Es beginnt
m i t 5—10 ganz gleicli Klingenden kurzen Tonen, langsamer
oder schneller angeschlagcn (in manchen Gegenden ncnnt
mari den Goldammer Eămmerling). " Urmează cîntecul
pus pe note.
Presurile, spune acelaşi autor, l.e., cînd sînt speriate,
dau nişte sunete traduse prin ziclc-ziek (Zielcer) sau zjurr.
De aici, pe cale onomatopeică, derivă it. zigolo (giallo).
Ca şi la noi, pretutindeni pe unde trăieşte presura, prin
cîntecul ei, poate fi cunoscută uşor de poporul de la ţară,
nu numai de vînători. Aceasta se dovedeşte şi prin ce se
spune în Earmsworth Natural Eistory, voi. I I , Londra,
1910, p. 1007 : „O vezi stînd pe cea mai înaltă creangă a
copacilor şi bărbătuşul 1-auzi tremurîndu-şi fără încetare

.306
cîntecul monoton; iar, în timpul împerecherii, notele lui
îţi ating urechea din zorii zilei pînă seara tîrziu. Cînd cade
amurgul presura (galbenă) o putem auzi pînă vine noap-
tea si poate este cea din urmă pasăre care îşi încetează
cîntecul".
Presură este numele general, sub care este cunoscută
această pasăre la noi. I se mai zice rar şi -,„galbenă" fiindcă
specia tipică, în Eomânia, are penele galbene, de unde şi
numele tehnic Emberiza eitrinella, eiirinella.
Prin urmare, originea semantică a numelui apare con-
cret, după cele spuse despre cîntecul presurei.
Lat. persdnus-a, -um „qui rdsonne, retentissant"
(atestat la Petroniu şi Yal. Flaccus, v. dicţ.) explică atît
semantic cît şi formal, pe presură, adecă (avis) pSrsdna,
al cărui cîntec ce răsună de dimineaţa pînă seara, a fost
redat, în chip nu se poate mai natural, prin adjectivul
latin.
Familia lui sonus, bogată în latină (sonare, perso-
nare, personus, aerisonus, aegisonus etc.) are urmaşi în
toate limbile romanice, E E W . s.v., iar în dacoromână p e
suna, răsuna vb., v. rom. sun <sonns; sunet, răs4n
„ecou", răsunet, sunător, răsunător.
Fiind persona proparoxiton, în română devine nor-
mal *pr4sună. Schimbarea lui -n- în -r- se datoreşte sau
asimilării de către r din silaba iniţială, sau atragerii
cuvîntului de către alte proparoxitone, scutură, tre-
mura, codobatură etc., în care funcţionează sufixul
-ulus, -a, -um.
Mai este posibilă şi o altă explicaţie. Cuvîntul a p u t u t
fi iradiat, în forma presură din Transilvania, u n d e odi-
nioară domina rotacismul, cel p u ţ i n pînă în regiunea
Mureşului. Se ştie că, în textele rotacizante din sec. a l
XVI-lea, se întîlnese fazele sur, sură (sun, sună) etc.
De la o vreme, cuvîntul ajungînd nume special de
pasăre, s-a despărţit, în conştiinţa vorbitorului, de cei-
lalţi membri ai familiei sonus şi s-a izolat, ca element
independent.
Presură are u n omonim atestat rar în dacoromână
cu sensul de „ p r ă j i n ă care se pune pe claie ca să nu o
zboare v î n t u l " , explicat bine de O. Densusianu din lat.
pressulus,-a, GS V, p . 174. Pe aceste două elemente lexi-
cale numai fonetismul le apiopie, caie şi el uneoii poate

.307
 produce schimbări formale între unele cuvinte. Posibil
că, prin cunoscuta luptă dintre omonime, presură „pră-
jină" a pierdut din teren şi a dat loc unui alt derivat din
latinescul pressus, -a, -um, anume prăştină, cu sens iden-
tic, v. cuvîntul la Tiktin. Ca formaţie se poate compara
cu premitus E E W s.v. sau pe teren românesc, cu dos-
ii nă. şeştină din dos < l a t . dorsurn şi şes etc.
î n fine, prefixul lat. per-pre se vede în rom. preface,
pregusta, pricepe, priveghia etc.
Fr. bruant (zisă şi bri-bri, clameux, crecelle-de lepreux,
DGLF) concordă semantic cu presură, fiindcă e subst.
particip, de la bruire şi cad amîndouă în şirul altor ono-
matopeice care imită glasul păsărilor, cum sînt şi în
română eiripoi „vrabie" (de la cirip-cirip), existent în
satul meu natal Săcele (jud. Braşov); croncan (de la
eronc-erone), apoi fluierat „Numerius arquatus", fiuie-
raş „nierle jaune", fluierălor „Charadrius pluvialis",
mrlifă „gypaete" (aceasta de la surlă „un fel de clarinet"),
rctu sunătoare „Clangula glaucion" şi raţă fluierăioare
„Anas penelope" 1 .
Pentru aria de răspîndire a presurei (Goldamrner) a
se vedea A. Brehm,. Tierleben, Die Vogel, voi. IV, ed. 1925,
p. 358. 1J. Lintia, în Catalogul sistematic al faunei orni-
tologice române, înşiră mai multe specii, dintre al căror
nume însă, popular românesc, cunoscut în toată ţara e
numai presura (galbină) zisă de el şi aurie (desigur o
tradacere după termeni străini), adecă „Emberiza citri-
nelia, citrinella I, care rămîne şi iarna la noi". Această
împrejurare explică de ce tocmai această specie e cunos-
cută bine de poporul român. ,
fî păsat că ornitolo?ul Lintia n-a specificat dacă
numirile înşirate le-a auzit în popor, căci nouă ni se par
traduceri personale. Astfel : presură de grădină, germ,
Gartenammer, fe. -bruant ortolan ; presură perciunată ( !),
de trestie, germ. Rohrammer, fr. bruant des roseaux etc.
Presura, ca nume de pasăre, fiind legată geografic
numai de teritoriul dacoromân, se adaugă la grupul de
cuvinte care desparte adînc dacoromâna de aromână,
v. G. Giuglea: Uraite Schichten... cit.
1
Cele din urmă m i - a u f o s t c o m u n i c a t e de D u m i t r u Maniu, din lucra-
rea sa de doctorat, Terminologia de vtnăloare românească.

.308
 Lat. sollicitus : rom. suleget
Din puţinele atestări ce le avem, sensul cuvîntului
reiese „subţire, zvelt, sprinten", fiind vorba de vîrful
subţiat al stîlpilor, de corpul unui om (la Cantemir şi
Dosoftei), despre deget (la Coşbuc). Tiktin îl traduce prin
„schlank".
Un sens mai aproape de cel veelii este fără îndoială
cel atestat în jud. Someş (vecin cu ÎTăsăudul lui Co j'hue)
„sînt sulegete fetele" deci „tinere, iuţi, sprintene" (la
joc). "Vorbitorul a făcut această remarcă privind la jocul
frămîntat al unui grup de tineri.
Lat. sollicitus „reinue, agite", sollicita manus „main
tremblante", sollicitae rates „navires ballotes par Ies
flots", precum se poate spune de trestiile flexibile că se
undoiază de vînt. Tot aşa sollicitare „secouer, remuer,
agiter, brandir (de javelots)", ~ stamina pollice (Ovidius)
„faire vibrer Ies cords sous Ies doits".
Analogic se mişcă expresiile cu imaginile la agillis :
,,facile ă mouvoir" ; „agile, rapide" : agilis pollex, agile
corpus. Un corp suplu, zvelt, un deget subţire, o nuia,
o coardă subţire şi flexibilă, se mişcă, tremură ur-.or.
Astfel trecerea de sens de la abstract la mai concret
se simte prin fazele : uşor, mişcător, flexibil, zvelt, sprin-
ten, elastic, fie că e vorba de lucruri sau de corpul elastic
al unor animale „sulegete" (nevăstuipă, pisică etc.).
Formal, dezvoltarea lui sollicitus spre suleget se
aseamănă cu fraceă, fraged < l a t . fragidus; lînged, lîn-
ced <languidus, muced etc. şi desigur a fost alăturat în
conştiinţa vorbitorilor şi de deget, despre care se poate
zice deseori deget(e) suleget(e) (comp. ,,îi sfîrîie dege-
tele, la tors"). S-a petrecut uşor scliimbul de sufixe pe
care-1 invocăm, cum se vede şi din variantele sulegec,
suleger, (acesta probabil sub influenţa lui ager sau luger,
„ramură tînără, subţire") 1 .

1
E x p l i c a ţ i a propusă de Puşcariu şi T i k t i n a lui suleget dintr-un *sub-
licidus acesta clin sublica „ p i e u x , palissade, pilotis", i n t i m p i n ă grave
diucuHaţ,i s e m a n t i c e , deoarece presupune o bruscă trecere de s e n s de la
,,par", „ c a parul", la aceea de „ s u b ţ i r e , z v e l t " etc. I m a g i n e a n u e de
n a t u r ă să f i e aplicată s e m a n t i c — expresiv la sensurile Iui suleget ( c o m p .
şi sublicius „ c o n s t r u i t sur p i l o t i s , de p i l o t i s " ; sublicius pons „ l e p o n t de
bois". D e a l t f e l R E W 8375 s u b sublica, care a ajuns la sensuri romanice c a
„ B r u c k e n b o c k , M e l k s t u h l , Qerholtz am S c h l i t t e n " ( ! ) etc., observă c ă
derivarea din *sublicidus (8376) a rom. suleget „ z a r t " i s t n a c h f o r m u n d

.309
 Expresii

Rom. cine ( < lat. quene), în expresia are cine să (facă ceva).
î n DA, între funcţiile sintactice ale pronumelui acestuia
se înregistrează şi exemple, bine cunoscute în limbajul
curent, ca : n-ar avea cine să vă mai cărăbănească. . .
(Creangă); . . .n-avea cine să-i bănuiască... (id. ib. ) ;
n-are cine să mă hrănească (Ispirescu); . . . n-are cine
le-ncinge [armele] (poezia pop).
î n spaniolă aceeaşi situaţie, de ex. : hay quien todos
los dias se acuerda de nosotros, Trueba, Cuentos populares,
p. 61.
î n română şi spaniolă pronumele cine — quien,
au o mare întrebuinţare, m u l t mai mare decît în celelalte
limbi surori, cum se poate constata la tot pasul în orice
text. Este cazul să dăm o mică lămurire pentru sensul de
,,a exista, a se a f l a " al verbului a avea, foarte curent în
Muntenia : are apă în puţ ; are lemne în foc, etc., întocmai
ca sp. hay (fr. il y a); hay hombres sin caridad; hay
razones en apoyo de tu dictamen etc. (v. dicţ.). Fireşte,
expresia poate fi şi negativă.
î n DA s.v. avea, I I 6, dîndu-se exemple cu întrebuin-
ţarea lui are, legat de pron. cine, se afirmă că „acesta e
singurul caz, în care are [corespunde] fr. il y a, sens
obişnuit la aromâni şi megleniţi, de ex. arom. nu are
angilH în feri ( = nu sînt îngeri în c e r ? ) ; megl. ari iarbă
( = este iarbă). î n Muntenia întocmai : (n-)are iarbă
(pe cîmp, în luncă etc.). Expresia o cunosc şi din copilă-
rie (Săcele, jud. Braşov). P r i n urmare e necesar să accen-
t u ă m că şi în dacorom. există accepţiunea aceasta a ver-
bului a avea, care este atestată şi în lat. vulg., cum se
constată în exemple citate (din Peregrinatio Silviae,
Aetheriae) de E. Lofstaed, Philologischer Komentar zur
Per. Aeth., p. 43, unde se remarcă mai ales exemplul .-
habet in bibliotheca TJlpia librum elephantinum. Verbul

B e d e u t u n g umvahrscheinlich". î n ce p r i v e ş t e forma, derivarea din solticuus

n u p r e t i n d e nici un fel de f o r ţ a t e explicări fonetice şi f i i n d c ă se pleacă de la
o f o r m ă a t e s t a t ă . î n fr. soucier şi prov. soucidar <sollicttare (v. fr. soloit <
sollicitum R E W 8076, 8077) s - a restrîns n u m a i la n u a n ţ a de „ i n q u i e t , t r o u -
bl6"r căci prin n e r v o z i t a t e şi n e a s t î m p ă r fizic se m a n i f e s t ă şi se e x p r i m ă o
n e l i n i ş t e sufletească. D e aceea i n l a t i n ă sollicitus avea sensuri şi de ordin
f i z i c şi p s i h o l o g i c (vezi Georges, Wb).

.310
are, nepersonal, cum spune L., e construit aici cu acuza-
tivul.
Rom. deeinde
Adverbul are înţelesul „de l'autre cote, au delă"
explicat în CDDE din de-ecce- sau eccum-inde, în megl. di-
tindea corespunde sp. de aquende, de ex. de aquende el Ebro.
Trueba, o.c., p . 263. î n CDDE se trimite numai la sp.
aquende, port. aquen, it. quindi, comparîndu-se şi cu it.
di quindi.
Eom. a faee
î n expresii precum ce s-a făcut, ce s-o f i făcută cu-
tare persoană sau lucru, adecă „ p e unde se va fi aflînd" ?,
sau ce te-ai mai făcută (că nu te-am mai văzut de mult
etc.), verbul a se face refl. se foloseşte identic ca în spa-
niolă, de ex. „ . . .el cuidado con que andaba para saber,
de su esposo, donde se fue, que se hizo, si estaba con
s a l u d . . . " , Trueba, o.c., p. 128. La fel şi în v. sp. : sQue
se hyzo el rey don J o a n ? Los Infantes d'Aragon ^que
se hizieront Jorge Manrique, Gancionero.
Eom. îmi creşte inima(de bucurie).
Expresia aceasta o găsim identică în poemul spaniol
Cid, vers 1655 :
CrSgem el corago n por que estades delant ... zice Cid
către soţia sa, Jimena, fiindcă o vede în faţa sa, şi-şi
manifestă bucuria printr-o figură de stil. Cu o imagine
opusă se zice „mi se strînge inima de durere", sau ,,i s-a
făcut inima cît u n purece (de frică)".
î n t r e alte imagini care au p u t u t da naştere expresiei,
este desigur şi aceea a aluatului care „creşte" prin dos-
pire, sau a pîinii ce creşte în cuptor, prin coacere. Am
auzit, astfel, zicîndu-se „mi-a crescut inima cît o pîine
(pită) d-ăle bune" 1 .
E . Mcnendez Pidal, Poema de mio Cid. I l I - a ed.,
Madrid, 1931, p. 94, vorbind de caracterul lui Cid spune
că el avea „el pensamiento . . . puesto en su querida mujer
e ondrada, ante cuya presencia siente crecer el esfuerzo",
iar despre crecem el corazân observă că era expresie con-
sacrată, atestată de ex. în Partidas: „los caballeros,

1
P e colegul şi c o n s ă t e a n u l m e u (din Săcele, jud. Braşov), poetul
I. U . Soricu deseori l-am auzit f o l o s i n d această expresie.

.311
 porque se esforzasen mas, tenren por cosa guisada que
los que hobiesen amigas, que Ies ementasen en las lides
porque Ies ereciesen mas los corazones et hobiesen mayor
verguenza de errar". E vorba deci de un sens epic, de a
face ,,să crească curajul (inima)" luptătorilor. î n română
(ca şi în alte limbi) se cunosc expresiile : a prinde inimă
(curaj) ; a se împuţina cu inima (== a-şi pierde curajul) ;
inimos ( = curajos). DA. s.v. CADE,s.v.
Aşa se explică, cred, şi verbul dacorom. întrema,
act. şi refl. ,,a face ca cineva să prindă puteri", mai ales
după o b o a l ă ; ,,a întări" etc., dezvoltat astfel intra-
- animare > într-înema> -întrerma > întrema (ca întro-
loca, întruni) iar nu din intra -f- armare, CADE sau din
intra -J- ar mus (şold, coapsă) DA s.v.
A lua. a prinde limbă . . .
î n înţelesul de a afla informaţii, în timp de război,
de la sau despre inamic, expresia se găseşte des la cro-
nicarii noştri, cf. Tiktin, s.v.
î n sp. este tomar lengua, glosat prin „tomar (— a
lua) informes, noticias", Cuentos, p. 249; tot aşa în it. :
prendere lingua „prendere notizie", Fanfani, Vocabolario,
s.v.
La ee Dumnezeu, Ia ce dracu?
Corespunde unei identice expresii sp., de ex. : -ha
que santo fie de renunciar al cultivo de este arte... 1 Trueba,
o.c., p. 3 0 ; . . . iy ă que santo 1las de volver t4 allăl
î n dacoromână e bine cunoscută expresia: lu ce
dram, (Dumnezeu) ai mai veniţi; la ce dracu mai porţi
haina asta ? Uneori se aude expresia şi fără prepoziţie :
ce dracu (Dumnezeu) tot faci acolo ? etc.
Zi şi noapte
Această construcţie adverbiala, în fraze ca (a lucra,
a veghea etc.) zi şi noapte corespunde sp. dia y noehe
(v. dicţ.), în care se conser vă ambii termeni vechi latini,
pe cînd în alte limbi romanice primul a fost înlocuit prin
diumum.
Expresia e cunoscută în graiul viu şi atestată şi în
texte vechi, alături de cealaltă, cu substantivele articulate
(a lucra) ziua şi noaptea, eu caracter mai determinativ.
E a nu este deci un calc după slavul dni i nosti, cum susţine

.312
 Al. liosetti, Istoria limbii române, s. X I I I — XVII,
Bucureşti, 1946, p. 240.
Se constată şi în limba latină : et uoctem et diem;
non modo noctem, sed etiam diem, Waltzing, Tertullien,
Apologetique, Paris, 1931, p. 273, cap. X L I I , 4.
Particularitatea construcţiei se înţelege dacă ne
gîndim la variante ca „luptară zi de vară, pînă-n seară",
arhicunoscută din poveştile noastre populare (comp. şi
construcţia adverbială de loc „a străbătut văi şi munţi,
sate şi oraşe", alături d e . . . „văile şi munţii" etc.).
De aceea se impune, ca şi în problemele de sintaxă,
limba română să fie cercetată, pas cu pas, întîi în raport
cu limbile romanice şi apoi să se caute calcuri şi analogii
în limbile vecine cu noi. Astfel vor cădea multe din con-
cluziile privitoare la proprietăţi lingvistice b lcanice 1 .
a • n ". ae»ssa®i
Morfologice : O varianta ;t perfectului < timpii* i'îeorom.

î n Transilvania, mai ales centrală, vestică şi nordică,

si Moldova, circulă binecunoscutul perfect o fost, o lu-
crat etc. la persoana I l I - a sg., iar la plural or. Nu ştiu
să mai fi observat cineva acest perfect, care nu e altceva
decît lat. Tiabuit> au> o (ca aut > rom. o ), iar plurarul
habuerunî > *auru > or, corespunde sp. hnbo, fr. eut,
eureni etc., care, ca auxiliar formează romanicul „passe
anterieur" (preteritul compus); fr. eut, eurent fait, sp.
liubo, hubieron amado etc.
| n dacoromână ar fi deci o urmă a acestui timp.
î n DA 386, s.v. avea, se emite părerea că or de la
plural ar fi rezultat prin confuziune cu formele verbului
auxiliar a vrea ceea ce nu mi se pare deloc plauzibil, mai
ales că forma de la sg. au, astăzi dialectal o, era aproape
exclusivă în limba veche, cum se constată şi în DA.
Interdependenţa şi schimbul între forme de timpuri
trecute sînt mai fireşti decît între trecut şi viitor.
Despre trecerea o — u
Am amintit de această schimbare în LL I I I , 1,2,
1946, p. 202 ş.u., unde am lămurit originea preromană a
dacorom. brudă dintr-un autohton *broda.
1
Mi-a f o s t dat să aud, a c u m de curînd, p e c i n e v a care se p r e t i n d e
specialist în filologie r o m â n e a s c ă , că n u e necesar ca l i m b a română să se
studieze în legătură cu surorile ei din v e s t , f i i n d c ă e u n grai particular, dez-
v o l t a t , n u ştiu î n ce chip, aici î n orient.

.313
 Exemplele pe care le cunoaştem pînă acum sînt
următoarele : curte < I a t . cohortem; probabil lat. vulg.
curtîs, -em; cute < l a t . cos, cotem; mură < l a t . morum,
-a; nun, -ă < l a t . nonnus, -a; pur < l a t . porrum; rug <
lat. rogum; arom. plupu < lat. pop[u]lus (arborele);
spuză < g r . spoăion.
Toate acestea sînt admise, cu originea indicată, de
M. Liibke, E E W s.v., iar în CDDE se observă doar că o
din aceste cazuri este neexplicat încă.
î n alte cîteva cazuri, precum culc, -a <cdlloco
-are, arom. tut <tottum 1, se explică de obicei prin influ-
enţa vocalei atone o > u, în formele neaccentuate.
Nume > nomen se explică prin influenţa lui numerus şi
număra <nominare, CDDE.
Chiar socotind posibile explicările acestea pentru
unele cazuri, rămîn totuşi celelalte, la care nu se pot
aplica asemenea posibilităţi.
Fenomenul acesta se observă, în unele cuvinte, şi în
alte limbi romanice. E. M. Pidal, Orîgenes del Espanol,
p. 176 ş.u., constatînd în documente din sec. X — X I
prefacerea o>u, în formele curte (s), sp. corte; cupas,
sp. copa < l a t . cuppa ; patrunos ; terridurio <territdrium;
arumphaea <rhomphaea; tutos, sp. todos, dintre care
unele atestate destul de frecvent, emite o părere foarte
plauzibilă. Anume, crede că este vorba de „una falsa
correccion del latin vulgar", sub influenţa latinei scrise
în regatul Leon, datorită atitudinei lingvistice de a se
feri de rusticitatea formelor care nu corespundeau, cu
acel o, bazelor latine clasice. Fenomenul acesta dehiper-
urbanism e cunoscut din multe alte cazuri, în toate
limbile. Marele lingvist spaniol, profund cunoscător al
dezvoltării limbilor iberice, prin analiză minuţioasă,
înlătură orice explicaţie de ordin fonetic particular, cum
ar fi inflexiunea provocată de u din silaba următoare
(precum as tur. putru faţă de sp. potro), cum se întîmplă
şi cu e-i > i-i (ca în franceză), în cazul işti (sp. este).
î n cazurile citate avem o > u şi cînd în silaba următoare
vine un -a, ca şi în rom. mură, spuză etc. Pentru it. tutto
ca şi pentru curte, nu vede explicaţii satisfăcătoare (comp.
Meyer Liibke, Gram. I , p. 147, E E W 2032 şi CDDE s.v.).

1
P e n t r u lut, v. Capidan, Aromânii, p. 276, dar p e plupu (p. 269) î l
lasă n e e x p l i c a t .

.314
 Existînd fenomenul şi în romanitatea orientală, el
trebuie să fi purces de la surse mai vechi, latine vulgare,
provocat nu numai de vorbitori culţi, ci şi de alţii în con-
ştiinţa cărora se va fi ivit nedumerirea şi oscilarea de a
alege între forme cu o (din o şi u lat.) şi cele cu u, în vremea
cînd începea prefacerea lui o şi ti lat. în o (închis). î n
romanitatea orientală (ca şi în albaneză) u (scurt) e
păstrat (Mcă <bucca, lut <lutus etc.), încît confuzia,
în acest caz, era foarte posibilă.
Dar acest joc de oscilare se putea produce şi din
cauza paralelismului om-o: cauda < l a t . vulg. coda etc.;
Claudius > Glodius, claudere > includere (rom. închide,
it. chiudere) etc. Adevărul lingvistic, arătat de M. Pidal,
restrîns numai la regiunea Leon, de unde provin docu-
mentele utilizate de el, dar pus în legătură şi cu forme din
alte limbi romanice, este totuşi valabil şi pentru română.
Dacă analizăm mai de aproape exemplele româneşti,
observăm că din ele curte, mură, nume, nur se găsesc şi în
aromână. Pentru tut, fiind şi în italiană (tutto), explicaţia
că s-ar datori poziţiei neaccentuate în frază (v. Capidan,
Aromânii, p. 270, 271) nu are valoare suficientă. Fireşte,
la verbe precum culc-culca (<collocare), urdină <urdi-
nare (<ordinare) poate fi indicată influenţa formelor
neaccentuate (ibid.), dar la celelalte exemple nu merge.
De aceea, cum spuneam în introducerea acestei ex-
puneri, trebuie să căutăm motive şi de ordin etnografic,
cultural şi social.
Astfel cute (<cos, cotem) nu se găseşte în aromână,
iar în dacoromână numai în Transilvania, căci în restul
Eomâniei avem sinonimul gresie. P i a t r a de ascuţit, cutea,
este absolut necesară, mai ales în epoca cositului finului
cînd fără de acest obiect n u poate fi utilizată coasa, nici
măcar o zi. Aromânii, ca păstori transhumanţi şi uneori
nomazi, n-au prea avut nevoie de cute pentru coasă.
Apoi piatra bună pentru ascuţit se găseşte mai ales la
munte şi nu oriunde specia adecvată. Astfel se explică,
cel puţin în parte, de ce s-a p ă s t r a t numai în Transil-
vania.
Mai departe, trebuie să ne g indim şi la împrejurarea
că obiectul putea fi căutat şi a p o i şlefuit pentru uzul
necesar de anume specialişti,^care îl vindeau'celor ce-1
cereau şi în alte regiuni decît cele ^ de origine a fabri-

.315
canţilor. Dintr-un atare grup social putea deci să se răs-
pândească o pronunţare particulară.
O asemenea explicaţie naturală nu se potriveşte la
toate cazurile, ci se impune mai uşor cealaltă, de ordin
fonetic, care se poate invoca şi pentru Dacia ca pentru
oricare altă zonă romanică.
Putem însă merge mai departe şi la alte cazuri ne-
discutate pînă acum (v. LL, 1. c. şi cazul numelui rîului
Mureş, ajuns pe aceeaşi cale Marisi> Morisi> Mureş).
Aşa este dacorom. zgură ce nu poate fi explicat din alb.
zgriiz, care pretinde un u lung sau un -ju-. Ambele pot
fi puse în legătură cu un indo-europ. *guher-, din care
derivă iat. formus, v. si. varii „Gîut" (rom. var = calcar
ars), v. ir. gorim „brenne", gor „Feuer", cymr.g-or „Brut",
v. si. goreti „brennen", rus. gornu „Herd"1, rom. jar (din
slavă) „cărbuni arşi, aprinşi". Prin urmare un *gora[aJ
cu sensul de „ceea ce a fost ars" (lemne, cărbuni, mine-
reu) si prin contaminare, cu lat. scoria > rom. scoare
(numai în Transilvania) sinonim cu zgură, sgură, acesta
din urmă a primit pe 8- iniţial, ceea ce s-a putut întîmpla
şi în albaneză.
Aici se îmbie si rom. sută, care nu s-a putut explica,
cu toate încercările, unele artificiale, din v.sl. szlo. Al.
Bosetti 1-a supus la o ultimă analiză, bine întemeiată,
prin care înlătură complet părerile mai vechi şi observă
că e vorba în dezvoltarea cuvîntului de ceva petrecut
înăuntrul limbii româneşti, v. „Buletin Linguistlque"
VIII, 1940, p. 159—160. EL intră, cu toată posibilitatea,
pe calea dezvoltării sus discutate ( o > u ) şi potrivit ana-
logiei cu brudă, Mureş, deci dintr-un autohton *sola
(av. satam, gr. exoăov etc.), în care o a fost simţit ca un
-ă din cuvintele latine (bucă etc.).
Din p.d.v. social-lingvistic, înlocuirea iat. centum
('care ar fi dat în rom. *cintu) se poate admite pentru că
in graiurile autohtone din Balcani şi Dacia, sută va fi
fost întrebuinţat des ca mijloc de numărare a vitelor.
Şi astăzi păstorii noştri, cînd încep numărarea, „răvă-
şirea" oilor, încep — ca un fel de urare de spor — cu o
mie (pronunţat cînd trece la numărat prima vită), apoi
continuă „două, trei" etc. Obiceiul e cunoscut şi aiurea.

1
Cf. W a l d e P o k o r n y , I, p. 687.

.316
 Fonetic vorbind, cintu se putea confunda cu un
einctu (de la cingere) de unde v. rom. cimţ DA s.v.
O altă conjunctură ar fi evitarea confuziei ce s-ar fi
întîmplat în construcţii ca cinci-cinţi (quinque-cenlu, -i),
cin'zeci (cinci zeci), dar acestea sînt doar simple posi-
bilităţi.
Rămîne, prin urmare ca mai valabilă, explicarea prin
hiperurbanism a schimbării lui o > u, care a putut activa
şi în cazuri în care nu se poate şti sigur valoarea lui o,
precum în porrum> pur (dar sp. puerro), în urmă <
gr. ocţxiQ E E W 6112, dacă nu s-a schimbat o > u prin
influenţa verbului a urma. Tot aşa rom. urdă şi verbul a
urdi < gr. opu&vjţ (din o poc ,,zăr", ca ser ac1 „urdă"
din lat. scrum etc.) dar arom. plup <populus intră nor-
mal în categoria celorlalte exemple discutate, în care
avem un o.
î n această serie de cercetări, ca şi în celelalte ante-
rioare, spunem ca un cuvînt de încheiere în afară de c-onsi-
deraţiuni lingvistice generale, ţinta noastră de căpetenie
este să aducem contribuţii ia studiul limbii dacoromâne
şi să descifrăm valorile latine moştenite de ea. Cura se
vede şi din cele expuse mai sus, majoritatea persistă
numai la nordul Dunării. Putem conchide că la cele 400
de lapte, despre care am spus (Uraite Schichten... cit.)
că o deosebesc de macedoromână, de sora ei din sud, se
mai adaugă circa 50, soocotind şi pe cele publicate în
diverse serii (DE, Eev. FU., LL) şi neînglobate în lista
mai sus zisă. Astfel se conturează tot mai mult situaţia
particulară a dacoromânei, în Eomânia de azi, ca dez-
voltată în fundamentele şi cu osatura principală a struc-
turei ei, de la colonizare şi pînă azi, ca limbă cu caracter
propriu, oricîte asemănări, fireşti între limbile surori, ar
exista între ea şi macedoromână.

1
, , M o t de la S a v o i e et de la Suisse romande". Bloch. D E F , s . v .

.317
 INDICE DE CUVINTE ANALIZATE *
româneşti şi romanice

ROMÂNĂ

Dacoromână

a d i n e 224 tiorchin, -e, -ă 2 7 7 — 2 7 8

adînci 2 2 4 ciorchinuţă, - i ţ ă , -aş, -oasă 277
a m i n t e 224 ciripoi 3 0 8
aminti 2 2 4 ciritel 275
amnar 2 8 7 ciulin 163
(a)murg 2 1 7
amăsurat 297 ciunt 2 2 7
andrea 2 3 2 - 2 3 3 ciunti 227
avea (are) 3 1 0 ciut, c i u t ă 226 - 231
bărbat ( d e a l u l ~ ) 2 1 1 - 2 1 4 coasSin ( B a n a t ) 215
bea 221
cocîrlă 2 1 8
bour 165, 305
brîu 222 codîrlă 218
brudă 256, 259, 2 6 1 - 2 6 3 , 313 codobatură 193, 2 2 0
bucălaie, bueălaiu, bucălău 203, codobîfă 2 2 0
214, 301, 302
cofleci (a se) 2 9 2
b u t u r u g ă 176
caplntortură 193 cofleşi 291, 292
c a v t â , 181, n o t a 3 cornut 226, 227, 228
căpătîi 271 creşte 311
cărunt 228
creştin 190
e ă t ă m u i , cătămii 271 — 2 7 2
c ă t i n 189 croncan 308
c e r i 278 cucui 189
cer 2 276, 278 cuculbău 217, 2 2 0
cerariu 276, 2 7 8 cucurbeu 217
cercenel, ciurcinel 273
c u c u ţ a 189
cerelcl 275
cerime 2 7 5 , 278 cufunda 2 1 9
ceriniu, ceriri 276, 2 7 8 culca 3 1 5
chior 2 2 7 cuprinde 219
c i m ţ (v. rom.) 3 1 7 curcubău 217, 2 2 1
cine 3 1 0 curcubeu, pl. curcubeuri, curcube-
ciont 2 2 7 (i)e 2 1 7 - 2 2 2

* Lucrarea Straturi străvechi...are i n d i c e propriu (p. 140—158), r e p r o d u s

d u p ă originalul tn l i m b a germană.

.318
 c u r t e 314 i m b l a ( u m b l a ) 233
c u t e 284, 315 Î m b u c a r e a 279
c u t r e m u r a 219 implea ( u m p l e a ) 233
dăschioca (a se) 280 încăibăra (a se), itigiibăra 2 8 3
dăschiola 278, 279, 2 8 0 încăiera 283
d ă s n o d a 279 încheia 282
decinde 311 încheibăra 2 8 2
deciurica 274 — 275, 278 încherba 278, 281, 2 8 3
dejgliieura 293 încherbăla 282, 283
desciocăla, deciocăla 281 închierba (închelba, îuchiorba i 281
d e s c l n t a 224 închiola 2 7 8 - 2 8 4
deschiola 278, 280, 281 î n c i n g e (încinde) 2 8 7
descongestiona 273 inciocăla, -ola 280, 281
desghioca 2 8 0 incochela 2 8 0
d e s m i n t ă t o r 223 indrea, indrea 2 3 2 - 2 3 3
dezbăra 2 6 8 - 2 7 1 ingăiba 283
dezbrăca 224 (în)găibăra 283
d e z g h i o c a 295 înierba 282, 283
d e z m i n t ă 222 — 224 înjgheba 283
* d e z m u n t a 224 înmărmuriţi 2 9 7
d e z v ă ţ a 224, 270 întrema 3 1 2
d o ş t i n ă 308 învăţa 270
f a c e (a se) 311 jar 316
fag, fagure, pi. faguri 219 j u g a s t r u , v. giugastru
fleci (a se) 2 9 1 - 2 9 2 lai, iaie 203, 2 1 4 - 217, 2 8 9 , 3 0 0 —
fluierar 308 304
fluieraş 308 m ă r a t 304
fluierător 308 mărginiţi 182
fofelniţă 292 m ă r u n t 228
fufează, fofează, f u f a / ă 292 măslina 216
g e n u n e 190
măslinie 216
gheară 293
m e g i e ş 191
g h e r a 293
merced 232
gheunoaie 2 9 3
m e r i z a 305
gheura, ghieura 293
mi(e)zdrea, -eală 2 9 5
ghieunoaie 294
m i n t e 224
ghieură 293
minţi 224
ghieuroaie 2 9 3 , 295
mistreţ 183, nota 3
ghin 295
m i s t r i l o i 183
ghina 295
m i ş i n ă 192
ghinar 295
mizdri 295
ghinărar 295
mîne-ştergură 221
ghinător, g h m ă t o a r e 295
m u n t a r 260
ghioară 293
m u n t e n i 182
ghionoaie, ghieunoaie 293, 294
murg, -ă 217
ghionoi, ghieunoi 294, 295
ghiora 280, 2 9 3 muşuroi, muşuroAiu ( B a n a t ) , 1 9 2
giugastru, j u g a s t r u 183
g l ă m i e 175 moină 263
glăvăţină 272 m o l a n 263
iască 2 8 6 n ă s u t 228
ierba 282 negru 2 1 4 , 3 0 0
ierbăritul 2 8 3 nume 314

.319
 oacheş 2 0 3 sloi, pl. sloi, sloiuri 2 8 4
ocheşică 203 , 2 0 4 spas 2 2 4 — 2 2 6
pâiş 286 s p a ţ 225
paragină 190 s p a ţ i u 225
paragini 190 spîn/.ur 190
părăsi 190 s t a u , pl. stauri, -e 2 1 9
strămurare 228
păstură (*păs(ă)tură) 224 — 226
strămut 228
pinză 225
strungă 2 3 0
pînzătură 225
suleget 3 0 9
pîrlog 190
suri iţă 3 0 8
p o r î m b (dial.) 2 2 4
sută 316
poriinbiel 2241
şes 2 2 9
pozdol 162
seţ 229
prăştină 308
şut, -ă 2 2 6 - 2 3 0
presură 305 — 308
teafăr 2 3 2
prinde 3 1 2
tindechea 225
raz 1 9 0
ţărani 182, 183, 184
răspas 2 2 4 - 2 2 6
ţărm, ţărmur, pl. ţărmuri 2 1 9
răsturnaţi 297
umbla v . î m b l a 2 3 3
rău 297 umplea v . împlea 233
răzeş (rădzeş), 190, 191 undrea, îndrea, indrea, andrea
răzor 190, 191 232-233
recă 176 u n g h i u 233
rene 189 ungureni 181
resteu, pl. resteie 2 2 0 , urdă 317
romani 2 3 4 - 236 urdi 317
rumâni 234 — 236 tirdină 315
scăpăra 2 8 5 — 2 8 9 urgie 2 3 3 - 2 3 4
s d n t e a u ă (dial.) 286 urginat toj'inat) 2 3 3 - 2 3 4
scînteia 286 uricios 296
scânteie 285 urî 296
seoare 3 1 6 urît 2 9 6
scociorî 2 7 2 — 2 7 4 , 275, 2 7 8 vie ( B a n a t v i n e ) 276, 2 7 8
scofîlci (a se), var. scofălci 291 viriucior 178
202 viăsceni 182
scotoci 2 7 4 , 278 voragină 190
s c u ţ , pl. s c u ţ i , scuturi, 284, 285 zgură (sgură) 316

N u m e de locuri şi de persoane

A b r u d 256 - 2 6 0 , 263 Bourel 165

Andrea 233 Brebina 166
Arşiţa 161 B r e t u 166
Arţar 176 Brudă 261
* B a c i u 179 B u c e g i 161, 162
Barbă-Hoşie 259 Bueiuu.-Muntari 2 6 0
Barbu 259 B u c o v 162
Bărbosul 259 B u c o v i n a 162
Bărbuleţ 2 5 9 B u d a 167

.320
 B u z a 177 Intorsura-Buzăului 189
Bu/.a (piscului) 177 îndrea v. Andrea
Capul Dealului 177 Lupa 188
[Capul] Piscului 177 L u p u 188
Căciulata (Cuciulata) 178 Mioriţa 205, 206, 207, 209, 2tU
Căldările 189 Mîndra 189
Căţini 189 Mureş 259, 316
Ceret 176 N ă z d r ă v a n ă 209
Cerr.atu 177, 179, n o t a 1 Negoiul 1 6 8 - 1 7 3
Cireasov 164 N e h o i a s 170
Cireaşova 178 Nehoiul 1 7 0 - 1 7 2
Ciuline?, Ciulinetul 163 N u c e t 163
Ciulini 163 Orete 164, 165
Ciulinoasa 163 P e r i ş 176
Ciulinosul 163 P o v i r ş c a 175
Ciulniţa 163 R e c a 176
R e t e z a t 2S0
Ciungetul 164
R o ş iu la 178, nota 5
Coarba 211
R u n c u l 164
Codalb 168
S a t u l u n g 179, n o t a 1
Colilia 162
S ă n u n i 176
Corbova 177, 178
Scoghioală 193
Corbu 177 Secătura 1 6 4 , 165
Cosovăţul 165 Silişte 167
Crapi na 165 Slatina 176
Ciişan-Mureşan 207 Sprincenata 177 '
C u c u i o \ a 178 Surnl 108
Cucui i 178 Ţ a r ă 182
Cudalbi 167 U r l ă t o area i f.d
F ă g e t 161 Ursa 188
FrSsenetul 165 Ursu 188
F r u m o a s a 189 Văiuga 176
F r u n ţ i l e 177 V i l c e a 165
G e a n a 177 Virbiţa 175
G e a n o v a 177 Virtcior 178
Ghieuroieşti 295 Virf(u)cioru 179
Ghieuroiu 295
Vîrciorova, Vîrfciorova 178, 179
G'ăniia 175
Grohotiş 166, 167 "Worchorowa, W o r c h o r w a 179
Groliol(ul) 166 Zgărioiu, Zgărioaie 294
ţ l a n g u l 167 Zgirie-brinză 193, 294
Iepure 215
Zimbrul 165

Aromână

(a)miridzare 305 h'iamă 289

caftă 181, n o t a 3 laiu 214, 3 0 1 , 303
coaţiti 215 mărat 304—305
curcubeu 2 1 7 m u r n u 215
c u t e 284 m u ş u r o n i u , m ă ş i r o n i u 192
d z e a n â 177 n ă h ' a m ă 289
h ' a m ă , h'araătă 289 n ă h ' e a m ă , n ă h ' e a m ă t ă 289

.321
nâheaină, niheamătă 289 scînteal'e 285
oacliş 203 spease 2 2 4 - 2 2 6
p!up 317 l u t 314
plupu 3 1 4 urîre 296

Meglenoromână

coaţin 215 diţindea 311

cureubei 217, 220 lăturoniu 191

LIMBI Şl DIALECTE ROMANICE

acumbe, ven. 220 codăo, port. 284, 285

alivastru (olivastro), it. dial. 216 corte, sp. 314
amcnlar, port. 224 crecer, sp. 311
aniesuratu, abruzz. 297 Cucollo, it. 189
ammentare, it. 224 de aquende, sp. 311
ammonire, it. 224 decombrer, fr. 273
animunitari, sic. 224 desaugurat, prov. 304
arcbevuto, tirol. 219 desbravador, sp. 269
areobevondo, ladin 218 desbravar, sp. 268, 2 6 9
areumbe, ven. 218 dimenticare, it. 224
barbattu, log. 214 echan vrer, fr. 273
barbeau, fr. 261 empurar, fr. dial 288
barbechar, sp. 213, 214 6pingle, fr. 233
barbeclio, sp. 214 escamujar, sp. 288
escamujo, sp. 288
barbeito, port. 214
etineelle, fr. 285
barbo, it. şi sp. 261 Giro, it. 190
barvattare, log. 214 Girone, -i, it. 190
bievre, fr. 166 Grattacaccio, it. 193
g u i r e t , fr. 2 1 4
bonheur, fr. 304
hizo (se), sp. 311
brau, prov. 269 istinkidda, sard. 285
bravo, v. port. 270 jable, fr. 293, 295
bravo, -a, sp. 269 jabler, fr. 293 , 295
bruant, fr. 305, 306, 308 kirra, logud. 276
bruire, fr. 308 kodru, cors. 2 8 4
buenahora, sp. 304 kottse, abruzz. 284
buscar, sp. 274 Latereta, it. 191
Cadine, Cadini, Cadino, it. 189 Laterina, it. 191
caldera, sp. 189 malahora, sp. 3 0 4
Calderon, ven. 189 malaurat, prov. 3 0 4
Catino, it. 189 mâle, fr. 212
cerrejon, sp. 278 malheur, fr. 3 0 4
cliiavello, it. 279 mal-humorado, sp. 3 0 4
chiodo, it. 280 mari, fr. 212
claveau, fr. 278, 279 marito, it. 212

.322
m a s c h i o , it. 2 1 2
miriar, sp. 3 0 5
m o n t e r o , sp. 2 6 0
Musuleju, it. 192
orriscase, orriti, abruzz.
pic, fr. 2 9 4
p i c a n c o , port. 2 9 4
p i c o t , catal. 2 9 4
piroyari, regg. 2 8 7
piryari, catanţ. 2 8 7
p o t r o , sp. 3 1 4
p u t r u , as tur. 3 1 4
q u i e n , sp. 3 1 0
R e n a , it. 189
reu, -a, abruzz. 2 9 7
.323
Scaricalasino, it. 193
s c i a g u r a t o , it. 304
secătură, sp. 164
seccatura, it. 164
s6rac, (Savoia), 3 1 7
s p a n t o , it. 225
spasa, sic. 225
t i m o g n a , sic., calabr. 272
todos, sp. 314
Torcicoda, it. 193
torcicollo, it. 193
tordo, sp. 300, 3 0 2
turdulo, sp. (dial.) 303
t u t t o , it. 3 1 4
zigolo, it. 3 0 6
 TABLA DE MATERII

Introducere 5
10
N o t ă asupra ediţiei
T a b e l cronologic 12
Abrevieri 19
Abrevieri bibliografice 22
" "

I. S T R A T U R I S T R Ă V E C H I ŞI S T A D I I D E D E Z V O L T A R E Î N "
STRUCTURA LIMBII DACOROMÂNE

, I. C u v î n t î n a i n t e 28
Y II. E l e m e n t e a u t o h t o n e 30
Stratul l a t i n al dacoromânei 38
<{ IV. A s e m ă n ă r i între r o m â n ă şi albaneză 39
V. E l e m e n t e vechi greceşti în l i m b a română •* - 59
V I . E l e m e n t e v e c h i germanice in dacoromână 120
V I L Caracteristici lingvistice dacoromâne. U n zid de separare
între aromână şi dacoromână - 125
V I I I . Scurtă privire geografică asupra f a p t e l o r e x p u s e m a i sus . . 138
încheiere 139
Indice de materii 140
Indice de autori 142
Indice de c u v i n t e 143

II. S T U D I I ŞI A R T I C O L E D E I S T O R I A L I M B I I , ETIMOLOGIE,
T O P O N I M I E , apărute între anii 1909-1948

1. Schiţă din t o p o n i m i a românească 160

2. R o m â n i i din Serbia 173
3. Cîteva chestiuni de t o p o n i m i c şi l i m b ă 385
4. Cazania protopopului P o p a P ă t r u din T i n ă u d (Bihor) . . . . 194
5. N o t e şi f a p t e de folclor şi filologie 197
6. E l e m e n t e străvechi î n l i m b a română 217
7. Coresi face cea dintîi apropiere intre „ r o m a n i " şi „ r u m â n i " . 234
8. î n a m i n t i r e a lui Ovid D e n s u s i a n u 236
9. U r m e din epoca daco-romană : A b r u d , brii dă 256
10. Coincidenţe, concordanţe intre română şi alte l i m b i romanice 264

III. ARTICOL POSTUM

Coincidenţe, concordanţe intre română şi alta l i m b i romanice . . 300
Indice de cuvinte 318

.325
 Redactor: ANIGUŢA TUDOR
Tehnoredactor: OLIMPIU P O P A

B u n de t i p a r : 14 06 1988
Coli de t i p a r : 2 0 , 5

I. P. I n l o r m a ţ i a c. 5 4 8 ,
str. B r e z o i a n u , nr. 2 3 — 2 5 ,
Bucureşti