CONCEPTE GRAMATICALE

I.3.Terminologia gramaticală utilizată

Fiecare teorie gramaticală, pe lângă metodologia abordării, propune un ansamblu
terminologic distinct, a cărui înțelegere facilitează asimilarea critică a modelului. În modelul
gramatical adoptat și în care urmează a se efectua analiza, am considerat că unii termeni
necesită o aplecare specială, de aceea îi voi evidenția în rândurile următoare. Alții vor fi
definiți și exemplificați în momentul în care vor fi introduse unitățile și relațiile sintactice care
îi evocă.

Constituentul și constituența
Termenii sunt strâns legați de noțiunile de unitate sintactică și structură ierarhică1.
Noam Chomsky, în studiul său Three models for the description of language (1956)
introduce un concept-cheie privitor la modelul ierarhic al formelor sintactice, care a fost
aplicat pe scară largă inclusiv în construcția limbajelor computaționale. Conceptele structura
ierarhică (Chomsky 1957, Chomsky 1965, Jackendoff 2007) sau structura ierarhică a
grupului, care caracterizează limbajul uman, precum și constituent (Carnie 2001: 31) sunt
termeni de bază ai acestei teorii.
Potrivit lui Andrew Carnie (2001: 32), “constituența este cea mai importantă noțiune în
teoria sintactică. (…) Constituenții nu plutesc liberi în spațiu. Ei sunt încastrați unul în altul
pentru a forma constituenți din ce în ce mai mari. Aceasta este structura ierarhică.”2
Constituența ține de capacitatea cuvintelor de a relaționa și reprezintă proprietatea unităților
sintactice de a se organiza în unități sintactice superioare pentru a forma o structură ierarhică.
În măsura în care se verifică această proprietate, se poate vorbi de existența unei unități
sintactice.
Constituentul reprezintă un cuvânt sau o îmbinare de cuvinte care funcționează
împreună ca o unitate.
În enunțul Studenții de la Facultatea de Litere studiază sintaxa vinerea., se poate
observa că există o organizare arborescentă, în care se detașează doi constituenți: un GN
(Studenții de la Facultatea de Litere) și un GV (studiază sintaxa vinerea). În interiorul
fiecărui grup (constituent) se pot identifica alți constituenți: în GN – GPrep [de la Facultatea
de Litere] și GN [Facultatea de Litere], în GV – GN [sintaxa] și GAdv [vinerea].

Funcția sintactică și poziția sintactică

Gramaticile moderne utilizează un concept străin gramaticilor tradiționale: „poziție
sintactică“. Conform definiției de dicționar, poziția sintactică se referă la locul pe care o
unitate îl poate ocupa în interiorul unei ierarhii, respectiv în interiorul unei relații pe care o
stabilește cu o altă unitate (Bidu-Vrănceanu et al. 2001: poziție, GBLR: 665). Deoarece
gramatica modernă se dezvoltă gradual prin acumularea unor metode particulare atribuite
structuralismului, gramaticii generative ori gramaticii funcționale, conceptele au diferite
definiții, grație teoriilor lingvistice de la care se revendică.
Concluzia autorilor Gramaticii de bază a limbii române (2010: 665) este aceea că
termenul poziție sintactică este „poziția ierarhică a constituenților în relație cu un centru de
grup”. Dacă ne raportăm la faptul că ierarhia este o noțiune predilectă a gramaticii
generativ-transformaționale, putem recunoaște modelul gramatical în care aceasta
1
Am redat mai sus un exemplu de reprezentare arborescentă a structurii ierarhice potrivit Morfosintaxei limbii
române (Pană Dindelegan et al. 2010).
2
“constituency is the most important notion in syntactic theory. (...) Constituents don’t float out in space. Instead
they are embedded one inside another to form larger and larger constituents. This is hierarchical structure”
(2001: 32).
funcționează. Prin raportare la poziția sintactică ocupată se vor introduce funcțiile
complement și adjunct, specifice diferitelor grupuri sintactice.
Relația dintre funcția sintactică și poziția sintactică are la bază definiția stabilită în
Gramatica de bază a limbii române (GBLR: 665). Indexul final scoate în evidență faptul că
într-o poziție sintactică pot apărea diferite funcții sintactice: „într-o poziție sintactică pot fi
atribuite diverse funcții sintactice: în poziția de complement, pot să apară subiectul sau
complementul direct, secundar, indirect etc., iar în poziția de adjunct, pot apărea mai multe
tipuri de circumstanțiale”.
Definiția însăși stabilește că există o relație hiponimică între cele două concepte, orice
funcție sintactică fiind automat o anume poziție sintactică.
Cu toate că funcția sintactică apare definită în același Glosar drept „relație sintactică ori
sintactico-semantică depinzând de un centru de grup”, cred că autorii au dorit să se refere la
modul în care o unitate sintactică este utilizată într-o relație sintactică sau sintactico-semantică
cu un centru de grup sau în interiorul unui enunț (dacă ne raportăm la predicat, care este tratat
drept funcție sintactică).
Pe de o parte, într-o perspectivă paradigmatică, aceeași definiție consideră funcția
sintactică drept o clasă de substituție; pe de altă parte, în perspectivă sintagmatică, funcția
sintactică reprezintă un loc într-o ierarhie, aflată în relație cu un regent, fiind bazată pe o
restricție. Aceste distincții între paradigmatic și sintagmatic, corelate cu alte noțiuni, scot în
evidență abordări structuraliste.
Metoda substituției, utilizată în gramaticile moderne (Harris 1946) este văzută ca o
operație de bază, adecvată nu doar pentru o clasă de morfeme, ci și pentru secvențe de
morfeme. Imaginea paradigmatică, referitoare la substituție, este completată de altă imagine,
referitoare la poziționare, bazată pe diferențele dintre semnificanți, care sunt, potrivit lui
Ferdinand de Saussure (2011), nu doar paradigmatice, ci și sintagmatice.
Pentru a exemplifica funcțiile sintactice, autorii reamintesc funcțiile specifice grupurilor
nominale, verbale, adjectivale sau adverbiale.
În această lumină, Gramatica de bază a limbii române, lucrare citată și utilizată în
lingvistica românească actuală, este o gramatică compozită, care presupune mai multe teorii și
metode. Astfel, deși în Introducere ar fi trebuit prezentate conceptele esențiale, care ar fi
necesitat apoi definiții riguroase și utilizări constante, este de notat că nu există nicio referință
clară la noțiunile constituenți sau poziție sintactică. Autorii utilizează, în schimb, noțiunile
component, poziție ierarhică (p. 21) și uneori, ambiguu, poziție sintactică: „au o situație
aparte pozițiile sintactice aflate în coordonare: subiecte multiple, complemente directe
coordonate..., care primesc de la centrul verbal aceeași funcție sintactică și același rol tematic”
(p. 24). Dar subiectul și obiectul direct sunt, potrivit aceleiași gramatici, funcții sintactice
care, atunci când sunt implicate într-o relație de coordonare, ocupă aceeași poziție sintactică
sau poziție ierarhică.
Ar trebui adăugată o remarcă în ceea ce privește Glosarul: termenul constituent nu este
definit, dar este utilizat pentru a explica noțiunea complement, în timp ce adjunctul este
indicat drept component (p. 21).
În altă gramatică românească recentă, Morfosintaxa limbii române (Pană Dindelegan et
al. 2010), se folosește frecvent, în relație cu funcție sintactică și poziție sintactică, termenul
argument (pp. 93, 99, 208 et al.), structura argumentului (pp. 93, 215) ori relații tematice (p.
70), care trimit la teoria Theta Rolurilor și Lexiconului (cf. Levin 1993, Carnie 2001).
Referindu-se la ”GComplementizatorului” (p.19), autorii trimit implicit la abordarea
generativă derivată din X-bar Theory (Carnie 2001: 147).
În această dispunere teoretică, puțin explicată metodologic, conceptele funcție sintactică
și poziție sintactică își caută locul și se pare că există o anume ambiguitate în a găsi un sens
deplin pentru fiecare dintre ele. De exemplu, în GV există argumente, respective
complemente și circumstanțiale obligatorii, precum și adjuncți poziționați în ierarhia
sintactică: pe o primă poziție complementul direct, complementul secundar, numele
predicative ș.a. (p. 93). Toate complementele sunt tipuri de argumente sau tipuri de
complemente sau constituenți sau chiar poziții sintactice (pp. 93-97).
Prin prisma relației hiponimice stabilite între noțiunile funcție sintactică (gramaticală)
și poziție sintactică, orice funcție sintactică (subiectul, toate tipurile de complemente,
determinații, modificatorii) reprezintă o anume poziție sintactică. Poziția poate fi marcată prin
folosirea determinantului care indică particularitățile sintactico-semantice precum subiect și
complement direct/indirect. Pare că în această paradigmă generativă conceptul funcție
sintactică devine inoperant; de fapt, există doar poziții sintactice generale și particulare,
evidențiate prin denominare.
Dacă revenim la analiza structurală și ne reprezentăm funcția sintactică drept o clasă de
substituție, noțiunea pare să lege cele două niveluri gramaticale, morfologia și sintaxa. În
orice caz, sinonimia care subzistă permite ocolirea termenului tradițional care poate fi înlocuit
cu hiperonimul său. Înlocuirea este evidentă atunci când autorii GBLR afirmă că nominativul
„în grupul verbal (GV) apare ca argument extern, ocupând poziția de subiect” ( p. 124).
O observație finală are în vedere Gramatica limbii române (2005), asumată ca sursă
pentru gramaticile ulterioare, care o rezumă, o rescriu și o completează cu alte acumulări
recente din domeniu. Analiza terminologiei utilizate arată că abordările tradiționale și
moderne coexistă.
În concluzie, există o oarecare ambiguitate în folosirea termenului funcție sintactică și
poziție sintactică. În capitolul Funcții sintactice, definind circumstanțialul, autorii consideră
că circumstanțialele sunt “poziții (funcții) sintactice” (sic! - p. 462), fapt ce arată că cei doi
termeni sunt considerați cvasi(sinonimici). De fapt, terminologia sinonimică este asumată
chiar din capitolul introductiv (p. 12).
Subiectul este definit, în aceeași manieră, drept „funcție depinzând de capacitatea
sintactică a verbului de a accepta această poziție” (p. 313). Terminologia pare oscilantă și
evidențiază, pe lângă metodele tradiționale și generative, teoria cunoscută sub numele de
dependency grammar (teoria actanților), dezvoltată de Lucien Tesnière (1959), care își găsește
ecoul în sintaxa transformațională.
Așadar, gramaticile recente dedicate limbii române sunt, la nivel teoretic și metodologic,
construite eclectic, însă, astfel, au o mai mare relevanță descriptivă. Conceptele funcție
sintactică și poziție sintactică se află într-o relație hiponimică, iar definirea acestora și
plasarea lor în relație cu alte concepte gramaticale scot în evidență teoriile lingvistice care au
stat la baza fiecărei teorii. Cu toate că nu este necesară în descrierea gramaticală modernă,
păstrarea termenului funcție sintactică reprezintă o soluție prin care contribuțiile gramaticii
tradiționale sunt revalorizate și orientează lectorul obișnuit cu gramaticile anterioare în studiul
structurii sintactice a limbii române.

Caz, actant, rol semantic

Un moment de referință în lingvistica americană l-a constituit teoria lui Ch. Fillmore
numită gramatică a cazului, dezvoltată în deceniile al VII-lea și al VIII-lea ale secolului
trecut. În esență, această teorie completează teza chomskyană care transpune configurațional
subiectul și obiectul prin analizarea relațiilor subiacente, care provin din structura de
adâncime.
Așadar, Fillmore credea că subiectul și obiectul ascund mai mulți actanți ignorați de
gramaticile propuse până în acel moment deoarece cazul a fost interpretat doar la nivelul
structurii de suprafață. După teoretician, există atât cazuri de adâncime, cât și cazuri de
suprafață, iar acestea nu prezintă suprapunere perfectă, un caz de suprafață putând fi
reprezentat de mai multe cazuri de adâncime.
 Fillmore distinge mai multe cazuri de adâncime sau roluri semantice: Agent,
Experiencer, Instrument, Object, Source, Goal, Location, Time, reduse inițial la șase
(Agentivul, Instrumentalul, Dativul, Factitivul, Locativul, Obiectivul).
În exemplele: (1) Alex deschide ușa., (2) Alex deschide cu cheia., (3) Alex primește
fructe., (4) Alex mănâncă la cinci., (5) Alex mănâncă acasă., (6) Alex urăște supa. se
întâlnesc mai multe grupuri verbale, respectiv verbe care își atașează actanți în poziție de
subiect, complement sau circumstanțial, care corespund mai multor roluri semantice (Agent –
1 „Alex”, Obiect – 1 „ușa”, Instrument – 2 „cu cheia”, Dativ/Beneficiar – 3 „Alex”,
Experimentator – 6 „Alex”, Timp – 4 „la cinci”, Locativ – 5 „acasă”).
Valență
Teoria valenței postulează că fiecare verb are mai multe valențe, respectiv un verb cere o
completarea informațională (obligatoriu sau facultativ). Folosită de Fillmore, teoria valenței a
fost propusă de L. Tesniére (1959), fiind utilizată în cercetare de lingviștii germani din Școala
din Leipzig.
În Gramatica limbii române, vol. I, Cuvântul, clasificarea verbelor în funcție de valență
scoate în evidență mai multe clase de verbe. Astfel, din punct de vedere sintactico-semantic,
se clasifică în funcţie de numărul de compliniri obligatorii:
a) verbe zerovalente, capabile a forma o comunicare în absenţa oricărei determinări
actanţiale: ninge, plouă, tună, viscoleşte, fulgeră, burează, burniţează, se înserează, se
întunecă;
b) monovalente, cele care formează o comunicare în prezenţa unei singure compliniri
obligatorii: copilul aleargă / fuge / cade / înoată; vine iarna, se apropie iarna.
c) bivalente (două compliniri obligatorii): Ion aranjează / citeşte / cumpără cărţi; mă
miră / uimeşte / înspăimântă indiferenţa; mă ustură / doare braţul; îmi convine / place /
repugnă situaţia;
d) trivalente, determinate de obligativitatea combinării cu trei actanţi: profesorul mă
învaţă / întreabă / anunţă ceva; el îmi împrumută / trimite / oferă / recomandă o carte.

SISTEMATIZAREA CUNOȘTINȚELOR

1. Definiţi disciplina numită sintaxă prin raportare la alte discipline lingvistice.

2. Precizaţi câteva accepţiuni istorice ale termenului sintaxă.
3. Numiţi câteva lucrări de gramatică din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.
4. Precizaţi diferenţa dintre gramaticile de tip normativ şi gramaticile descriptive ale
limbii române.
5. Identificaţi câteva diferenţe dintre gramaticile tradiţionaliste şi gramaticile moderne.