Precursori ai empirismului logic

Am menționat deja influența atomismul logic asupra

epistemologiei și vom reveni mai târziu asupra ei. Acum, câteva
vorbe despre alți doi gânditori, socotiți de asemenea precursori
(din afara atomismului logic, dar din sfera filosofiei limbajului):

Franz Brentano (1838-1917) este considerat primul filosof

contemporan ce a utilizat analiza logică a limbajului pentru
dezlegarea problemelor filosofice (nu pentru desfiinţarea filosofiei).
Brentano a fost unul dintre adversarii platonismului asumat de
neohegelieni. Andrei Marga (1988) numește filosofia lui Brentano
realism intențional. În Psihologia din punct de vedere empiric
(1874) acesta a caracterizat fenomenele psihice drept acte
intenționale care presupun reprezentări, sunt nemijlocit evidente
și condiționate de unitatea conștiinței. Caracterul lor intențional
este dat de faptul că acestea (fenomenele psihice) sunt orientate
spre obiect, conțin în ele însele în mod intențional obiectul.
Brentano a identificat ca fenomene psihice reprezentările
(fenomenele psihice elementare, în care apare ceva; reprezentările
sunt prezente în toate celelalte fenomene psihice, judecățile (în
care ceva este admis ca adevărat sau fals) și afectele (fenomenele
emoționale).
Întrucât forma lingvistică nu se suprapune cu forma logică,
limba permite constituirea și operarea cu obiecte fictive. În
lucrarea intitulată Despre clasificarea fenomenelor psihice (1911),
Brentano a indicat trei surse de eroare în raportarea umană la
lume:
psihică, datorată ignorării caractererului intenţional al
iubirii şi urii şi considerării obiectului acestora ca exterior
individului care manifestă aceste sentimente;
istorică, legată de preluarea necritică a unor concepţii
vechi;
lingvistică, legată de utilizarea aceluiaşi nume (cuvânt)
pentru diferite fenomene, de utilizarea aceleiaşi expresii cu
sensuri diferite şi de utilizarea judecăţilor ce par (în mod fals) a
lega reprezentări.
 În contul primelor două subtipuri de eroare ligvistică, vă puteți gândi
la toate cazurile de omonimie și sinonimie ce v-au fost prezentate vreodată;
gândiți-vă de exemplu la a încolți, a da colțul, la E dus…la I-ai făcut o bucurie!
și I-ai facut o bucurie!
În cazul judecăților ce par a lega reprezentări, construcția
lingvistică lasă (permite) ca în locul lucrurilor să intre ficţiuni. În
exemplul drag epistemologilor, o judecată de felul Centaurul nu
există. pare a lega centaurul (căruia, ca subiect al judecății i se
admite existența) de un predicat, în speță chiar existența.
Judecata poate fi înțeleasă ca Între sfera (existentă) a termenului
centaur și sfera termenului existență nu există elemente comune,
dar și ca Sfera termenului centaur nu este inclusă în sfera
termenului existență (adică Nu este adevărat că centaurul există).
Cea de-a doua accepțiune este cea corectă logic. Pentru evitarea
erorilor lingvistice este necesară distingerea sensului propriu de
cel impropriu ale existentului. Interesul pentru sensurile acestuia
a marcat gândirea lui Brentano încă de la Despre multipla
semnificație a existentului la Aristotel (1862), găsindu-și expresia
reprezentativă în unul dintre studiile din Teoria categoriilor,
Despre existent în general și despre ceea ce este luat drept existent
(1915). În spatele lucrurilor, a subliniat consecvent împotriva
platinismului Brentano, nu există entități care să le dubleze pe
acestea. Judecățile ce operează cu astfel de entități de parcă ar
exista sunt rezultatul iluziei îngăduite de construcția lingvistică.
Iluzia lingvistică poate fi spulberată prin cercetarea filosofică a
existentului. În sens propriu existentul se referă la lucruri.
Acestea trebuie distinse de esenţialităţi, adică de ficţiuni produse
prin folosirea limbii, ex: Un corp (lucru) există  Corporalitatea
(ficțiune lingvistică) există; Un gânditor gândeşte ceva (lucru)
Ceva este gândit (ficțiune lingvistică); Există judecăţi adevărate
(lucru)Există adevăruri. (ficțiune lingvistică). Lucrurile trebuie
distinse de obiectele fictive considerate lucruri. În formulări
derivate, ca în exemplele următoare (apud Marga, 1984), Eu nu
cred că divinitatea există  Eu cred în neexistanţa divinităţii; Karl
va fi rege  Karl este un viitor rege; A este imposibil  Există o
imposibilitate a lui A., neexistența, un viitor rege și imposibilitatea
sunt tratate ca lucruri.
 Datorită multiplelor semnificaţii ale lui este (existenţă reală,
existenţă gândită, echivalenţă, subordonare, identitate), a fi este
eronat echivalat cu a exista. Filosofia trebuie, arată Brentano, să
gestioneze aceste echivalări, conturând o imagine globală asupra
existentului.

Pe Gottlob Frege (1848-1925) îl știți de la logică. E cel care a

evidențiat structura triadică (referent- cuvânt- concept, în lume-
limbă- minte) a termenilor logici, legând semnificația termenului
de referent (obiect) și sensul acestuia de concept.
În lucrarea Sens şi semnificaţie (1892), Frege a susținut că
deși niciun limbaj, nici chiar unul artificial, cu expresiile riguros
definite, nu poate elimina toate sursele de eroare, este dezirabilă
înaintarea spre edificarea unei limbi logic perfecte.
Există, a arătat Frege, două surse de eroare la nivelul
limbajului:
folosirea expresiilor cu sens şi fără semnificaţie (vă aduc
aminte, sensul este împărtăşit, nu este total subiectiv, ca în
reprezentări; presupoziţia tacită a existenţei referentului
generează eroarea).
existenţa expresiilor cu sensuri diferite în diferitele folosiri
(expresii marcate de polisemie datorită asocierii mai multor
sensuri cu aceeaşi semnificaţie).
Înlăturarea surselor de eroare este posibilă, arăta Frege,
într-un limbaj ideal ce ar cuprinde (în cea mai mare măsură
posibilă) expresii scurte şi exacte, un nume propriu (cuvânt,
semn, conexiune de semne, expresie) exprimând sensul şi
desemnând semnificaţia sa. Într-o limbă logic perfectă fiecare
expresie ce se constituie ca nume propriu din semne existente ar
desemna un obiect și niciun semn nou introdus ca nume propriu
nu ar putea fi lipsit de semnificaţie. Niciun limbaj real nu poate fi
clarificat fără a trasa în prealabil distincţiile şi corelaţiile din
limbajul ideal.