Marile curente ale criticii literare

G. Gengembre

3. Autorul şi textul: Critica psihanalitică

1. Perspectiva lui Freud

A. Literatură şi analiză

Freud apelează la literatură, în primul rând pentru a-şi valida teoria asupra inconştientului
şi în plus, acesta afirmă că metoda psihanalitică contribuie la „soluţionarea problemelor de artă,
de filozofie şi de religie” (Studierea psihanalizei în universităţi, 1919).
Freud consideră că asemenea analistului, scriitorul face apel la legile inconştientului,
ulterior explicând importanţa pe care biografia, respectiv psihobiografia o are în opera literară,
idee susţinută de cercetările Mariei Bonaparte referitoare la E.A.Poe (1933) sau la Jean Delay
despre André Gide (1957).
Cercetarea psihanalitică poate fi văzută ca o tehnică de exegeză, Freud observând
existenţa unui semnificat latent, o activitate a inconştientului.
În esenţă, critica psihanalitică este sinonimă cu hermeneutica. Opera ca obiect de studiu
implică cel puţin două tipuri de lectură: lectura simptomală (indicială), unde simptomul, care este
în acelaşi timp mască şi revelator al dorinţei inconştiente, ajută la descifrarea textului (Ex:
Hamlet) şi lectura structurală care urmăreşe să identifice fie o structură psihică singulară, fie una
universală.

B. Orientarea lacaniană

Jacques Lacan (1901-1981) introduce în psihanaliză modelul lingvisticii structurale.

Lacan vorbeşte despre exterioritatea subiectului în raport cu limbajul şi despre influenţa
semnificantului asupra subiectului, opera ilustrând inconştientul subiectului.
Perspectiva lacaniană urmăreşte statutul operei de construcţie analitică şi căutarea în
literatură a unui „instrument de elaborare şi de verificare a conceptelor de bază ale experienţei
psihanalitice”.
În acest context, scriitorul şi psihanalistul conlucrează în scopul descifrării structurii
semnificantului care acţionează asupra omului.
Marile curente ale criticii literare
G. Gengembre

2. Psihocritica
A. Principii şi demers

Charles Mauron aduce o nouă metodă, analogă practicii analitice, dar care se bazează mai
mult pe principiul critic, nu pe cel clinic. Acest demers care urmăreşte personalitatea inconştientă
a scriitorului va fi definit în lucrarea Des métaphores obsédantes au mythe personnel (Jose Corti,
1963).
Psihocritica studiază asocierea ideilor involuntare ale textului. Din suprapunerea textelor
rezultă o reţea de asociaţii şi grupuri de imagini aflate în legătură cu producţia fantasmatică.
Studiul detaliat al acestora conduce la evidenţierea mitului personal care pune în lumină, de fapt,
personalitatea inconştientă a scriitorului.

B. Mitul personal

Reţeaua de asociaţii formează o structură comună mai multor texte care „se schiţează
asemenea unei figuri prezente în fiecare din aceste texte (ca aceea a îngerului muzician la
Mallarmé)”.
Repetându-se sub diverse forme, mitul personal este simultan fantasmă inconştientă şi
„organizare preconşientă a ficţunilor”( Marcelle Marini)”, el nu se gaseşte în texte într-o stare
pură, fiind doar o construcţe critică, un invariant constant.
Yves Gohin şi Serge Doubrovsky sunt cei care orientează psihocritica spre psiholectură
prin referire la studierea raporturilor existente între structurile conştiente şi structurile
inconştiente dintr-un anumit text.

3. Prelungiri ale criticii psihanalitice

A. Psihanaliza existenţală
Psihanaliza existenţală este creată şi reprezentată doar la Jean-Paul Sartre şi este
dezvoltată în studiile sale de la L’Être et le Néant (1943), până la L’Idiot de la famille
(neterminată, 1970).
„Sartre încearcă să integreze marxismul şi psihanaliza în cadrul unei antropologii care
îşi propune să exprime omul în totalitatea sa.” (G. Gengembre, Marile curente ale criticii
literare), respectiv situaţia originală, existenţială a eului. „Studierea lui Flaubert tinde să
integreze singularitatea individului în mişarea generală a istoriei.” Metoda este cea
Marile curente ale criticii literare
G. Gengembre

„progresiv-regresivă” care uneşte dialectic cercetarea istorică şi analiza operei. Biografia

devine la Sartre chiar credinţa sa într-un „roman adevărat”, necesitând empatia criticului în
raport cu autorul.

B. Inconştientul textului

Jean Bellemin-Noël defineşte psihanaliza textuală sau textanaliza în Vers l’inconştient du

texte (1979), presupunând plasarea autorului „în afara jocului, pentru a se ocupa astfel de text,
despre care se presupune că posedă un inconştient”. Limbii i se atribuie anumite forţe
inconştiente care ,, nu au nicio legătură cu subiectul”.
Metoda propune detaşarea de „tăcerile, uitările, articulaţiile tematice, dar şi de detaliile
considerate nesimnificative de către psihanaliză, inclusiv efectele semnificaţiei cum ar fi literele
şi sunetele”.