Literatura și relația cu

Autorul
•Bibliografie :
•Antoine Compagnon, Demonul teoriei ( cap. Autorul),
ed. cit
•Teoria literaturii. Orientări în teoria și critica literară
contemporană; EUB, 2005, antologie de Oana Fotache,
cap. „Opera în relație cu autorul și receptorul”
Cap rafaelit explodând, Salvador Dali, o metaforă vizuală
a problematicii autorului în interpretarea literaturii
 lat. auctor, oris= producător, întemeietor; părinte, stăpân;
model, maestru... Sens preponderent juridic şi economic.
De la vb. augeo= a spori, a face să crească.

Prima atestare în franceză – la sfârşitul sec. XII; =cel care

produce

Conceptul de
autor Engleza medievală – s-a păstrat în auctor, auction
(licitaţie); cel care face să crească.

Funcțiile auctoriale medievale: scriptorul, compilatorul,

comentatorul, auctorul.
 Perspectiva clasică: identificarea sensului operei
cu intenția autorului ( intenția auctorială). Studiul
filologic, pozitivist-biografic, istoricist

Problema autorului • Perspectiva modernă: denunță pertinența

intenției autorului în stabilirea sensului operei (
iluzia intențională, eroarea intențională)
în studiile literare • Conflictul între explicație ( trebuie să căutăm
în text ceea ce a vrut să spună autorul) vs.
interpretare ( descrierea semnificațiilor operei,
independent de ce a vrut să spună autorul)
Cele două paradigme despre
conceptul de autor
Există două paradigme în problema lămuririi procesului de creaţie.
- Platon, dialogul „Ion” (cca 400 î.e.n.)
A inaugurat o direcţie de explicare a creației poetice prin apelul la zona
iraţionalului. Creaţia e legată de entuziasm (gr. „stăpânit de zei”).
Socrate: talentul aedului Ion de a recita dintr-un anume autor (Homer)
e semnul unei puteri divine care-l stăpâneşte. O forţă exterioară
individului vorbeşte prin el.
 Metafora pietrei de Magnesia, lanţ al
comunicării afective (Apollo – muză – poet
– rapsod – public). Se intră într-o stare de
alt ordin, ne-cotidiană, ne-raţională. Poetul

Conceptul de autor devine astfel „o făptură uşoară, înaripată şi

sacră”.
Inspiraţia artistului - o formă de manie divină, din
aceeaşi familie cu profeţia.
Conceptul de autor.
Edgar Allan Poe

- Poe, eseul „Filozofia compoziţiei” (1848)

Reprezentativ pentru cealaltă direcţie, aristotelică/ raţională. Accent

pe meşteşug, latura tehnică. Poemul este construit pas cu pas, cu
“rigoarea şi precizia unei probleme de matematică” (v. şi Ion Barbu,
Paul Valéry). Analiza poemului Corbul (The Raven), care dezvăluie
etapele creaţiei.
 Edgar Allan Poe

Enunţă nişte cerinţe de ordin

formal (refrenul trebuie să fie
Dar: refrenul „nevermore” a
sonor) şi de conţinut; apoi
fost primul cuvânt care i-a venit
alegerea temei, melancolic-
în minte
erotică: moartea iubitei.
Preocuparea pentru efect.
 • Presupune un contact nemijlocit al artistului cu
o instanţă superioară (muze/ zei/ Dumnezeu),

Conceptul de autor care îi dictează opera. Importanţa inspirației -

supralicitată de teoriile romantice,
postromantice şi religioase asupra creaţiei
Inspirația artistică artistice. Psihologia artei a văzut în inspirație
momentul cel mai dificil de înţeles al creaţiei,
analizabil doar făcând apel la mărturisirile
artiştilor înşişi.
 În momentul inspirației, artiştii se identifică cu o
viziune apărută spontan şi care pare să li se
impună din exterior cu o forţă irepresibilă,
uneori chiar împotriva propriei voinţe. De
aceea, artistul este convins a fi mediumul unor
puteri transpersonale ori divine.

Inspirația artistică Ea cunoaşte deseori aspecte violente, stări de

ameţeală, beţie, frenezie afectivă, entuziasm şi
exaltare. Descrisă metaforic drept lovitura
năpraznică a unui fulger, erupţia unui vulcan
sau străfulgerarea orbitoare a soarelui (Fr.
Nietzsche: gândirea vine dintr-o dată, ca un
fulger.) Proces inconştient.
 În Romantism se pune problema autorului ca
personalitate creatoare, opera, expresivitatea
auctorială (în estetica mimetică a Clasicismului:
conformarea la model, nu originalitatea).
Wordsworth – poemul ca „revărsare spontană de
sentimente puternice”.

Ideea romantică de Personalismul romantic. Opera văzută ca expresie a

unei personalităţi distincte, originale. Se face o

autor legătură între produsul spiritual și spiritul de la

originea acestuia.
Sinceritatea – alt criteriu de valorizare (pe lângă cel al
originalităţii).
Coleridge - poemul ca „autorevelaţie mascată” a
autorului.
Geniul, reprezentare a
auctorialității romantice
Geniul = iniţial, zeitate care veghează asupra unui loc/persoană; principiul
călăuzitor al unei epoci/naţiuni (v. Chateaubriand, Geniul creştinismului).
În Romantism termenul a căpătat sensul de azi (accent pe dimensiunea
înnăscută, naturală, nu dobândită prin educaţie).
Tudor Vianu, „Istoria ideii de geniu”: urmărită din Antichitate (genius,
daimon...) până la teoriile Romanticilor germani (Jean Paul Richter:
geniul reprezintă „integrarea cea mai completă a tuturor puterilor
spirituale capabile să răsfrângă totalitatea lumii”; Fr. Schlegel: ideal al
universalităţii asemănător celui renascentist); Schopenhauer: geniul e
caracterizat printr-un exces anormal al inteligenţei, care se pune în
serviciul întregii omeniri, nu doar al individului ce o posedă.
 • În critica literară romantică întâlnim o
concepţie similară. Criticul francez Sainte-
Biografismul Beuve (1804-1869), în Portrete literare: interes
biografic. Cercetează documente exterioare

romantic creaţiei: corespondenţa scriitorului, mărturiile

prietenilor, jurnale etc.
Sainte-Beuve, primul critic
literar modern
• În critica literară romantică întâlnim o concepţie
similară. Criticul francez Sainte-Beuve (1804-1869),
în Portrete literare: interes biografic. Cercetează
documente exterioare creaţiei: corespondenţa
scriitorului, mărturiile prietenilor, jurnale etc.
 Determinismul biografic

H. Taine (1828-1893) îl continuă pe Sainte-

Beuve. „Istoria literaturii engleze”. Anii 1860 –
apropiere de pozitivism. Conceptul de cauză –
Principiul criticii sainte-beuviene (o critică
raţiunea explicatoare. Istoricul ca naturalist:
genetică): cauzalitatea autor (omul şi biografia
elaborarea de monografii, cercetarea „faptelor
lui) / operă.
mărunte” şi descoperirea „formulei unui lucru”
(pentru opera literară, aceasta ar fi dată de rasa,
mediul şi momentul de care este legat autorul)
Ideea modernă de autor

Detașare de romantism. Poezia modernă.

St. Mallarmé – poetul trebuie să cedeze iniţiativa
cuvintelor (accent pe forţa creatoare a limbajului).
Arthur Rimbaud: „Asist la naşterea gândirii mele”; „Eu
este un Altul”.
Ideea modernă de autor.
Marcel Proust
Marcel Proust, Contre Sainte-Beuve, eseu publicat postum, în
1954.
Împotriva metodei biografice a criticului, care căuta
adevărata faţă a omului, dincolo de „masca” din operă.
Proust: „această metodă ignoră ceea ce o frecventare cât
de cât profundă a noastră înşine ne învaţă: că o operă este
produsul altui eu decât al aceluia pe care ni-l manifestăm
în obiceiurile noastre, în societate, în viciile noastre.”
Distincţie eul exterior / eul profund.
• Autor real vs. Autor implicat, abstract, Model
( reprezentarea literară a autorului concret)
 Proust – euri multiple; unitatea conştiinţei se
sparge, „fluxul conștiinței”. Prelungeşte într-un
fel Romantismul – corespondenţele, magia

Cele două euri metaforei...

„De ce, căutându-ţi gândul, personalitatea aşa
auctoriale. Proust cum cauţi un obiect pierdut, sfârşeşti prin a-ţi
regăsi propriul tău eu mai curând decât pe
oricare altul?”
 1968, R. Barthes, Moartea autorului – în tradiţia lui
Mallarmé şi Valéry.
„Critica mai constă încă, de cele mai multe ori, în a
spune că opera lui Baudelaire este eşecul omului
Conceptul modern de Baudelaire, cea a lui Van Gogh - nebunia lui, cea a
lui Ceaikovski - viciul său: explicaţia operei este

autor. Teoria lui căutată întotdeauna în cel care a produs-o.”

Argument din lingvistică (Emile Benveniste): „din
Roland Barthes punct de vedere lingvistic, autorul nu e niciodată
nimic mai mult decât cel care scrie, la fel cum eu
nu este altceva decât cel care spune eu: limbajul
cunoaşte un “subiect”, nu o “persoană”.”
Barthes despre intertextualitate – depășire a ideii romantice despre
creație ca fenomen original.
Consecinţa desacralizării autorului – interesul pentru latura receptivă, pentru
cititor.
Subiectul e o combinaţie fină de elemente disparate: biografice, istorice,
sociologice, nevrotice, corporale
 Alt text-cheie pentru înţelegerea recentă a
conceptului de autor: 1969, Michel Foucault,
Ce este un autor? – despre anonimatul textelor.
Conceptul modern „A fost o vreme când texte pe care astăzi le

de autor. numim „literare” (naraţiuni, poveşti, poeme

epice, tragedii, comedii) erau primite, puse în
circulaţie şi valorizate fără să fie pusă
Teoria lui Michel problema autorului lor; anonimatul nu tulbura
pe nimeni, întrucât vechimea, reală sau
Foucault presupusă, reprezenta o garanţie suficientă a
statutului lor.”
Michel Foucault Ce este un
autor?
Autorul e de fapt un construct al cititorilor şi criticii (funcţia-autor). Set
de prejudecăţi care modifică datele individului real ca să li se
conformeze şi să semene cu literatura lui. Cerinţe diferite: „Nu
construim un „autor de filozofie” la fel ca pe un „poet”.”
Sunt mai mulţi indivizi care spun „eu” într-un text (autorul „real”,
empiric; cel construit de text; naratorul; protagonistul acţiunii).
Referinţă multiplă a acestui pronume.
 Proces paralel - reglementarea modernă a
proprietăţii asupra scrisului. Copyright-ul.
Până la jumătatea sec. XVI nu exista protecţie
împotriva plagiatului.
Din 1709 datează prima lege englezească a
copyright-ului (pe vremea reginei Anne, 1665-
Autorul ca proprietar 1714); drepturi pe termen de 14 ani, cu
posibilitatea de prelungire pentru încă 14.
al textului Pentru prima dată, se acordă drepturi autorilor
înaintea editorilor.
Convenția de la Berna (1886) stabileşte
valabilitatea copyright-ului pe parcursul vieţii
autorului şi încă 50 de ani după moarte.
Conceptul de co-autor
și de autor tematizat
( postmodernism)
• Situația operelor scrise în colaborare
I.L. Caragiale și Iacob Negruzzi, Hatmanul Baltag - 1884
A.Mirea (D. Anghel și Șt. O. Iosif) - 1908
Adriana Babeți, Mircea Mihăieș, Mircea Nedelciu, Femeia în roșu -1990
• Autorul și editorul (Eminescu/ Maiorescu, T.S. Eliot/ Pound)
• Continuări semnate de alt autor (Maitreyi
Și Dragostea nu moare)
Autorul ca personaj literar: autorul biografic, numele real de pe copertă, ca
personaj al propriei ficțiuni, în romanele și poezia postmodernistă, variantă
ludică a reprezentării auctorialității.
Mircea Cărtărescu: Levantul
Auctorialitate și
problematica genului

• Auctorialitate și problema canonului literar;

feminismul, literatura de gen; reprezentări ale
experienței feminine; ale minorităților.
• Virginia Woolf O cameră doar a ei