LUCIAN BLAGA – EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII – ARTĂ POETICĂ MODERNĂ
 Evidenţierea a două trăsături care fac posibilă
Modernismul denumește curentele apărute la
sfârșitul sec. al XIX-lea, începutul sec. al
XX-lea în câteva literaturi naționale precum
și în domeniul artelor. Moderniștii sunt de
fapt doritorii de schimbare în opoziție cu
adepții stărilor existente (tradiționaliști).
E. Lovinescu definește inițial termenul prin
înglobarea simbolismului, a poeziei de după
război și a „curentelor extremiste” (vezi
avangardismul) apoi aplică termenul doar
literaturii nontradiționaliste postbelice.
Modernismul este descris cel mai bine prin
opera poeților din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea și anume: Edgar Allan Poe,
Charles Baudelaire (primul teoretician al
modernismului), Arthur Rimbaud, Stephane
Mallarme, Paul Valery, Paul Eluard, Eugenio
Montale, T.S. Eliot etc.
Poezia modernă se caracterizează prin:
-ermetism (limbaj încifrat)
-ambiguitate a exprimării
-utilizarea limbajului neologic și tehnic
-sintaxă contorsionată a propoziției și a frazei
-elitism
-sinceritate, coborârea poeziei în realitatea
concretă, apropierea ei de contingent
-fragmentarism (discontinuitate – la nivelul
expresiei şi limbajului)
-se face apel la funcția simbolică a
limbajului, apar simboluri personale
-noutatea metaforei
-înnoiri prozodice: vers liber, măsură
variabilă, ingambament
-Îmbinarea în imagini a concretului cu
abstractul
încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă, într-
un curent literar/cultural sau într-o orientare tematică
Modernismul e o mişcare culturală, artistică, ideatică
apărută ca o reacţie împotriva tradiţiilor academice şi
istorice, caracterizată prin introducerea unor idei şi
concepţii noi asupra expresiei artistice. Atitudinea
modernistă este, prin definiţie, antiacademică,
anticonservatoare şi împotriva tradiţiei.
Poet, filosof, Lucian Blaga este creatorul a două universuri
distincte şi transpune în lirică două concepte filosofice
originale: cunoaşterea luciferică şi cunoaşterea
paradisiacă. Cunoaşterea luciferică are ca scop potenţarea
misterului în timp ce cunoaşterea paradisiacă de tip logic,
raţional are ca scop luminarea misterului, reducerea lui.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii face parte din
seria artelor poetice moderne interbelice (Testament –
Tudor Arghezi, Joc secund – Ion Barbu) şi deschide
volumul Poemele luminii din 1919. E o artă poetică,
fiindcă e o poezie ce prezintă idei despre menirea poetului
în univers, viziunea sa despre lume și rolul artei
sale. Aparține expresionismului prin expresia pură a
stărilor sufletești ale autorului („eu iubesc”, „îmbogățesc”)
și prin imaginile artistice puternice, violente, starea de
neliniște și impuls interior ce derivă din text: „eu nu
strivesc”, „nu ucid”. Este modernă prin limbajul ambiguu,
prin înnoirile prozodice: măsură variabilă, vers liber,
ingambament („Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns/ în adâncimi de întuneric…”) și prin noutatea
metaforei (misterul este sugerat aici de metafora „vraja
nepătrunsului ascuns”, iar „lumina” sugerează cunoașterea).
 Prezentarea a două imagini artistice/idei poetice
din textul studiat, relevante pentru tema şi viziunea
despre lume
Tema poeziei este cunoașterea poetică, act de exprimare
artistică autentică a eului liric blagian. Aceasta este de tip
luciferic, artistic, intuitiv, definind viziunea despre lume
specifică autorului. Ideea cunoașterii se construiește în
primul rând pe motivul luminii, foarte prezent în volumul Poemele luminii, aici fiind asociat pe de o parte eului
liric (în urma actului artistic), dar și oamenilor de știință (în urma cunoașterii raționale); în al doilea rând, luna,
care prin lumina difuză mărește taina nopții, este asemănată cu efectul actului artistic al poetului ce îmbogățește
tainele lumii. Viziunea despre lume se construiește în jurul ideii de mister, un concept fundamental la Blaga,
enunțat în opera filosofică Trilogia cunoașterii. Pentru Blaga există două modalităţi de cunoaştere a tainelor
universului: cunoaşterea luciferică sau cunoaşterea, care mărește misterul, şi cea paradisiacă, cea care
descifrează misterul. Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii şi de a le ucide astfel (“lumina altora/
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”), ci de a le spori misterul prin actul de creație artistică (“eu cu lumina mea
sporesc a lumii taină”).

 Ilustrarea a patru elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat, semnificative
pentru tema şi viziunea despre lume (imaginar poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie sau de
simetrie, motive poetice, laitmotiv, figuri semantice, prozodie, etc.)

Titlul poeziei este analitic alcătuit dintr-o metaforă revelatorie, care evidenţiază ideea cunoaşterii
luciferice. Folosirea pronumelui personal de persoana I singular „EU” în poziţie iniţială, sugerează asumarea de
către creator a rolului de protector al misterelor lumii, atitudine ce izvorăşte din iubire. Verbul cu forma
negativă „Nu strivesc” accentuează ideea de adept al cunoaşterii luciferice şi exprimă refuzul categoric al
cunoaşterii paradisiace. Imaginea perfecţiunii este relevată prin metafora „corola de minuni a lumii” care
conţine motivul literar al cercului, prin care se sugerează absolutul, întregul, misterul şi perfecţiunea lumii.

Incipitul conţine reluarea titlului, accentuându-se astfel ideea poetică. Discursul liric se concentrează pe
motivele misterului şi luminii. Lumina simbolizează cunoaşterea şi iubirea pe care poetul le nutreşte pentru
tainele lumii.

Compoziţional textul poate fi structurat în trei secvențe lirice. Prima secvență începe cu pronumele
personal de persoana I „eu”, menționat pentru prima dată în titlu și apărut de şapte ori în poezie. Aceasta
conturează exacerbarea eului creator în raport cu lumea exterioară, influență expresionistă în poezie. Verbele de
persoana I „nu strivesc”, „nu ucid” definesc cunoașterea luciferică, exprimând refuzul de a distruge cu mintea
tainele acestui univers. Metafora misterului („corola de minuni a lumii”), comună cu titlul poeziei este
dezvăluită în enumerația ulterioară a locurilor ce ascund vraja universului nostru. Acestea apar ca experiențe
unice pe parcursul vieții ființei („în calea mea”). Astfel florile denumesc frumosul, viața și germinația lumii,
ochii trimit la suflet, la profunzimea interioară a omului, buzele denotă farmecul cuvintelor dar și al iubirii iar
mormintele trimit înspre moarte. Și a doua secvență reflectă o legătură între lirism și filosofie, enunțând
conceptul cunoașterii prin metafora luminii și prin comparația cu luna. În contextul luminii altora, care prin
rațiunea lor „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”, lumina lui definește cunoașterea
luciferică ce sporește misterul lumii. Acest efect de potențare a tainelor se realizează la Blaga prin creația
artistică, prin poezie, și se aseamănă cu efectul pe care lumina difuză a lunii îl produce asupra obiectelor,
distorsionându-le formele și creând un joc al umbrelor. Ultima secvență conține ultimele două versuri și reia, în
sens conclusiv, enumerația din prima secvență, adăugând apropierea afectivă: „căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi
buze şi morminte.” Cunoașterea tainelor existenței precum iubirea, sufletul, moartea, frumusețea nu se
realizează deci cu ajutorul rațiunii și al înțelegerii logice, ci prin iubire pentru că iubirea protejează misterul.
Astfel ele nu sunt pătrunse cu mintea și „strivite” ci intuite și contemplate, mărindu-și frumusețea.

Lirismul poeziei este unul subiectiv. Mărcile lexico-gramaticale ce denotă prezența eului liric în text
sunt pronumele personal „eu” ce apare de mai multe ori în textul poetic dar și verbe de persoana I: „nu
strivesc”,„nu ucid”, „iubesc”, expresii ale stării interioare extaziate ale poetului.
 Prozodia este specifică poeziilor moderne. Astfel întâlnim aici versul liber precum și măsura variabilă
(între două și treisprezece silabe). O notă prozodică modernă este și ingambamentul (reluarea ideii dintr-un vers
în următorul care va fi scris cu literă mică):

„Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric, (…)”

La nivel morfosintactic pe lângă repetarea pronumelui personal „eu” observăm folosirea verbelor la
modul indicativ, timpul prezent care indică plasarea eului liric într-o relaţie bine definită, sigură şi reală cu
lumea. Conjuncţia „şi” e prezentă în text de zece ori şi conferă cursivitate discursului liric, repetarea ei între
elementele din ultimul vers sugerează aşezarea pe acelaşi plan a elementelor universului.

La nivel lexico-semantic observăm terminologia abstractă, câmpul semantic al misterului e conturat cu

ajutorul metaforelor revelatorii (nepătrunsul ascuns, a lumii taină, întunecata zare, sfânt mister, ne-nţeles).
Limbajul artistic e pus în relaţie cu ideile filosofice.

Ca o concluzie putem afirma că poezia ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” e o artă poetică
modernă în care interesul poetului e deplasat de la principiile tehnicii poetice spre relaţia poet - lume şi poet –
creaţie.