Psihanaliza și studiul literaturii.

Sigmund Freud și Carl Gustav Jung

Psihanaliza reprezintă:

-un mod de explorare a proceselor mentale, care urmărește să descopere semnificația

evenimentelor și gândurilor care apar în subconștient;

- o tehnică terapeutică pentru abordarea problemelor de sănătate mentală prin evidențierea și

interpretarea dorințelor ascunse ale pacienților;

- un set cuprinzător de teorii care examinează modul în care procesele mentale inconștiente
influențează percepțiile, cogniția și comportamentul indivizilor.

La începutul secolului al XX-lea, Sigmund Freud a dezvoltat această teorie care, la nivel
terapeutic este de fapt o pseudoștiință. Freud s-a axat pe interpretarea viselor pe care le considera
o modalitate de expunere a îndeplinirii unor dorințe ce pornesc din dorințele refulate ale
copilăriei.

Sigmund Freud (6 mai 1856-23 septembrie 1939)

Sigmund Freud a fost medic neuropsihiatru și a fondat școala psihologică de psihanaliză, el fiind
considerat părintele psihanalizei.

Freud a avut un impact puternic prin accentuarea prezenței și impactului subconștientului în

procesele mentale și prin interpretarea comportamentului uman pe baza acestui concept. Mai
mult, el a introdus o nouă perspectivă cunoscută sub numele de teorie psihanalitică și o abordare
de tratament care are ca scop îmbunătățirea bunăstării mentale, adesea folosită în tratarea
tulburărilor psihice.

Literatura este adesea clasificată ca ficțiune; cu toate acestea, nici măcar ficțiunea nu este în
întregime inventată. Adesea se bazează pe o sursă de adevăr care poate fi interpretată în diferite
moduri, fie explicit, fie simbolic, prin comportamentul personajelor și simbolurilor. Ceea ce
diferențiază literatura de scrisul obișnuit este accentul pus pe frumusețe, experiențe personale și
lecții morale. Pentru ca o scriere să fie considerată literatură, trebuie să cuprindă cel puțin unul
dintre aceste elemente. Frumusețea unui text constă în asocierile de cuvinte și în modul în care
un scriitor construiește cu pricepere textul pentru a transmite o anumită temă, un anumit mesaj.
Acest lucru poate fi realizat prin abordarea unor subiecte familiare sau prin explorarea unor teme
controversate. Indiferent de forma pe care o ia -orală sau scrisă- literatura este bogată în
semnificații ascunse sau aparente. Este o formă de artă care vizează un anumit public și poate fi
comunicată în diferite moduri, cu scopul de a fi înțeleasă de spectatorii sau cititorii săi prin
diverse dispozitive literare.
Pe tărâmul psihanalizei, Sigmund Freud, o figură renumită, a introdus conceptul de procese
mentale inconștiente, care inițial, s-a confruntat cu o opoziție și neînțelegere semnificativă. În
ciuda faptului că a întâmpinat rezistență, Freud a modelat în mod activ domeniul, inventând
termenul de „psihanaliză” în 1896. Pe parcursul a patru decenii, s-a dedicat rafinării principiilor,
metodelor și tehnicilor acestei discipline. De-a lungul acestei perioade, Freud a elaborat diverse
teorii, inclusiv interpretarea viselor, modelul structural al minții și tehnicile psihanalitice. Până în
1925, psihanaliza dobândise recunoaștere globală, datorită lucrării inovatoare a lui Freud. Inițial
perceput ca fiind radical, Freud a câștigat în cele din urmă acceptarea și recunoașterea pe scară
largă ca o autoritate principală în psihanaliză.

Psihanaliza nu este doar o ramură a medicinei. A fost folosită pentru a înțelege diverse domenii,
cum ar fi filosofia, cultura, religia și, în primul rând, în literatură. În teoria modernă, psihanaliza
este folosită în literatură cu două scopuri principale: tratarea indivizilor cu tulburări mentale și
explicarea complexităților minții umane.

Visele, ca și cărțile sunt creații ale minții și pot fi văzute ca ficțiune. În ciuda definițiilor lor
diferite, ele pot să nu fie întotdeauna în întregime adevărate. Similar romanelor, fanteziile conțin,
de asemenea, o fărâmă de adevăr în ele. Cu toate acestea, ele pot necesita interpretare înainte de
a dezvălui adevărul.

Un astfel de argument în critica literară aseamănă adesea scrierile abstracte cu vise care transmit
misterul dorințelor și tensiunilor inconștiente ale scriitorului. Ea sugerează că o operă artistică
este în esență un produs al proceselor mentale unice ale scriitorului. Această analiză se adâncește
în aspectul inconștient al expresiei prin explorarea interacțiunii dintre originile autorului și
influențele sociale.

Criticii folosesc critica psihanalitică pentru a examina personaje specifice din lucrări abstracte,
recunoscând că fiecare personaj este în esență o proiecție a psihicului creatorului. Savanții au
evidențiat elemente cheie ale acestei ipoteze și divergența ei față de alte științe mentale, ducând
la dezbateri asupra validității științifice a psihanalizei și a eficacității tehnicilor sale.

Un aspect notabil al acestei teorii este complexul Oedip, care explică dezvoltarea identității
sexuale. În termeni simpli, complexul Oedip descrie dorința subconștinetă a unui copil de sex
masculin, de obicei sub vârsta de cinci ani, de a înlocui tatăl și de a deveni partener romantic al
mamei. Această teorie complexă evidențiază relația complicată dintre influențele sexuale și
sociale în comportamentul uman.

În teoria structurii personalității a lui Sigmund Freud, el sugerează că personalitatea fiecărei

persoane este compusă din trei părți principale: „Eul”, „Supra-Eul” și „Sinele”. Aceste
componente lucrează împreună pentru a forma personalitatea umană complexă.
Criticii literari examinează adesea personajele din literatură prin prisma acestor trei structuri.
Aprofundând în Eul, Supra-Eul și Sinele personajelor dintr-o operă literară, criticii subliniază
modul în care aceste aspecte influențează acțiunile personajelor și, în consecință, influențează
întreaga operă. Acest proces analitic este cunoscut sub numele de critică psihanalitică.

Potrivit lui Freud, Sinele reprezintă partea personalității care adăpostește dorințele noastre de
bază, cum ar fi setea, foamea, furia și dorința de a satisface nevoile imediat. Freud presupune că
oamenii se nasc cu sinele lor, iar acesta joacă un rol crucial în satisfacerea nevoilor primare, în
special în copilărie. Funcționând pe principiul dorinței, Sinele caută gratificare instantanee fără a
lua în considerare consecințele.

Supra-Eul, pe de altă parte, acționează pe post de conștiință și busolă morală, modelate de liniile
directoare morale și etice insuflate de îngrijitori (părinți). Supra-Eul ghidează comportamentul
prin alinierea acțiunilor cu standardele morale.

Eul servește ca mediator între dorințele noastre (sinele) și conștiința (supra-eul), meținând un
echilibru între cele două.

Freud a introdus și conceptul de minte inconștientă, împărțind-o în trei regiuni: conștientul,

preconștientul (sau subconștientul) și inconștientul. Mintea conștientă adăpostește gândurile și
sentimentele actuale, în timp ce preconștientul stochează amintiri recuperabile. Inconștientul, cel
mai profund nivel, conține procese care ne conduc comportamentul, inclusiv dorințele primare și
instinctuale.

Accentul criticii literare psihanalitice se poate concentra pe unul sau mai multe dintre
următoarele aspecte ale operelor literare:

-autor: această teorie este utilizată pentru a analiza autorul, viața și modul în care opera sa
servește ca dovadă pentru această analiză. Deseori denumită „psihobiografie”.

-personaje: această teorie este folosită pentru a analiza unul sau mai multe personaje. Psihanaliza
este un instrument folosit pentru a descrie comportamentul și motivațiile personajelor.

-text: această teorie este aplicată pentru a examina rolul limbajului și al simbolismului în lucrare.

Critica psihanalitică explorează trecutul autorului, studiile psihologice și portretizarea

personajului. Aspectele autobiografice ale unui text pot fi transmise prin diverse metode,
atrăgând publicul prin conținut, personaje sau intenții ale autorului.
Carl Gustav Jung (26 iulie 1875 – 6 iunie 1961)

Carl Jung a fost medic, psiholog și psihiatru și fondatorul psihologiei analitice. A fost interesat
de psihoterapia clinică și de cercetarea experimentală și teoretică. Între 1907 și 1912 a colaborat
cu Freud, acesta din urmă fiind o influență majoră în cariera lui Jung.

Trecând de la concentrarea exclusiv asupra cazurilor reale de pacienți, el s-a adâncit din ce în ce
mai mult în explorarea semnificației arhetipurilor în diferite forme de literatură. Recunoscând
aceste simboluri fundamentale ca parte a unui inconștient colectiv, Jung și-a mutat atenția spre
analiza textelor din literatură, alchimie și mitologie.

Carl Jung susținea că toată creativitatea își trage vigoarea din esența umanității. Atunci când
inconștientul colectiv iese la suprafață și introduce perspective noi în conștiință, înseamnă un
moment creativ esențial care rezonează de-a lungul unei întregi epoci. Jung a subliniat că o operă
de artă poate fi privită ca o comunicare profundă către numeroase generații.

În sfera inconștientului colectiv, Jung a identificat componente fundamentale pe care le-a numit
arhetipuri. Ele sunt definite ca o categorie de conținuturi mentale, ale căror origini nu sunt
înrădăcinate într-un individ, ci cuprind calități umane universale. Arhetipul este considerat etern
și atemporal.

În operele literare, autorii surprind nuanțele culturale și istorice ale propriului sine. Ei înfățișează
aceste aspecte nu numai prin personajele lor, ci și se străduiesc să le întrupeze în viața lor.

Jung a descris persoana ca pe o parte unică a psihicului colectiv, adesea modelată prin experiențe
provocatoare. Persoana reprezintă adaptarea unui individ la viață într-o anumită comunitate.
Persoana servește ca o mască, facilitând legătura dintre conștiința eului și lumea exterioară-
societatea particulară din care face parte. Ne ajută să interacționăm cu ceilalți și să ne asumăm
diferite roluri sociale. Interesant este că persoana poate fi văzută și ca o formă de înșelăciune.
Deși pare să reflecte identitatea unui individ, ea dezvăluie de fapt aspecte ale subconștientului
colectiv. Acționează ca un compromis între individ și societate.

În literatură, scriitorii folosesc frecvent simboluri stereoripe de personaje. Aceste personaje pot fi
explorate și modificate printr-o înțelegere mai profundă a persoanei, prezentându-le în moduri
unice.

Teoria umbrei a lui Jung reprezintă trăsăturile negative pe care un individ le-a respins, de obicei
din cauza condamnării societății (de exemplu: lăcomia, furia, ura). În cadrul modelului de
personalitate jungian, umbra poate regresa și se obține o influență puternică asupra psihicului,
potențial copleșind mintea individului. Operele literare descriu adesea personaje care se luptă cu
propriile umbre, ilustrând modul în care indivizii pot confrunta și controla acest aspect. În timp
ce aceste narațiuni pot părea detașate de realitatea autorului, ele acționează ca refelxii autentice
ale psihicului uman. În ciuda portretizării umbrelor ca fiind nerealiste în unele opere, analiza
acestor piese poate duce la o înțelegere mai profundă a umbrei umane și a diverselor sale
manifestări. Autorii folosesc acest concept pentru a crea situații reale și convingătoare în
lucrările lor.

Literatura servește ca o oglindă care reflectă caracteristicile distincte ale diferitelor epoci și
momente în timp. Această reflecție este posibilă prin interacțiunea complicată dintre gândirea
conltientă și mintea inconștientă. Prin examinarea operelor literare renumite din întreaga lume,
Jung a ridicar importanța abordării sale analitice, arătând aplicarea practică a conceptelor sale.

Așadar, teoria lui Jung subliniază rolul vital jucat de mintea inconștientă în procesul creativ.
Calitatea creațiilor artistice depinde de interacțiunea dinamică dintre gândirea conștientă și cea
inconștientă a unui individ. Mintea inconștientă oferă o perspectivă unică asupra personajelor și a
experiențelor lor, îmbogățind posibilitățile creative disponibile autorilor. Convingerea este că
pentru majoritatea personajelor literare, înțelegerea problemelor contemporene, dezvoltarea
personală și anticiparea schimbărilor în perspectivele societății sunt primordiale.

Romanul Străinul de Albert Camus se adâncește în viața lui Meursault, un algerian francez care
primește știri despre moartea mamei sale printr-o telegramă. Narațiunea lui Meursault
exemplifică conflictul dintre umanitate și lumea exterioară, un concept la care Camus se referă
ca „absurd”. Povestea este relatată la persoana întâi, din punctul de vedere al lui Meursault în
timp ce navighează prin viață.

Meursault este un individ unic, prezentând caracteristici care ar putea sugera o tulburare de
personalitate antisocială din cauza lipsei sale de empatie. Această trăsătură este evidentă în
diferite cazuri de-a lungul poveștii, în special în timpul înmormântării mamei sale, unde el pare
detașat emoțional. Deși se angajează în acțiuni pentru a-i liniști pe alții, motivațiile lui par
indiferente.

În ansamblu, se poate concluziona că Meursault, în ciuda defectelor și vulnerabilităților sale, nu

este neapărat tulburat psihologic, ci mai degrabă neînțeles în societatea sa. În plus, natura apatică
și pasivă a lui Meursault, lipsită de entuziasm și ambiție, demonstrează lipsa lui de angajament
față de relații și căutarea motivațiilor de realizare.

Albert Camus a observat că, în ciuda conștientizării inevitabilității morții, oamenii caută în mod
constant fericirea. Experiențele sale din Algeria anilor 1930 au oferit fundalul romanului său,
Străinul, influențat de sărăcia, violența și tensiunile rasiale predominante. Respingând normele
sociale, Camus, la fel ca mulți din generația sa, a ales o cale diferită de convențiile clasei de
mijloc.

Protagonistul, Meursault, a întruchipat onestitatea rămânând fidel convingerilor sale și

exprimând doar ceea ce știa. Acțiunile sale au sfidat așteptările societății, deoarece el a trăit după
principiile sale unice. Camus și-a propus să pătrundă în psihicul lui Meursault, evidențiind
mulțumirea lui în îmbrățișarea momentului prezent. Această portretizare, care amintește de
Hristos nu ca o figură divină, ci ca un om care îi inspiră pe alții printr-o credință neclintită, a
contribuit la aprecierea romanului ca o operă literară franceză remarcabilă a secolului al XX-lea.

Bibliografie
1. https://www.cribfb.com/journal/index.php/aijssr/article/view/339/565
2. file:///C:/Users/Sabina/Downloads/10.15405_epsbs.2019.12.04.74.pdf
3. https://d1wqtxts1xzle7.cloudfront.net/76905792/3-Psychoanalytic-Theory-used-
libre.pdf?1640021459=&response-content-disposition=inline%3B+filename
%3DPsychoanalytic_Theory_used_in_English_Li.pdf&Expires=1710935159&Signature
=JCCVTLBPUWpb~-
nm~Lq9ICkKn9WsYrUssKbERe21aabqSPcYkb9J4HpQsRkqtqZpjjRxnbz4UpBTyrBIbs
hTbAEk1a0Tgfw802xrgbBSHZVIEwFyLzrBcbsAwuEJA5X~8bL-
OVs0cNPoeuqMuIXyGlCqwZu42YzjeS4as7pwrttAsmZPxGkt6JY1Q4ShZ-
y~7QAZM8PBbxGt7Usg2zcUl6GPdNDKrLqDMiun4Lo~k8p18DXXvKGkDKixra21dJ
TM75499BNGOFRwefPnLWbIccMCxSmlmv7ABEbEdM-
SjRGUlhaIXqHKYhWVrHsJXW~l8bPi-Rxg0A0GB-gV6nOtag__&Key-Pair-
Id=APKAJLOHF5GGSLRBV4ZA
4. https://www.utpjournals.press/doi/pdf/10.3138/uram.34.1-2.95