Obiectul psihologiei din perspectiva psihologiei

analitice a lui Carl Gustav Jung

Paunescu Elena Florentina

Psihologie, anul III, seria 1 ,grupa 1
Noiembrie, 2010

1
 Cuprins

Rezumat
Introducere în psihologia analitică a lui C. G. Jung
Psihicul
Conştiinţa
Inconştientul personal
Inconştientul colectiv
Arhetipurile
Tipurile psihologice: extraversia şi introversia

2
 Rezumat

Jung a fost un colaborator apropiat a lui Freud, pe vremea când lucra împreună cu Bleuler la
clinica lui Burgholzi la Zurich. Divergenţele dintre ei au apărut relativ repede, şi au dus în final la
ruptură. Aceasta a fost declarată prin apariţia lucrării lui Jung cu titlul „Metamorfozele şi
simbolurile libidoului”, apărută în anul 1912, în care este criticată teoria freudiană pentru limitarea
sa conceptuală. Prin antiteză la teoria freudiană, Jung a denumit linia sa de gândire ca analitică. Era
o psihanaliză care pleca de la fenomenele psihice normale şi nu de la cele psihiatrice, de patologie.
În anul 1921 publică principala sa lucrare, cu titlul „Tipologiile psihice”, în care sunt puse
fundamentele unei propriu-zise caracterologii. Este lucrarea în care a fost lansată tipologia
introvertitului, ca opusă extravertitului. Studiile sale au fost îndreptate spre descoperirea
inconştientului individual şi colectiv. Psihologia analitică jungiană conţine câteva concepte cheie,
cel de umbră, de persoană, de sine, anima şi animus (arhetipuri).

3
 Circumscrierea şi definirea obiectului de studiu al psihologiei au suferit frecvent amendări şi
revizuiri, ceea ce s-a reflectat atât în stabilirea problematicii abordate într-o etapă istorică sau alta,
cât şi în statutul disciplinei în sistemul general al ştiinţelor.
O modalitate de circumscriere a obiectului psihologiei a venit din partea orientării
psihologiei analitice, al cărei reprezentant este Carl Gustav Jung (1875-1961).
Împreunã cu Freud si Adler el face parte din “triumviratul psihanalitic”, cercetãtori de mare
erudiţie şi inspiraţie, care au revoluţionat gândirea medicalã în domeniul psihiatriei, punând bazele
abordãrii moderne a activitãţii psihismului uman şi a pulsiunilor subconştientului. Elev, într-o primã
fazã, a lui Freud, el devine mai apoi prietenul şi colaboratorul acestuia, fiind cucerit de teoria
psihanaliticã a marelui sãu profesor.
În anul 1913, se separã de maestrul sãu, fiind în dezacord cu materialismul exclusiv al
ideilor acestuia.
După mai bine de un deceniu, când Freud îşi va regăsi calmul necesar, („SelbstdarsteUung",
1925), relatarea va fi laconică şi rece, ca de fapt divers: „Jung a încercat o interpretare în alt sens a
faptelor pe care se baza psihanaliza, o interpretare in abstracto, impersonală şi anistorică, prin care
el spera să fie scutit de recunoaşterea sexualităţii infantile şi a complexului lui Oedip, ca şi de
necesitatea analizei copilăriei.” (“ Introducere în psihologia lui Carl Gustav Jung”, pag. 23 )
Psihicul (Psyche) este considerat un sistem energetic relativ închis, care include un fel de
subsisteme numite complexe, compuse dintr-un element central, de natură afectivă, şi dintr-un mare
număr de asociaţii secundare, constelate. Protagonist al modului de expresie simbolic şi propriu
omului primitiv, căruia el îi face adesea apologia, Jung preferă să vorbească de „suflet" sau de
„Psyche", mai degrabă decât de psihic. Între un termen şi altul, însă, el nu pune semnul egalităţii:
„în cursul cercetărilor mele m-am simţit îndemnat să fac o deosebire conceptuală între suflet şi
Psyche. (“Introducere în psihologia lui Carl Gustav Jung”, pag.5). Prin Psyche înţeleg —va preciza
Jung — totalitatea proceselor psihice, atât a celor conştiente cât şi a celor inconştiente. Prin suflet,
în schimb, înţeleg un complex funcţional determinat şi limitat care ar putea fi mai bine determinat
de termenul «personalitate»" (The Psychology of dementia Praecox, pag 87 ).
Pe scurt, după Jung sufletul uman nu vine pe lume tabula rasa, ci sub formă de creier gata
structurat, „înnăscut", care înscrie în el istoria unei serii de strămoşi infinită. Pe această realitate
primordială, magmatică, se plantează personalitatea individuală, printr-un proces psihologic de
individuaţie (în contact cu mediul, educaţia). Individuaţia reprezintă o lărgire a sferei conştientului,
dar în strânsă dependenţă de rezervorul imens de experienţă reprezentat de inconştient.
În linii mari, Jung descrie trei straturi sau „trepte ale sufletului": conştiinţa, inconştientul
personal si inconştientul colectiv.

4
 Conştiinţa, prin care — arată el — „înţeleg punerea în relaţie a conţinuturilor psihice cu Eul;
există conştiinţă în măsura în care ea este percepută ca atare de Eu.” Primitivii cei mai rudimentari
abia dacă posedă o specie de conştiinţă difuză a existenţei şi universului (Alibewusstsein), care de
fapt este o conştiinţă de grup. În rest, domneşte o egalitate psihică originară, „o anumită naivitate
puerilă care înclină cel mai mult pe om către prejudecata egalităţii structurii psihologice şi a
identităţii" (“ Memories, Dreams, Reflections”, pag.192 ).
“ Noţiunea de inconştient este pentru mine de natură exclusiv psihologică şi nu filosofică, în
sens metafizic. Inconştientul este, după opinia mea, o noţiune psihologică de graniţă ce acoperă
toate conţinuturile şi procesele psihice care nu sunt conştiente, adică nu sunt raportate perceptibil la
eu.” ( “Tipuri psihologice”, pag. 470 ).
Inconştientul personal, strat care cuprinde toate achiziţiile vieţii personale (lucruri uitate,
refulări, percepţii, gânduri şi sentimente subliminale), precum şi o serie de acte automate, gesturi,
expresii faciale e.t.c. este stratul superficial al inconştientului, purtând amprenta experienţei
individului.
În istoria orientărilor abisale dar şi în istoria culturii, Jung şi-a asigurat un loc important prin
descoperirea inconştientului colectiv şi a arhetipurilor sale. În felul acesta, stratul inconştientului
personal, descoperit de Freud este subîntins de un strat mai profund, suprapersonal- inconştientul
colectiv, depozitar al experienţelor fundamentale ale speciei.
În timp ce inconştientul personal are conţinuturi care au fost cândva conştiente, pe care deci
le-am cunoscut într-un moment timpuriu al istoriei noastre, inconştientul colectiv este alcătuit din
elemente care n-au fost niciodată în conştiinţa individului.
Inconştientul colectiv, este un strat al Psyche alcătuit dintr-o serie de conţinuturi
impersonale, constând în primul rând din structura ereditară a creierului, reprezentată de „conexiuni
mitologice", de motive şi imagini care se reproduc fără încetare la toţi oamenii, în afara tradiţiei sau
a migraţiei istorice. Acest strat abisal al inconştientului cuprinde mai multe structuri fundamentale
sau arhetipuri : persona sau arhetipul social, care este un fragment din psihicul colectiv suprapus
psihicului individual, umbra sau partea negativă a oricărei personalităţi umane, anima sau
dimensiunea feminină inconştientă din psihicul fiecărui bărbat, animus, pandantul animei la nivelul
psihicului feminin, arhetipul infans, aspectul preconştient al sufletului colectiv; arhetipul spiritului.
“Arhetipul este o formă simbolică, intrând în funcţiune peste tot unde nu există încă nici un
concept conştient, sau când raţiuni exterioare sau interioare îl fac imposibil.” ( “Tipuri psihologice”,
pag. 434 ).
Persona reprezintă un complex funcţional constituit din motive de adaptare sau de
comoditate şi care, fără a se confunda cu individualitatea, este o atitudine exterioară, caracteristică
desigur, dar raportată exclusiv la lumea din afară. Acest complex functional se refera exclusiv la

5
relaţia cu obiectele. Este necesar să se distingă relaţia pe care individul o întreţine cu subiectul şi
aceea pe care el o are cu obiectele exterioare.
Umbra, pe de altă parte, pare a fi un termen metaforic nu numai pentru inconştientul
personal, ci include şi sfera onirică a individului. Este un fel de alter ego enigmatic, sumbru, un
arhetip mai de suprafaţă totuşi, un fel de vestibul spre adâncurile inconştientului colectiv, dar şi un
element antitetic al virtuţilor individului, compus din refulări. “ O cercetare mai îndeaproape a
trasăturilor de caracter sumbre şi a elementelor de inferioritate alcătuind umbra arată că acestea au o
natură emoţională, respectiv o anumită autonomie şi sunt prin urmare, de un tip obsedant sau – mai
bine zis – posesiv.” (Aion. Contribuţii la simbolistica sinelui, pag. 21).
Anima şi animus, care reflectă într-un fel bisexualitatea constituţională a embrionului,
constituie constelaţii de arhetipuri antinomice, a căror emergenţă are loc în perioada pubertăţii şi
care reprezintă figurile mitice ale părinţilor. Anima este arhetipul feminin instalat în textura
inconştientului individului de sex masculin, pe când animus este arhetipul masculin brodat pe
canavaua individului de sex feminin. Cu cât este mai puterincă influenţa exercitată de imaginea
părinţilor, arată Jung, cu atât imaginea fiinţei iubite va fi substitutul pozitiv sau negativ al acestora.
Principiul Masculin, corespunde Logosului creator, este principiul activ, raţional, care prin analizã
logicã si constructivã, estimeazã, criticã şi organizeazã atât valorile materiale cât si cele spirituale.
Prin voinţã si iniţiativã, diferenţiazã, ordoneazã si clarificã elementele constitutive ale lumii
interioare şi exterioare entitãţii individuale. Principiul Feminin, corespunde Erosului instinctiv, este
principiul pasiv, iraţional, sentimental, sensibil.
„Copilul...— spune el —, care nu are decât un picior în lumea conştiinţei, care nu este încă
siluit şi înregimentat, dispune întotdeauna de flerul necesar pentru a conversa amical cu «animalul
din el»; această din urmă expresie trezeşte în spiritul nostru un dezgust profund. «Acel animal din
noi» este totuşi cât se poate de natural şi nu este mai abominabil decât animalele care trăiesc în
natura ambiantă şi care îndeplinesc în mod fidel voinţa Creatorului, ceea ce noi nu am putea
pretinde, în ceea ce ne priveşte. (...) Animalele sunt cu adevărat ele însele. Animalul şi planta sunt
pentru mine înseşi simbolurile fiinţei pioase" ( Memories, Dreams, Reflections, pag. 193 ).
Dacă ar fi fost doar un eminent psihiatru, Jung nu ar fi ajuns niciodată la o teorie a
arhetipurilor. Psihiatrul şi psihanalistul Jung a fost dublat de un om de o vastă şi diversă cultură.
Excelent cunoscător al istoriei religiilor, Jung a deţinut ca nimeni altul şi domeniile marginale
devalorizate de cultura oficială, cum ar fi alchimia, astrologia, ştiinţele oculte. Teoria arhetipurilor a
luat naştere prin punerea în contact a materialului psihiatric cu istoria culturii.
Arhetipul Sinelui (Selbst), care se referă la totalitatea integrată armonic a potenţialităţilor
psihice ale individului, un adevărat arhetip al arhetipurilor, a focalizat preocupările lui Jung din
ultimele decenii ale vieţii sale creatoare. Ca orice arhetip, sinele se manifestă la nivelul

6
conştientului printr-o diversitate de simboluri, care reprezintă singura forma de exprimare a unor
conţinuturi psihice incognoscibile. Piatra (lapis) alchimiştilor, figurile geometrice de tip mandală,
folosite în practicile religioase orientale, dar şi farfuriile zburătoare, precum şi figuri religioase
importante (Buda, Cristos), sunt, după Jung, simboluri ale arhetipului Sinelui. Lui Cristos, ca
simbol al Sinelui, eruditul elveţian îi acordă spaţii extinse în cartea sa. Principalul argument în
favoarea afimaţiei că Isus se numară printre simbolurile Sinelui este caracteristica sa de perfecţiune
de ordin divin. Ca noţiune empirică, sinele desemnează întreg cuprinsul fenomenelor psihice ale
omului. El exprimă unitatea şi integralitatea personalitaţii. Empiric, sinele apare în vise, în mituri, în
basme sub chipul “personalitaţii supraordonate”, precum rege, erou, profet, mantuitor, sau ca
simbol al totalităţii, precum cerc, pătrat, cruce, e.t.c. Prin Sine se întelege o dimensiune care nu o
înlocuieşte pe cea de Eu, ci mai degrabă îl cuprinde ca supraconcept pe acesta.
Prin Eu trebuie înţeles acel factor complex la care se referă toate conţinuturile conştiintei.”
Prin Eu înţeleg un complex de reprezentări care constituie centrul câmpului conştiinţei mele şi care
îmi pare a poseda un grad înalt de continuitate şi de identitate cu el însuşi. Acesta este atât conţinut
al conştiintei, cât şi condiţie a conştiintei, căci sunt conştient de un element psihic anume doar dacă
el se raportează la complexul eului. Deosebesc de aceea între Sine şi Eu, în măsura în care eul nu
este decât subiectul conştiinţei mele, iar sinele, subiectul întregului meu psihic, deci şi a celui
inconştient.”( “Tipuri psihologice”, pag. 448).
În încercarea de a împărţi fiinţele umane în tipuri recognoscibile, Jung se ocupă în principal
cu psihologia conştiinţei; când o persoană este descrisă fie ca extravertită, fie ca introvertită, aceasta
înseamnă că atitudinea sa conştientă obişnuită este fie una, fie cealaltă. O atitudine oscilantă ar
include în mod egal atât extraversiunea cât şi introversiunea, dar adesea se întâmplă că o atitudine
se dezvoltă, iar cealaltă rămâne inconştientă. Nimeni, însă, nu trăieşte complet o atitudine sau alta,
ci manifestă câteodată atitudinea inconştientă, deşi într-un mod atenuat. Criteriul diferenţierii celor
două tipuri fundamentale, extravertit şi introvertit, îl constituie raportarea la obiect. În timp ce
primul tip se raportează pozitiv la obiect pe toate planurile ( gândire, sentimente, senzorialitate,
intuiţie), privilegiindu-l în dauna dimensiunii subiective, cel de-al doilea, dimpotrivă, dă prioritate
factorului subiectiv. Deşi conştiinţa introvertului percepe realitatea exterioară, atitudinii subiective
faţă de aceasta îi revine rolul determinant în constituirea motivaţiei şi comportamentului.
Extraversia înseamnă orientarea în afară a libidoului. Cineva care se află într-o stare
extravertită gândeşte, simte, acţionează în raport de obiect, şi anume într-un mod direct şi limpede
perceptibil, în aşa fel încât nu poate exista nici o îndoială în legătură cu atitudinea sa pozitivă faţă
de obiect. Se poate vorbi de o extraversie activă, atunci când ea este intenţionată de subiect, şi de o
extraversie pasivă, atunci când obiectul se impune cu forţa, adică atrage interesul subiectului.
(“Tipuri psihologice”, pag. 448).

7
 Extravertiţii tind să fie atât optimişti cât şi entuziaşti, deşi entuziasmul lor nu durează prea
mult. Acelaşi lucru este adevărat despre relaţiile lor cu ceilalţi oameni, care se fac şi se desfac la fel
de uşor şi de repede. Slăbiciunea extravertiţilor constă în tendinţa către superficialitate şi în
trebuinţa de a face bună impresie; nimic nu-i bucură mai mult decât audienţa la public. Nu le place
singurătatea, cred că reflecţia este morbidă, iar lucrul acesta, laolaltă cu lipsa de autocritică, îi face
mai atractivi pentru străini decât pentru familia lor sau pentru anturajul imediat, unde ei pot fi văzuţi
fără mască. Deoarece sunt bine adaptaţi la societate, de obicei acceptă moravurile şi convingerile
momentului, tinzând astfel să fie oarecum convenţionali în raţionamentele lor; dar sunt, cu toate
acestea, oamenii cei mai utili şi absolut necesari pentru orice viaţă în comun.
Introvertiţii, pe de altă parte, nu iubesc societatea şi se simt stingheri şi pierduţi în marile
adunări. Ei sunt impresionabili şi le este teamă să nu pară ridicoli, adesea părând incapabili să
înveţe cum să se comporte în situaţii sociale: sunt neîndemânatici sau sunt prea sinceri, ori
scrupuloşi şi de o ridicolă politeţe. Tind să fie hiper-conştiincioşi, pesimişti şi critici, păstrându-şi
întotdeauna pentru ei înşişi cele mai bune calităţi, aşa încât, fireşte, sunt lesne rău înţeleşi. întrucât
îşi pot demonstra darurile numai în anturaje pline de simpatie, au mai puţin succes decât colegii lor
extravertiţi; cu toate acestea, deoarece nu-şi cheltuiesc energia încercând să-i impresioneze pe
ceilalţi sau risipind-o în activităţi sociale, ei adesea posedă cunoştinţe ieşite din comun sau dezvoltă
vreun talent care depăşeşte standardele. Introvertiţii se simt la largul lor în singurătate sau în grupuri
mici şi familiare; preferă propriile lor gânduri conversaţiei şi cărţilor, precum şi ocupaţiile liniştite
unei activităţi zgomotoase. Propria lor judecată este mai importantă pentru dânşii decât opinia
general acceptată; unui introvertit îi va repugna lectura unei cărţi populare şi va deprecia orice este
aclamat de mulţime. Această independenţă de judecată şi lipsă de convenţionalitate pot fi valoroase
dacă sunt corect înţelese şi utilizate; în pofida lipsei lor de farmec social, introvertiţii îşi fac adesea
prieteni loiali şi plini de înţelegere.
Introversia este îndreptarea către interior a libidoului. Prin acesta se exprimă o relaţie
negativă a subiectului cu obiectul. Intereseul nu se îndreaptă către obiect, ci se retrage de la acesta şi
revine la subiect. Cine are o atitudine introvertită gândeşte, simte şi acţionează într-un mod care lasă
limpede să se vadă că subiectul este în primul rând cel care motivează, în vreme ce obiectului îi
revine cel mult o valoare secundară. Introversia poate să aibă un caracter mai mult intelectual sau
mai mult afectiv, tot astfel ea poate fi caracterizată de intuiţie sau de senzaţie. Introversia este
activă, atunci când subiectul vrea să se închidă, într-o anume măsură faţă de obiect şi este pasivă,
atunci când subiectul nu este în stare sa readucă la obiect libidoul care se scurge din el.
Constatarea existenţei introversiei şi a extraversiei a permis mai întîi să se distingă între
două grupuri mari de individualităţi psihologice. Dar această împărţire este atît de superficială şi de
generală, încât ea nu îngăduie decît diferenţieri la fel de generale. O cercetare amănunţită a

8
psihologiilor individuale care cad într-o grupă sau în alta arată de îndată că există diferenţe mari
între indivizii ce aparţin aceleiaşi grupe.( “Tipuri psihologice”, pag. 476).

BIBLIOGRAFIE:

FORDHAM, FRIEDA, (1998), Introducere în psihologia lui Carl Gustav Jung, Editura Iri
JUNG, CARL GUSTAV, (2005), Aion. Contribuţii la simbolistica sinelui, Editura Trei,
Bucureşti
JUNG, CARL GUSTAV, (2004), Tipuri psihologice, , Editura Trei, Bucureşti