Haralambie Talpa, "biv-vel-vornic de Tara-de-Giosu", zice de Kostakelu,

nepotul lui Alecu-Voda, ca a scris "doua carti de ghidusii", si, cu parere

de rau pentru pierderea acelor scrieri, adaoga aceasta inteleapta bagare
de seama: "atatea carti s-au pastrat din vechime, multe facute de oameni
prosti, ca alti prosti sa se minuneze, si toate numai de jale scriu, ce daca
s-au gasit si un om de duh a scriere, sa se veseleasca si stranepotii, au
trebuit
sa
se
iroseasca".
Insa, zicem noi, multor scrieri ce, lunga vreme, s-au socotit pierdute,
invatatii cu apriga cercetare au izbutit sa le dea de urma; si foarte tare
rugam pe Alexandru Teodoreanu, editorul si adnotatorul mult pretiosului
Hronic al lui Valatuc, nu cumva sa se lase de a le cauta cu neobosita
ravna pe acele ale lui Kostakelu, incredintati fiind ca istetimea fireasca,
cea cu prisos dovedita, a acestui editor nu va lipsi de a-l pune oricand pe
caile cele bune. Pan-atunci, sa ne bucuram de ce avem de fata.
Lui Alexandru Teodoreanu i-a venit gandul sa scrie povestiri humoristice
in limba si in ton vechi romanesc. Acest gand e nou in literatura noastra,
si aceasta noutate se dovedeste a fi valoare serioasa, rod firesc al unui
talent
energic
afirmat.
Numele acestui tanar artist poate fi de acum titlu de capitol in istoria
literaturii narative romanesti. Deprinderea vulgara face sa atarne
evaluarea literara de cantarul incarcat cu colile tiparite, si de masa
locurilor comune invariabil poftite de apetitul obtuz al cetitorului
oarecare. Pentru acest cetitor, noutatea scrisului lui Teodoreanu poate fi
suparatoare.
Nici tineri diabolici, inselatori de virgine persistente in anahronica
inocenta, sau batjocoritori de insistente inflacarate ale matroanelor
erotice; nici chipuri de domnisoare high-life, care prin perversitatea lor
vin sa stimuleze visarea scolaritelor de conditie modesta, nici politiciani
viermanosi de faradelegile lor neintrerupte; nici mosieri incestuosi si
violatori; nici plutonieri sadici in contrast cu mosnegi patriarhali,

totdeauna redactati si reeditati dupa aceleasi bune si statornice formule;

nici iatacuri al caror lux exalta imaginatia modistelor, cu strasnice
covoare de Bukara - garantat - strivite de infiorarile grozave ale
perechilor in obligator delir: nimic din aceste reglementare elemente de
farmec, cum am zice, literar, nu incape in ingenioasele "contes
drolatiques"
ale
lui
Alexandru
Teodoreanu.
"Ci noi scriem aici, pentru pomenire si invatul urmasilor, ca in acele
cumplite vremi toata Oltenia fu stricata de preacurvie, care mai pe urma,
cu
voia
lui
Dumnezeu,
s-a
potolit".
Comicul erotic, cel bun si batran il aduc povestirile lui Teodoreanu, cu
rara ingrijire artistica. Un spirit literar sigur educat face ca prima
realizare romaneasca a artei acesteia general europene sa reuseasca
deplin. Tratarea humoristica a temelor erotice face eminent parte din
estetica proprie meridionalilor europeni: ei stiu cu virtuozitate toate
gradele si nuantele acestei metode de arta. Si in aceasta privinta,
libertatea artistica creste, din fericire, in zilele noastre, in masura in care
gustul si spiritul literar se defeminizeaza; asa ca femeile chiar izbutesc a
parasi estetica de sasie pudicitate in care au fost ipocrit inchise in trecut.
Formula burgheza: "Choses a dire entre hommes", in care se escamota
pe sub nasul "gingaselor lectoare", cartile ce, intre unchi si verisoare
mature, se numesc picante, agonizeaza astazi inspre o moarte ridicula.
Teodoreanu da eroticii atata loc cat ii da si viata. Scrisul lui este curat de
intentiile greoi afrodiziace ale debitantilor de retorica sexualista, si
constituie o protestare vie si efectiva contra acelei erotice patetice, in a
carei nastere nadusesc furnizorii de pagini turburatoare pentru
adolescentii viciosi sau terorizati de familie si septuagenarii intarcati pe
veci. Patetizarea faptelor sexuale, proprie unei internationale camlote
literare de wagon-lit si de librarie vilegiaturista, ajunge primejdioasa si
pentru unii scriitori stimabili, sau poate mai mult decat stimabili. Si, din
fire, acest fel de patetic nu e cat de putin in "genul" romanesc. Hronicul

lui Valatuc il vom putea pomeni si ca o solida condamnare a acestui

deplorabil
articol
de
import.
In Rasaritul nostru perspectiva istorica este alta decat cea din Apus.
Pentru societatea romaneasca "vremea veche" coboara pana la mijlocul
veacului trecut. Din Ion Ghica, din autobiografii ca a lui Varnav si a
Caterinei Hartulari, cetitorii tineri pot imagina concret cat de brusc a fost
saltul care a modernizat lumea din principatele dunarene. Iar noi, care
am auzit povestind septuagenarii de acum patruzeci de ani, ne dam viu
seama ca veacul de mijloc romanesc s-a stins pe aproape de anii
copilariei
noastre.
Prin aceasta nemijlocita atingere a vietii vechi cu vremile de astazi,
fermecatoarele ciudatenii ale trecutului ni se arata, in perspectiva
romaneasca, de o vivacitate cu totul originala: in amestecul de visare si
traire, care conditioneaza evocarea si istorica si artistica, trairea este aici,
fata de trecutul romanesc, neasemanat mai intensa decat in Apus.
Astfel, pe cand in domeniul practic, intre ultimii oameni ai trecutului si
noi actualii s-a deschis dintr-o data prapastie mare, acei oameni ne stau,
din punct de vedere sentimental si estetic, foarte aproape, ca un trecut si
foarte vechi si foarte viu, intr-un chip cum nu poate fi simtit trecutul
corespunzator in societatile cu dezvoltare continua, unde indepartarea
istorica s-a realizat prin inceata scufundare a multor paturi de viata ce sau
racit
lent
si
deplin.
Acest cald trecut romanesc il arata Alexandru Teodoreanu in gama
aproape
completa.
Tanarul artist a simtit precis situarea deosebita a vremii vechi in
perspectiva proprie locului nostru istoric, si fondul de inovare artistica
implicat in aceasta perspectiva.
*

Prin mijlocirea lui Haralambie Talpa, Teodoreanu repeta, in cuvintele

citate mai sus, o veche tanguire a artistilor comicului impotriva unei
indaratnice prejudecati. La Fontaine, Moliere si Lesage constatau, in
vremea lor, ipocrita si inepta degradare a literaturii comice si satirice,
rostita in numele genurilor "serioase" si "nobile". Desteptarea constiintei
artistice propriu-zise a anulat aceasta prejudecata; ea mai persista astazi
doar dincolo de granitele bunului-gust adevarat, intr-o supravietuire
slabanoaga
si
fara
demnitate.
Cetitorul nesigur pe atentia lui va face bine sa mediteze acestea, inainte
de a inscrie, frivol si la iuteala, pe vreun autor sub rubrica de colportaj a
"scriitorilor
veseli".
Deci, din material eminent traditional, bahic si erotic, isi lucreaza
Teodoreanu povestirea, si, potrivit genului, simplifica si mareste figurile,
atent insa, ca sa nu le paiatareasca. Prin tonuri discret, dar hotarat
aplicate, ridicolul Todirita apare umil pana la tristete: schematizarea
cornoratului tipic se coloreaza viu si propriu; iar in vesela lui nevasta ce
dintru inceput ne intampina ca o simpla cuconita cheflie se deseneaza
brusc "duduia" moldoveneasca de la 1840, trecuta prin pension strain si
prin romantice lecturi franceze, cand povestitorul ne-o arata, in
consacrata atitudine, cu fruntea visatoare lipita de geam si oftand cu
gandul la "privirea trista" a tanarului care suspina pe urmele ei.
Asemenea amanuntiri Teodoreanu le arunca fara sa apese, si cu mana
sigura pazeste desenul sau arhaizant de orice cadere in pitorescul prea
insistent al modernilor, pentru ca, potrivit stilului vechi, substanta
povestirii sa ramana psihologica si dramatica, si sa nu intarzie in
descriptie
plastica.
Toate cele patru principale istorii din Hronicul lui Valatuc sunt "patanii".
Sunt construite clasic; acumularea amanuntelor anecdotice e dispusa in
vederea unei evidente culminatii. Incornorarea lui conu Todirita isi afla
eclatanta consacrare in noaptea Invierii si chiar in gradina Sfintei

Mitropolii, spre desfatarea boierimii intregi; toate ispravile neobositului

Kostakelu se concentreaza in pierderea si rusinarea ticalosului Balatatos
si a "usernicii sale muieri"; grozavul chefliu capitan Zippa, dupa ce, ca o
suprema pozna, trece cu tot polcul lui de lanceri in tara ruseasca, numai
pentru ca sa-si mai vada o data mosia parinteasca si sa caute niste sticle
de coniac de amar de ani tanuite acolo, isi da sufletul in duel pentru o
Lolota, care - se-ntelege doar - il insala cu un subaltern tanar; iar
cumplitul Trasca Draculescul isi incheie cariera de crunt bataus, tragator
in teapa si salbatic pangaritor de fete, indragostindu-se de o fecioara
blanda si ofticoasa, langa al carei sicriu se lasa sa moara de foame, un
final maiestrit si straniu, care da figurii aceleia de primitiv fara lege un
neasteptat relief sufletesc.
*
Un gust sigur si luminat apara absolut pe Alexandru Teodoreanu de
infectiile sentimentalismului care, in siropuri de culori felurite, se
prelinge si manjeste lipicios atatea incercari, altfel oneste, de creatie
literara.
Sunt, inevitabil, in Hronicul lui Valatuc, fapte din acele pe care cetitorul
profan
sau
diletantul
le
intituleaza
"emotionante".
Cavalerismul colonelului cand isi surprinde amanta cu bunul sau prieten
si camarad, si moartea lui de hatarul unei cocote - tragedie desucheata de
chefliu eroic - sau moartea batranului fioros Trasca alaturi de sicriul
tinerei lui sotii sunt puncte clasice pentru agatat ghirlande de retorica
sentimentala. Dar cu atat mai nealterata ramane sobrietatea expunerii, cu
atat mai perfecta abtinerea de la orice indiscretie subiectiva, cu cat mai
ispititoare se prezinta, dupa sensibilitatea si judecata vulgara, substratul
brut
al
episodului.
Respectul desavarsit pentru obiect caracterizeaza izbitor talentul lui
Teodoreanu, semn fara gres al povestitorului de fatala vocatie.

Imunitatea naturala pentru sentimentalism face sa fie povestirea lui

continuu plina. Nici dialogul, nici relatarile si incadrarile indispensabile
ale naratorului nu incalca nici de o silaba tesutul necesar al faptelor, nu
intarzie cu un tact macar miscarea actiunii sau dezvaluirea caracterelor.
Economia eleganta a povestirii clasice dicteaza fara slabire metoda
narativa a acestui artist. Numai inceputul nuvelei Pur - sangele
capitanului face exceptie: autorul adopta acolo, vizibil si cu exces,
procedeul acumularilor intarzietoare, enorme si erudite - aici eruditia e
viticola si culinara - procedeu prin excelenta ilustrat de semigoticul
umanist Rabelais, si reinviat de arhaizantul parodist Anatole France.
*
Scrisul lui Alexandru Teodoreanu este scris de lux. Localizarea prin
arhaism si prin dialect cere atentie de cetitor carturar. Publicul celalt se
va mira, iar unii se vor impacienta, intrebandu-se ce rost vor fi avand
atat de complicate ingradiri in jurul unor "picanterii" de la sine
savuroase, si care au numai cusurul pur numeric de a fi prea putine.
Admiratia pentru darul si pentru constiinta lui artistica sa nu ne opreasca
de a-i dori, foarte omeneste, ca, macar de pofta elementara pentru
"picanterii", multimea consumatorilor sa-i ceteasca lacom volumul. Se
va intampla catorva din acestia sa se deprinda, pe acest drum laturalnic,
cu
lecturi
de
calitate
superioara.
Potrivit amalgamei de gandiri metafizice si mitologice, de provenienta
foarte diversa care-i alcatuiesc cuprinsul, Sfanta Scriptura este un
monument desigur putin accesibil necarturarilor in multe parti ale sale.
Stravechi politeism semit, astromitologie babilonica, demonologie
persana, speculatii platonice, misticism pitagoreic, sunt destule aceste
pentru a complica, adeseori indescifrabil, retorica unei carti.
"Scrie acoperit, dar scrie frumos", imi zicea demult o batrana evlavioasa,
pe care, cu rationalismul naiv al copilului, o necajeam sa-mi lamureasca

inceputul evangheliei lui Ioan. Acoperit dar frumos, mi se pare ca

aceasta-i o fericita definitie pentru ceea ce numim fraza in intelesul
emfatic al cuvantului. Fara indoiala, in cazul atitudinii religioase, omul
nu poate fi banuit de vanitate literara. Acest om se inchina cinstit si
patruns, in fata cuvantului pe care nu-l intelege; iar obscuritatea nu-i
trezeste frivole ambitii maimutaresti, fiindca obscuritate asteapta el in
fiecare clipa si cu spirit umil i se supune din capul locului.
Ceea ce insa pentru omul pios e mister in totul respectabil este, pentru
profan, moft stilistic, si numai analogia formala si mecanica dintre cele
doua cazuri am vrut s-o semnalez, pentru lamurirea psihologica a
lucrului. Deci fara substanta buna, empirica sau logica, dar frumoasa
este expresia care se cheama fraza. Ornament ieftin si prost, bun de
saturat exigentele intelectuale si estetice ale capetelor trandave sau altfel
infirme, de toata mana. Ceea ce in starea religioasa este magia silabei
tainic dumnezeiesti, si prin urmare mister venerabil, se repeta in balciul
frivolitatilor profane degradandu-se in stereotipa marda literara.
Una din nenumaratele doamne pline de fervoare umanitara si de zel
scriitoricesc scrie asa: "L'intuition est pour l'homme un canal ferme...;
chez la femme, au contraire, le troisieme oeil, son organe intuitif, est
implacablement ouvert sur tous les multiples objets de sa passion"... De
ce nu zice simplu: femeia este eminent intuitiva; barbatul, eminent
intelectual, de pilda? "Ochiul al treilea" al femeii, "implacabil deschis
asupra obiectelor multiple ale pasiunii sale", da o imagine deplorabil
grotesca, ori poate si mai rau. Respectabila Gina Lombroso (de ea e
vorba!), ale carei volume pline de plate si dulci naivitati umplu acum
librariile bucurestene, nu pare sa fie o fiinta prea vanitoasa. E un om de
bine in toata puterea cuvantului, dar... trebuie din loc in loc stilul sa fie si
frumos. Atunci: "le troisieme oeil de la femme implacablement ouvert"...
Nu-i pacat, pentru o femeie serioasa, sa se lase astfel amagita de
perfidiile vorbirii in imagini? Si recidiveaza astfel : "La femme est

altruiste, ou plus exactement altero-centriste, en ce sens qu'elle place le

centre de son plaisir non en elle-meme, mais en une autre personne
qu'elle aime (subliniat de Gina Lombroso)... Elle s'irrite, s'exalte ou se
tourmente, suivant que cela est, ou que cela n'est pas, ou qu'elle attend
que cela soit". Evident, autoarea vizeaza eleganta in intorsaturi
filozofice: "centre du plaisir - suivant que cela est, ou que cela n'est pas",
pentru a da forta si gravitate apologiei feminine. Rezultatul literar insa
este un material superb pentru reviste umoristice fara perdea. Dar Gina
Lombroso este o inocenta. Pacatele ei literare vin mai mult din rea
deprindere scolara. Nu se simte, la ea, viciul orgolios, nici desfatarea
perversa
in
savarsirea
pacatului.
Dar sa zicem asa: "sufletul artist al poporului s-a destainuit adeseori in
soapta de grija si de dor pe minunatele cusaturi si aleseturi ale tarancelor
noastre". Nu-i indoiala ca acest carnaval de vorbe va fi proclamat frumos
de catre plebea europeana de oriunde si aproape din orice clasa; fiindca
este in eminenta conformitate cu idealul poetic cel mai comun. Oricare
imbecil il va ceti cu admirativa ravna; il va face, in total sau cu maruntis,
provizie
pentru
momente
de
intelectualitate
pronuntata.
Vezi: suflet artist e, chiar numai asa singur, o frumusete, ceva delicat,
nobil; exista o opereta foarte sentimentala intitulata cu aceste doua
emotionante vorbe. Acest suflet artist mai e si al poporului - si "poporul"
figureaza astazi in fruntea cuvintelor magice, care opereaza imediat prin
totala si subita anulare a functiilor cerebrale superioare. Pe urma vine
indata destainuirea, alt cuvant care atinge inima cu nesfarsite dulci
reminiscente. In sfarsit: soapta de grija si de dor. Gradatia emfazei e in
culme; emotia retorica narcotizeaza aici complet orice veleitate pur
intelectuala: problema ornamenticii romanesti se rezolva intr-o baliverna
impudic de pompoasa si goala de substanta inteligenta... sufletul
poporului isi sopteste grija si dorul in cusaturile tarancelor! mintea
trandava fara scrupule care a dat drumul unui asemenea moft, si infirmul

vanitos care l-a inghitit, fac un nedemn comert de nonsensuri patetice.

Ce e, va rog, aici valabil? Poetic luat, complexul acesta de vorbe este un
sir de rancede platitudini; iar nulitatea gandirii e curat miraculoasa.
Ramane doar banalitatea sonoritatilor de care se leaga lipicios un
sentimentalism
vag
si
rudimentar.
Sa zicem inca : "Natura-i frumoasa pretutindeni. Pictorul se simtea din
ce in ce mai invaluit in misterul acestor frumuseti. Era un suflet in ele.
Dincolo de forma, de culoarea si de structura lor era un suflet. Il
presimtise el. Acum il simtea. Il simtea cu neliniste, aproape cu frica".
Spre deosebire de fraza pura, locul comun este fraza cu hotarata
pretentie de a cuprinde adevaruri generale. In exemplul de sus doua
locuri comune se imbina: natura este frumoasa pretutindeni (totul e sa-i
descoperi frumusetile), si: lucrurile au suflet. L'ame des choses, ma rog ;
sau, mai frumos, si romaneste: "fiecare lucru isi are tainicul lui strop de
poezie". Iar pe deasupra celor doua delicate adevaruri isi revarsa criticul,
cu duioasa penetratiune, interpretarea lui despre sufletul pictorului:
simtea, presimtea, cu neliniste, cu frica. Ceea ce se cheama inrudirea
sufleteasca a criticului cu artistul; caci din toate acele marafeturi asta
trebuie, la urma urmei sa inteleaga cetitorul sensibil. Vezi ce subtila
nuanta in patrunderea criticului: presimte - simte. Special de frumusete,
stau acolo repetitiile: "Era un suflet". Sau: "Il simtea". Punct. "Il simtea
cu
neliniste".
Artistul are ritm interior, e sintetic, are tehnica virila, are ceva de spus,
are largimea facturii, sinceritatea culoarei, vede mare si indraznet un
ciobanas frumos si emotionant ca evlavia unei leturghii...
Un buchet de exemple unde locul comun si fraza, asa cum le-am
deosebit mai sus, se impreuna in una si aceeasi formula. Este cumul;
adica perfectia moftului literar. A avea ritm in pictura e deja interesant;
profanului subtire i se excita formidabil ambitia cand mai aude si de ritm
interior. Sinteza si sintetic sunt, de cateva decenii, cuvinte de o putere

surprinzatoare in limba comuna, in cea foiletonistica mai ales, unde se

intrebuinteaza atat de indiscret, incat au pierdut orice valoare precisa.
Sintetic are o dubla noblete: una veche, filozofica; alta moderna,
stiintifica. De aci, probabil, succesul atat de frapant...
Tehnica insemneaza initiere in secretele artei; combinata cu un
calificativ sexual - virila! - da un efect de poezie foarte confuza; cu atat
mai sugestiva prin urmare. Poate interveni si nitel farmec erotic in
subconstient;
la
persoanele
imaginative
si
simtitoare.
"A avea ceva de spus" exprima, imi inchipuiesc, ca artistul si criticul se
inteleg pe ascuns intre dansii. Cei de pe dinafara trebuie aici sa admire si
sa memoreze in tacere: "are ceva de spus, are ceva de spus"... Ce mai
vreai?
"Factura larga, culoare sincera, vede mare si indraznet" sunt simple
traduceri din jargonul criticii franceze. Se pot aplica fara grija oricui,
oriunde. Sunt poetice cat trebuie, au si aer competent, sunt sigure contra
oricarui control - nu insemneaza nimic. Acestui material cosmopolit se
opune "ciobanasul emotionant ca evlavia unei leturghii", product prin
noi-insine de critica picturala in stil poetic. Apropierea intre ciobanas si
leturghie e de o dulce si perfecta taina frazeologica. Parc-ar fi factura lui
Vlahuta. Si nu e. Cu atat mai interesanta dovada cum circula inspiratiile
cele
bune.
Vreau sa stiu de ce e frumos sa zic: ma inchin unei pagini frumoase, in
loc sa zic simplu : o pagina frumoasa imi face mare placere? De ce casca
gura oamenii, si te lauda, si te memoreaza, cand zici: ma-nchin, si
celelalte?
Pentru Dumnezeu, de ce e asa de minunata pagina pe care am s-o copiez
acum?
Scrie
asa:
"Fireste ca e grea sarcina unui invatator. Dar ce frumoasa e, ce nobila e!
Am impresia ca sunt in atingere c-o putere misterioasa de cate ori stau
de vorba c-un invatator... Invatatorul ne va mantui. Uita-te la el cu

credinta, cu adanca si nestramutata credinta, ca e un facator de minuni si

va face minuni. Vad o scoala de sat; pe catedra un tanar in port taranesc
rasfoieste o carte; in fata lui, cu ochii tinta la el, cuminti ca niste ingeri,
stau vreo patruzeci de copilasi... fragede suflete, cu un mare fond de
mila si de bunatate, ascuns sub un morman de urate deprinderi... E
dimineata, pale de fum de rasina plutesc in aer - singura miscare in toata
clasa. Si-n tacerea aceea, invatatorul prinde (vai, ce neaosa frumusete in
acest prinde!) a vorbi despre animale... Cativa copii isi pleaca-n jos ochii
umeziti de lacrimi, cand aud ca randunica e o pasarica sfanta si-i mare
pacat sa-i strici cuibul, ori sa-i faci vreun rau cat de mic. Iar cand
invatatorul, miscat el insusi, incepe s-arate ce tovaras bun si rabdator e
boul pentru muncitorul pamantului, toti ochii aceia mari, bolditi la el, se
umplu
de
lacrimi".
Asa e, asa e, fara nici o indoiala asa e. E adevarat ca te simti in atingere
cu o putere misterioasa oricand stai de vorba cu un invatator. Si nu se
poate sa nu simti ca invatatorul e facator de minuni. E adevarat ca
scolarii, care totdeauna stau cu ochii tinta la el, sunt cuminti ca niste
ingeri, fragede suflete cu un mare fond de mila si bunatate. Adevarat e ca
acesti fragezi ingerasi plang cum le vorbesti de boi si de randunele. Toti
stim ca asa e. De ce pagina in care ni se spune ce stim toti e frumoasa
asa ca trebuie, vorba poetului, sa ne inchinam ei? Raspund tot cu vorba
poetului: fiindca autorii cei buni sunt "preoti pastratori sfintelor taine ale
artei".