Şi ma frământ în sine-mi ca taurii-n belciug,

Ce se lovesc în coarne cu scânteiri de oameni,

Siliţi să are stânca de jug...”

Şerban Cioculescu s-a oprit şi el asupra dualismului notelor opuse: angelism

şi demonism, spiritualitate şi materialitate, puritate şi objecţie, umilinţă şi trufie,
împăcare şi răzvrătire, gingăşie şi vigoare, suavitate şi asprime.
Lirica argheziană este izvorâtă din mândriile solitare ale „neînţeleşilor”,
însetaţi de absolut şi „blesteme” pentru acest motiv să trăiască în dezordine cu
veacul lor: „Ia seama: bruta de fier va să se răscoale.”
În faţa spectacolului oferit de omul jucat, zeul-jucător rămâne tăcut şi ascuns
„şi mă frământ în sine-mi ca taurii”. <<Jucat de Absolut, el îşi transformă jocul
într-un fel de revanşă. Meşteşugarul este sau devine jucător tocmai în măsura în
care reface, în domeniul verbului, care-i este propriu, modelull libertăţii şi
disponibilităţii demiurgice, puterea magică a Logosului generator de lumi. Fie că
lucrează în sensul naturii, creând din cuvinte „toată natura din nou”, fie că o
„corectează” şi remodelează ca „natură de adaos”, poetul rămâne în tiparul mitic
exemplar al zeului, care construieşte şi domină universul fără efort, ca şi cum s-ar
juca.>>30)
Intima comunicare a celor trei feţe al personalităţii creatoare marchează în
profunzime viziunea argheziană, încât se poate vorbi despre marele joc al Creaţiei-
şi atunci, cel care se joacă va fi un Dumnezeu-copil- ca şi despre celălalt joc, al
poetului-artizan, care se „copilăreşte”. Act deliberat, la acesta din urmă, de
întoarcere spre vârsta originară a sensibilităţii, nedeformată de neliniştile
maturităţii:

„Vino, mâna mi-e caldă şi pură,

Să te dezmierd copilăreşte.
................................................
Ţi-aduci aminte? Te-am cocoloşit
Şi te-am aruncat în lavă.”

Copilăria este, însă, în primul rând, regăsirea inocenţei dintâi a fiinţei. Ea

presupune deopotrivă plăcerea jocului şi focul participării la Absolut; jucându-se,
sufletul copilărit descoperă măreţia Creaţiei, urmele Creatorului-dar învaţă, la
rându-i, să construiască o lume.