divinul şi profanul.

Motivul poate semnifica şi originile îndepărtate ale omului,

ieşirea din haosul iniţial.

„Sunt petecul de noapte, dat ţie din născare,

Şi ies şi intru-n tine în zori şi în amurg.
Din mine vii şi din mine te-ntorci, în bezna mare,
Fărămiţată-n oameni şi-n zilele ce curg...”

Afirmarea omului în univers începe în clipa în care apare mintea. Aceasta

este o cucerire, un talisman ce-i va permite, în timp, să lupte cu „zeci de
dumnezei”.

„Adevăratul lumii avânt de început

Porni din ziua-n care, trezit, ai priceput.
Cel ce facuse lumea, Iehova sau Satan
Nu prevăzuse mintea şi-n minte un duşman.”

Volumul aduce un omagiu simţurilor umane: pipăitul, vederea, realizând

comparaţii neobişnuite între degetele mâinii şi primele cinci vocale.
Omul material se socializează, descoperă ideea solidarităţii şi formeaza
„omenirea” („Om cu om”).
Tudor Arghezi aducea laudă creativităţii şi progresului uman, unele poeme
pot fi resimţite ca modele îm epoca modernă: „La stele”, „Flacăra păzită”,
„Chemarea înălţării”, „Eu, umbra”, „Din taine”.
Faţă de alţi poeţi care descriu fabula într-un mod obişnuit, Arghezi aduce în
acest gen literar instrumentele unei mari poezii, ştiinţa de a născoci şi de a asocia
lecţiei etice gluma crudă, este o „corcitură dintre pilda bună şi caricatură.”

„Fabula se cheamă vechea corcitură

Dintre lipda bună şi caricatură
O minciună blândă-n care se prefac
Hazurile snoavei scurte-n bobârnac...”

Această specie se regăseşte în „Stihuri pestriţe” (1957), unde sarcasmul

este accentul în versuri alegorice.

„O laudă târâtă te insultă

Aceea-i mai primită, că nu ştie