Mi-aleg poteca strâmbă ca să trec,

Ducând în cârcă muntele întreg.”

<<Ca o sfidare adresată divinităţii, muntele urcuşului spiritual nu este

escaladat, ci purtat pe umeri. Povara îşi însufleţeşte eroul psalmistului arghezian,
asemeni miticului Atlas, este dinamizat de munte. ...muntele realizează cu adevărat
Cosmosul strivirii...el joacă rolul unei striviri absolute, iremediabile; el exprimă
superlativul nefericirii apăsătoare şi fără leac.>>12)
Tudor Arghezi împinge actul blasfemator către un gest de o cutezanţă
extremă:

„Cercasem eu, cu arcul meu,

Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!
Tâlhat de ceruri, îmi făcui sabia
Să-ţi jefuiesc cu vulturii Tăria.”

„Tragerea cu arcul devine un mijloc simbolic de transcendenţă” (Gilbert

Durand)
Poetul a dorit să ajungă la Vânatul suprem, fiind atras de acesta, dar zborul
său s-a frânt în faţa unui zid. Versurile finale descriu drama unei conştiinţe care
aspiră să cunoască universul, dar acesta îi rămâne veşnic un mister, iar psalmistul
un învins.

„Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,

Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate.”

Psalm 3 ( „Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş...” )

<<Suferinţa poetului nu provine din faptul că Dumnezeu este, fără a se arăta,

că se relevă şi se ascunde, în acelaşi timp ci din faptul absenţei sale, care deşteaptă
în sufltul fragil al psalmistului conştiinţa insuportabilă a singurătăţii în
univers.>>13)
Primele strofe ale poetului constituie o rugăciune, o lamentaţie pe tema
singurătăţii omului în univers şi a condamnării lui la o soartă tragică.