Nicolae Balotă îl denumeşte „psalm al însingurării, al părăsirii purtând

cuvintele evanghelice: <<Eli, Eli lama sabahtani!>> ( Dumnezeul meu, Dumnezeul

meu, pentru ce m-ai părăsit? )
Arghezi foloseşte metafora copacului părăsit în câmpie, prin care redă
condiţia duală a artistului, a poetului, care fiind o natură superioară este lipsit de
bucuriile obişnuite ale oamenilor, dar nefiind zeu îi sunt interzise căile cunoaşterii.
Destinul lui e simbolizat de copacul blestemat ( Matei, 21, 19 )

„Tare sunt singur, Doamne, şi pieziş!

Copac pribeag uitat în câmpie,
Cu fruct amar şi cu frunziş
Ţepos şi aspru-n îndârjire vie.”

<<Copacul în mare stepă, simbol al singurătăţii extreme, dar şi al aspiraţiei

către înalt, este „pieziş”, „uitat”, „pribeag”, „cu fruct amar”, expresie a
supravieţuirii prin „îndârjire vie”.>>14)
Sufletul poetului este îndreptat spre atingerea divinităţii: „Tânjesc ca pasărea
ciripitoare/ Să se oprească-n drum, / Să cânte-n mine şi să zboare Prin umbra
mea de fum.”
Fiinţa trecătoare ( „umbra mea de fum” ) tânjeşte în zadar după semnele
sacralităţii pozitive: „pasărea ciipitoare”, „crâmpeie mici de gingăşie”, „cântece
mici de vrăbii şi lăstun.”
Poetul are nostalgia universului pierdut, iar atributele „copacului pribeag” şi
„ale pomilor de rod” sunt în opoziţie accentuând pendularea spirituală, de la
„amar-dulce, ţepos-aspru-gingaş.”
Tudor Arghezi „prins adânc în tre vecii şi ceaţă”, într-o căutare permanentă,
oferă Domnului puţinul său din zestrea pământeană: „Nu am nectare roze de
dulceaţă, / Nici chiar aroma primei agurizi”. Exclamaţia interogativă decshide
perspectiva răzvrătirii: „Nalt candelabru, strajă de hotare, / Stele vin şi se aprind pe
rând/ , fiecare moment de speranţă fiecare moment de speranţă este urmat frecvent
de negarea violentă. Versurile exprimă exasperarea omului care de la creaţie n-a
mai putut dialoga cu Dumnezeu: „Şi te slujesc, Doamne, dar până când?”
Lui Arghezi nu i se potriveşte imaginea ascetului care se canoneşte inutil:
„De-a fi –nflorit numai cu focuri sfinte/ Şi de-a rodi metale doar, pătruns/ De grele
porunci şi-nvăţăminte,/ Poate că, Doamne, imi este de ajuns.”