Titlul sugerează mesajul, tradiţia, moştenirea spirituală, pe care o generaţie o

lasă altei generaţii. Preluând sensul didactic al literaturii pe linia lui Neagoe
Basarab, care în „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” dădea
fiului său reguliele de comportament ale unui principe, Tudor Arghezi realizează în
prima parte a poemului un monolog testamentar. Singurul bun al poetului este
gloria lui, interpretată aici ca notorietate: „un nume adunat pe-o carte”, deci
cunoscut şi răspândit prin circulaţie publică.
Cartea înseamnă însă, în acest caz mai mult decât un simplu volum oarecare,
ea devine un simbol al înălţării, o „treaptă” spre un ideal de progres. Născut dintr-o
condiţie socială inferioară, fiul o poate depăşi prin cartea tatălui său. În vreme ce
„străbunii” au suit pe „brânci”, „prin râpi şi gropi adânci”, urmaşul lor le poate
urca cu şi mai multă uşurinţă prin ascendentul tinereţii şi al cărţii care-i serveşte de
treaptă în aspirţia lui spre lumină. Dificultăţilor pe care le-au avut de înfruntat
străbunii, de unde şi răzvrătirea serii în care umbra amintirii lor se pierde, li se
substituie o dublă superioritate: tinereţea şi, mai ales, cartea.
Această carte are o semnificaţie nobilă, motiv pentru care nu trebui redusă la
o simplă treaptă, la un instrument ce poate fi uitat şi îndepărtat după întrebuinţare.
Ca şi Octavian Goga, Arghezi îsî descoperă stramoşii îndepărtaţi în timp, pe
care îi reprezintă în prezent. Pentru el, aceştia sunt simbolurile permanenţei temelia
oricărei creaţii. Sufletul poetului apare ca o criptă, în care trecutul mistic şi-a
depozitat relicvele.
Cartea reprezintă supratema „Testamentului” arghezian. Ea reprezintă un
blazon de genealogie socială, fiind „hrişovul nostru cel dintâi,/ Al robilor cu
săricile pline/ De osemintele vărsate-n mine”, oseminte în care putem distinge
metafora zestrei de durere şi de revoltă surdă.
Mesajul testamentar al poetului presupune aşadar orgoliul unei origini umile,
convertite într-o nobleţe aparte, aceea a aparenţei de neam şi de clasă, al căror
exponent se simte autorul.
Sentimentul comuniunii ancestrale cu mulţimea de bătrâni care s-au stins în
timp trudind în anonimat, explică demnitatea cu totul specială pe care Arghezi o
împrumută hrişovului sau care, în virtutea apartenenţei la u destin istoric
supraindividual, devine „al nostru” şi este în ordinea timpului „cel dintâi”,
înmugurire târzie şi amară, a unei năzuinţe îndenlungate şi trundice.
La temelia închegării operei stă adunată munca dură şi chinuită a
înaintaşilor, versuri ce sugerează al doilea moment al discursului liric: