Poet, filozof ¿i dramaturg, Lucian Blaga ¿i-a înscris
numele în patrimoniul culturii române ¿i universale. Poema Izvorul nop¡ii face parte din volumul Poemele luminii (1919). Compozi¡ional, nu este structuratå pe strofe; versurile sunt inegale ca lungime (måsurå) ¿i nu sunt ritmate. Existå, în schimb, un ritm interior care då o muzicalitate aparte. Tema poeziei este iubirea. Poetul face, de fapt, o declara¡ie de dragoste, exprimându-¿i admira¡ia pentru frumuse¡ea iubitei. Primul ¿i ultimul vers sunt invoca¡ii ale persoanei iubite: Frumoaso (o substantizare în vocativ a adjectivului) ¿i lumina mea. ¥ntre aceste douå adresåri directe se organizeazå con¡inutul liric al poeziei. Aten¡ia poetului este re¡inutå de frumuse¡ea ochilor iubitei: ¡i-s ochii-a¿a de negri... Adjectivul a¿a de negri, cu valoare de epitet, este la gradul superlativ. Poetul folose¿te aici un mijloc expresiv de realizare a superlativului. ¥n concep¡ia poetului noaptea nu ia na¿tere gra¡ie unui fenomen fizic; izvorul nop¡ii sunt ochii iubitei din care tainic curge noaptea/ peste våi/ ¿i peste mun¡i ¿i peste ¿esuri/ acoperind påmântul/ c-o mare de-ntuneric. Poezia se axeazå pe metafora revelatorie, un micromit care exprimå originea ascunså a lucrurilor. Ochii negri sunt plini de taine ¿i de profunzime. Vibra¡iile låuntrice ale eului poetic gåsesc, astfel, coresponden¡e în naturå. Compara¡ia subîn¡eleaså a ochilor negri cu imensitatea nop¡ii este accentuatå prin reluarea epitetului adjectival cu valoare superlativå: A¿a-s de negri ochii tåi,/ lumina mea. Ultimele versuri se constituie într-un oximoron cu o expresivitate deosebitå, punând în rela¡ie întunericul cu lumina. Noaptea izvorå¿te din lumina ochilor iubitei. Metafora luminii înseamnå înså ¿i via¡å, fericire, în¡elegând astfel ¿i locul important pe care iubita îl ocupå în via¡a poetului. Lumina înseamnå ¿i revela¡ie. Astfel, eul liric då reveriei sale o amploare cosmicå.