Discursul liric arghezian valorifica tema conditiei umane printr-o perspectiva

artistica specifica esteticii moderniste. Psalm III, publicat în volumul “Cuvinte

potrivite”, fiind specie a poeziei filozofice, constituie o mărturie a unei stări
agonice : lupta interioară, în căutarea lui Dumnezeu.
Acesta ia forma unui monolog adresat ce arata oscilarea poetului între două
atitudini : credința în Dumnezeu, considerat putere absolută, și negarea vehementă
a acestuia. Aceste atitudini ale eului liric sunt exprimate prin verbele la prezent,
persoana I singular („tânjesc", „aştept, „nu am", „slujesc"), la conjunctiv („să
cânte", „să mi se dea", „să bată") sau la persoana a II-a singular, indicativ si
imperativ („m-ai lăsat", „trimite").
Inca din primul vers se pune accent pe tema poeziei, respectiv singuratatea in
contrast cu dorinta de comunicare cu divinitatea. Se observa drama conștiinței
umane, singurătatea omului modern, ce își duce existența într-o lume abandonată
de divinitate, un spatiu al profanului, lipsit de orice miracol. Metafora „copac
pribeag uitat în câmpie" realizează o imagine a singurătăţii omului, uitat de
Dumnezeu. Comparatia “ca pasarea ciripitoare” sustine aceasta idee, eul liric
aflandu-se in aceasta stare solitara, tanjind la un semn al existentei Sale. De
asemenea tema naturii este prezenta, sustinuta de motive literare specifice precum
motivul stelelor, motivul selenar, motivul ramurilor, motivul pomilor. In plus,
intrebarea retorica “Si te slujesc; dar, Doamne, pana cand?” exprima o revolta
interioara a eului liric. Sentimentele de diseparare sunt accentuate de metafora
“semnul departarii”, deoarece Dumnezeu refuză să trimită un semn, cât de mic, al
existenței sale. Epitetul “sfinte” ce determina subtantivul “focuri” si inversiunea
“grele porunci” deceleaza instanța lirică ce oscilează "între credință și tăgadă".
In final, poezia “Psalm III” de Tudor Arghezi apartine modernismului,
valorificand tema singuritatii. Aceasta opera este o capodopera a literaturii noastre
moderniste.