Flori de mucigai

Poezia „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi a aparut in anul 1931, in volumul omonim si
constituie arta poetica a lui Arghezi, conceptia lui despre efortul artistului si implicatiile acestuia
in actul creatiei.

Titlul se valideaza stilistic ca un oximoron, care pare copia modelului baudelarian din „Les
fleures du mal”, deoarece asociaza un lexem din sfera frumosului „flori”, cu unul din cea opusa
„mucigai”. De asemenea, titlul ancoreaza imaginarul poetic intr-un spatiu inchis, umed, specific
inchisorilor, propice „florilor de mucigai”, niste pete de culoare in cadrul unui univers tern,
mohorat, dezolant. Nu in ultimul rand, titlul avertizeaza asupra formulei lirice folosite de poet,
estetica uratului.

Tema se inscrie in ideologia modernista si exprima efortul creator al artistului pentru un produs
spiritual si consecintele pe care acesta le are asupra starilor interioare ale eului liric, chinuit de
framantari si de tulburari interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelatii, al harului
divin, ci al unei nelinisti artistice si al setei creatoare.

Structural, poezia insumeaza doua secvente poetice, o strofa polimorfa si un catren,

cursivitatea versurilor fiint asigurata de ingambament.

Prima strofa contureaza imaginea unui spatiu inchis, a unei materialitati grele, un spatiu
interior, ostil poetului, lipsit de gratia divina „cu puterile neajutate”. Verbul la persoana I „am
scris” marcheaza identificarea clara a eului liric, exprimat subiectiv, ce accentueaza tonul de
confesiune. Lexemele „tencuiala”, „parete”, „firida”, „intuneric” contureaza campul semantic al
claustralului, un laitmotiv al volumului si al poeziei. Enumeratia „Nici de taurul, nici de leul, nici
de vulturul” ii desemneaza pa secundantii celor trei evanghelisti Luca, Marcu si Ioan. Cel de al
doilea camp semantic dominant prezent este cel al privatiunii prin lexemele „groapa”, „sete”,
„foame”, „scrum”, ce valideaza ideea experientei detentiei ca o antecamera a mortii, a
captivitatii, nu numai fizice, ci si a spiritului uman. Metafora „unghia cereasca” sugereaza
inspiratia poetica de natura divina pe care poetul incearca sa o recupereze, dar ostilitatea
mediului face imposibil acest lucru. Ultimul vers „Sau nu o mai am cunoscut” prezinta o abatere
a topicii, o alta constanta a poeziei moderne, alaturi de ingambament.

A doua strofa contureaza imaginea spatiului exterior la fel de ostil, in consonanta cu cel interior
„Era intuneric. Ploaia batea departe, afara”. Verbele la imperfect „era” si „durea” traduc ideea
durerii cu care este perceputa continuitatea de dizgrtie a poetului. Verbul „m-am silit” induce
ideea de revolta, o atitudine specifica poeziei moderne. Metafora „unghiile de la mana stanga”
valideaza noua formula literara, estetica uratului, daca pana acum poetul a scris cu mana
dreapta, adica frumos, de acum poetul va scrie cu mana stanga, adica urat.

In concluzie, poezia lui Tudor Arghezi „Flori de mucigai” este o arta poetica modernista, in care
artistul isi precizeaza optiunea pentru estetica uratului, intr-un limbaj care impresioneaza prin
inovatiile lexicale, prin mijloacele de expresivitate inedite, prin caracterul ambiguu al unor
simboluri si metafore, prin intensitatea trairilor eului liric, un suflet zbuciumat, framantat de
cotradictii sfasietoare.