Flori de mucegai

-eseu-

Poezia „Flori de mucigai” a fost publicată în anul 1931 în cadrul volumului de poezii al lui

Tudor Arghezi care îi poartă numele. Opera ilustrează atât concepția artistului despre procesul

creației, cât și concluziile sale privind universul înconjurător. În acest univers, Arghezi nu

situează pe primul plan frumosul, introducând în lirica sa „estetica urâtului”.

Titlul poeziei este format din două substantive comune („flori”, „mucigai”) și un cuvânt de

legătură („de”). La prima vedere, titlul face trimitere la fluorescența plantelor și la actul

degradării, descriind o ciclicitate naturală a fenomenelor. Cu toate acestea, prin antiteza dintre

imaginea frumoasă a florilor și cea neplăcută a mucegaiului, Arghezi sugerează posibilitatea

descoperirii poeticului, a inspirației, chiar și în cele mai întunecate locuri.

Tema operei este procesul creativ al poetului, precum și statutul acestuia, care nu rămâne

același pe tot parcursul poeziei. Pentru a ilustra cu acuratețe această idee, Arghezi s-a inspirat din

anii petrecuți de el în închisoare. Aflat într-un mediu ostil, lipsit de stimuli estetici externi,

populat de fărădelegi și de autorii acestora, scriitorul a fost provocat să găsească inspirația

creativă și frumusețea în cele mai neașteptate feluri și locuri. Efortul fizic și spiritual depus în

acest sens cauzează, la început, un zbucium interior chinuitor, dar se încheie cu expresia definitivă a

crezului poetic arghezian.

Poezia „Flori de mucigai” se compune din două strofe inegale ca lungime, cărora le corespund

două secvențe lirice. Opera începe cu un crez poetic al eului liric, care se exprimă la persoana întâi,

dând astfel o notă personală creației sale. Opera artistului este considerată a fi încheiată, iar din

această cauză, eul liric utilizează verbe la timpul trecut („am scris”). În această primă secvență se

menționează mijloacele artistice, principiile estetice, precum și ideile ce stau la baza întocmirii

volumului arghezian. Scrisul versurilor cu unghia („Le-am scris cu unghia pe tencuială”) simbolizează

dorința de a crea ceva durabil, dar și eforturile colosale și sacrificiile făcute în virtutea

desăvârșirii operei finale.

 A doua secvență poetică începe cu o afirmație („Era întuneric”) întărită de verbul la timpul

imperfect. La întunericul exterior, perceptibil, se adaugă cel interior, resimțit puternic și incomod

de către eul liric. Ploaia care se aude „Departe, afară” pare a fi o realitate îndepărtată ce aparține

unei lumi exterioare la care eul liric nu are acces. Dinamismul ploii se află într-o relație de

antiteză cu întunericul static, frustrant, paralizant pentru mâna poetului, de unde răsare „unghia

îngerească”. Acum, mâna îl doare „ca o ghiară/ Neputincioasă să se strângă”. Finalul este, însă, pe cât

posibil, optimist, fiindcă, în ciuda dificultăților majore, eul liric nu renunță la menirea sa – aceea

de a scrie. („Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”).

„Flori de mucigai” este, cu siguranță, o poezie modernă. Printre trăsăturile modernismului

regăsite în opera de față se numără: renunțarea la clișee, tehnica ingambamentului, precum și

cultivarea principiului disonanței. Conform principiului disonanței, eul liric oscilează între

sentimente contrastante, între care nu există posibilitatea concilierii. Așadar, versurile poeziei

reflectă o stare de prizonierat fizic, dar și mental, în lipsa inspirației creatoare provenită dintr-o

sursă divină. În ciuda acestei situații, însă, inspirația divină și impulsurile creative încearcă să-și

croiască drum printre gratii, oferindu-i artistului posibilitatea evadării artistice și mentale

dintr-o realitate limitantă.

Funcția simbolică a limbajului, metaforele surprinzătoare („unghia îngerească”) și

ambiguitatea sunt alte trei trăsături ale modernismului întâlnite în „Flori de mucigai”. Deși poezia

este dominată de limbajul tradiționalist specific Arghezian (reflectat de arhaisme, precum

cuvântul „stihuri”), ea rămâne o poezie modernă prin abordarea inedită a problematicii condiției

artistului. Acesta scoate cuvintele din contextele și înțelesurile lor cotidiene, redefinindu-le

pentru a exprima tumultul interior presupus de procesul laborios de creație.

Fiind o poezie modernă, „Flori de mucigai” prezintă anumite trăsături caracteristice, prozodia

fiind una dintre ele. Se remarcă, așadar, lipsa unui ritm stabil și prezența măsurii inegale. Rima

este împerecheată (versurile alăturate rimează două câte două).

În concluzie, poezia „Flori de mucigai” ilustrează crezul artistic al lui Tudor Arghezi. Acesta

pledează pentru îndeplinirea menirii dificile a artistului, care trebuie să își continue activitatea
chiar și în lipsa hranei, a luminii, a apei și a instrumentelor de scris. Pentru Arghezi, este de

datoria poetului să creeze cu orice preț, depășind slăbiciunile și limitele impuse de condiția umană.