FLORI DE MUCIGAI – T.

ARGHEZI

Poezia „Flori de mucigai” îndeplinește un rol important în studiul artelor poetice din
literatura română. Întrucât este posibil ca, la examen, să te întâlnești cu o cerință referitoare la
analiza unei arte poetice studiate, am reunit în eseul de mai jos cele mai importante informații
și concepte cu care trebuie să te familiarizezi. Acesta cuprinde: date despre operă,
semnificația titlului, tema operei, apartenența la modernism, limbajul poetic, elemente de
structură și compoziție, prozodia. Totuși, dacă vrei să ai un eseu cât mai bine structurat, te
sfătuim să folosești și informațiile pe care le găsești în celelalte materiale din cadrul acestui
eBook.

Poezia „Flori de mucigai” a fost publicată în anul 1931 în cadrul volumului de poezii
al lui Tudor Arghezi care îi poartă numele. Opera ilustrează atât concepția artistului despre
procesul creației, cât și concluziile sale privind universul înconjurător. În acest univers,
Arghezi nu situează pe primul plan frumosul, introducând în lirica sa „estetica urâtului”.

Titlul poeziei este format din două substantive comune („flori”, „mucigai”) și un
cuvânt de legătură („de”). La prima vedere, titlul face trimitere la florescența plantelor și la
actul degradării, descriind o ciclicitate naturală a fenomenelor. Cu toate acestea, prin antiteza
dintre imaginea frumoasă a florilor și cea neplăcută a mucegaiului, Arghezi sugerează
posibilitatea descoperirii poeticului, a inspirației, chiar și în cele mai întunecate locuri.

Tema operei este procesul creativ al poetului, precum și statutul acestuia, care nu
rămâne același pe tot parcursul poeziei. Pentru a ilustra cu acuratețe această idee, Arghezi s-a
inspirat din anii petrecuți de el în închisoare. Aflat într-un mediu ostil, lipsit de stimuli estetici
externi, populat de fărădelegi și de autorii acestora, scriitorul a fost provocat să găsească
inspirația creativă și frumusețea în cele mai neașteptate feluri și locuri. Efortul fizic și spiritual
depus în acest sens cauzează, la început, un zbucium interior chinuitor, dar se încheie cu
expresia definitivă a crezului poetic arghezian.

Poezia „Flori de mucigai” se compune din două strofe inegale ca lungime, cărora le
corespund două secvențe lirice. Opera începe cu un crez poetic al eului liric, care se
exprimă la persoana întâi, dând astfel o notă personală creației sale. Opera artistului este
considerată a fi încheiată, iar din această cauză, eul liric utilizează verbe la timpul trecut („am
scris”). În această primă secvență se menționează mijloacele artistice, principiile estetice,
precum și ideile ce stau la baza întocmirii volumului arghezian. Scrisul versurilor cu unghia
(„Le-am scris cu unghia pe tencuială”) simbolizează dorința de a crea ceva durabil, dar și
eforturile colosale și sacrificiile făcute în virtutea desăvârșirii operei finale.

A doua secvență poetică începe cu o afirmație („Era întuneric”) întărită de verbul la

timpul imperfect. La întunericul exterior, perceptibil, se adaugă cel interior, resimțit puternic
și incomod de către eul liric. Ploaia care se aude „Departe, afară” pare a fi o realitate
îndepărtată ce aparține unei lumi exterioare la care eul liric nu are acces. Dinamismul ploii se
află într-o relație de antiteză cu întunericul static, frustrant, paralizant pentru mâna poetului,
de unde răsare „unghia îngerească”. Acum, mâna îl doare „ca o ghiară/ Neputincioasă să se
strângă”. Finalul este, însă, pe cât posibil, optimist, fiindcă, în ciuda dificultăților majore, eul
liric nu renunță la menirea sa – aceea de a scrie. („Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la
mâna stângă”).

1
„Flori de mucigai” este, cu siguranță, o poezie modernă. Printre trăsăturile modernismului
regăsite în opera de față se numără: renunțarea la clișee, tehnica ingambamentului, precum
și cultivarea principiului disonanței. Conform principiului disonanței, eul liric oscilează
între sentimente contrastante, între care nu există posibilitatea concilierii. Așadar, versurile
poeziei reflectă o stare de prizonierat fizic, dar și mental, în lipsa inspirației creatoare
provenită dintr-o sursă divină. În ciuda acestei situații, însă, inspirația divină și impulsurile
creative încearcă să-și croiască drum printre gratii, oferindu-i artistului posibilitatea evadării
artistice și mentale dintr-o realitate limitantă.

Funcția simbolică a limbajului, metaforele surprinzătoare („unghia îngerească”) și

ambiguitatea sunt alte trei trăsături ale modernismului întâlnite în „Flori de mucigai”. Deși
poezia este dominată de limbajul tradiţionalist specific Arghezian (reflectat de arhaisme,
precum cuvântul „stihuri”), ea rămâne o poezie modernă prin abordarea inedită a
problematicii condiției artistului. Acesta scoate cuvintele din contextele și înțelesurile lor
cotidiene, redefinindu-le pentru a exprima tumultul interior presupus de procesul laborios de
creație.

Fiind o poezie modernă, „Flori de mucigai” prezintă anumite trăsături caracteristice, prozodia
fiind una dintre ele. Se remarcă, așadar, lipsa unui ritm stabil și prezența măsurii inegale.
Rima este împerecheată (versurile alăturate rimează două câte două).

În concluzie, poezia „Flori de mucigai” ilustrează crezul artistic al lui Tudor Arghezi.
Acesta pledează pentru îndeplinirea menirii dificile a artistului, care trebuie să își continue
activitatea chiar și în lipsa hranei, a luminii, a apei și a instrumentelor de scris. Pentru
Arghezi, este de datoria poetului să creeze cu orice preț, depășind slăbiciunile și limitele
impuse de condiția umană.