Sunteți pe pagina 1din 2

Testament

de Tudor Arghezi

Modernismul este un curent literar, manifestat în perioada interbelică, ale cărui trăsături
sunt teoretizate de Eugen Lovinescu și promovate, în special, prin intermediul cenaclului și al
revistei ,,Sburătorul“. Orientarea artistică promovează o înnoire a literaturii prin desprinderea de
trecut și prin crearea unei modalități inovatoare de exprimare. În plan poetic, se dorește crearea
unui lirism subiectiv, ambiguitatea limbajului prin utilizarea metaforei și inovația formală prin
renunțarea la prozodia tradițională .
Tudor Arghezi este un poet modernist, ca și Lucian Blaga și Ion Barbu, aparținând
perioadei interbelice a literaturii, deși este revendicat de ambele curente dominante în epocă:
tradiționalismul și modernismul. Marele său merit este acela de a revoluționa limbajul poetic,
fiind creatorul esteticii urâtul. Pentru Tudor Arghezi, creația literară este un joc de cuvinte
găsite cu răbdare și trudă și silite să stea alături în îmbinări contrastante.
Poetul debutează târziu, în 1927, la 47 de ani, cu volumul ,, Cuvinte potrivite “, căruia îi
urmează o amplă activitate literară, cu o tematică diversă: arta poetică, poezia filozofică, erotică,
sociogonică, ludică, socială.
Poezia ,,Testament “ deschide volumul ,,Cuvinte potrivite”, exprimând concepția despre
lume, viață și misiunea artistică a creatorului, într-un limbaj care îl reprezintă la nivelul întregii
literaturi. Ea este prin urmare, o artă poetică. Procedeele moderniste prin care se remarcă arta
poetică sunt: exprimarea relației dintre creator și univers, ambiguitatea limbajului rezultată din
frecvența metaforei, lirismul subiectiv, estetica urâtului .
Titlul este o metaforă: în sens denotativ, cuvântul se referă la un act juridic unilateral,
prin care o persoană își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte. Conotativ,
testamentul arghezian consemnează lăsarea averii spirituale, a creație, generațiilor viitoare
numite prin substantivul în cazul vocative, “fiule”.
Compozițional, poezia este structurată în cinci unități strofice inegale, care se axează pe
metafora-simbol ,, carte”, motiv central al textului. În cadrul discursului liric, pot fi identificate
patru secvențe poetice.
Lirismul subiectiv se manifestă prin formula monologului adresat: ,,eu “, ,,noi”,
,,fiule”, ,,străbunii”.
Prima secvență poetică oferă o definiție lirică a poeziei, eul liric adresându-se direct
către un fiu imaginar, căruia îi lasă moștenire averea sa spirituală, metafora-simbol ,,carte” ,
reprezentând bunul cel mai de preț: ,,Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte / Decât un nume
adunat pe o carte“.
Aceasta acumulează experiența generațiilor anterioare, a strămoșilor cu trecut zbuciumat,
izvorâtă metaforic din ,, seara răzvrătită“ și susținută de enumerația ,,prin râpi și gropi adânci”.
Pentru umanitatea surprinsă în ascensiune, cartea este o treaptă în drumul cunoașterii.
Cea de-a doua strofă se axează pe metafora ,,hrisov“, un arhaism care, în sens propriu,
desemnează un act domnesc din Evul Mediu, care atestă proprietatea sau un titlu nobiliar; în sens
conotativ arată creația ca pe carte sfântă, ,,de căpătâi“, precum Biblia. Comuniunea dintre creator
si generațiile trecute este subliniată în metafora ,,osemintelor vărsate-n mine“.
A doua secvență poetică definește rolul artistului. Poetul recunoaște că e singurul din
neamul său știutor de carte și elaborează o comparație între munca brută a străbunilor și truda
intelectuală ,,sapa“ devine ,,condei“ și ,,brazda“ - ,,călimară”.
Secvența ,,din graiul lor cum-ndemnuri pentru vite /Eu am ivit cuvinte potrivite“ arată
materialul folosit de poet, limbajul rudimentar transformat în ,,cuvinte potrivite“, în limbaj
artistic, oferind hrană spirituală viitorului ,,leagăne urmașilor stăpâni“. Această metaforă
aparține sferei esteticii urâtului, preluată de autor de la scriitorul francez Charles Baudelaire. El
transformă ,,zdrențele“ în ,,muguri și coroane“, ,,veninul“ în ,,miere“.
Cea de-a treia secvență surprinde revolta eului liric împotriva asupririi neamului său
,,Durerea noastră surdă și amară / O grămădii pe-o singură vioară“, dându-i glas prin artă,
aceasta din urmă are rolul să vindece organismul bolnav al societății bazate pe ierarhia rob-
stăpân, durerea și revolta atingând apogeul.
Ultima secvență alătură prezenței stăpânului alte două ipostaze ale asupririi
,,domnul“, ,,domnița“ care trăiesc în huzur.
Finalul arată că maniera argheziană de a crea are două componente ,,Slova de foc” –
inspirația spontană de factură divină și ,,slova făurită “, efortul creatorului.
Prozodia poate fi plasată între tradiție și modernitate. Poezia este alcătuită din strofe
inegale, cu variații de ritm; versurile sunt lungi de 9-11 silabe, iar rima este imperecheată.
Poezia ,,Testament“, îl surprinde pe truditorul cuvintelor, Poetul, elaborând o sinteză
etică și estetică a spiritualității poporului român, într-o manieră originală.