Sunteți pe pagina 1din 3

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii 

de Lucian Blaga
 

       Teoretizat de istoricul și criticul literar Eugen Lovinescu, modernismul românesc marchează sincronizarea
plenară a literaturii române cu literatura europeană, determinată de ,,spiritul veacului” (Saeculum) și de
principiul de progres. Lirica modernistă se definește cu precădere prin cultivarea unei poezii filozofice, de
meditație estetică (artele poetice) și existențială, prin înnoirea tematicii, a viziunii și a limbajului poetic, prin
inovarea sintaxei poetice, prin diversificarea registrelor stilistice și a elementelor de versificație (versul liber).
Trinitatea lirică modernistă este reprezentată de Tudor Arghezi, Lucian Blaga și Ion Barbu. Cei trei mari poeți
aparțin prin consens mișcării moderniste, însă îi deosebește modul de raportare la tradiție. Astfel, Tudor
Arghezi, poetul meșteșugar (,,poeta faber”), ilustrează modernismul clasic, el realizând o sinteză între tradiție și
inovație. Lucian Blaga, filosoful –poet și poetul-filozof, reprezintă modernismul cu substrat metafizic, de
orientare expresionistă. Ion Barbu, poetul matematician, se încadrează în modernismul extrem, cultivând poezia
ermetică. Nota distinctivă a modernismului lui Lucian Blaga provine din dublarea gândirii poetice de gândirea
filozofică. Astfel, cunoașterea și creația sunt marile teme ale liricii filozofice blagiene. Reprezentativă este
poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii’’, artă poetică modernă, care inaugurează volumul de debut al
autorului ,,Poemele luminii’’, 1919.
În această poezie autorul face distincţia între cele două tipuri de cunoaştere teoretizate în lucrarea
Cunoaşterea luciferică (1933). Cunoaşterea paradisiacă este cunoaşterea de tip raţional, care reduce misterul
lumii prin intermediul logicii şi al intelectului. În schimb, cunoaşterea luciferică este bazată pe intuiţie, pe
imaginaţie, pe trăiri interioare, putând fi echivalată cu o cunoaştere de tip poetic. În creaţia autorului, se observă
în mod clar opţiunea pentru al doilea tip de cunoaştere.
În poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci
de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează. Rolul
poeziei este acela ca, prin mit şi simbol, elemente specifice imaginaţiei, creatorul să pătrundă în tainele
Universului, sporindu-le. Creaţia este un mijlocitor între eu şi lume care nu reduce însă misterul cuvântului
originar. Acest cuvânt poetic nu este folosit însă pentru a numi ci pentru a sugera.
   Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului conform căreia
cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire, prin comunicare afectivă totală. Poezia este scrisă sub forma
unei confesiuni lirice, în care Lucian Blaga adoptă formula lirismului subiectiv, subliniat de atitudinea poetică
transmisă în mod direct şi prin mărcile lingvistice ale subiectivităţii: pronumele personale la persoana I singular:
eu (care se repetă de cinci ori pe parcursul poeziei), adjectivul posesiv de persoana I: mea, verbele la persoana I:
nu strivesc, nu ucid, întâlnesc, sporesc, îmbogăţesc, iubesc.
               Titlul include o metaforă revelatorie, „corola de minuni a lumii”, care semnifică ideea cunoaşterii
luciferice. „Corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg,
semnifică misterele universale, iar rolul poetului este de a adânci taina.
   Incipitul reia titlul poeziei, aflându-se într-o relaţie de sens cu versurile care încheie arta poetică: „Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii [...] căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Încă din primul
vers al poeziei se subliniază poziţia pe care o adoptă poetul în legătură cu misterele lumii, el refuzând să le
cunoască în mod raţional, fapt exprimat prin verbul la forma negativă „nu strivesc”. Ideea se menţine pe
parcursul operei prin intermediul altor verbe semnificative: „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”.
Poezia este alcătuită din trei secvenţe poetice, prima şi ultima aflându-se într-o relaţie de simetrie,
deoarece amândouă descriu poziţia poetului în legătură cu creaţia şi misterul. Se remarcă însă şi relaţia de
opoziţie dintre aceste două secvenţe şi cea de a doua, care îi include pe creatorii care se folosesc de cunoaşterea
paradisiacă („lumina altora”).
Prima secvenţă oferă o definiţie a creaţiei, poezia însemnând pentru Blaga intuirea în particular („eu nu
strivesc”) a universalului, a misterului. De asemenea, este prezentată atitudinea poetică faţă de acest mister,
exprimată prin verbele la forma negativă: „nu strivesc, nu ucid”. Eul liric refuză cunoaşterea paradisiacă,
raţională („cu mintea”) a misterului, care ar duce de fapt la dispariţia acestuia. Drumul creaţiei pe care şi-l alege
este exprimat prin substantivul dublat de un adjectiv pronominal posesiv (care exprimă tocmai ideea de
opţiune): „calea mea”. Minunile corolei sunt descrise prin patru metafore-simbol, care se referă la temele
creaţiei blagiene: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Florile simbolizează viaţa, efemeritatea, dar şi
frumosul, ochii cunoaşterea, contemplarea poetică a lumii, buzele iubirea, dar şi rostirea poetică, iar mormintele
moartea, eternitatea, două teme care au fost asociate de toţi poeţii cu misterul datorită imposibilităţii de a le
cunoaşte integral.
A doua secvenţă este construită pe relaţia de opoziţie dintre opţiunea poetului şi opţiunile altor scriitori
în ceea ce priveşte revelarea misterului. Această opoziţie semnifică de fapt antiteza dintre cele două tipuri de
cunoaştere, paradisiacă şi luciferică. Diferenţa dintre cele două atitudini poetice este redată la nivelul textului de
către pronumele personal „eu”, adjectivul pronominal posesiv „mea” („lumina mea”) şi adjectivul nehotărât
„altora” („lumina altora”). Metafora luminii, care este metafora centrală a volumului Poemele luminii,
simbolizează cunoaşterea. Cele două tipuri de cunoaştere sunt redate prin asocierea acestor elemente de
opoziţie cu verbe sugestive care le pun şi mai bine în evidenţă: „Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns”, în timp ce eul liric blagian sporeşte „a lumii taină / [...] nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi
mai tare taina nopţii.” Elementele care ţin de mister, de imaginarul poetic sunt sugerate de alte cuvinte-simbol,
care fac parte din câmpul semantic al misterului: „nepătrunsul ascuns” (epitet metaforic, inversiune), „adâncimi
de întuneric” (metaforă), „a lumii taină”, „taina nopţii” (metaforă), „întunecata zare” (epitet, inversiune), „largi
fiori de sfânt mister” (epitete metaforice), „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai mari”. Crezul poetic este reluat
în ultima secvenţă, aflată în relaţie de simetrie cu prima.
Finalul are un rol conclusiv ( folosirea conjuncţiei „căci” nu este întâmplătoare), în care poetul reia
imaginea corolei alcătuită din elementele misterului poetic: „căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”
Cunoaşterea poetică este atât un act de contemplaţie (aşa cum reiese din ultimele două versuri ale celei de a
doua secvenţe: „se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari/ sub ochii mei”), cât şi un act de iubire: „căci eu iubesc”.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modern, deoarce se pune
problema relaţiei dintre poet şi lume şi, mai ales, dintre poet şi creaţie. Creaţia are rolul unui intermediar între
eu şi lume. Actul poetic nu trebuie să reducă misterele lumii, ci să le dea o nouă semnificaţie, să le transforme în
poezie prin intermediul cuvântului. La Blaga, ca şi la ceilalţi scriitori moderni, cuvântul poetic nu înseamnă, nu
numeşte lucrurile, ci le sugerează, nu explică misterul universal, ci îl protejează prin transfigurare.
             Un alt element modern al acestei arte poetice este prozodia: versurile au măsuri diferite, se anulează
rima, folosindu-se versul liber.