Poet cu o activitate literara indelungata (peste sase decenii) si deosebit de bogata, Tudor

Arghezi (1880-1967) se inscrie, deopotriva, in traditie ca si in modernitate; sufletul sau

„faustian" avand mai multe fatete, acestea se reflecta in diversitatea unei lirici cu largi
deschideri spre nou, dar care poarta parfumul vechimii; poezia oscilatiei intre credinta si
tagada, poezia sentimentului cosmic, poezia fricii de moarte, poezia iubirii, poezia jocului,
poezia razvratirii. e7u7320ec39bpf

Poezia „Flori de mucigai deschide ciclul cu acelasi titlu (1931), care constituie o aplicare a
esteticii uratului enuntate in „Testament".

Titlul volumului aminteste de „Les fleurs du mal" („Florile raului") ale lui Baudelaire, dar
ideea sugerata este aceea ca frumosul poate „creste" si din urat, asa cum florile cresc deasupra
mucegaiului.
„Flori de mucigai" este o poezie lirica, in care autorul isi exprima, in mod direct, nelinistile
generate de actul creatiei. Tema acestei poeme o constituie conditia poetului damnat care-si
pierde, in spatiul inchisorii, vechile virtuti de creator.
Primele sapte versuri ale poeziei reconstituie procesul de faurire al altor „cuvinte potrivite",
creatie blestemata si intoarsa, prin plasarea atat a stihuitorului cat si a lumii evocate, in
universul degradarii umane: „Le-am scris cu unghia pe tencuiala / Pe un parete de firida
goala, / Pe intuneric, in singuratate, / Cu puterile neajutate / nici de taurul, nici de leul, nici
de vulturul / Care au lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan. "
Fostul detinut al inchisorii Vacaresti si-a scris versurile intr-o celula, scrijelindu-le cu unghia
pe perete; spatiul intunecat al acesteia constituie prima cauza a damnarii, poetul pierzand aici
lumina „rece, fragila, noua, virginala" a inceputurilor, care investea omenirea cu atributele
sacrului.
Cateva simboluri religioase (taurul, leul si vulturul) trimit la cei trei evanghelisti (Luca, Marcu
si Ioan). Pe acestia iconografia crestina ii infatiseaza impreuna cu respectivele simboluri
semnificand: jertfa (taurul), domnia lui Iisus (leul) si imaginea sfantului Duh (vulturul).
Despuiat de sacralitate in infernul inchisorii („ cu puterile neajutate") poetul devine un
damnat.
In aceste conditii, demonul sau interior ii dicteaza versurile blestemate, rod al unui act
luciferic: „Sunt stihuri fara an, / stihuri de groapa, / De sete de apa / Si de foame de scrum, /
Stihurile de-acum".
Omul care fusese inzestrat cu o „unghie ingereasca" pentru a-si fauri opera, o pierde datorita
coborarii in iad; chiar lasata sa creasca, aceasta ramasita a sacrului „ nu a mai crescut", ori a
fost convertita in instrument diavolesc („sau nu o mai am cunoscut").
Noul „instrument" de creatie este generator de suferinta („ Si ma durea mana ca o ghiara /
Neputincioasa sa se stranga"), poetul traind drama imposibilitatii de a mai scrie ca alta data.
Aceasta va conduce la un alt tip de poezie - oglinda a unei creatii inversate („ Si m-am silit sa
scriu cu unghiile de la mana stanga") in care truda nu este suficienta, iar Logosul nu se mai
intrupeaza in vers sacru.
Poezia „Flori de mucigai" deschide, in mod programatic, ciclul cu acelasi titlu, in care
Arghezi aplica „estetica uratului" enuntata in ,, Testament": transformarea a ceea ce este urat
in materie artistica.
Elemente ale modernismului:
Modernismul fiind o orientare artistica novatoare, opusa traditionalismului, primul dintre
elementele sale il constituie sursa de inspiratie: lumea inchisorilor alcatuita dintr-o adevarata
fauna umana.
In zugravirea ei, autorul a utilizat categoriile negative ale modernismului: sumbrul,
terifiantul, grotescul.
Un alt element il constituie titlul socant, alcatuit printr-o asociere semantica surprinzatoare.
Titlul (ca si intregul volum) constituie o aplicare a esteticii uratului.
In aceeasi viziune se inscriu trairile interioare ale poetului (infatisat in ipostaza demonica):
damnarea, nelinistea, suferinta.
In sfarsit, viziunea „intoarsa" asupra creatiei poetice este tot un element modernist.