Tema singuratatii, conditia omului modern in creatiile scrise de Bacovia si Arghezi

Singurătatea sau solitudinea este o stare emoțională de izolare, când o anumită persoană
simte lipsa relaționării cu ceilalți sau nu simte iubire. Poate fi rezultatul relațiilor rele cu
altcineva, amorului nefericit, alegerii intenționate, bolii fizice sau psihice, depresiei,
obișnuințelor personale antipatice sau altor condiții depinzând de situație.

Predilecţia pentru sentimentul de singuratate, conditia omului modern este una din componentele
majore ale tematicii liricii lui George Bacovia. La autorul volumului Plumb, sentimentul singurătăţii
capătă accentele tragice ale claustrării, aceasta fiind înţeleasă ca o retragere în sine, realizându-se
astfel „ruperea definitivă cu orice sursă afectivă.” (Cristian Livescu). De altfel volumul de versuri
amintit stă sub zodia sentimentului singurătăţii, sentiment care transpare din poeziile Plumb şi
Lacustră.

În poezia Plumb, singurătatea eului poetic este cu atât mai cutremurătoare, cu cât spaţiul închis al cavoului
este “populat” cu sicrie de plumb, flori de plumb – un adevărat vestmânt funerar: „Dormeau adânc sicriele
de plumb/ şi flori de plumb şi funerar vestmânt / Stam singur în cavou… şi era vânt…/ şi scârţâiau
coroanele de plumb. Chiar în acest spaţiu al claustrării, ideea de singurătate a eului poetic apare in evidenta
prin obiecte de la recuzita funerară. Tăcerea apăsătoare este sugerată prin sintagma “dormeau adânc”, în
care verbul dormeau la indicativ imperfect, sugerând o acţiune durativă, alături de adverbul de mod adânc
conturează un superlativ stilistic. În cele două strofe, vremea evidenţiază şi ea starea dezolării şi a
frământării sufleteşti a eului poetic: „Stam singur în cavou… şi era vânt…”, „Stam singur lângă mort… şi
era frig…”

Tensiunea claustrarii poate fi rezumată la următoarea schemă: însingurare – solitudine – recluziune –

disperare. Toate acestea constituie treptele înstrăinării fiinţei umane, ca urmare a claustrării. Ideea tristetii
este relevată şi prin convertirea amorului in ceva urat : „Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe flori de
plumb… şi-am început să-l strig.” Acumulările cantitative din prima strofă, acumulări ce conturează
senzaţia de vid (gol exterior, dar şi unul interior, sufletesc) duc la saltul calitativ al strigătului. Dar revolta
prin strigăt (prefigurare a revoltei expresioniste) nu-şi află ecou nici în exterior, şi cu atât mai puţin în
interior. Ca atare, eul liric este condamnat la singurătate, iar golul este resimţit ca pe o durere fizică: „Stam
singur lângă mort… şi era frig…/ şi-i atârnau aripile de plumb.” Imaginea aripilor de plumb atârnânde
reprezinta simbolul zborului frânt – amplifică drama condamnatului la singurătate, neputinţa acestuia de a
se elibera din spaţiul de carceră al cavoului.
În Lacustră, sentimentul singurătăţii este pus în legătură cu obsesia ploii: „De-atâtea nopţi aud plouând,/
Aud materia plângând…/ Sunt singur şi mă duce-un gând/ Spre locuinţele lacustre.” Din strofa citată, se
poate observa că determinantul atâtea este un superlativ stilistic care în relaţie cu gerunziul plouând
sugerează o acţiune durativă; de aici obsesia ploii. Obsesia aceasta este dată şi de repetarea verbului aud,
evidenţiind monotonia unei vreme triste . Aşa se explică ideea de singurătate copleşitoare. În condiţiile
unor ploi interminabile, ideea de singurătate incită la meditaţie.

Poezia ”Flori de mucigai” cuprinde două strofe, inegale ca număr de versuri: prima strofă,  de 16
versuri, defineşte condiţia artistului şi a operei sale, iar strofa a doua, un catren, raportează actul
creator la realitatea lumii în care trăieşte artistul, accentuând adeziunea lui T. Arghezi la „ estetica
urâtului”.
Prima strofă aparţine planului eului creator şi al creaţiei, conturând, încă din incipit, caracterul
de artă poetică al textului. Câmpul semantic al creaţiei cuprinde termeni precum: „ am scris”,
„stihuri”, „unghia îngerească”(metaforă sugerând inspiraţia divină), „să scriu”.
Încă din primul vers,  arta scrierii apare ca un efort dureros, ca un chin. „ Stihurile” au fost scrise „cu
unghia pe tencuială”. Spaţiul creaţiei este unul ostil, rece, al claustrării: „Pe un părete de firidă goală /
Pe întuneric, în sigurătate”. „Păretele de firidă goală” este imaginea închisorii, a izolării, întreg volumul
„Flori de mucigai” fiind, de altfel, o expresie a imaginarului temniţei. „ Întunericul” şi „singurătatea”
pot fi considerate şi metafore ale condiţiei umane, dar infățișează, mai ales, condiţia artistului,
accentuând ideea de tristeţe, singuratate.
Creaţia reprezintă astfel singura posibilitate de evadare. Ea nu se mai bucură însă de suportul şi de
ocrotirea divină. Poetul scrie „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care
au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”. „Leul”, „taurul” şi „vulturul” simbolizează, ca şi
„unghia îngerească”, inspiraţia divină, harul.
Versurile sunt „fără an”, ele nu aparţin timpului omenesc. Sunt „Stihuri de groapă,/ De sete de apă /
Şi de foame de scrum,/ Stihurile de acum”. „Estetica urâtului” este ilustrată şi prin simbolul gropii, o
altă metaforă a condiţiei umane.
  În întuneric, inspiraţia divină, harul poetic dobândit, nu mai există: „ Când mi s-a tocit unghia
îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Şi nu a mai crescut-/ Sau nu o mai am
cunoscut”. Desacralizarea este o altă caracteristică pe care Hugo Friedrich o atribuie poeziei
moderne. Perturbarea topică din versul „Sau nu o mai am cunoscut”  şi folosirea unor termeni
consideraţi de tradiţia literară „nepoetici”(precum, de pildă, „mucigai”) sunt constante ale poeziei
moderne, ilustrând apetitul lui Arghezi pentru inovare în limbajul poetic.
A doua strofă conturează planul realităţii exterioare, dezvăluit încă din incipitul poeziei („un părete
de firidă goală”). Versul „Era întuneric. Ploaia bătea departe afară” descrie o lume  ostilă, în acord cu
starea sufletească a eului liric („în singurătate”, „cu puterile neajutate”, „mă durea mâna ca o gheară/ 
Neputincioasă...”, „sete de apă”, „foame de scrum”). Verbele la imperfect („Era întuneric”, „bătea”,
„mă durea”) transmit ideea continuităţii stării sufleteşti, a singurătăţii, a durerii.
Ultima strofă accentuază ideea enunţată la începutul poeziei, a suferinţei creatorului: „ Şi mă durea
mâna ca o gheară/ Neputincioasă să se strângă.” Se conturează aici imaginea poetului damnat, care
nu poate renunţa la a scrie chiar dacă arta sa îi aduce nefericire.