Tudor Arghezi

FLORI DE MUCIGAI
Modernismul reprezinta totalitatea miscarilor artistice care neaga traditia,
conventiile, sabloanele. Termenul apare pentru prima data in teoria literara romaneasca in
Istoria literaturii romane contemporane, unde Eugen Lovinescu face distinctia intre
modernismul teoretic si modernismul de avangarda, experimental. In aceeasi directie, in
studiul sau intitulat Cinci fete ale modernitatii, disociaza intre modernismul din sfera vietii
sociale si modernismul estetic, polemic prin excelenta.
Hugo Friedrich, in volumul intitulat Structura liricii moderne, identifica ca trasaturi
ale poeziei moderniste: ambiguizarea sensului, ermetizarea discursului, opacizarea realului,
infinita posibilitate combinatorie a limbajului etc. Se cultiva asadar o poezie a crizei, a
cautarilor, a experimentelor la nivelul limbajului, marcandu-se ruptura de viziunea
anterioara.
Universul arghezian se caracterizeaza printr-o mare diversitate tematica si stilistica,
prin suprapunerea registrelor, prin valorificarea cuvintelor din cele mai variate sfere, printr-o
tensiune ideatica aparte. Alchimia limbajului, cultivara esteticii uratului, relatia care se
stabileste intre creator si generatiile anterioare demonstreaza dimensiunea proteica a
universului liric arghezian, modernismul fiind grefat peste intelegerea necesitatii asumarii
traditiei.
Din punct de vedere tematic se disting patru directii majore ale creatiei argheziene:
poezia filozofica ce cuprinde psalmii grupati in volumul Cuvinte potrivite si poeziile ce au ca
tema centrala moartea precum: Duhovniceasca, De ce-as fi trist...; poezia sociala sintetizata
in volumule Cantare omului si Flori de mucigai; poezia de dragoste, ce presupune fie o
continuare a viziunii eminesciene despre iubire, fie un elogiu adus fiintei iubite in ipostaza de
semidivinitate casnica, respectiv poezia boabei si a faramei ce ilustreaza un univers al
copilariei si al copilaririi, un univers miniatural in care tonul grav coexista cu cel ludic.
Flori de mucigai, poezie programatica, in care Arghezi isi exprima crezul artistic
valorificand estetica uratului, evidenta inca din poemul Testament, deschide volumul cu
acelasi nume aparut in anul 1931. Desi pot fi privite ca doua arte poetice complementare,
aceste Flori de mucigai ale lui Arghezi se definesc mai degraba ca opere ale antipsalmistului,
ale unui batjocoritor genial al Cuvintelor potrivite, deci ca o poezie antitestamentara, asa
cum observa Nicolae Balota. Astfel poetica transfigurarii, a harului unit cu efortul, cu truda,
intr-un aliaj ce parea a fi, in Testament, ratiunea de a fi a poeziei, este abolita.
Actul creatiei este perceput ca experienta sisifica, de transfigurare a uratului, a
grotescului, a derizoriului, in absenta starii de gratie, de har. Imaginea centrala este aceea a
fiintei in ipostaza de poet damnat, parasit de divinitate, traind in infernul propriilor nelinisti.
Din punct de vedere structural, poezia e alcatuita din doua strofe inegale: o strofa
polimorfa si un catren, in ambele putand fi remarcata prezenta ingambamentului ce amplifica
tensiunea ideatica, respectiv starea de neliniste, de criza a fiintei.
Primele versuri configureaza un univers inchis, al solitudinii, marcat de intuneric si de
absenta harului: Le-am scris cu unghia pe tencuial/ Pe un prete de firid goal,/ Pe

ntuneric, n singurtate/ Cu puterile neajutate. Noaptea e aici deopotriva a lumii, dar mai
ales a sinelui, intunericul asociindu-se la Arghezi cu suferinta celui care se simte parasit.
Imaginea vizuala a scrijelirii pe peretele de firida goala accentueaza nu doar efortul ci si
suferinta pe care o implica actul creator in acest univers prin excelenta profan.
Poetul se recunoaste asadar parasit, abandonat in voia propriilor puteri. Animalele
emblematice ale inspiratiei evanghelistior, ce trimit la ideea jertfei (taurul), a mantuirii
(leul) si a gratiei divine (vulturul), nu mai prezideaza poezia acestui eu damnat. Daca in
etapa Cuvintelor potrivite, psalmistul arghezian clama absenta harului, psalmii sai avandu-si
originea in neconsolarea cu lipsa divinitatii, in Flori de mucigai, sacrul nu este negat, el nu
exista, poemul parand sa-si traga esenta din nietzchean-ul: Dumnezeu e mort.
In continuare se defineste metaforic conditia creatiei in absenta harului. Astfel,
metafora stihuri fara de an exprima existenta intr-o dimensiune atemporala, a suferintei,
marcata de lipsa, de gol. Omniprezenta mortii, dezechilibrul interior sunt redate prin
imaginea stihuri de groapa, in timp ce urmatoarele versuri aseaza omul sub semnul
deopotriva al tanjirii, al confrunatarii cu limita, dar si cu terifiantul, cu infernalul: Stihuri
[...] de sete de apa/ si de foame de scrum.
Pierderea contactului cu sacrul sau incapacitatea fiintei de a-l mai percepe este
redata in secventa urmatoare: Cnd mi s-a tocit unghia ngereasc/ Am lsat-o s creasc/ i
nu mi-a crescut - Sau nu o mai am cunoscut. Unghia ingereasca devine asadar un simbol al
harului divin ce se pierde in acest univers al intunericului existential. Instrumentul creatiei
devine prin urmare propria fiinta, redusa la acest simbol al corporalitatii; in viziunea
argheziana, poetul e un Sisif care ia de fiecare data muntele pieptis, dar o face manat de o
necesitate interioara.
Sfasierea, suferinta provocata de actul creator este amplificata in catrenul final: Ma
durea mana ca o gheara/Neputincioasa sa se stranga. Astfel, pierzand unghia ingereasca,
fiinta poetica lasa sa-i creasca o unghie demonica, fapt sugerat de ultimul vers: M-am silit sa
scriu cu unghiile de la mana stanga. Verbul poetic este prin exclenta profan, manifestanduse prin actul poetic, asa cum observa Nicolae Balota, ca profanizare, ca semn al unei revolte
antisacrale.
Consider poemul Flori de mucigai reprezentativ pentru lirica argheziana, acesta
valorificand intr-o mai mare masura estetica uratului. Se poate observa in acest sens atractia
poetului nu doar catre dimensiunea luminoasa si paradisiaca a existentei ci si spre latura
intunecata, infernala a lumii si a sinelui; poezia subsumand diformul, grotescul, macabrul,
terifiantul.
In concluzie, poemul Flori de mucigai este o arta poetica moderna ce sintetizeaza
viziunea argheziana asupra existentei si a actului creator, amintind prin imaginile socante,
infernale de volumul Florile raului, al poetului francez Charles Baudelaire.