Ion Barbu

DIN CEAS, DEDUS...

Modernismul reprezinta totalitatea miscarilor artistice care neaga traditia,
conventiile, sabloanele. Termenul apare pentru prima data in teoria literara romaneasca in
Istoria literaturii romane contemporane, unde Eugen Lovinescu face distinctia intre
modernismul teoretic si modernismul de avangarda, experimental. In aceeasi directie, in
studiul sau intitulat Cinci fete ale modernitatii, disociaza intre modernismul din sfera vietii
sociale si modernismul estetic, polemic prin excelenta.
Hugo Friedrich, in volumul intitulat Structura liricii moderne, identifica ca trasaturi
ale poeziei moderniste: ambiguizarea sensului, ermetizarea discursului, opacizarea realului,
infinita posibilitate combinatorie a limbajului etc. Se cultiva asadar o poezie a crizei, a
cautarilor, a experimentelor la nivelul limbajului, marcandu-se ruptura de viziunea
anterioara.
Modernitatea lircii barbiene este conferita de obscuritatea si ermetismul discursului ce
se datoreaza atat condensarii stiluui cat si predilectiei pentru exprimarea eliptica. Ion Barbu
refuza asadar „poezia lenesa”, de factura sentimentala, fiind adeptul unui lirism
intelectualizat, obiectiv, impersonal, din care este epurata confesiunea. In viziune barbiana,
poetul trebuie sa faca „concurenta demiurgului in imaginarea de lumi probabile”, iar poezia
se defineste ca „sarbatoare a intelectului”, ca „prelungire a geometriei”. Astfel, asociatiile
inedite, aluziile savante, concizia exprimarii il apropie pe Barbu de poeti precum: Edgar Allan
Poe sau Paul Valery.
Tudor Vianu identifica trei etape ale liricii barbiene. Prima, etapa parnasiana este
marcata de o accentuata dimensiune filosofica sau moralizatoare, in majoritatea poemelor
apartinand acestei etape(„Lava”, „Muntii”, „Banchizele”, „Elan”) putand fi observata
opozitia dintre matrie si spirit, respectiv tanjirea fiintei dupa eliberarea de sub forta
materiei, de prizonieratul formei individuale, pentru a se integra in cosmos. Se cultiva prin
urmare o poezie impersonala, obiectiva, elanurile, trairile fiintei poetice fiind transferate
asupra elementului natural.
A doua etapa a creatiei barbiene, cea baladic-orientala, este sintetizata in poezii cu
caracter narativ sau pitoresc, in care este valorificat folclor autohton sau caracterul balcanic
al viziunii asupra existentei: Dupa melci, Riga Crypto si lapona Enigel, Nastratin Hogea la
Isarlac etc.
Cea de-a treia etapa, etapa ermetica, presupune o maxima incifrare a limbajului, o
caracteristica a poeziei barbiene fiind predilectia pentru stucturile eliptice de predicat.
Conform viziunii specifice acestei etape, universul liric trebuie sa reflecte o lume de esente
ideale pe care spiritul le cauta si le oglindeste, care „nu mai redau decat figura spiritului
nostru”, poezia devenind astfel „act clar de narcisism”.
Poemul Din ceas, dedus... deschide volumul Joc secund si reprezinta o arta poetica
ermetica ce sintetizeaza viziunea barbiana asupra lumii, cunoasterii, creatiei, incadrandu-se
asadar in cea de-a treia etapa a creatiei barbiene.
 Prima strofa vine ca o definitie a poeziei. Actul creatiei implica iesirea din timpul
liniar, marcat de ireversibilitate si deci anularea aleatoriului printr-un proces de deductie:
„Din ceas, dedus adancul acesti calme creste”. Abstrasa astfel din efemer, „din ceas”, poezia
devine un „joc secund, mai pur”, joc izolat de viata, desfasurat in acea zona a esentelor
ideale, in „mantuit azur”. Aceasta metafora a „mantuitului azur” reda tocmai imaginea
absolutlui, a ideii pure. Insa ca poezia sa reflecte ideea absoluta, este necesara oglindirea
acesteia: „intrata prin oglinda” si anularea, negarea, sublimarea realitatii brute,
nespiritualizate: „Taind pe inecarea cirezilor agreste”. Asadar, universul poetic barbian se
ridica pe „inecarea” celuilalt, deci prin urmare nu e doar o copie a lui, ci are un sens propriu,
intern, care-l justifica. In aces sens metafora „grupurile apei” exprima ideea de substanta
esentializata, de element care vizeaza chiar senta universului.
Cea de-a doua strofa se deschide prin metafora „nadir latent” ca o sinteza a ideilor
poetice reflectate in primul catren. Daca lumea experientei se inalta in piramida pana la
zenit, rasfrangerea acesteia alcatuieste tocmai nadirul ei. Esentializarea lumii se realizeaza
asadar, prin intoarcerea la punctul care reflecta potentialitatea maxima, prin cautarea
increatului, a ideii in stare pura.
In continuare, in ceea ce putem numi o a doua secventa poetica, discursul este situat
pe conditia poetului. Rolul acestuia este de a anula imediatul, individualitatea, ceea ce se
manifesta divers pentru a insuma tocmai esenta lumii: „Poetul ridica insumarea de harfe
resfirate ce in zbor invers le pierzi” Metafora „cantec istoveste” exprima in acest sens refuzul
poeziei subiective, a sentimentalului, a poeziei refuzate de idee.