Povestea lui Harap-Alb

De Ion Creangă

DRUMUL INIȚIATIC

Basmul Povestea lui Harap-Alb a fost publicat pentru prima dată în revista Convorbiri
Literare, în 1877, apoi în ziarul Timpul. A fost tradus în limba germană și publicat în Rumanische
Revue în 1886, apoi transpus în franceză, italiană, engleză, încât a căpătat repede circulație europeană.
Basmul este o specie a genului epic în proză în care personaje supranaturale, dae și eale trcp
prin întâmplări fabuloase, pentru a susține ordinea valorică a binelui. George Călinescu afirmă în
Estetica basmului că este „un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință,
observație morală etc.” ce reprezintă „o oglindire a vieții în moduri fabloase”.
În basmul cult, autorul preia tiparul narativ al basmuli popular, dar reorganizează elementele
stereotipe conform viziunii sale artistice și propriului său stil. În cazul lui Ion Creangă, în operă sunt
preluate foarte multe trăsături dintre cele ale basmului popular, însă putem recunoaște o structură
arborescentă a discursului, axată pe cifra magică trei. Acest fenomen, cunoscut și sub denumirea de
„supralicitarea triplicării” reprezintă un prim element de originalitate în scrierea lui Ion Creangă. O
altă caracteristică este multiplicarea numărului de personaje pe care le dezvoltă prin portrete
complexe, precum cazul personajelor himerice (uriașii). Complexitatea personajului și atipizarea lui
prin înscrierea lui în sfera antieroului ( Andrei Pleșu consideră că Harap-Alb se subordonează răului)
reprezintă un argument în atestarea caracterului original al operei. Multitudinea elementelor
mitologice în basmul cult al lui Ion Creangă se remarcă prin plasarea personajelor și ritualurilor cu
caracter religios (Sfânta Duminică, evocarea lui Dumnezeu, botezurile inițiatice) și simbolurilor de
pretutindeni, cu precădere din Grecia (calul înaripat, mitul labirintului și al firului Ariadnei etc.),
transformând basmul acesta într-o operă atât de bogată și complexă încât unii cercetători îi atribuie un
caracter heteroclit. O altă particularitate a basmului cult Povestea lui Harap-Alb este caracterul oral și
umoristic pe care îl are scrierea lui.
Conform celor mai cunoscute definiții, tema basmului este lupta dintre bine și rău, cu triumful
binelui. Însă, în basmul cult lucrurile se pot complic, nu întotdeauna răul este pedepsit conform
regulilor morale. În opera lui Ion Creangă, tema face referire la traseul maturizării prințului cu scopul
integrării într-o ierarhie superioară, și anume, familia sacerdotală. Acest basm cu structură de
bildungsroman (după cum spune G. Călinescu) conține anumite motive specifice, precum: cifrele
magice (trei, cifta sfântă prin vechea dogmă a trinității și multplii ai acesteia), metempsihoza și
metamorfoza, obiectele magice (paloșul), botezul inițiatic, în acest caz reluat de cinci ori, împăratul
fără urmași, nașterea miraculoasă, prejudiciul și repararea prejudiciului, interdicția și multe altele.
Etapele drumului inițiatic sunt marcare de probele pe care protagonistul trebuie să le finalizeze
pentru a putea parcurge firul evolutiv care îi este desemnat, acela de a trece de la „fiul craiului”/
„mezinul”, la Harap-Alb, novicele supus inițierii, ca în final să își atingă scopul de a ajunge împărat și
mare preot inițiat. Majoritatea încercărilor la care este supus personajul principal se identifică în
basmele populare ca fiind probe obișnuite, însă Ion Creangă împrumută anumite elemente legendele
Greciei Antice, din miturile creștine sau chiar din mythosul popular.
Prima probă prin care trebuie să treacă în drumul său spre atingerea scopului vieții sale
echivalează cu momentul în care acesta apare în această lume, întruchipând motivul nașterii sub
semnul destinului. Fiul Craiului se naște într-o vastă lume căzută în haos, „regerntă virtual de două
principii subordonate unul altuia, Împăratul Verde și Craiul”, un cadru ce îi va determina viitorul.
Eroul basmului este consacrat parcurgerii unui drum ce îl va îndrepta către preluarea unui rol dublu,
atât de Crai, cât și de Verde-Împărat, adică din punct de vedere simbolic, un Șiva , principiu comun al
acțiunii și al contemplației, cunoscut și sub numele de „Ianus Bifrons”.
Acțiunea începe să se contureze odată cu tulburarea echilibrului din cauza existenței unui
prejudiciu, și anume lipsa moștenitorilor la tron întrucât Verde-Împărat are un minus energetic, având
doar fiice, dar niciun fiu. Craiul le permite fiilor să plece spre împărăția unchiului lor, însă anumite
gesturi surprind dorința sa de a-și păstra fii alături, și anume, el creează obstacole pe care aceștia să nu
le treacă și să se întoarcă acasă. Încă de la început mezinul se detașează de frații săi prin curaj, dorință
de afirmare, însă Craiul se îndoiește de capacitățile sale.
În acest context apare Sfânta Duminică, identificată cu „Bătrâna Timpurilor” ( conform lui
Vasile Lovinescu) și cu „polul ceresc, sub înfățișare de babă neputincioasă”. Pomana pe care aceasta o
cere, sub forma unei triple încercări, este o punte caritabilă între cer și pământ, ce îl integrează pe erou
într-un proces evolutiv, de propensiune spre realizarea Unității. Unul dintre pedagogii buni, Sfânta
Duminică îl învață pe protagonist puterea milosteniei și a smereniei, oferindu-i de asemenea și sfaturi
care să îl ajute în parcurgerea drumului inițiatic. Ea îl îndeamnă să ceară de la tatăl său „calul, armele
și hainee cu care a fost el mire”, care se aflau într-o stare avansată de degradare. Eroul trebuie să
curețe și să îngrijească aceste lucruri pe care le ia de la tatăl său, fiind un simbol al reînnoirii și al
reactualizării „virtuților”. Simbolistica revigorării„calului năzdrăvan” prin hrănirea cu jăratec și
lovituri de frâu, trei la număr pentru a păstra consecvența, are la bază asocierea animalului cu Șakti,
aspectul de putere al divinității ce zace amorțit în omul căzut. Ultimul lucru pe care i-l destăinuie
Sfânta este destinul excepțional ce îl așteaptă, dar pe care trebuie să îl dobândească prin efort, ca
oricare alt lucru cu însemnătate.
Fiul Craiului pornește la drum. Tatălui său îi iese înainte pe pod, îmbrăcat în pielea sa de urs,
încercând să îl înspăimânte ca pe frații săi. Mai curajos decât ceilalți doi, el este pregătit să înlăture
orice obstacol cu buzduganul pe care îl îndreaptă spre tatăl deghizat. Astfel își începe crăișorul
călătoria spre destinul ce îi este oferit, prin pielea de urs ce simbolizează „transmisiunea inițiatică
războinică”,cu alte cuvinte casta războinicilor ce apărau acea lume.
El continuă să parcurgă drumul inițiatic care îi era desemnat și ajunge într-un codru, o „selva
oscura” ca a lui Dante Aligheri, cu simbol de labirint. Cu alte cuvinte, remarcăm situarea crăișorului la
o încrucișare de drumuri, dintre care unele constituie fundături, care au rol important în inițierea
eroului, după cum spunea Jean Chevalier: toate acestea „semnifică pătrunderea victorioasă într-un
spațiu greu accesibil și bine păzit în care aflai un simbol mai mult sau mai puțin transparent al puterii,
al sacralității și al nemuririi”. În acest spațiu cu o puternică însemnătate simbolică mezinul îl întâșnește
pe Omul Spân. Pentru a înțelege influența pedagogului rău,cum este categorisit, și trăsăturile pe care
eroul și le însușește în urma relaționării cu el trebuie menționate anumite detalii despre acest personaj.
Simbolismul Spânului este o tematică vastă ce este imposibil de expus în întregimea sa, însă una dintre
caracteristicile lui fundamentale este faptul că reprezintă reminescența răului în univers. El este lipsit
de puteri supranaturale, însă posedă puterea de a se metamorfoza din punct de vedere fizic, având un
aspect înșelător din această cauză. Vorbele sale sunt întotdeauna adevărate, însă el utilizează un limbaj
incifrat specific inițiatului, pe care eroul nu îl poate asimila.
Proba intitulată de critici „tripla întâlnire cu Spânul”, pe lângă faptul că utilizează procesul
specific basmului lui Ion Creangă, triplicarea, are un rol extrem de important în evoluția
protagonistului, în trecerea sa de la crăișor, la Harap-Alb, si apoi la rolurile de împărat, războinic și
mare preot inițiat. Aparițiile Spânului, trei la număr, reprezintă încercările acestuia de a-și oferi
serviciile către mezinul care respectă porunca tatălui prea mult pentru a le putea accepta, cu toate că
după cea de-a treia ofertă comite păcatul neascultării de părinți fiind conștient că aceea era singura lui
salvare. Acest antierou îl manipulează pe crăișorul naiv prin frică, de asemenea, oferindu-i un inițiator
și o autoritate care să se subsituie tatălui.
Spânul aruncă apa din ploscă, afirmând că era veche și bâhlită, ghidându-l către o poiană în
care se afla o fântână. Acest obiect nu își găsește corespondent în realitate, având valoare pur
simbolică. Astfel, se cunoaște asocierea fântânii cu apa vie și cea moartă, cu nemurirea și perpetua
întinerire. Profitând de naivitatea protagonistului neofit (naratorul îl caracterizează ca fiind „boboc în
felul său”), Spânul îl ademenește în fântână, „poarta magică” către o altă lume, unde eroul își schimbă
propria condiție existențială. Pentru protagonist acest moment reprezintă o regenerare a forței
spirituale și o adaptare a forțelor sale vitale la puterea și energia necesare depășirii celorlalte probe.
Vasile Lovinescu afirmă că în fântână fiul de crai „se conformă poruncii oculare a Tabulei
Smaragdiene” și că moare dizolvat în vitriol, cunoscut și sub denumirea de apă corozivă, fiind apoi
renăscut într-o nouă ființă, Harap-Alb.
Crăișorul, în urma botezului miraculor cauzat de coborârea în „Fons terribilis”, primește
numele sacru de Harap-Alb. Acest oximoron combină două contrarii: harap, termen ce face referire la
robii țigani de pe teritoriul Țării Românești; iar alb este simbolul purității, neofitului, al sacrului. Cu
alte cuvinte, eroul primește numele Androginului primordial, din care fac parte atât partea pozitivă, cât
și cea negativă, atât cea esențială, cât și cea substanțială.
În urma transferului de identitate și a jurământului de credință pe care eroul îl jură Spânului
cei doi străbat drumul până la Împâratul Verde. Acolo, perechea de personaje apare sub semnul
raporturilor inversate stabilite sub jurământul mai sus menționat. Prima probă prin care protagonistul
trebuie să treacă odată ajuns la împărăție este cea a umilirii, atunci când „stăpânul” său îl lovește. El își
relevă calități deosebite, precum stăpânirea de sine și credința față de jurământul dar. În urma acestui
moment, Harap-Alb atrage simpatia verișoarelor sale, care îl desconsiderau pe Spân, cu toate că ele îl
considerau rudă.
Complicitatea dintre Împăratul Verde și Spân este un element ce clarifică faptul că cel dintâi,
deși este mare inițiat, nu pare să își recunoască propriul nepot. În realitate, împăratul este un impulsor,
un personaj ce trebuie să verifice abilitățile celui care îl va înlocui, transformându-l pe Omul Spân în
catalizatorul acțiunii. Acest lucru, alături de faptul că funcția de Monarh Universal a lui Verde-Împărat
este anemiată și ofilită din cauza prejudiciilor care sunt aduse împărăției sale, determină conturarea
unor noi probe modelatoare.
Astfel, primul element ce trebuie readus în împărăția Verde este reprezentat de salăți, care
deveniseră o raritate inaccesibilă pentru împărat. Cu alte cuvinte, Împăratul Verde cunoaște un deficit
de clorofilă, justificând cadrul anemic, deficitar al lumii. Situarea salăților magice în „Grădina
Ursului” simbolizează o revoltă a războinicilor, reprezentați prin acest animal totemic. Coabitând în
același plan cu ursul și cerbul, Sfânta Duminică îl îndrumă pe Harap-Alb spre izbândă, sfătuindu-l să
folosească Apa Uitării, numită și Lethe, pentru a-l adormi pe animalul păzitor. Când acesta se trezește,
eroul aruncă blana de urs primită de la tatăl său în semn de recunoaștere, gest prin care îi arată ursului
că și el este în ființa sa urs.
Cel de-al doilea prejudiciu care trebuie restaurat este reprezentat de nestematele pe care cerbul
le deținea. Această Piatră Filosofală este un trofeu mineral și nu poate fi obținută decât prin uciderea
animalului, simbol al castrei marilor preoți. Și în această încercare Sfânta Duminică se implică,
oferindu-i protagonistului „obrăzarul și sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot” pentru a se apăra de puterile
distrugătoare ale cerbului. Ochii acestui păzitor de comori au abilitatea de a omorî, ilustrând în mod
direct motivul mitului Meduzei. Odată cu uciderea animalului totemic îi oferă lui Harap-Alb
posibilitatea de a recupera pietrele ce lipseau de la împărăție și determină înălțarea Licornului liber din
cadavrul cerbului.
Aceste probe la care este supus eroul care se finalizează cu recuperarea trofeelor pierdute
restabilesc ordinea și armonia din împărăție. Asupra lui Harap-Alb au o influență puternică, deoarece
el dobândește autoritate asupra ambelor castre: cea a războinicilor și a sacerdoților. De asemenea,
eroul capătă invulnerabilitate în urma botezului în sângele cerbului și clarviziune odată ce devine
proprietarul pietrei cerbului, simbol al ochiului din frunte.
Ultima etapă a realizării inițiatice se materializează prin asociere cu tărâmurile Împăratului
Roș. Aflate la ospățul de la curtea Împăratului Verde, personajele remarcă apariția unei turturici. Acest
simbol al entității angelice aduce un mesaj transcendent, invitând la aducerea aminte, cu alte cuvinte la
„Anamnesis” prin vorbele sale „mâncați, beți și vă veseliți dar de fata împăratului Roș nu gândiți”.
Pasărea știa că va fi soția lui Harap-Alb, de aceea, când remarcă faptul că el stagnează cuprins de
atmosfera ospățului perpetuu, devine ea catalizatorul acțiunilor sale. De asemenea, se presupune că
Sfânta Duminică i-a destăinuit lui Harap-Alb etapele prin care va trece, printre care și căsătoria cu
fiica Împăratului Roș, marea farmazoană. Acest lucru se poate explica prin zâmbetul pe care îl afișează
la vederea turturicii la geam, fiind zâmbetul inițiatului care știa adevărata identitate a păsării.
Trimis de către Spân la împărăția roșie, Harap-Alb este supus unor probe în urma cărora
„farmazoana cumplită” va accepta să se căsătorească și să plece cu eroul. Aceste etape inițiatice, în
număr de șase, vor putea fi realizate cu ajutorul unor personaje adjuvante (furnicile, albinele și uriașii).
Prima provocare lansată de împărat este rezolvată cu ușurință de Gerilă, uriașul regent al Focului care
aduce casa de aramă la o temperatură propice locuirii. Următoarea situație în care personajele se
găsesc reprezintă momentul în care Flămânzilă și Setilă își găsesc utilitatea, consumând toată
mâncarea și tot vinul pus la dispoziție. Cea de-a treia etapă este separarea firelor de mac de cele de
nisip, proces în care îl ajută furnicile ca răsplată a cruțării vieților lor când alege să traverseze un râu
prin apă, nu pe podul unde se aflau micile insecte. Apoi, este necesar ca Harap-Alb să o păzească pe
fata împăratului pe timp de noapte. Aceasta transformă o simplă îndatorire într-o adevărată cursă, ea
ascunzându-se de trei ori (după un tufiș, un munte, iar apoi după lună), de fiecare dată fiind găsită de
Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă. Ultima probă propusă de împărat este să o recunoască pe adevărata fată
de împărat, nu idolul care este numai o umbră, unde Harap-Alb se folosește de ajutorul Crăiesei
Albinelor. Pe lângă toate cerințele omului roșu, fata acestuia are o singură probă cu rol decisiv. Calul
eroului și turturica farmazoanei trebuie să aducă „trei smicele de măr dulce și apă vie și apă moartă”,
și deoarece calul câștigă această cursă, fata împăratului acceptă să plece cu Harap-Alb.
În această etapă a evoluției sale, el preia toate caracteristicile personajelor adjuvante. Uriașii,
după cum afirmă Vasile Lovinescu „prolifereză din „haosul” lui Harap-Alb”. Cu alte cuvinte, toate
personajele cu care se întâlneste acesta sunt obiectivări ale latențelor lui, strigătul său interior găsindu-
și ecou sub forma acestor entități himerice. Cunoscute ca personaje adjuvante, acestea sunt definite de
Absolutul de pasiune ce nu poate fi domolit care semnifică în viața eroului tendința sa spre Absolut. Ei
au nevoie de Harap-Alb pentru a se elibera întrucât acesta reprezintă un punct de referință pentru
uriași, unde ei își pot oglindi patimile și limitările. Pe lângă actualizarea protagonistului în jurul celor
cinci elemente primordiale, el preia și trăsături de la furnici și albine, precum: răbdare, blândețe,
hărnicie,milostenia.
Ceea ce încheie drumul inițiatic pe care Harap-Alb îl parcursese este cea de-a doua moarte pe
care omul spân i-o cauzează, adică moartea inițiatică, urmată imediat de renașterea inițiatică. Rene
Guenon afirmă că această „ „a treia naștere” va fi reprezentată mai degrabă ca o „înviere” decât ca ă
naștere obișnuită”.
Din punct de vedere al modalității de caracterizare, personajul este construit atât prin
caracterizare directă, cât și indirectă. În ceea ce privește prima modalitate, naratorul inserează constant
sintagme referitoare la personajul principal, precum: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de
aieste”. Celelalte personaje îl caracterizează sumar, precum Sfânta Duminică care îl numește „slab de
înger”, „mai fricos ca o femeie” în încercarea de a-l încuraja sau verișoarele sale „Harap-Alb (...) are o
înfățișare mult mai plăcută”. Modalitatea indirectă de caracterizare consolidează portretul eroului prin
nume, fapte, vorbe și relația cu alte personaje, conform argumentelor aduse în paginile de mai sus.
Din punct de vedere al artei narative și a portretului, naratorul individualizează personajele
prin limbajul pe care îl utilizează. Lui Harap-Alb îi este construit portretul prin omiterea detaliilor
referitoare la aspectul său fizic, acțiunea focalizându-se ausprea trăsăturilor sale morale pe care le
dobândește traversând drumul inițiatic destinat. El este reprezentat în acest basm precum un model
creștin și medieval de „sapientia et fortitudo”.
Ca trăsătură specifică, oralitatea se manifestă sub două aspecte: un mod de transmitere, de
comunicare a operei, dar și un mod de creație, pentru că povestitorul nu iși compune înainte opera, ci o
realizează spontan, pornind de la reguli fixate prin tradiție: o schemă narativă, secvente tipice, anumite
personaje, formule etc. Modalitățile de realizare sunt, în acest basm, prin utilizarea dialogului, a
exclamațiilor, interogațiilor,imprecațiilor, diminutivelor. O altă trăsătură a oralității specifice basmului
lui Ion Creangă este erudiția paremiologică, adică utilizarea accentuată a proverbelor și a zicătorilor
populare, precum „frica păzeşte bostănăria”, „Nu-i după cum gândeşte omul, ci-i după cum vrea
Domnul”.
Umorul în proza lui Creangă este dat de starea permanentă de bună dispoziţie a autorului, de
jovialitatea, verva şi plăcerea lui de a povesti pentru a stârni veselia "ascultătorilor". Absenţa satirei
deosebeşte, in principal, umorul lui Creangă de comicul lui Caragiale, povestitorul având o atitudine
de înţelegere faţă de păcatele omeneşti, ba chiar făcând haz de necaz cu optimism şi vitalitate, crezând
într-o atare îndreptare a defectelor umane ("Râzi tu, râzi, Harap Alb (...) dar unde mergi, fără de mine
n-ai să poţi face nimica").
Deși este un personaj de basm, Harap-Alb nu este acel Făt-Frumos din basmele populare, căci
evoluția sa reflectă concepția despre lume a scriitorului, prin umanizarea fantasticului. Protagonistul
este un om „de soi bun”, care traversează o serie de probe, învață din greșeli și progresează, se
maturizează, pentru a merita să devină împărat, basmul putând astfel considerat un bildungsroman.