Informatii eseu - "Psalm [Te dramuiesc in zgomot si-n tacere]" - Tudor Arghezi

INCADRARE IN EPOCA

Tudor Arghezi este un poet modernist, la fel ca Lucian Blaga si Ion Barbu, apartinand perioadei
interbelice a literaturii. Desi opera sa reintruneste trasaturi deoptriva din curentul literar traditionalism si
modernism, autorul se remarca prin capacitatea de a fi original, de a reprezenta in formula estetica
europeana specificul national, respectiv de a desprinde tiparele liricii romanesti de fagasul creat de
Eminescu.

Lirica existentiala a lui Arghezi este ilustrata de "Psalmi". Definit ca poet aflat "intre credinta si tagada",
Tudor Arghezi a creat - intre anii 1927-1967 - 16 Psalmi, publicati in mai multe volume de poezii. Acest
fapt probeaza preocuparea permanenta a autorului pentru problematica filozofica a relatiei omului cu
Dumnezeu, pentru o poezie "monumentala si grea a zborului sufletesc catre lumina" *G. Calinescu*.

Sursele de inspiratie inspiratie au fost cei 151 de Psalmi cuprinsi in "Psaltirea" lui David, poet religios,
cu care intra in contact direct pe parcursul celor 4-5 ani petrecuti ca monah la manastirea Cernica,
favorizand astfel meditatia asupra relatiei spirituale dintre om si Dumnezeu.

(optional) Spre deosebire de Psalmii Vechiului Testament, textele lui Arghezi sunt de o factura
deosebita, lipsindu-le in primul rand linistea, impacarea, evlavia si credint anetulburata de indoiala. In
comparatie cu alt Psalmi scrisi de Macedonski, Voiculescu sau Blaga, cei arghezieni se remarca prin
tensiunea interioara, dramatismul cautarii sacrului si prin mania si revolta ce atinge uneori dimensiuni
titanice. Eul liric osclileaza dureros intre credinta si tagada, dezvaluind interioritati zbuciumate,
orgolioase, incapabile sa accepte conformist adevaruri.

(BUN) Poezia "Psalm [Te dramuiesc in zgomot si in tacere]" , este publicata in volumul de debut "Cuvinte
potrivite" din anul 1927, fiind considerata de critica literara matricea gandirii psalmodice argheziene,
gratie surprinderii oscilatiei permanente a eului intre a afirma si a nega exista superioara a divinitatii.

a. Cel de-al saselea "Psalm" din volumul de debut "Cuvinte potrivite", intitulat dupa primul vers "Te
dramuiesc in zgomot si-n tacere" este considerat de critica literara matricea gandirii psalmodice
argheziene, surprinzand exact oscilatia permanenta a eului intre a afirma si a nega existenta superioara a
divinitatii.

b.Poezia Psalm- Te dramuiesc in zgomot si in tacere, apare in anul 1927, in vol Cuvinte potrivite, se
vorbește in mod eronat despre un ciclu al Psalmilor, pt ca ei nu au apărut într-un vol unitar, sunt "risipiți
de a lungul creației ", doar primii 9 au apatut in "Cuvinte potrivite", despre ceilalți 9,criticul literar Mircea
Zaciu spune ca seamănă cu "popasuri pe via dolorosa, pe un adevărat drum al durerii" , ele exprima
"oscilatia poetului intre credință si tăgadă".
 PROCEDEE MODERNISTE : ambiguitatea limbajului realizata, in primul rand, prin frecventa metaforei,
dar si prin abudenta figurilor de stil in general, adancirea lirismului in subiectiv, framantarea existentiala
a eului, tonul exaltat al poeziei, particularitatile monologului arghezian, ipostazele idealului intruchipat in
divinitate.

TEMA

a. Poezia are ca tema framantarea existentiala cauzata de aspirata perpetua catre absolut si este
alcatuita din patru catrene care denota atitudinea de ezitare intre doua tendinte antitetice : razvratire si
ucidere sau resemnare si inchinare.

b. Tema psalmului o contituie tocmai indoiala poetului , reticenta lui intre a crede neconditionat in
Dumnezeu si a nega existeta Sa, atitudine izvorata din nevoia de certitudine a poetului, care cauta
dovezi palpabile, contactul direct cu El.

Prima strofa debuteaza cu pronumele personal la persoana a doua "te" accentuand imporatna Celui
Caruia i se adreseaza, o ipostaza demiurgica umanizata. Catrenul se axeaza pe metafora vanatorii,
exprimand o interiorizare a unei actiuni specific umane; aceasta consta intr-o asidua cautare dublata de
ezitarea intre a ucide ideea de divinitate din suflet sau ingeucherea totala a eului in fata maretiei unei
forte supeiroare spiritului sau. Interogatiile retorice sustin, la nivel stilistic, starea de permannenta
pendualre, semnaland drama neputintei de a comunica vreodata cu absolutul.

Metafora "soimul meu cel cautat" exprima dorinta arzatoare de a gasi un raspuns menit sa elibereze
cugetul chinuit de problematica existentiala a identificarii lui Dumnezeu cu reprezentari ale lumii
concerete, exterioare.

Cea de-a doua strofa mentine atitudinea oscilanta intre a crede fara a cerceta si a tagadui existenta
divinitatii. Drumul cautarii este presarat cu incertitudine, dar se constituie ca un ideal, numit metaforic
"visul meu, din toate, cel frumos", fara de care omul ar fi incapabil de inaltare spirituala. Exprimarea
abstractiilor sub o forma concreta ascunde dorinta de a itnrupa idealul printr-un semn palpabil al Celui
Caruia omul i se inchina, iar "doborarea" acestuia "din cer gramada" este un gand de razvratire fata de
absenta revelatiei, prin inlaturarea sacralitatii din propriul suflet. Ideea este de factura filosofica, fiind
preluata de la Nietzsche, cel care sustine ca atunci cand oamenii isi vor pierde credinta, Zeul suprem va
disparea definitiv dintre muritori. Lipsa indraznelii eului de a recurge la "doborarea" simbolica a
dibinitatii tradreaza ,insa, puternisa sa credinta in Acesta.

Strofa a treia invoca revelatia inselatoare, care se constituie ca un izvor de viata, dare care nu se arata
explicit creatiei Sale, sortita pendularii existentiale "Ca-n oglindirea unui drum de apa,/ Pari cand a fi,
pari cand ca nu mai esti". Oglindirea este o metafora pentru imposibilitatea materializarii fortei creatoare
abstracte. Totusi, drumul anevoios al cautarii nu poate inceta, ci ia forme variate, sondand diverse medii :
cosmic, reprezentat de "stele", acvatic, "printre pesti", si terestru , al puterii si sacrificiului, al "taurului".
Vebrul "a intrezari" exprima incertitudinea, dar dubleaza si sensul apei-oglinda, denotand efectul iluzoriu
al revelatiei.

Ultima strofa enunta o provocare : "Singuri, acum in marea ta poveste,/Raman cu tine sa ma mai
masor,/Fara sa vreau sa ies biruitor./ Vreau sa te pipai si sa urlu :<<Este!>>". Metafora "marea poveste"
inglobeaza intreaga istorie a omenirii din ziua creatiei pana in prezentul eului, care isi doreste
confruntarea finala dintre cele doua forte inegale, recunoscand insa superioritatea lui Dumnezeu in
raport cu omul, creatie a Acestuia. Demersul eului nu-si are insa originea in infatuare, ci reprezinta
dorinta sa puternica de cunoastere, de indetificare permanenta cu o prezenta de natura divina, care sa
inlocuiasca absenta generatoare de suferinta, golul sufletesc. Ultimul vers al strofei repeta gestul
bibilicului Toma, dintr-un impuls specific uman de a percepe divinitatea prin intermediul simturilor, ca sa-
si poata certifica pe deplin credinta. Eul liric tanjeste astfel dupa o dovada materiala a existentei lui
Dumnezeu, chiar daca Ii simte prezenta la nivel spiritual "vreau sa te pipai si sa urlul : <<Este!>>".