Testament

de Tudor Arghezi

1) Încadrarea
Scriitorul francez Charles Baudelaire spunea că „ din urât, va face să se nască un farmec nou” și în
aceste cuvinte poate fi regăsită concepția artistică argheziană exprimată programmatic încă din textul care
deschide volumul de debut „ Cuvinte portrivite” din 1927. Mecanismul desolemnizării estetice sub semnul
căruia va evolua poezia românească de la Arghezi până la postmodernism e exprimat de artist și-n articolul
„Ars poetica”: „ Am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie, cuvinte care asaltează ca
viespile sau liniștesc ca răcoarea, cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal”.

2) Titlul
Titlul, element paratextual, ce identifică o creație este un motiv anticipativ cu funcție simbolică,
întrucât sintetizează tema operei- concepția cu privire la rolul creatorului în lume și condiția acestuia.
Termenul „testament” este o metaforă, un simbol care sugerează ideea de moștenire literară, astfel că opera
reprezintă o modalitate de transgresare a limitelor temporale și spațiale, de comunicare cu generațiile viitoare,
căpătând în acest mod valoare testamentară.

3) Tema
Din punct de vedere tematic, creația este un ars poetica, expresia unui eu exponențial, în care
formularea este aforistică, are caracter gnomic și care promovează estetica urâtului întrucât artistul utilizează
surse considerate nepoetice de lirica tradițională pentru a ilustra universul creației. Textul are un accentuat
caracter programatic, Arghezi susținând că arte trebuie să transmită un crez, o atitudine față de lume, iar
mesajul artistic trebuie să fie încifrat în simboluri și imagini care să surprindă, să șocheze, să fascineze,
modelând în acest fel mentalitatea cititorului – „ Domnița suferă în cartea mea”.

4) Structură și compoziție
Din punct de vedere structural, textul este alcătuit din patru secvențe poetice inegale : prezentarea
cărții ca element de legătură între trecut și viitor ; miracolul poeziei care transformă, metamorfozează ; spiritul
justițiar, compensatoriu al operei de artă; statutul artistului. În acest mod se sugerează o definiție lirică a
poeziei, dar, în egală măsură, a locului și rolului artistului a cărui operă/ creație înseamnă trudă și migală.
Opera are o structură fals dialogică, aspect susținut de vocativul „ fiule” și imperativul „ Așeaz-o”, mărci ale
unei adresări familiare către un urmaș spiritual, către generațiile viitoare. Termenul-cheie al discursului poetic
este „ cartea”, iar în jurul ei se constituie ideile poetice, acesta reprezentând o oglindă a lumii ce presupune
estetizarea și esențializare a cuvântului. Cartea are puteri magice, fiind capabilă să recreeze lumea și universul,
să evoce trecutul și să prefigureze viitorul. În viziunea argheziană, ea este un amestec de revoltă, ură, umilință,
iar secvențele poetice dezvoltă o multitudine de simbolice definiții ale ei- „ Cartea mea-i, fiule, o treaptă”, fiind
văzută mai întâi ca o punte de legătură între predecesori și urmași. Apoi, sintagma „ hrisovul vostru cel dintâi”
exprimă ideea de transfer spiritual între generații, cartea fiind înmânată fiului ca o nouă tablă a legilor ce va fi
transmisă mai departe și mai departe, fiul fiind cel care va continua efortul creator.
În cea de-a doua secvență, cartea e văzută ca amintire a veacurilor grele ale existenței grele,
împovărate a moșilor și strămoșilor ce a însemnat trudă și sacrificii. Totodată, cartea e asămuită ființei divine,
întrucât reprezintă adevărul absolut, refugiul la care omul poate apela întotdeauna. E un simbol al durabilității
și al statorniciei, sfidând timpul și căpătând un caracter sacru – „ Am luat cenușa morților din vatră/ Și am
făcut-o Dumnezeu de piatră, Hotar înalt, cu două lumi pe poale,/ Păzind în piscul datoriei tale.”.