Friedrich Wilhelm Nietzsche (n. 15 octombrie 1844, Röcken - d.

25 august 1900, Weimar) este cel

mai important filosof al secolului al XIX-lea, care a exercitat o influenta remarcabila, adesea
controversata, asupra gandirii filosofice a generatiilor ce i-au urmat. S-a nascut intr-o
familie protestanta, tatal sau fiind pastor. Inca din tinerete, este confruntat cu problema credintei
in Dumnezeu si inclina mai degraba spre ateism, fapt ce se va reflecta mai tarziu in gandirea sa
filosofica. Filosofia lui Nietzsche gandeste reevaluarea filozofiei si artei Greciei din perioada istorica
cea mai veche, in defavoarea clasicismului, vazut ca afirmare a viziunii rationale si, in consecinta,
decadent. Nietzsche critica valorile fundamentale ale societatii ultra-rationalizate in care traia,
ajungand la negarea principiilor enciclopediste ce exclud vitalismul existentei. Nietzsche a dorit sa
restructureze societatea criticand aspectele culturii moderne, ale filosofiei oficiale universitare,
negand ideile de civilizatie si acelea ale democratiei. Pentru el, doar arta este singurul factor care
justifica viata.

Morala semnifica, la nivelul cunoasterii comune, un ansambly de reguli de conduita si de valori

promovate de catre societate sau de catre un anymit grup. In filosofie, termenul dobandeste
semnificatia de doctrina, teorie obtinuta prin reflectie rationala asupra scopurilor pe care omul
trebuie sa si le propuna asupra mijloacelor necesare pentru a le indeplini. Astfel, Nietzsche afirma
ca,dincolo de bine si rau, exista doua tipuri de morale: morale de stapani si morale de sclavi. Morala
stapanului este cea care determina notiunea “binelui” , acestia distingandu-se prin stari sufletesti
elevate. Pentru acești stăpâni, “binele” este nobil, tare și puternic, în timp ce „răul” este reprezentat
de termeni precum slab, laș sau milos. Acesta sustine ca moralele au fost aplicate intai asupra
oamenilor, pentru a determina o anumita ierarhie, pentru a-i distinge, si dupa asupra actiunilor
acestora. Aristrocratul este cel ce hotaraste ce este bine si ce este rau, nu are nevoie de nimeni sa ii
determine valorile intrucat acesta considera ca “ceea ce imi dauneaza mie, este daunator in sine”.
Omul nobil ii respecta doar pe cei puternici, cei care au o atitudine dura fata de sine si cei ce se afla
in inferioritatea lor, cat si acei oameni care pot actiona si lua decizii “dupa voia inimii”.

Altfel, in cazul moralei sclavilor, robii, fiind in acelasi timp invidiosi si sceptici asupra insusirilor
morale ale oamenilor puternici, valorifica calitati ce le pot usura existenta precum: harnicia,
rabdarea, generozitatea, modestia, amabilitatea etc. Acestia sunt constienti de faptul ca numai cu
ajutorul acestor calitati isi pot atenua chinul existential. In cazul lor nu mai exista ideea antagonica a
binelui si a raului, ci doar o morala a utilului. indivizii puternici si independenti sunt priviti ca
periculosi si, prin urmare, ca rai. Conform standardelor moralei scalvilor omul bun al moralei
stapanilor tinde sa fie considerat rau. Morala de sclav este astfel morala de turma. Evaluarile ei
morale sunt expresia nevoilor turmei.