Alexandru Lăpușneanul

de C. Negruzzi
Caracterizarea protagonistului
Desi in epoca existau si alte reviste de cultura(“Albina romaneasca”, la Iasi,
condusa de Gheroghe Asachi; “Curierul romanesc”, la Bucresti, condusa de Ion
Heliade Radulescu), se dorea armonizarea eforturiulor creatoare ale scriitorilor
romani, in vederea materializarii unui ideal stravechi, cel al unitatii sociale si
culturale. De aici se naste denumirea simbolica a revistei, “Dacia”, caci ea se dorea
“un repertoriu general in care, ca intr-o oglinda, se vor vedea scriitorii moldoveni,
banateni, olteni, bucovineni, fiecare cu ideile lui, cu limba sa, cu scrisul sau”(Mihail
Kogalniceanu). Aparitia primului numar, pe 30 ianuarie 1840, a fost intens salutata,
aceasta editie fiind cea mai importanta, nu doar pentru publicarea nuvelei romantica
de inspiratie istorica a lui Costache Negruzzi, “Alexandru Lapusneanul”, ci, mai ales,
pentru ca in paginile sale apare articolul-program numit “Introductie”, al lui Mihail
Kogalniceanu, in care sunt sintetizate cela patru idealuri ale scriitorilor pasoptisti:
lupta pentru o limba literara unitara si pentreu o literatura origainala, temele
principale trebuie sa faca parte din spectrul istoriei, convertita in mit,al naturii,al
folclorului sau al realitatii sociale si politice, si combaterea imitatiei si a traducerilor
slabe din literatura universala. Desi in paginile revistei nu apare termenul de
“romantism”, iar in articolul “Introductie” nu se precizeaza apartenenta la vreo scoala
literara, “totusi, articolul a devenit manifestul literar al romantismului romanesc, iar
revista a promovat unii dintre cei mai valorosi scriitori romantici pasoptisti”, precum
Costache Negruzzi, autorul operei de inspiratie istorica, “Alexandru Lapusneanul”.
În crearea operei sale, Negruzzi s-a inspirat din două cronici, fără a avea
însă intenția de a reda întocmai adevărul istoric, așa încat apar abateri de la
adevăratele întâmplări. Din „Letopisețul Țării Moldovei", de Grigore Ureche
prozatorul preia elemente istorice și sociale, figura domnului, unele replici
memorabile ale acestuia, scena uciderii celor 47 de boieri, elemente care țin de
moda vestimentară și ceremonialul de la curte, limbajul arhaic, regional. Din
cronica lui Miron Costin preia scena linșării lui Batiste Veveli, care în text
devine boierul trădător Moțoc și psihologia gloatei dezlănțuite (țăranii adunați la
curtea domnească ce acționează ca un personaj colectiv).

1
 Titlul operei, ca element paratextual ce identifică o creație, este un motiv
anticipativ, cu valoare simbolică, întrucât avertizează cititorul asupra
personajului principal, pivot al diegezei. Numele protagonistului este articulat
hotărât din dorința de a-l distinge de persoana istorică, voievodul Moldovei,
fiind puse în evidență trăsături precum impulsivitatea, cruzimea exacerbată dusă
până la sadism, spiritul tiranic și chiar ateismul, dar și cu intenția de a marca
unicitatea acestui domnitor ce a lăsat un moment sângeros în trecutul țării. Tema
este una de factură istorică, evocând un moment zbuciumat din istoria
Moldovei, din timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandria Lăpușneanu
(1564-1569), semnificativ în acest sens fiind enunțul cu valențe concluzive din
finalul operei „Acest fel fu sfârșitul lui Alexandru Lăpușneanul care lăsă o pată
de sânge în istoria Moldovei.”
Compozițional, opera lui Costache Negruzzi este structurată pe patru
capitole, fiecare având un motto semnificativ pentru conținutul său de idei :
”Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu” este răspunsul voievodului dat soliei de
boieri care îi spune că țara nu îl vrea și că trebuie să renunțe la încercarea de a-și
relua tronul; ”Ai să dai samă, doamnă!” e amenințarea adresată doamnei
Ruxanda de soția unui boier ucis de Lăpușneanul ;”Capul lui Moțoc vrem” sunt
cuvintele ce exprimă voința mulțimii strânse la curte după măcelul comis din
ordinul domnitorului ; ”De mă voi scula, pre multi am să popesc și eu” e
amenințarea Lăpușneanului care, trezit din letargie, își dă seama că a fost
călugărit.
Cronotopul este bine delimitat pentru a sustine veridicitatea faptelor și
verosimilitatea personajelor – acțiunea se petrece în Moldova, în timpul celei
de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanul (1564-1569). Perspectiva
narativă este heterodiegetică, naratorul fiind omniscient, extradiegetic, creditabil
și obiectiv, cu rare inflexiuni de subiectivitate - „Sfârșind această deșănțată
cuvântare…”, iar tiparul narativ este auctorial. Conflictele susțin arhitectura
narativă, definind decisiv materialul epic, dar și coerența viziunii artistice. Sunt
prezentate ambele tipuri de conflicte, între cele exterioare, cel mai important,
prezent de-a lungul întregii opere, fiind cel dintre Lăpușneanul și boieri.
Acestuia i se adaugă cel dintre voievod și soția sa, provocat de crimele
sângeroase, ca și cel dintre Moțoc și mulțime ori dintre Lăpușneanul și Spancioc
și Stroici. În plan interior se observă zbaterea Ruxandei între dragostea de mamă
și datoria de soție, dar și cea a domnitorului între dorința de a înfăptui dreptatea
și setea de răzbunare ce capătă forme monstruase.
Alexandru Lăpușneanul este domnitorul Moldovei în secolul al XVI-lea,
personajul principal al nuvelei, eponim,individual, rotund, personalitate istorică

2
literaturizată, „tipul eroului romantic damnat osândit de proveniență să verse
sânge și să năzuie dupa mântuire”(G. Calinescu), personaj romantic, complex,
excepțional, care acționează în situații excepționale, construit dintr-un amalgam
de calități și defecte, întruchipând tipul domnitorului tiran și crud.
Caracterizarea directă este prezentă în text, naratorul referindu-se la
protagonist prin cuvintele – “urâtul său caracter”, realizând și portretul fizic al
domnitorului cu prilejul discursului de la mitropolie, ocazie oficială pentru a
descrie vestimentația specifică epocii, care dă culoarea locală: “Purta coroana
Paleologilor, și peste dulama poloneză de catifea stacoșie, avea cabanița
turcească”. Totodata, voievodul este caracterizat direct și de către celelalte
personaje. Astfel, el este numit „tiran cu sânge pângărit” de către Stroici și
„crud si cumplit” de către mitropolitul Teofan, în vreme ce Ruxanda îl vede ca
pe un erou – „bunul meu domn” , „viteazul meu soț”. De asemenea, se remarcă
autocaracterizarea, Lăpușneanul spunând despre sine „M-am arătat cumplit și
rău , vărsând sângele multora.”
Semnificativă este în text caracterizarea indirectă, trăsăturile
protagonistului reieșind din fapte, vorbe, atitudine, comportament, relația cu
celelalte personaje. Astfel, Alexandru Lăpușneanul este tipul domnitorului tiran
și crud, cu voință puternică, ambiție și fermitate în organizarea răzbunării
împotriva boierilor care îl trădaseră în prima domnie, acesta fiind principalul
motiv pentru care s-a urcat a doua oară pe tronul Moldovei, trăsătura dominantă
fiind dorința de putere - “Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu și dacă voi nu mă
iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă
întorc? Mai degrabă-și va întoarce Dunărea cursul îndărăpt.” Hotărârea
domnitorului de a-și relua tronul și dorința sa de răzbunare față de boierii
trădători declanșează conflictul nuvelei.
Domnitorul deține arta disimilării, scena din biserică fiind reprezentativă
in acest sens: îmbrăcat cu mare pompă domnească participă la slujbă, se închină
pe la icoane, sărută moașele Sfântului Ioan, îl ia martor pe Dumenezeu pentru
căința de a fi comis crime, în timp ce el pregătește cel mai sadic omor din toate
cele comise. Se dovedește a fi un bun cunoscător al psihologiei umane când îl
cruță pe Moțoc pentru a se folosi de perfidia lui în aplicarea planului de
răzbunare. Lăpușneanul are o abilitate deosebită în a manipula: poporul,
căsătorindu-se cu doamna Ruxanda, fiica lui Petru Rareș – „ca să tragă inimile
norodului în care via încă pomenirea lui Rareș”, pe doamna Ruxanda,
promițându-i un „leac de frică” ce se va concretiza într-o piramidă de capete ale
bioerilor, pe boieri promițându-le că va pune capăt relației rele de până acum
dintre el și ei și pe Moțoc căruia îi promite că nu-l va ucide. Dovedește o

3
strategie de autoapărare, fiind foarte vigilent cu boierii, în așa fel încât să nu-l
poată trăda nimeni. Cruzimea este o altă trăsătură definitorie a personajului,
susținută de mai multe fapte cumplite: „leacul de frică” pe care i-l oferă
doamnei Ruxanda, uciderea lui Moțoc, schingiuirea și omorârea cu sânge rece,
ba chiar cu satisfacție a boierlor.
De asemenesa, este evidențiată antiteza dintre doamna Ruxanda și
Lăpușneanul, femeia reprezentând o figură angelică, în vreme ce el comitea
unele dintre cele mai sângeroase și satanice crime. Protagonistul știe să
folosească orice împrejurare în interesul său. Lipsit de sentimente umane, îi
consideră pe toți cei din jurul său potențiali dușmani și trăiește cu obsesia
trădării celorlalți. Dorința de putere duce la cruzimea exacerbată, ajungând până
la a vedea crima ca pe un „act gratuit”. (Andre Gide). Ateismul îl face să se
apropie de Dumnezeu doar în fața morții, sperând în vindecarea lui. Bolnav de
friguri, domnitorul este călugărit dupa obiceiul vremii. Când își revine, refuză să
accepte ce i s-a întâmplat, pentru că acest lucru ar fi însemnat pierderea puterii
domnești. Replica “De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu…” exprimă
dorința însetată a răzbunării. Lăpușneanul amenință că-i va ucide pe toți,
inclusiv pe propriul fiu, urmașul la tron, astfel încât doamna Ruxanda acceptă
sfatul boierilor Spancioc și Stroici de a-l otrăvi, o plată bine meritată pentru
cruzimea lui.
Astfel, Alexandru Lăpușneanul este un personaj excepțional, situat în
conjucturi excepționale, fiind ilustrat un destin de excepție prin seria de antiteze
– cruzimea voievodului și blândețea doamnei Ruxanda, spectaculosul nuvelei
care constă în zicerile memorabile conturate prin elementele de paratextualitate
și gestul teatral menit să copleșească. Hotărât, viclean, disimulat, inteligent, bun
conducător al psihologiei umane, abil politic,eroul este puternic individualizat și
memorabil, întruchipând tipul domnitorului tiran și crud.