N.

IORGA

OAMENI CARI AU FOST

Studiu introductiv de
VALERIU RÂPEANU
Ediţie critică, note şi comentarii de
VALERIU RÂPEANU şi SANDA RÂPEANU
 I

DOCTORUL IACOB FELIX

Supt raportul frecventării şedinţelor, membrii Academiei Române

se pot împărţi în patru categorii: cei cari, nefiind din Bucureşti, nu
vin decât întâmplător sau la sesiunea generală din Martie; cei cari,
fiind totuşi în Bucureşti, s-au deprins a nu veni niciodată; cei cari vin
regulat, încasează diurne1 şi, după ce au stat o clipă, merg acasă sau
pe la afaceri; şi, în sfârşit, acei cari îşi fac datoria până la sfârşitul
şedinţilor.
Unul dintre aceştia nu se va mai vedea la şedinţile de Vineri.
Puţinii ascultători din tribune nu vor mai recunoaşte pe bătrânul
foarte alb, curat şi îngrijit, cu favoritele blajine şi strălucitorii ochi
buni, care venia sprinten, strâns în redingota lui neagră, zguduia
puternic, din toată inima, mâna acelora dintre colegi cari-i plăceau şi
se aşeza la un colţ deoparte, cetind iute, nervos, în vre-o carte nouă,
ale carii foi le tăia cu vitejie. Căci, de multă vreme, bătrânul
academician conştiincios nu auzia decât cu ochii, pe cari îi îndrepta
mulţămiţi, bucuroşi, îndemnători către acel vorbitor despre care ştia
că spune lucruri folositoare, cu scopuri cinstite. O alegere în secţia
ştiinţifică va da răposatului doctor Felix un succesor, mai rău sau
poate şi mai bun, dar pentru câţi l-au cunoscut pe dânsul şi l-au iubit
pentru însuşirile lui alese, ascunse totuşi cu atâta discreţie, el nu va
fi înlocuit niciodată. Ei vor căuta şi de acum înainte senina frunte
lucie aplecată cu o sârguinţă tânără asupra cărţii nouă.
Şi, iarăşi, supt raportul frecventării bibliotecii, sunt mai multe
categorii de membri ai Academiei Române.
Unii află prin raportul anual al d-lui Bianu că această bibliotecă
tot mai există, ba chiar se îmbogăţeşte din an în an. Alţii împrumută
de la dânsa multe cărţi, pe care le folosesc sau ba.
Mai rare ori se vede însă câte unul în sala cea mare, lucrând de-a
valma cu oaspeţii străini, cu studenţii şi studentele preocupaţi de
lucrările seminariilor şi de examene, supt ochii funcţionarului de
serviciu. Măcar Vinerea după şedinţă era sigur să vezi printre aceşti
lucrători obişnuiţi, fără titluri şi situaţii, pe dr. Felix. De departe i se
auzia glasul când cerea, în odaia catalogului, cărţile de care avea
nevoie. Şi, odată ce le ţinea în mână, venia cu dânsele în mijlocul
celor mulţi şi tineri din Universitatea unde fusese profesor până
dăunăzi, şi, la aceastălaltă masă, începea iarăşi răsfoirea energică, şi
fruntea plină de atenţie se pleca asupra rândurilor.
După cât spune toată lumea, d-rul Felix a fost, pretutindeni şi
totdeauna, omul datoriei sale. Aceasta e încă destul de rar la noi. Dar
nu numai pentru atâta se cuvine a i se pomeni cu respect numele şi a
se păstra o duioasă amintire despre bătrânul care ne-a lăsat. În
vieaţa şi în scrisul său ştiinţific el a dat dovadă de sentimente înalte
şi curate, pe care le-a exprimat, – cu toată sfiala ce era în fundul
naturii sale, – deschis, pe faţă. În cugetarea sa a fost pătrundere şi în
cuvintele sale, care mărturiseau necurmat, la orice prilej, unul din

1 În periodic şi O luptă literară, 1914, cuvântul era cules cursiv.

2
cele mai mari rele de care sufere societatea românească, stătea un
grăunte de eroism.
D-rul Felix era un străin. Fusese adus cu contract din Boemia,
unde se născuse. Aceasta era prin anii 1860: e timp de-atunci!
Tânărul doctor, învăţat, muncitor, cinstit şi amabil, avea frumoase
perspective de viitor. Ele s-au şi îndeplinit: Felix a fost medic al
Capitalei, profesor la Universitate, director al Serviciului Sanitar şi
membru al Academiei Române.
Străinii ştiinţifici2 cari vin la noi sunt, până în ziua de astăzi,
oameni ambiţioşi, lacomi şi totuşi pururea nemulţămaţi. Cutare Sas,
doctor de ochi, care a căpătat la noi o clientelă bună, de sigur ceva
avere şi s-a împărtăşit şi de funcţii oficiale, dr. Fischer, a scris
dăunăzi, rămânând de altmintrelea în Bucureşti, una din cărţile cele
mai pline de ură faţă de noi care să fi ieşit în ultimele timpuri. Prin-
cipiul cel vechi al aventurierilor rămâne încă neatins: exploatezi pe
Valah3, faci bani din încrederea şi din prostia lui, îl batjocureşti între
ai tăi şi-l dai dracului cu toate ale lui, cât poţi mai iute. Căci doar nu
eşti în zădar reprezentantul înaltei, nobilei, binefăcătoarei şi
milostivei civilizaţii europene... Ca şi Davila, a cărui energie
aristocratică nu o avea, doctorul Felix nu a fost printre aceşti
conquistadores asupra «barbarilor». El nu a înţeles să vie în ţara
noastră pentru scopurile sale, ci să primească în sine, pentru
scopurile ei, această ţară, cu limba ei, cu aspiraţiile ei, cu
dureroasele şi straşnicele ei nevol. Ca puţini dintre doctorii
timpurilor noastre, el nu făcuse în inima sa o zărâfie, ci un altar
pentru buna zeiţă Caritas. Pentru dânsul fapta şi scrisul porneau de o
potrivă dela acea milă de oameni care e muza4 inspiratoare a artei
sale.
Când vrâsta şi infirmităţile ei l-au scos din slujba Statului şi a
şcolii, el nu şi-a dat dreptul de a muri în trândăvie. O nouă activitate
ştiinţifică, cea mai bună poate, începe pentru dânsul atunci. Fusese
profesor de igienă, venise ca igienist la direcţia Serviciului Sanitar, şi
el se gândi astfel să cerceteze acum în toată istoria noastră igiena
publică, desvoltarea îngrijirii ce s-a dat pe vremuri sănătăţii tuturora.
Astfel apărură în «Analele Academiei Române» un şir de studii
care formează la un loc o mare carte bogată şi aproape definitivă,
care îşi îndreptăţeşte titlul: «Istoria igienei în România».
Acest medic bătrân, fără atingeri cu erudiţia istorică, s-a priceput
totuşi, cu vechea şi buna sa metodă germană, să găsească prin
cărţile noastre, pe care a ajuns astfel să le cunoască şi să le
preţuiască, mai tot ce-i era de nevoie. Cartea e bine informată şi
scrisă curgător. între lucrările de «istorie ştiinţifică», e, desigur, cea
mai bună. Dar şi din alt punct de vedere ea se impune nu numai
luării aminte a învăţatului, ci şi a oricărui om de bine.
Căci şi în această lucrare, ca şi în toate celelalte ale Iui, el mai
are un scop, pe lângă cel ştiinţific. înţelegând şi iubind în acelaşi
timp ţara noastră şi neamul ei, el vedea bine că nimic trainic nu se
poate răzima decât pe sănătatea, bogăţia şi bucuria de vieaţă şi de
lucru a ţeranului. Şi în mijlocul atâtor prefaceri, îndreptăţite şi
2 În periodic şi în O luptă literară, 1914, cuvântul era cules cursiv.
3 În periodic şi în O luptă literară, 1914, cuvântul era cules cursiv
4 În periodic şi O luptă literară, cuvântul era cules cursiv şi cu literă mare.

3
neîndreptăţite, a atâtor creaţiuni, în parte fără viitor, a atâtor jertfe
pentru lucruri necugetate sau netrebnice uneori, în mijlocul acestei
revoluţii culturale, zgomotoase, risipitoare şi încrezute el vedea că
faptul care s-a uitat mai mult e prezenţa în România a peste patru
milioane de ţerani foarte săraci, foarte întunecaţi la minte şi
ameninţaţi de toate bolile timpului şi ale sufletului. Şi, pe când atâţia
Români neaoşi cântau biruinţă din trâmbiţile uşurătăţii sau
prefăcătoriei, pe acest om din Horschitz îl durea inima într-adevăr de
durerea neştiută a acelor patruzeci de sute de mii nenorocite.5
Nu mai departe acum câteva zile, ieşia o cărticică de medicină
populară, «Almanachul Hygeia», în prefaţa căreia doctorul Felix,
care nu era scump la sfaturi şi la scris, tipărea aceste rânduri, datate
din Decembrie 1904, deci cu câteva săptămâni înainte morţii sale:
«Toţi membrii naţiunii formează o singură familie; oricât de
diferită să fie poziţiunea lor culturală şi economică, ei se influenţează
reciproc unii pe alţii, şi soarta acelora cari muncesc cu braţele
înrâureşte şi asupra traiului prezent şi viitor al acelora cari nu
lucrează şi trăiesc din averile moştenite.
«A trecut timpul când acest principiu economic a putut să fie
ignorat; astăzi stratul cult al societăţii a început a se interesa mai
mult de soarta celei mai numeroase făpturi 6 a naţiunii, care ne
hrăneşte pe toţi cu munca sa, a îndemna , pe muncitorul de pământ
spre o activitate mai roditoare, a-i da educaţiune profesională, dar
toate silinţile cercurilor cârmuitoare vor fi zădărnicite, dacă
condiţiile muncii nu vor fi îmbunătăţite».
în doctorul Felix ţeranul român pierde pe unul din putinii săi
prieteni adevăraţi, şi lacrima pe care, în neştiinţa lui de oameni şi
lucruri, nu poate să o verse el 7 însuşi, o plângem aici noi, cărturarii
tineri, cari gândim şi scriem pentru dânsul şi în numele lui.
30 ianuarie 1905.

II

UN POET AL FLORILOR: D-l D. ANGHEL

D-l D. Anghel, care scrie de vreo cincisprezece ani şi s-a ridicat
astăzi mult mai sus decât începuturile sale sfioase, de tânăr
eminescian8 supus, la «Contemporanul» din Iaşi, e un poet, 9 în bine
şi, întrucâtva, şi în rău. în aceşti cincisprezece ani domnia-sa s-a
gândit neîncetat la rafinarea simţirii sale pentru frumuseţile naturii,
pentru mişcările tainice, trecătoare, fugare ale sufletului şi la
meşteşugită turnare a unui vers aromitor, străveziu, plin de un
farmec blând şi dulce, a unui vers în simplicitatea părută a căruia
este atâta voinţă şi muncă. A izbutit. în cartea sa de astăzi, «în gră-
dină», sunt flori pe care nu le priveşti numai din treacăt, ci vrei să le

5 Probabil „a celor patruzeci de mii de suflete nenorocite“. Greşeala se perpetuează din periodic în O lupta literată,
1914.
6 În periodic şi în O luptă literară – „pături“.
7 Idem o să verse ţeranul însuşi.
8 În periodic şi în O luptă literară, 1914, eminescian este cules cursiv.
9 În periodic şi în O luptă literară 1914, „e un poet, foarte poet“.

4
ai lângă tine, bucurându-ţi simţirile de însuşirile rare ce sunt
cuprinse în ele. Nu odată eşti silit să ceteşti de mai multe ori versul
frumos, după care vine altul, rareori tot aşa de frumos, dar
totdeauna măiestru alcătuit răbdător şi cu o nesfârşită dragoste
lucrat. Oamenii fără gust şi fără simţ muzical cari se prăpădesc după
defilările de silabe ale d-lui Haralamb Leca, să-şi dea osteneala să
compare. Dar cărţi cum e aceasta se scriu numai odată. Pe urmă
trebue să vie altceva. Ce anume? Poetul acestei îmbielşugate grădini,
care e o grădină boierească, o grădină scumpă, o grădină pentru
oameni avuţi, trebue să-şi amintească totdeauna că bogăţia unui
suflet de scriitor poate să aibă numai două izvoare: sau o cetire
foarte întinsă, necontenit înnoită şi aducând o cugetare spornică de
toate zilele, sau coborârea, umilirea sufletului către natura întreagă
şi către toţi oamenii, contopirea cu întreaga făptură. D-l Anghel n-are
decât să aleagă.
10 aprilie 1905.

III
LAMPRECHT DESPRE ROLURILE NAŢIONALE
Marele istoric german Lamprecht, aflându-se la Salzburg,. în
Austria, la deschiderea cursurilor Universităţii de acolo, a fost rugat
să le inaugureze printr-o cuvântare. Din ea scoatem unele păreri şi
îndemnuri care par rostite anume pentru împrejurările noastre.
^Când pe deasupra Germaniei», spune unul din cei mai sănătos
moderni din cugetătorii ei, «şi pe deasupra Austriei privim departe,
la milioanele de fraţi ai noştri cari trăiesc dincolo de oceane, atunci
descoperim că mai presus de unitatea politică stă una şi mai mare, a
culturii. Dumneavoastră, domnilor profesori, sunteţi chemaţi în
rândul întâiu a fi purtători de cultură pentru poporul dumneavoastră.
Numai naţiunea care poate înfăţişa mari puteri morale, are un
viitor...10
Puterea pe care avem s-o combatem, nu poate fi învinsă printr-un
liberalism fără credinţă, ci prin credinţa curata in. ideal, prin această
libertate disciplinată.11
Noi căutăm adevărul: nu ajunge să socotim adevărul ca adevăr,
dacă nu voim să rămânem o fiinţă mizerabilă (ein. erbărmlicher
Wicht). Cela ce se strădueşte după adevăr, trebue să fie viteaz.
Astăzi, când iubirea de carieră (Strebertum) şi bizantinismul se
răsfaţă la noi, împotriva lor avem o datorie de a sta de sine...
Chemarea noastră e a ne apăra comorile moştenite dela strămoşi,
a le îngriji şi dezvolta mai departe. Nu toate straturile poporului
nostru pot face aceasta; înaintarea naţiunilor mari stă totdeauna în
mâna celor puţini numai, a conducătorilor. Dumneavoastră însă,
domnilor, care vă mândriţi că faceţi parte dintre dânşii, luaţi în
păstrare aceste comori şi nu credeţi numai, ci făptuiţi,12 în libertate
10 În periodic şi O luptă literară fraza este culeasă cursiv.
11 Idem libertate disciplinată cules cursiv
12 În periodic şi O luptă literară, cuvintele şi expresiile în limba germană precum şi: trebuie să fie viteaz, credeţi,
făptuiţi sunt culese cursiv.

5
germană şi în adevăr german».
Voi cari «aveţi urechi ca să nu auziţi», cum judecaţi aceste
cuvinte ale unui om mare din ţară străină, care poate fi deci prooroc
şi pentru noi?

18 septembrie 1905.

IV
UN SCRIITOR ARDELEAN: TITU CHITUL
La Chetiu, în părţile nord-estice ale Ardealului, a fost îngropat
zilele trecute Tit Chitul, autor de romane istorice. Cine a cetit, în
foile de dincolo, discursul, foarte mişcător, rostit asupra mormântului
lui Chitul de avocatul Gavrilă Tripon din Bistriţa, a putut afla din ce
sărmană vieaţă chinuită de beteag fără nădejde, ologit şi încremenit
din cea dintâie tinereţă, purtat pe mâni în vieaţă ca şi la groapă, au
răsărit acele scrieri: «O fată de tarabostes» şi «Steaua Orientului»,
care, tipărite fără supraveghere de stil şi în condiţii cu totul
neprielnice, la tipografia archidiecesană, cu ortografie cipariană,
dela Gherla, şi în revista «Familia« de acuma, au fost abia cunoscute
în Ardeal, iar aiurea, de loc. Din câte pagine ale lui am răsfoit, am
putut vedea că acest stângaci, de multe ori banal – fiindcă îi şi lipsea
experienţa vieţii şi mediul literar! —, avea puterea de a descrie şi un
netăgăduit talent de a istorisi. Cred că, prin alegeri şi îndreptări,
ceea ce a rămas pe urma lui ar putea fi apropiat de public măcar
acum, după moartea lui, într-o ediţie mai omenească.

30 octombrie 1905

V
CARTEA UNUI DISPĂRUT:
«FEŢE» DE I. D. MANOLACHE
În spiritul literaturii româneşti se produce de câtva timp o
netăgăduită schimbare, ce se datoreşte multor motive, care nu se pot
desluşi încă pe deplin. Astfel se întâmplă că unele cărţi în care fără
îndoială este putere şi talent, se înfăţişează ca învechite, cu toate că
a trecut numai puţină vreme dela apariţia lor. Este într-însele ceva
care nu mai câştigă astăzi, pe când câştiga aşa de mult încă în ajun,
ceva care nu-ţi place, te jigneşte, te îndepărtează de dânsele, pe
când aceleaşi însuşiri ar fi fost cele mai gustate pentru cetitorii zilei
de ieri.
Şi nu e vorba aici de un antagonism între două generaţii sau, mai
bine, nu e vorba numai de dânsul. Scriitorii aceştia, cari nu ţi se pot
lipi de suflet, sunt mulţi dintre dânşii oameni încă tineri, alţii au
murit dăunăzi plini de tinereţă. Ceea ce era până mai ieri un semn al
îndrăznelii biruitoare, al noutăţii care cutează, e acuma o pată de
boală, un stigmat de decădere.
La aceste lucruri trebue să te gândeşti când străbaţi multiplele
pagini cu litere mărunte din care se alcătuieşte volumul «Feţe» al lui
I. Manolache; – I. D. Manolache, cum îşi zicea el, sau, cum văd că i se

6
spune astăzi numele, I. Manolache-Holda.
Autorul acestei cărţi nu mai trăieşte. Boala de piept l-a luat din
mijlocul sărăciei acum câteva luni de zile. S-a dus în amare dureri ale
sufletului, cu conştiinţa că lasă pe ai săi fără ajutor, după o scurtă
încleştare fără noroc cu soarta.
Ieşit din şcoală, a bătut la uşi care nu i s-au deschis, fiindcă n-a
ştiut să le aleagă. Câtva timp a fost corectorul «Revistei Idealiste» a
domnului Holban. Dar nu mai era în stare să se ţie de niciun lucru;
puterea, vieaţa se stingeau într-însul.
L-au dus la ţară, cu siguranţa, pe care o avea şi el, că nici frăţia
bună cu natura nu-l poate lecui. Pe urma lui au rămas nuvele risipite
prin reviste —, când la «Convorbiri literare, când la «Literatură şi
artă», când închinate domnului Maiorescu, când puse sub ocrotirea
domnului Pătraşcu13, şi ceva manuscripte. Văduva lui le adună astăzi
în volumul pe care-l tipăreşte «Minerva».
Manolache copilărise la Bârlad, într-un oraş cu mahalale multe
întru toate asemenea cu satele. Aici ochiul lui pătrunzător s-a
deprins a cunoaşte în acelaşi timp două feluri de vieaţă cu totul
deosebite: a ţerănimii sărace, cu sufletul curat şi cu bunele datini
vechi, de o parte, iar, de alta, a meşteşugarilor rămaşi în urma altor
vremuri, oameni cu sângele amestecat, cu limba împestriţată şi cu
setea de câştig în vine. Mai târziu a căpătat şi cunoştinţa traiului
uşuratec şi pretenţios al funcţionarilor de tot felul, pe cari i-au creat
timpurile noastre.
în sfârşit, el a venit la Bucureşti ca student, şi aici a avut înaintea
sa zgomotul, risipă de vorbe cinice, lipsa de orice disciplină serioasă
a studenţimii din epoca sa, şi a domnului Tocilescu. Acestea sunt
elementele de realitate care-i stăteau la îndemână pentru ca din ele
să-şi ţese povestirile spre scrierea cărora îl chema un netăgăduit
talent.
Astăzi însă un scriitor nu purcede numai din experienţa sa, ci şi
din cărţile pe care a dorit sau s-a întâmplat să le cetească.
Cetirea tinerilor de prin anii 1890 se mărgenea însă numai la
literatura franceză modernă, şi anume la acea parte, mai bogată şi
mai bine cunoscută dintr-însa, care desfăşura luptele, plăcerile şi
suferinţile unor oameni pătimaşi şi nenorociţi, unor biete suflete
schiloade şi slabe, menite să piară într-un chip nevrednic. Din
asemenea cetire se desfăcea iarăşi neîncrederea faţă de vieaţă,
batjocura faţă de ideale ce se pot atinge sau măcar servi, şi mari
avânturi dureroase către acele culmi care stau dincolo de margenile
puterilor şi chemării noastre.
Dacă ar fi fost un om sănătos, bucuros de trupul său, sigur de o
vieaţă mai îndelungată, el ar fi stăpânit cândva pe deplin materialul
său de experienţă, şi poate chiar pe acela de cetire, şi ar fi dat din
bogăţia lor opere armonioase, care să-i afirme sufletul în forma lui
definitivă.
Astfel însă, el a .scris, în cuvinte frumoase, meşteşugit legate
între sine, ciudate vedenii simbolice, care te mişcă uneori, te
farmecă ici şi colo, dar te orbesc mai mult şi te lasă cu o impresie de
nedumerire şi amărăciune, care se poate preface în compătimire
13 Se referă la Nicolae Petraşcu (1859—1944), critic, istoric literar, animator al vieţii culturale româneşti, fondator şi
director al revistei „Literatura şi arta română“ (1896—1910). Era fratele pictoruluiGheorghe Petraşcu.

7
personală. Altă dată a luat condeiul pentru a înşira poveşti de o
ironie neaşteptată, grea, uneori vulgară, ca în bucata unde ca
substrat al creaţiunii femeii se descopere, în locul coastei biblice a
lui Adam, coada modernă a Dracului.
Câte o scenă a vieţii de astăzi, văzută şi înţeleasă de el numai în
aparenţe, trece apoi fără rost şi fără sfârşit într-un hohot de râs,
care-ţi face rău şi pentru subiect şi pentru autor în cutare poemă în
proză e un sentimentalism aşa de diafan, încât el nu se poate prinde
de mintea cetitorului.
Şi totuşi ce potrivite ar fi fost acum câţiva ani aceste vedenii de
demoni şi îngeri, acest panteism palid, această satiră care blastămă o
societate întreagă, în oameni şi aşezăminte, cuprinzându-se într-însa
orice afară de ţărănimea căreia i se plânge de milă!
De patru ori I. D. Manolache a săpat cu energie şi siguranţă, în
subiectul său, un bloc mai rezistent. Odată e vorba de o biată fiinţă
schiloadă, de o fetiţă cocoşată pe care o urăşte şi mamă-sa, zicându-i
«Moş Gheban», dar pe care o iubeşte, până la moartea lui, un tată tot
aşa de prigonit de ursită.
A doua oară, un ţeran osândit pe jumătate cu dreptate e primit la
ieşirea din ocnă de un bun boier bătrân şi se face cel mai cu râvnă
păzitor al averii lui.
A treia oară, – şi, în ordinea înşirării, scade şi însemnătatea
nuvelelor —, un sergent amorezat de nevasta unui bătrân arde casa
acestuia pentru a-şi răzbuna de împărţirea înjositoare a fiinţei iubite
şi capătă pe neaşteptate, în locul urii din partea ei, o iubire
mărturisită înaintea tuturora, pentrucă vinovatul a scos din flăcări un
copil care e al lui.
În sfârşit «Dihorul», care a fost foarte mult lăudată, cuprinde
păţaniile tragi-comice ale unui cojocar bătrân, care se folosea de
isprăvile unui dihor adevărat ca să se îngraşe din găinile vecinilor.
În aceste bucăţi afli şi observaţie, şi stil, şi putere dramatică.
Ceea ce le strică însă e, nu atâta neputinţa de a le mântui, cât
aplicarea scriitorului de a trăsni la capăt cu un mare efect
sentimental sau tragic.
Fetiţa cea urâtă care a trăit ca o mucenică şi a simţit ca o sfântă,
ucide la sfârşit pe sora ei frumoasă.
Fostul ocnaş care ajunge de apără aşa de credincios averea
boierească se înfăţişează la urmă într-o năprasnică revărsare de
lacrimi. Bietul moşneguţ-dihor moare lovit în cap cu parul. Şi
sfârşitul dela nuvela «Pojarnicii», cu prinderea de gât a iubiţilor
înaintea casei care se mistue în flăcări, nu e cel mai firesc.
Astfel un curent nenorocit, o şcoală fără folos moral, prietenii
rătăcitoare şi blăstămul bolii au putut întuneca însuşiri care n-au fost
din cele obişnuite. Nici pe departe n-am avut dela acest scriitor ce ar
fi fost în stare să dea.

6 noiembrie 1905.

VI
AL. ONAE
«Drapelul» din Lugoj aduce această veste, care-mi trezeşte în

8
suflet o icoană de nesfârşită melancolie dulce:
«Alexandru Onae, harnicul şi neobositul învăţător, diriginte la
şcolile române gr. or. din Lugoj, a decedat în Domnul Marţi, în 5
Septemvrie, într-un sanatoriu din Sibiiu în etate de 36 ani.
Trista veste a.(umplut de jale toate rudeniile şi toţi cunoscuţii,
căci toţi îl iubeau ca pe un model de om, Român şi dascăl. Răposatul
întru Domnul a dezvoltat o rodnică activitate pe terenul didactic şi
social. A fost membru zelos şi bibliotecar al Reuniunii învăţătorilor
români din diecesa Caransebeşului, notar al despărţimântului
învăţătorilor din tractul Lugoşului, bibliotecar al Casinei române,
secretar al tovărăşiei meseriaşilor români din Lugoj, etc.»
L-am cunoscut pe Onae la cursurile noastre de vară, unde a fost
unul din cei mai bine primiţi şi cei mai regretaţi după plecarea lor.
Era un om de-o îngerească bunătate. Cu glas frumos cânta cântecele
lui bănăţene şi conducea măiestru corurile. în faţa albă, blânzii lui
ochi visători pare că-i arătau apropiatul sfârşit.
Să-ţi fie dulce odihna, frate Onae, căci prin toată cinstea, munca
şi iubirea ta ai fost vrednic de răsplătiri pe care nu le-ai avut în
vieaţă.

VII
UN FANATIC ŢĂRAN AL ROMANTISMULUI NAŢIONAL: BADEA
CÂRŢAN
Veşnicul colindător de drumuri care gemea supt greutatea căiţilor
bune şi rele, dar româneşti toate, pe care le căra pe umerii săi, odată
voinici, acuma însă sfărâmaţi de oboseală şi de vârstă, pentru a le
duce Dumnezeu ştie unde şi cu ce folos, de multe ori drept în mâna
jandarmilor şi vameşilor unguri ce-l pândeau, badea Cârţan, n-o să
mai bată la poarta nimănui, cu cererile lui stăruitoare şi cu cimilitu-
rile lui isteţe. A avut norocul să moară aici pe pământ românesc şi, în
loc să-şi petreacă ultimele ceasuri în arestul vechilor săi duşmani, a
închis ochii în casa unde-l aşezase mila unei soţii de ministru
plenipotenţiar. Iar la mormânt a fost dus cu cheltuiala secţiunii din
Sinaia a Ligei Culturale.
A fost odată, la Cârţa lui departe, unde oile, adesea părăsite, şi-au
pierdut acum stăpânul, un baci ca oricare.
Era om făcut când asupra naţiei întregi a trecut un mare vânt de
speranţe romantice. în numele originii glorioase, cu gândul la frăţia
latină, se cerea dreptate pentru ai noştri cei supuşi barbarilor
turanici şi se credea că o protestare puternică împotriva tiranilor va
ajunge pentru ca neamul nostru de nobilă viţă să reintre în
stăpânirea drepturilor sale.
Memorandul, procesele vestite, cuvântările răsunătoare ale
părintelui Lucaciu, albumul lui V. A. Urechiă strângând mărturiile de
dreptate ale fraţilor... Şi, când toată lumea românească era zguduită
de o luptă al carii sfârşit norocos se credea aproape, de tot aproape,
o anume conştiinţă nouă şi neaşteptate dorinţi se treziră şi în
sufletele ţăranilor de dincolo, cari, botezându-şi copiii Cesar şi
Octavian, erau siguri că au dat ajutorul lor la renaşterea Romei
dunărene. Şi unul dintre dânşii îşi luă atunci toiagul pe care nu l-a

9
mai părăsit niciodată.
Noi cetim şi credem; ei, oameni de ţară, trebue să vadă, oameni şi
lucruri, dar credinţa care iese din această atingere a realităţii înseşi,
se preface în siguranţă, în patimă, în monomanie. Badea Cârţan nu
ştia decât româneşte, dar el era sigur că toţi fraţii latini înţeleg, sunt
datori a înţelege accentele lui latine. Şi era încredinţat că iubirea lor,
– pe care a şi deşteptat-o ici şi colea prin caracterul impunător al
energicei manifestaţii populare cuprinse în fapta lui, – e aşa de
puternică, încât nici bani de drum nu-i trebue. Aşa a străbătut Italia
şi Franţa; a văzut Columna lui Traian, la care s-a închinat ca la
sfintele icoane din stâna lui, s-a minunat de zgomotoasa măreţie
modernă a Parisului şi i-a părut totdeauna rău că n-a trecut Pirineii,
dincolo de cari alţi fraţi îl aşteptau.
Că lumea-l privea cu o curiozitate batjocoritoare, că adăpostul i-l
procura legaţia României, astea nu le vedea el, ci se simţea dus pe
undele puternice ale simpatiei latine.
Şi niciodată n-o fi băgat de seamă bine câtă deosebire este între
uşoarele lui veşminte prăfoase, între chipul lui aspru, osos, cu părul
zburlit şi căutătura sălbatecă, de Dac feroce, şi între îmbrăcămintea
şi făptura fraţilor iubiţi...
Se privea pe sine ca un purtător de misiune superioară, ca un
îndeplinitor de porunci ce vin mai de sus. Altfel nu se jertfeşte
liniştea unei vieţi întregi. Şi, pentrucă porunca-i venise prin cărţi,
prinse pentru dânsele o dragoste fără margeni. Toate-i erau de o
potrivă; chiar după ce le cetia, era convins că în fiecare pagină se
vorbeşte de maica Roma, de latinitatea înfrăţită, care-n iubire îşi
găteşte viitorul.
Manualul de aritmetică, vechea colecţie de gazetă jidovească,
pamfletul politic, în forme deosebite cuprindeau aceeaşi revelaţie
sfântă. Şi le ducea cu o adâncă reverenţă, cum David purta pe umerii
săi arca învoielii cu cerurile şi a viitorului celor ce vor veni după
dânsul. Mai la urma urmei, ce însemnătate putea să aibă ultima
soartă a acestor cărţi! îi ajungea că se atinseseră de învelişul sărac al
trupului său şi că-l binecuvântaseră.
Şi după urma lui va rămâne aceasta: credinţa sălbatecă pe care
un ţeran a avut-o pentru visurile cărturarilor din vremea lui şi
nemărgenita-i evlavie pentru cartea în care vedea numai lumină şi
mântuire. Dacă vieaţa lui s-a strecurat, aşa de muncită şi
neîmpăcată, fără vreun adevărat folos, vina e a cărturarilor cari
trebuiau să aibă alte visuri şi să scrie alte cărţi.
El ne-a arătat însă ce adaos de energie sufletească nebiruită
poate să dea poporul la ceea ce credem, spunem şi scriem noi.

VIII
UN PROFESOR ARDELEAN: D-L ANDREI BÂRSEANU
Acum câteva zile a plecat din Braşov unul din profesorii cei mai
iubiţi, din cărturarii cei mai adevăraţi, un om care prin talentul său
discret, prin blândeţa purtărilor sale, prin stricta îndeplinire a
tuturor datoriilor sale şi, nu mai puţin, prin dovezile repetate că nu
pune nimic mai presus de interesele şcolii, culturii, naţiei, cărora le-a

10
făcut danii însemnate din puţinul său avut, era o podoabă, o mândrie
a Românilor din acel bătrân oraş al amintirilor şi străduinţilor
noastre. Membru al Academiei Române, d-l Andrei Bârseanu
răsfrângea această înaltă distincţie literară asupra mediului cultural
românesc din locul unde şi-a cheltuit în muncă tinereţea şi anii
bărbăţiei.
La Sibiu, în altă chemare, – ca viitor preşedinte al «Asociaţiei
transilvane», – în altă lume, mai vioaie, mai nervoasă, mai agitată de
pasiuni, ce e dreptul de o altă ordine, superioară celor pe care le-a
trezit odată dulcele budget al Sfântului Nicolae făcătorul de minuni,
d-l Bârseanu va întâmpina, de sigur – şi o ştie – alte greutăţi, şi de
sigur le va birui prin aceleaşi însuşiri care l-au făcut, în oraşul cel
mai frământat de uri personale, să nu aibă niciun duşman fără să fi
făcut nicio concesie, – însuşi care sunt: lucrul continuu, voie bună
faţă de oricine, delicată ascundere a jignirilor, exemplul zilnic al unui
liniştit şi armonios caracter. Aceste însuşiri nu samănă cu acelea care
au dat unuia mai vestit, lui Gheorghe Bariţ, şi el odată dascăl bra-
şovean, calitatea sa reprezentativă. Pe vremea lui Bariţ era de nevoie
lupta cu condeiul în mână o viaţă întreagă, multilateralitatea
ocupaţiilor, strânsa legătură între cultură şi politică. A venit însă
vremea când nimic nu se mai putea câştiga decât în domeniul
cultural şi în ordinea morală. Cine a făcut ca Andrei Bârseanu,
închizându-şi vieaţa între asemenea preocupări, n-a dezertat dela
datoria sa.
Şi mai departe el va fi cum epoca sa a cerut. Acum se ridică însă
un tineret care trebue să se inspire dela acel model de vieaţă curată
şi frumoasă, dar care e îndreptat de alte nevoi pe alte drumuri. Iarăşi
vin ceasuri mari şi se aud trâmbiţi de război. Vor fi mari încăierări, şi
pierderi, şi dureri. Dar logica lucrurilor, pe care cei nevinovaţi la
suflet o numesc Sfânta Dreptate, va face să biruim.
Urăm lui Andrei Bârseanu să vadă acest ceas, din adăpostul său
de bătrâneţă. Să nu-i pară rău că n-a fost între arme, nici chiar la
început; acel care dă o conştiinţă morală ostaşilor are în biruinţă o
parte cât şi a generalilor celor mai îndrăzneţi.
.17 iulie 1911

IX
ÎN AMINTIREA LUI PETRU LICIU
A crede într-o idee deplin şi fanatic, a iubi pe oamenii, cari o
servesc mai ales pentrucă o servesc, a urmări lupta lor pas cu pas, a
avea bucuriile lor puţine şi a te înduioşa de fiecare suferinţă, a te
întrista pentru fiecare înfrângere a lor, – şi aceasta într-o carieră
care reprezintă toate şi-şi poate îngădui a nu-şi însuşi exclusiv nimic,
– aşa a făcut Petru Liciu, acela pe care acuma, în ajunul zilei de în-
mormântare, îl avem întreg în inimile noastre, în căldura
prietenească a cărora se va fi adăpostit, în fuga lui silnică, sufletul lui
mare, bun şi blând. Şi a mai avut o taină acest discret, căruia-i
plăcea să ascundă de lume ce era mai rar în fiinţa lui morală: taina
de a sta la o parte de lume, ca om, el care mai în fiecarea seară
stătea înaintea sutelor de oameni ca imagine poetică a celorlalţi, ca

11
rol14.
A fugit de aclamaţiile inimii, nu ale minţii, care veniau către
dânsul, nu ca artist, ci ca bun şi jertfitor tovarăş, ca devotat luptător
pentru o cauză nobilă, şi mulţămirile celor mai aproape ai lui au
trebuit să-l silească pentru ca să le îngăduie.
Nu, va trece multă vreme ca 15 în această naţie care face rare ori,
şi totdeauna îi place să se ştie că a făcut ceva, să răsară o nobilă
modestie, o curată credinţă, o bună prietenie iubitoare, un suflet fără
altă patimă decât aceea a îndatoririi şi mulţămirii altora, a
îndeplinirii datoriei, a urmării idealului, pe scenă şi în vieaţă între
oamenii închipuiţi cari trăesc o seară şi între oamenii adevăraţi cari
se sbuciumă o vieaţă, până ajung la lupta grozavă pe care supt ochii
noştri plânşi el a luptat-o, ca sufletul tău, Liciule, până la care noi nu
mai găsim un drum, şi blăstămăm, ca păgâni ai durerii, fatalităţile,
fie şi dumnezeieşti, ale fiinţei umane!
Şi niciodată Românii cari au nevoie pentru a trăi de cultura
noastră, niciodată ei pentru cari o reprezentaţie de teatru românesc,
la înălţimea cea mai adevărată a artei, e un mare şi glorios
eveniment naţional, niciodată aceşti copii înstrăinaţi ai unui mare
neam nenorocit nu vor avea un mai bun prieten, un mai drept frate
decât dânsul. Şi nu cu vorba, cu fapta16: cu fapta care ascunde
oboseala, sărăcia, boala – căci el juca în Bucovina în între două din
crizele care-i distrugeau rinichii, colindând târg de târg, Ţinut de
Ţinut, dus de mână parcă de cineva mai mare decât noi toţi, de
cineva care n-a creat naţiunile pentru ca să fie roabe, pentru ca să se
cufunde în umilinţă faţă de surorile lor mai tari, şi pentru ca să piară.
Ce e un mormânt! Ternă ca a tuturora, şi oase mute! Dar în el e
rămăşiţa feţei pe care am sărutat-o, a ochilor în cari am privit
bucuroşi şi trişti şi cari ni-au trimes în schimb raze de lumină şi
ceaţă de lacrimi, a buzelor care au rostit numele nostru, a inimii care
până la sfârşit a bătut pentru noi; moaşte ale sufletului care a trăit
prin ele17, şi care dela desfacerea lor nu se mai poate afla pentru noi
decât în amintiri pe care vieaţa crudă, soră bună a morţii, le dă tot
mai mult în urma altor suferinţe, mai nouă. Mormântul lui Petru
Liciu nu e şi al faptei sale, şi între cei patru păreţi umezi ai sărăciei
lui nu poate încăpea un astfel de suflet, şi tot mai necunoscut e acolo
ce ni rămâne dela dânsul.
Dar, fiindcă l-am pierdut aiurea, să nu-l uităm, fraţilor, nici acolo.
Iar mormântul celălalt, pe care-l avem totdeauna lângă noi, fiindcă e
în noi înşine, pe acela să-l împodobim cu florile veşnice ale amintirii
şi să ridicăm sus în sufletele noastre monumentul de nesfârşită
recunoştinţă pentru bunătatea lui, monument pe care-l va putea
sfărâma numai moartea noastră – şi, dacă ea ne-ar aduce înapoi
lângă dânsul şi lângă acei puţini cari au mai fost pentru noi ca
dânsul, am aştepta-o cu fanatică bucurie în ceasurile grele şi în cele
bucuroase chiar, cu o înduioşată nerăbdare.

6 aprilie 1912
14 În periodic cuvintele reprezintă, însuşi, ca om, rol sunt culese cu litere cursive.
15 În periodic şi.
16 În periodic fapta era cules cu litere cursive.
17 În periodic după ele urmează.

12
 X
GHENADIE, EPISCOPUL RÂMNICULUI
În Ghenadie, episcop al Râmnicului, mort tânăr, Biserica pierde
pe unul din cei mai buni şefi ai săi, iar mişcarea de moralizare şi
înălţare ideală a poporului românesc pe unul din cei mai sinceri şi
mai călduroşi luptători. într-o epocă tristă pentru clerul înalt al
României, el a ştiut să fie la înălţimea Vlădicilor curaţi din vremurile
bune, cari-şi încheiau vieaţa gândindu-se la Biserică şi la Neam,
cărora ar fi dorit să li poată închina, din mila Domnului, silinţi şi mai
îndelungate. Ochiul lui18 ager a descoperit răpede în haosul de idei şi
în vălmăşagul de strigăte al zilelor noastre, unde se pregăteşte supt
steag nou oastea cea bună. Şi nu odată am primit dela răposatul
episcop cuvinte de acelea pe care puţini oameni în situaţia sa ar
îndrăzni să le rostească. Numele lui va trece între ale celor cari
înainte de faptul zilei s-au trezit pentru călătoria cea fără de
răsplată.
Vara viitoare voia s-o petreacă între tinerii Români veniţi să
găsească la noi un izvor de cultură naţională. Nu i-a fost dată această
mângâiere, şi nici nouă această bucurie. Dar, când munca noastră
roditoare va începe din nou, sufletul lui călduros şi cinstit îl vom
simţi în mijlocul nostru.

30 noiembrie 1912.

XI

C. NEGRI
CUVÂNTARE LA DESVELIREA STATUII LUI LA GALAŢI
(17 Iunie)
Întâia oară se ridică în România statuia unui Om pentrucă,
ajungând foarte sus şi putând răzbate şi până la cea mu înaltă culme
a puterii şi strălucirii, a ştiut să rămâie modest şi sărac.
Căci Costachi Negri n-a fost ce merita fără îndoială să fie, ci a
silit, cu toate puterile unei nobile abnegaţii, unei desăvârşite uitări
de sine, să nu i se dea nimic. El a păstrat numai atâta din ce poate
asigura sângele, înrudirile, talentul, energia, cât era de nevoie ca să
poată servi ţara. Şi a cerut în schimb un singur lucru: să se răsfrângă
mulţămita asupra prietenilor săi, cari s-au înălţat prin el, asupra
Domnului mare, căruia a ştiut să i se închine întreg. A fost j rază
curată, bucuroasă că se poate confunda în lumina .silei ce se
deschide.
Să ni dăm seama bine da însemnarea morală a acestui monument.
Ridicat tocmai azi, de-asupra egoismului fanatic de sine, a spiritului
de facţiune gata să sfâşie şi patria, a ignorării oricăror îndatoriri

18 În periodic său

13
sociale şi a negaţiei criminale a oricărui ideal, el înseamnă, nu numai
omagiul unei naţiuni adus virtuţii politice fără de pată, ci şi
îndatorirea solemnă din partea tuturor celor buni de a urma, spre
cinstea ţârii şi triumful moravurilor bune, acest nemuritor exemplu.
Căci o ţară nu se poate clădi nici pe cel mai netăgăduit avânt al
unui suflet genial care urmăreşte cu mândrie zborul aripilor sale
puternice şi încă mai puţin pe mărăcinii împleticiţi ai dibăciei
politice, ci numai pe nemişcata piatră de temelie a caracterelor ce
s-au jertfit pentru ca să creeze o patrie. Şi nu poate fi o mare jignire
pentru astfel de eroi ai biruinţii asupra patimilor omeneşti decât
profanarea, prin zbuciumul neînfrânat al patimilor, capriciilor şi
poftelor, a templului pe care, jertfindu-se, l-au ajutat să se ridice.
Prin scris şi prin învăţământul şcolilor suntem datori a face ca
România de mâne să fie vrednică în ce priveşte puritatea ideală de
începuturile ei. Şi înaintea chipului aceluia care i-a dat mai mult din
fiinţa sa pământească: glorie, bogăţie, fericire, s-o făgăduiască
oricine mai are simţul celei mai înalte datorii a unui educator!
iunie, 1912.

XII
JUBILEUL REGELUI CAROL I-iu 19
Regele şi-a serbat cincizeci de ani de ostăşie. Mulţi pot să ajungă
această zi, puţini sunt a se socoti însă vrednici de dânsa.
Atâţia au fost numai în alcătuirea unei oştiri pe care, de drept, ca
suverani, o comandă şi au adaus prin uniforma strălucitoare la
prestigiul neapărat al persoanei lor. Pe lângă «milităria» exterioară,
este însă, mult mai rară, ostăşia lăuntrică, şi pe aceasta în grad înalt
a avut-o Regele Carol. Căci Măria Sa n-a fost numai bunul ofiţer cu
iubire pentru meşteşugul armelor, prin care în această tristă lume de
nedreptate şi de ură se apără cu sânge şi moarte dreptul ţărilor şi al
naţiilor. N-a fost numai îndeplinitorul exact al datoriilor sale faţă de
armata întărită şi condusă de Măria Sa. Şi n-a fost numai acel fericit
de numele căruia se va lega în veci de veci amintirea liberării
noastre de ultimele rămăşiţe ale supunerii şi aceia a învierii unei
vechi glorii din care şi în cele mai rele zile s-a hrănit fiinţa noastră
morală. Nu, ostăşia sa a dus-o regele Carol şi în vieaţă20. Dincolo, e
model pentru soldaţi, dincoace poate fi un model pentru orice
cetăţean.
A fi ostaş pe câmpul de luptă înseamnă a-ţi interzice orice plăceri
ale vieţii, cu gândul numai la comanda pe care o exerciţi, la locul pe
care-l ocupi, la misiunea pe care o îndeplineşti, la grozava
răspundere a istoriei. înseamnă a cunoaşte un singur drum: al
datoriei. înseamnă a trăi în conştiinţa zilnică a unei jertfe, oricât de
dureroase, dar necesare.
Şi în vieaţa sa, între noi petrecută, cu ceasurile ei bune şi cu cele
rele, până la ceasul când a dat prin voia aspră a soartei carnea cărnii
sale şi sângele sângelui său pământului acestuia al nostru, cel d-intâi

19 În periodic Jubileul Regelui

20 În periodic cuvântul este cules cu litere cursive.

14
rege al României a făcut silnic dovada virtuţilor ostaşului.
A răspins toate plăcerile care aleargă înaintea regilor. A răspins
până şi mângâierea veseliei între ceasurile muncii neîntrerupte.
Adânc serios a stat între recile ziduri de piatră goală ale datoriei sale
de monarh. în jurul său niciodată acest sentimental cu inima duioasă
nu şi-a îngăduit a iubi sau a urî. La sine nu s-a gândit niciodată
pentru a cere răgaz sau cruţare. A doua zi după cele mai chinuitoare
dureri fizice şi după durerile morale cele mai sfâşietoare, el a fost în
vederea tuturor la datorie. Bătrâneţa însăşi şi-a supus-o acela care
n-a avut o mai mare mândrie decât să apară tare ca bronzul, rece ca
marmura pe calul său de generalisim între steaguri.
N-a cerut nici-o recunoaştere, şi linguşirea a condamnat-o – pot
s-o spun, căci o ştiu – în conştiinţa sa sigură.
N-a avut măcar mulţămirea de a fi înţeles. Căci complimentele,
chiar cele cu talent, înjosesc demnitatea supremă, iar lauda
«dibăciei» e mai prejos de însuşirile ca şi de idealul acestui suveran.
Şi poate că, între aceşti mari maeştri ai dibăciei, ar apărea ca
«dibaci» tocmai acela care se inspiră numai dela tradiţiile sale de
familie, dela cugetul său de creştin şi dela răspunderea sa de rege
pentru a face lucruri pe care desigur dibacii nu le pot aştepta.
Am scris aceste rânduri într-una din acele zile când sufletul
zguduit e mai dator decât oricând să meargă drept la adevăr, în
credinţa că şi un rege are dreptul la ziliele mari ale vieţii sale să
audă glasuri care nu răsună la Curte şi în jurul ei.
25 septembrie 1912

XIII
SPIRU C. HARET
Dintre noi pleacă azi21 un călător foarte obosit. Timp îndelungat,
cu nesfârşită râvnă şi cu silinţile cele mai mari, a străbătut, între
prieteni cu alte gânduri şi între ajutători cari se gândeau înainte de
toate la sine, Ţinuturi în care, lângă bogăţia cea mai nemeritată,
lângă cultura cea mai zădărnicii, lângă cel mai obraznic triumf, se
zbuciumă în adânc întunerec şi în mare sărăcie, ca răsplată pentru
toată munca ei fără răgaz şi pentru toate jertfele ei fără sfârşit, o în-
treagă naţiune. Şi călătorul cel fără odihnă lăsă la o parte pe cei ce
n-aveau nevoie de altceva decât numai de câştiguri înnoite şi de
laudă proaspătă, pentru a îngenunchia înaintea celui căzut de
greutăţi şi a apropia de buzele lui arse băutura dătătoare de vieaţă.
Şi a făcut aşa an de an, până ce i s-a înălbit partal de muncă, până ce
bolile ostenelii s-au atins de dânsul şi el însuşi a căzut în margenea
drumului celui greu, aşteptând ultima datorie faţă de dânsul.
Se vor îngrămădi cei din mândrul Israel stăpânitor cu giulgiu de
in alb şi cu mirezme scumpe, ca să se ştie pretutindeni că a fost
dintre ai lor. Se vor bate cu pumnii în piept, vor presăra ţărâna pe
capul lor şi vor striga tare, ca să se vadă şi ca să se audă.
Dar el nu se va bucura de toată această îngrămădire, de tot acest

21 În periodic astăzi.

15
zgomot. Când însă, din adâncurile, astăzi triste, ale mulţimii care l-a
văzut adesea, care s-a mângâiat prin el şi a nădăjduit într-însul, se va
ridica, sfielnic la fiecare, dar, la toţi împreună, puternic şi zguduitor
pentru nesimţitori şi pentru duşmani, strigătul durerii celei
adevărate, acest om de bine, care a trăit pentru dreptul şi pentru su-
ferinţa altora, se va mângâia în lumea cea nouă şi va înţelege că
oboselile care acuma au încetat pentru dânsul n-au fost în zădar.
21 decembrie 1912.

XIV
EUGENIU BROTE
Se anunţă moartea, în sărăcie şi uitare, la Braşov, a lui Eugeniu
Brote, autorul vestitei lucrări asupra chestiei româneşti, apărută a
doua zi după procesul Memorandului.
Om foarte cult, cu un însemnat talent la scris, minte capabilă de a
stoarce faptelor concluzii nouă, Brote şi-a omorât rostul politic
trecând în România după o condamnare pe care era dator s-o
ispăşească, căci între darurile ce poate cere un neam fiecăruia din fiii
săi e şi acela al suferinţii nemeritate. în timpul din urmă, o atitudine
de prietenie faţă de Unguri a contribuit foarte mult să-l scadă în
ochii noştri, ai celor de aici, cari înţelegem necesitatea fatală a unor
antagonisme naţionale ce nu se pot înlătura.
Totuşi ne pare rău de omul isteţ şi mândru, care ar fi putut să
aibă altă soartă dacă politicianismul României libere nu l-ar fi sedus,
reţinut şi distrus.
I s-a dat un banchet, la care şi el a trebuit să vorbească. A rostit
atunci, zmulgându-se din modestia lui tăcută, cuvinte de acelea,
frumoase, adevărate şi adânci, care, cuprinzând mărturisirea
idealului său, vor trebui să-i fie săpate pe mormânt.
Şi ochii cei mari şi trişti au plâns atunci de o ultimă bucurie.
Astăzi ei s-au închis şi pleoapele lor n-au putut să fie atinse măcar,
într-o ultimă mângâiere, de mâna pioasă a continuatorului.
11 decembrie 1912.

XV
IOAN MINCU
În Ioan Mincu face o pierdere ireparabilă, nu numai arhitectura
românească, înţeleasă altfel decât ca un meşteşug lucrativ prin
planuri improvizate şi devizuri de zece ori întrecute, ci şi mica
societate idealistă din această lume pornită furios pe câştig şi
căpătuială. Pe vremuri, când moda servilismului în imitaţie stăpânea
pe toţi aproape, el a îndrăznit să admire monumentele arhitectonice
ale trecutului nostru, a avut răbdarea să le studieze, a avut
pătrunderea ce trebuia ca să le descopere originalitatea şi marele
talent ce se cerea pentru ca ele să poată da mari clădiri nouă civile,
potrivite pentru nevoile altei epoce.
Deosebindu-se esenţial de aceia cari faci astăzi o hală de bere ca

16
o navă de biserică, o lojă ca un amvon şi un budoar ca un altar, el a
topit elementele vechiului nostru meşteşug de a clădi prin inspiraţia
creatoare, poetică, spre a da forme nouă.
Vieaţa i-a fost aşa, încât de pe urma lui nu rămâne cât ar fi fost în
stare să facă, dar aceasta nu scade meritul covârşitor pe care şi l-a
câştigat faţă de dezvoltarea culturii naţionale. Ar fi ajuns şi o simplă
schiţă, înlocuită de un concurent mai fericit, ca să se ştie ce a înţeles
şi ce a voit el.
Era bolnav de multă vreme, zdrobit cu totul, incapabil de a-şi mai
apăra dreptul, când o mare şi îndrăzneaţă nedreptate atrase asupra
lui privirile înduioşate ale foştilor săi elevi, crescuţi în aceste
sănătoase tradiţii naţionale ale colegilor dela Şcoala de arhitectură şi
ale tuturor oamenilor de bun simţ, de bun gust şi de inimă.

XVI
CONTESA MĂRIA DE FLANDRA
La Bruxelles a încetat din vieaţă una din acele principese a căror
vieaţă întreagă înseamnă numai înţelepciune, blândeţă şi milă.
Contesa de Flandra, mama regelui Albert, a fost crescută în
aceleaşi tradiţii ca şi regele României, fratele său, ale cărui
bătrâneţe n-au fost cruţate nici de această mare durere. Ca şi Carol
de Hohenzollern ea a fost deprinsă a vedea în această vieaţă,
tulburată de patimi şi plină de ispite, un singur scop: îndeplinirea
datoriei. La o Curte unde, ani de zile, cu toată reprobarea opiniei
publice din Belgia şi din străinătate, plăcerile au avut intrarea liberă
şi în cea mai puţin cuviincioasă din înfăţişările lor, în apropierea unui
monarh care, trecând cu dibăcie peste greutăţile chemării sale, îşi
rezerva zilele de netulburată odihnă voluptoasă, la o vrâstă când
părul alb impune rezervă celor mai mulţi, toată lumea ştia că o vieaţă
de o moralitate desăvârşită, de o ideală puritate se desfăşuară în
muncă şi binefaceri, pregătind vremuri mai bune unui întreg popor.
Iar, când regele Albert, a apărut înaintea supuşilor săi, modest,
amabil, gata de ajutor, însufleţit de cele mai înalte ideale ale timpului
său, naţiunea belgiană s-a întors mulţămitoare către aceia care-i
făcuse acest nepreţuit dar. Şi de aceea astăzi la sicriul aceleia care
n-a fost regină decât prin £ faptele eticheta rigidă e dată în lături ca
să îngenunche, cu ochii plini de lacrimi, Recunoştinţa.
16 noiembrie 1912.â

XVII
ION PUŞCARIU
În Ion Puşcariu, mort la o aşa de fericită vrâstă, aproape fără să fi
fost bolnav, căci încă în sesiunea din urmă a Academiei, a venit, a
vorbit şi a luat parte, mi se pare, la o excursie obositoare, Românii
pierd pe unul din acei rari şi preţioşi marturi ai unor vremuri
superioare ca virtute celor de astăzi.
Pierderea cea mare e aceasta. Lacrimi calde nu se varsă la
mormântul unui nonagenar aproape, ale cărui rude mai de aproape,

17
ai cărui prieteni mai buni îl aşteaptă de mult acolo jos. Opere
ştiinţifice cine mai putea aştepta dela cercetătorul titlurilor de
nobleţă ale neamurilor vechi româneşti din Ardeal şi Ţara
Ungurească? Şi în politica de azi cine mai merge acolo sus, la Bran,
în căsuţa-i de pustnicie ca să ceară sfaturi?
Dar, după ce s-a dus şi el, pare că ne simţim îşi mai mici în graba
noastră după cele personale şi mărunte.
S-a mai rărit în jurul nostru acea tare atmosferă de bărbăţie şi
încredere care în acest neam se găseşte azi – ce nenorocire! – numai
printre cei foarte bătrâni. Şi ni pare rău de această împuţinare a
scumpelor amintiri vii de care mai ales un popor ca al nostru, într-o
clipă de mare criză a caracterelor, are nevoie. Un bătrân trecut de
optzeci de ani, care se mişcă, vorbeşte, scrie, păstrează toate legă-
turile cu cei din jurul său şi care, căutând să afle ce aduc ei la
cultura şi politica naţională, nu părăseşte nimic din credinţile care-i
fac puterea şi bucuria minţii, – de aceştia aveam şi înainte prea
puţini pentru bătrâneţa noastră de bărbaţi şi pentru caducitatea
morală a celor mai mulţi din egoiştii tineri, individualişti şi comozi,
ce vin după noi,; împingându-ne cu nerăbdarea lor spre un mormânt
pe care-l credeam mai departe.
Acestea nu s-au spus la mormântul, tăiat în munte, al patriarhului
dela Bran, în sfârşit răpus şi de vrâsta celor mai albe bătrâneţe.
15 ianuarie 1912.

XVIII
IOAN BORCIA
Moare la Sibiiu, abia trecut de treizeci de ani, un om care, în alte
împrejurări, ar fi putut aduce şi mai mari servicii literaturii şi culturii
noastre.
Despre profesorul Ioan Borcia se vor spune de toţi, cu adâncă
înduioşare, pentru mama nenorocită, pentru soţia cu care se cununa
acum e anul, pentru frate şi soră, amândoi cunoscuţi în scrisul
românesc, şi mai ales pentru bietul de el, dus atunci când vieaţa e
încă pe jumătate vis de trandafiri şi aur şi pe jumătate mândria faptei
săvârşite, aceleaşi lucruri: că era tânăr şi frumos, că era bun şi
blând, că era conştiincios şi harnic, că era cinstit şi moral, că era
sfios şi binevoitor, că n-a supărat niciodată pe nimeni. Vom adăogi
toţi că a scris frumoase versuri şi că din cultura lui vastă şi serioasă
ne-a împărtăşit cu traduceri din marii poeţi germani şi din
Shakespeare.
Dar ceva vreau să adaug aici. Ioan Borcia, după care va merge cu
obrazul în lacrămi ce are Sibiiul românesc mai bun, Ioan Borcia,
profesorul pe care fetiţele lui dela şcoala «Asociaţiei» nu-l vor uita, a
avut două mari păcate.
A fost, între Români, modest şi n-a locuit la Bucureşti.
Să fi fost obraznic, să fi sărit în capul lumii, să fi prins de grumaz
pe fiecare redactoraş de gazetă, să-şi îi expus la vitrine chipul
pregătit ad-hoc, întocmai ca al vreunui poet mare, să fi anunţat
planul operelor sale extraordinare la vrâsta sa, să fi dat fragmente
din aceste opere, să se fi făcut vizibil oriunde, să fi dat oricui

18
obsesiunea neastâmpăratei sade fanţi vânătoare de celebritate, să fi
strămutat în buna noastră prostie şi credulitate orientală toată
energia nebiruită a reclamei literare din Apus...’
O, atunci ar fi fost altfel! Cine n-ar şti atunci despre dânsul?
Iar azi cine ştie că în Sibiiu se dă pământului, la vrâsta când el
n-are dreptul să’ ne ceară, un talent adevărat şi curat? 22
Şi care, dacă am preţui pe ai noştri şi am şti să le smulgem!23 ce
se cuvine, ar fi fost poate singurul care ar fi avut ştiinţa, tactul şi
sfânta răbdare, abnegaţia admirabilă care se cer pentru a face pe
scriitorii mari ai lumii să vorbească şi în această limbă a noastră.
4 martie 1912

XIX
LICIU CA ARTIST
...În amurgul rece al unei zile de April, supt stropi de ploaie,
căzând ca lacrimi, într-o ultimă fulgerare de raze, sicriul care
cuprindea atâta bunătate, atâta glorie şi atâta speranţă, a căzut în
adânc şi asupra mulţimii celei mari strânse în jurul steagurilor
cernite o tăcere mare, a celei mai grozave Taine, îşi întinse aripile.
Acuma între noi şi trupul său peritor e stratul cel greu de pământ,
şi, în liniştita împărtăşire cu sufletul său curat şi mare, pe care
mormântul nu 1-u putut cere şi astfel el şi-a găsit adăpostul în
căldura prieteniei noastre, putem vorbi despre dânsul.
Petru Liciu a fost înainte de toate, în arta românească, un mare
talent, cu acea putinţă genială de a înţelege deplin şi a reda
desăvârşit sufletele altora prin litera şi peste litera scriitorului, care
face pe actorii cei mari.
Pe urmă, da, – a fost o muncă nesfârşită, necontenită, dureroasă,
neîncetat dibuitoare spre elemente nouă; şi a fost o răbdare
nebiruită.
Ş8, astfel, arta, care nu sufere încălcările viforoase ori îşi răzbună
cu vremea împotriva acelor cari au surprins-o, arta l-a răsplătit
pentru cultul lui cinstit, credincios, devotat, dezvăluindu-i pe încetul,
în daruri bogate de. înţelegere, acele taine ale ei pe care numai unor
astfel de rari închinători le arată.
Distins, prin naşterea şi prin cultura lui, ca şi prin norocul, fericit
pentru noi, al unei personalităţi cu totul de elita in sine, respectuos
de tot ce se ridică mai presus de patimile şi de interesele noastre,
solid şi credincios, dând altora atâta iubire şi păstrând totuşi ascunsă
în sufletul lor o comoară întreagă, – aşa a fost Petru Liciu. Dar pentru
a înţelege cum a ajuns în artă la înălţimile cele mari, trebue să ni
rechemăm în minte două mari însuşiri ale spiritului său şi ale inimii
sale.
El a fost un om de adevăr. Adevărat, el însuşi, în cunoştinţile sale,
în ostenelile sale, în sinceritatea sa absolută faţa de toţi – începând
cu el însuşi – şi faţă de toate, el a despreţuit în arta sa tot ce ascunde
şi tot ce înşeală, toate mijloacele mari, care sunt şi mijloacele uşoare;

22 În periodic adevărat şi curat erau culese cu litere cursive

23 În periodic cerem.

19
a înlăturat, înainte de a cunoaşte pe Novelli, toate tradiţiile, toate
reţetele, toate convenţiile; a avut curajul, el, tânăr şi singur, care
părea că aparţine altei lumi şi de aceea şi stârnia invidii tenace, de a
le înlătura, scăzând în ochii publicului întâi, pentru a creşte cu atât
mai mult pe urmă. Sforţările de glas, efectele de mască, strigătele şi
alintările jigneau de o potrivă conştiinţa şi educaţia lui, şi le-a
înlocuit pe toate, în comedie şi tragedie, prin înviorătoarea şi
înduioşătoarea înfăţişare a vieţii; şi tipurile, moarte până atunci, cu
toate zguduirile altora, au înviat pentru dânsul, cum învie fiinţa,
realitatea: s-au sculat şi au mers.
Şi, al doilea, neuitatul nostru prieten a fost şi în arta sa un mare
izvor de iubire. De iubire şi de ură, fiindcă una fără alta nu se poate,
fiindcă în contrastul duşman al lucrurilor o iubire aduce o ură şi nu e
o singură ură, adevărată, dreaptă, sfântă, care să nu aducă după sine
şi o mare iubire, – în afară de această opoziţie fatală rămâind numai
urile nedrepte şi iubirile sterpe. El a jucat, nu pentru public, nu
pentru el, ci pentru rolurile înseşi, şi anume pentru lucrurile mari
cuprinse în ele, pentru semnificaţia lor morală.
A urât în Moise otrava de care murea neamul său, în Isidore
Lechat acelaş ferment de descompunere a societăţilor, şi doar în
Ştefăniţă-Vodă dacă s-a lăsat stăpânit de duioşie faţă de o tinereţă
rătăcită, care nu e încă nici bună nici rea şi căreia o soartă tragică
nu-i va îngădui să ajungă până la acea lămurire care-l va face
vrednic, după mânia ce stârneşte deocamdată, de iubire sau de ură.
Astfel, prin patima sa de adevăr cai şi prin valoarea morală a
interpretării sale calde, Liciu a fost, de la locul lui, pe care atâţia l-au
înţeles şi-l înţeleg altfel, un mare educator.
Şi în timpuri ca acestea nu se poate o laudă mai mare pentru
dânsul decât aceasta.
7 aprilie 1912.

XX
I. L. CARAGIALE
Natura s-a sfiit să scadă prin chinurile şi slăbiciunile bolii pe acel
tânăr de şaizeci de ani, voinic, frumos, sigur, vesel, – tot numai
siguranţă şi energie —, care era, pentru noii prieteni cari-l vedeau
des, ca şi pentru prietenii cei mai vechi, şi poate nu din cei mai răi,
Ioan Luca Caragiale. L-a luat dintr-un singur gest, căruia el i s-a
supus fără sfială. Trăia de ani de zile într-un exil de bună voie, pe
care ţara nu-l merita24. Ea, şi cu dânsul neamul întreg, îi încunjurase
icoana de o strălucită glorie.
Geniul lui era unul din punctele nediscutate ale Crezului naţional.
Şi tot despreţul pe care-l arunca el admiratorilor şi iubitorilor săi
n-ajungea ca să ştirbească aureola. I se recunoştea – lucru rar pe
lume – dreptul de a zice şi a face oricui orice, de a jigni sentimentul
public în orice formă, de a sta împotriva vremii sale, şi când greşea
ea, şi când el era greşitul.
Mărimea şi caracterul de sigură eternitate a talentului său literar

24 În periodic nu-l merita cules cursiv.

20
nu explică în de ajuns această atitudine. Urmaşii cari n-au văzut şi
auzit omul, n-o vor înţelege la acest om cu ochii în cari fugiau flăcări
ciudate, de ironie şi înduioşare, de admiraţie şi pornire
distrugătoare, acest om cu impresionantul glas de impunere a
credinţilor şi capriciilor sale, cu gesturile stăpânitoare, zguduitoare,
nimicitoare ale unui genial actor, acest spirit plin de intenţii ironice
şi de capricii rafinate, capabil de elementare asalturi crude, de
entuziasmuri oarbe, de neînduplecată negaţie provocatoare, azi
într-un fel mâne în altul, cu totul opus, dar totdeauna, ca poezie, ca
glumă corosivă, mai presus de măsura obişnuită a fiinţei omeneşti. Şi
aceasta o respectam, suntem datori a o respecta. E doar una din
manifestaţiile puterilor ce călăuzesc lumea şi, respectând un astfel
de suflet, peste suferinţile şi resentimentele noastre, – ei ne
închinăm.
Era aşa pentrucă în el s-au luptat totdeauna, într-un conflict
tragic, care l-a sfâşiat, instinctele clasice cele mai sigure cu pornirile
romantice cele mai cutezătoare. Cântărea de o sută de ori cuvântul
pe care-l cobora pe hârtie într-o caligrafie perfectă, pe care-l cetea
cu o dicţiune fără greş, pentru a-l distruge la cea mai slabă îndoială
despre adevărul corespondenţei lui cu ideia sa ori cu armonia operei.
Un condei mai stăpânit n-a existat vrodată, nici aiurea, şi rare ori un
creator mai mare a nimicit cu mai multă pasiune opera sa pentru că
nu corespundea celor mai nobile intenţii artistice. Dar, în acelaşi
timp, mintea lui era plină de planuri uriaşe, de figuri extraordinare,
de acţiuni exagerate, de contraste tari, de atacuri revoluţionare, de
paradoxe nebune, şi niciodată nu era mai mândru decât atunci când
putea să prindă în senina formă clasică rece ceva din concepţiile
unui romantism înflăcărat.
Dar, pentru ca aceasta să se întâmple între plan şi mijlocul de
îndeplinire se dădea zilnic, an de an, până în această clipă de durere,
o luptă în stare să distrugă pe rând productivitatea, fericirea şi
vieaţa unui om.
Această luptă ne-a răpit nouă zecimi din roadă firească a unui
suflet mare.
Dar ne-a dat şi unul din acele exemple superioare de onestitate,
de conştiinţă, de eroism în sacrificiu, de abnegaţie pentru arta
adorată, care fac pentru literatură mai mult şi decât cele mai mari şi
trainice din paginile lui.
16 iunie 1912.

XXI
CE SE IUBIA ÎN CARAGIALE
Dacă toţi cei cari scriu prin ziare despre I. L. Caragiale, a doua zi
după trecerea lui din vieaţă, şi-şi aduc aminte, şi laudă, şi suie până
în slava cerurilor, unde nu s-a ridicat el de sigur prin astfel de
mijloace, străine de personalitatea lui superioară, dacă toţi aceşti
ziarişti şi oameni politici şi indivizi fără ocupaţie bine determinată ar
fi iubit în el opera lui, una din cele mai desăvârşite şi armonioase
forme ale realismului critic, ne-am bucura. Ferice de ţara în care
poate fi iubit, admirat şi regretat cineva aşa de mult pentru ne-

21
muritoarele pagine25 ale scrisului asupra căruia şi-a concentrat toată
vieaţa!
Dar un scriitor e şi un om. De multe ori, poate de cele mai multe
ori , un om indiferent, ca d-ta, cetitorule, şi ca mine.
26

Câte odată e şi un om de o strălucitoare inteligenţă, de o vervă

admirabilă, de o spontaneitate fermecătoare şi ameţitoare.
Caragiale aşa a fost, şi ştia bine că era aşa, şi era bucuros de
uimirea în care, mai curând sau mai târziu, lăsa pe cei cari-i ascultau
credinţile şi paradoxele.
Şi aceasta e artă, şi, cu toate că nu poate fi păstrată, ba nici
caracterizată pentru cei ce n-au fost ascultătorii acestor improvizaţii
splendide, e o formă aleasă şi vrednică de respect a artei. Cine o
poate preţui, alegând ce este de ales din fond şi urmărind cu nesaţ
meşteşugul şi avântul formei, acela e însuşi o minte isteaţă, un gust
distins.
Dacă bogata şi rara convorbire a lui Caragiale despre arta sa ar fi
ajuns ca să entusiasmeze naţia noastră, ce dovadă sigură de progres
al minţii noastre ar fi şi aceasta!
Dar nu, din nenorocire nu e, – afară de câteva excepţii care se pot
număra pe degete, – nu e nici una, nici alta. E un al treilea lucru.
Afară de ziariştii evrei, bucuroşi că, din motive pe care nu le voi
arăta aici, au găsit un om mare dispus să li scrie răvaşe politicoase,
afară de tachismul improvizat, care a fost extrem de fericit că, din
motive pe care nu le va putea arăta, a putut eticheta pe I. L.
Caragiale între celebrităţi intelectuale pe care toţi le apreciază,
marea mulţime a «admiratorilor» e alcătuită din oameni pe cari
totdeauna ţi-i poţi face tovarăşi în jurul mesuţei de fier a berăriei, a
grădinii27 publice, şi numai acolo. Au bani pentru consumaţie, şi timp
încă mult mai mult. Dar, pentru «a pretrece un moment plăcut» mai
trebuie ceva: un om de spirit. Şi anume unul care consimte a fi de
spirit pentru oricine. Caragiale avea această slăbiciune. Iar
dumnealor bincvoiesc a-şi aminti azi cu oarecare recunoştinţă de
omul de mare talent pe care şi—1 credeau abonat ca amuseur28 în
jurul mesuţei de fier.
Uitam o categorie, care s-ar supăra. Caragiale a lovit, cu cruzime,
întâi în formele fără fond, cum obişnuia, de altminterea, «Junimea».
Dela această fază se trece la faza constructivă, în care vezi, după
decenii de cultură serioasă, şi altceva decât «Moftul român». Ca mai
toţi junimiştii, Caragiale n-a făcut pasul, a despreţuit să-l facă. Şi
până la sfârşit a fost amar, – cu toţi, iertând doar ici şi colo pe câte
unul pentru simple motive de cunoştinţă29 şi de prietenie.
Ei bine, toţi înăcriţii, toţi ambiţioşii nesatisfăcuţi, toţi cei ce sufăr
după iluzia geniului ce li s-ar fi sălăşluit în tidvă, toţi boemii cari cred
că aveau aripi pe care un mediu infam le-a amorţit, toţi «rataţii» şi
învinşii unei porniri peste puterile lor, toţi fac lui Caragiale, fiindcă
au şi ei zâmbetul lui amar, injuria supremă de a-l privi ca dintre ai

25 În periodic pagini
26 În periodic cele mai multe ori e cules cu litere cursive.
27 În periodic gradinei.
28 În periodic amuseur e cules cu litere cursive.
29 În periodic: conştiinţe.

22
lor, ca un simbol al victimei unei organizaţii stupide30, – întocmai pre-
cum, ieri, toţi halucinaţii, reali sau prefăcuţi, purtau în buzunar
chipul tânărului Eminescu despletit.
Şi împotriva acestei înjosiri şi acestei injurii trebuie să
protesteze31 oricine aşează foarte sus pe scriitorul ce s-a dus din
rândurile celor vii, întovărăşit şi de alte păreri de râu, ale celor cari
niciodată nu i-au cerut nimic în schimb pentru stima lor ,nici măcar o
uşoară sforţare către dreptate. în mijlocul zgomotului banal, ei sunt
datori să facă a se auzi32 un cuvânt cumpătat, bine întemeiat şi
cinstit. Numai pentru a-ceasta ei vorbesc astăzi, – şi nu i-ar opri nici
voinţa lui33 formală ca numai ceilalţi să vorbească.
23 iunie 1912.

XXII
OCTAVIAN SMIGELSCHI
N-avem noroc la oameni: rar se ivesc printre noi şi cei mai mulţi
se duc răpede, ca şi cum s-ar grăbi să plece dintr-o lume care, în
toate zilele şi în toate felurile, le dă a înţelege că poate mai bine 34
fără dânşii.
Acum câteva zile la Blaj, în cimitirul unde pământul păstrează ce
a putut să acopere din Augustin Bunea, s-a aşezat sicriul în care zac
amorţite pentru vecie manile făcătoare de minuni ale marelui pictor
Octavian Smigelschi. Noi, de aici, nu-l cunoaştem pe acest Ardelean.
în 1906, la Expoziţie, a vrut să ni se înfăţişeze, având şi el mândria,
aşa de firească şi aşa de mişcătoare pentru noi, de a fi consacrat prin
admiraţie în Capitala neamului său, el, pe care Ungurii erau gata sâ-l
aşeze, recunoscători, între cei mai buni ai lor: n-am voit să-i dăm cei
câţiva metri pătraţi pentru cari se ruga. Ţinea foarte mult ca pe
păreţii vreuneia din bisericile acestei Românii libere să se afle
chipuri de sfinţi lucrate de dânsul: s-au găsit alţii, mai bine văzuţi şi
cu mai bune legături, ca să-l dea într-o parte.
Cei de dincolo îl ştiu însă: uniţii dintre cari făcea parte, ca şi
neuniţii, cărora le-a închinat cea mai mare operă a vieţii sale, pictura
catedralei din Sibiu.
îl ştiu, şi în inimile celor mai aleşi dintre dânşii e o nemărgenită
durere şi una din acele mânii împotriva soartei pe care nici cea mai
deplină credinţă nu le poate înăbuşi.
Ei simt că poate să treacă un veac şi un pictor ca dânsul, cinste
pentru neamul din care s-a născut şi binecuvântare de frumuseţă
pentru dânsul, nu se va naşte.
Octavian Smigelschi n-a adus ce se caută mai mult astăzi: o
viziune nouă a lumii, o formulă necunoscută până atunci a artei sale,
un stil al cărui creator să fie.
S-a ţinut la o parte de genurile în care se pot face asemenea

30 În periodic: după stupide, fraza se încheie.

31 În periodic: să proteste.
32 În periodic: să se audă.
33 În periodic: voinţa lui era cules cursiv.
34 În periodic mai bine cules cursiv.

23
înoiri: abia cunosc dela dânsul un peisaj, două, făcute în treacăt, fără
iubire, slabe. Portretul nu l-a ispitit. Dela început până la sfârşit
acest frate de canonic, trăit între preoţi, după ce răsărise în umbra
turnurilor bisericii celei mari din Blaj, a stat între icoanele mari,
curate, sfinte şi altfel decât prin cununa de aur a celor cu cari legea
creştină a umplut cuprinsurile nesfârşite ale cerurilor. Astfel vieaţa
lui a fost dela un capăt până la altul numai o rugăciune, ea s-a
desfăşurat supt ochii Dumnezeirii care se făcea văzuta pentru alţii
prin degetele lui cucernice.
Poate de aceea, şi de sigur fiindcă era un om aşa de cumsecade,
el n-avea nimic din pletele, din fruntea încruntată, din mantia de
umbră şi pălăria de aureolă, din vorba plină de paradoxe şi vieaţa
plină de bizarerii a «artistului». El nici nu era artist. Ca să şi—1
închipuie cineva care nu l-a cunoscut trebuie să se gândească la
meşterii cei mari de pe vremuri: un meşter, un astfel de meşter a fost
şi el.
Foarte muncitor, de o conştiinţă pioasă faţă de lucrul său, închis
cu totul în gândul celor ce avea să le facă, având doar putinţa de a
vădi printr-un zâmbet marea-i iubire pentru cei mai de aproape al lui,
iar, încolo, stângaci şi tăcut, venind ca o umbră şi dispărând fără să-i
prinzi de veste, – aşa a fost el. între o sută de oameni de talent din
zilele noastre, unul dacă-l vei găsi astfel.
N-avea cincizeci de ani şi putea să lucreze încă foarte mult. îţi
pare aşa de rău că de acum înainte aceasta nu se mai poate şi că
trebue să vie celălalt, care se va naşte în alt veac.
îţi pare rău şi te ridici împotriva hotărârii nedrepte, stupide, – da,
stupide, – care uită în fundul temniţei pe ucigaş, pe bătrânul cerşitor
în colţul străzii şi aruncă în mormânt tocmai pe acesta. Dar milă de
dânsul nu-ţi e aşa de mult ca de alţii. Nu.
Între sfinţi a trăit, visându-i tot mai desăvârşiţi, mai curaţi, mai
blânzi şi găsind în acest vis mângâierea pentru dureroasa simţire a
operei care încă nu e ceea ce a dorit el să fie. Şi, pe încetul s-a tot
apropiat de dânşii, până ce între el şi acest pământ de humă legătura
s-a rupt şi cei sfinţi şi cei dumnezeieşti au răsărit înaintea lui aşa de
deplini, umplân-du-l de atâta bucurie, încât fără durere a lăsat ternei
degetele de lut care-l împiedecaseră până atunci de a crea desă-
vârşirea, din care şi dânsul astăzi face parte.
15 noiembrie 1912.

XXIII
PROFESORUL PETRU RÂŞCANU
Cu cât se desăvârşeşte învăţământul nostru, cu atâtea şcoli, cu
atâtea catedre, cu atâţia şcolari, din nenorocire scade numărul
profesorilor, pe cari-i înlocuiesc oamenii foarte cumsecade, foarte
învăţaţi uneori, având şi talent oratoric adesea, dar cari totuşi nu
sunt profesori.
Un profesor adevărat a fost, ni-a fost atâtora, venerabilul bătrân
care s-a stins la Piatra, Petru Răşcanu. Din şcolarul bârlădean în
epoca Unirii, care începea să cunoască vieaţa publică transcriind
înfrigurat manifestele partidului naţional, s-a făcut un institutor la

24
Iaşi. Distingându-se, a fost trimes la Paris, unde a urmat câtva timp
la Şcoala de înalte Studii, abia deschisă. Nu s-a întors cu vreo
diplomă străină, şi diploma din ţară a luat-o târziu de tot, silit
aproape, în ajunul numirii sale la Universitatea din Iaşi. N-a scris
mult mai mult decât frumoasa-i teză de licenţă. Câteva articole prin
reviste, manuale de şcoală. A tipărit şi unele discursuri.
Şi totuşi al lui era un loc în învăţământul superior, un loc
însemnat şi pe care nu i-l putea disputa nimeni. Profesor de istoria
greacă şi romană, el nu va fi înlocuit în felul special în care-şi
îndeplinea chemarea. Bătrân frumos şi senin, cu fraza armonioasă şi
deplină, cu tonul sigur şi liniştit, el era ca o ilustraţie personală a
materiei sale. Ascultându-l cum, fără o şovăire, fără o nesiguranţă,
fără o mişcare sau o intonaţie nervoasă, fără nimic din fatalităţile
omului modern cu sufletul agitat şi nemulţămit de sine, inegal şi
tulburat de continue lupte, ascultându-l cum deşira povestea sa cu o
demnitate35 care-l înălţa şi făcea pe toţi ascultătorii să se înalţe,
Înţelegeai bine că aşa trebuie să se vorbească de Elinii lui Pericle şi
de Romanii Republicei.
Ori de păstram ori de uitam ştiri despre lupte şi nume de eroi, un
lucru rămânea în suflete: că am gâcit, peste amănuntele primite, ce
spirit de măsură, de pace, de zâmbitoare mulţămire omenească era
în vremile acelea. Omul nu e totdeauna aşa cum apare în momentul
când îşi îndeplineşte chemarea, dar nici prea deosebit nu poate să
fie. Şi, dacă aşa a fost şi cu Petru Răşcanu, pe buzele lui trebuie să fi
încremenit, în momentul despărţirii de acest pământ, pe care de mult
nu mai calcă zeii, zâmbetul acelora ce pot vedea pentru întâiaşi dată
clar strălucirea Olimpului.
Va fi simţit că e bine venit acolo.
5 septembrie 1913.

XXIV
LOCOTENENTUL-COLONEL MANOLESCU-MLADIAN
— LA ÎNMORMÂNTAREA LUI —
Fraţi creştini,
Când firea ne chiamă înapoi la dânsa, ca să ne pierdem în măreţia
ei mai presus de înţelegerea noastră, un înlocuitor plin de nerăbdare
stă la căpătâiul celui care se stinge.
Se pot înlocui stăpânitorii de ţară, conducătorii de neamuri, marii
oameni politici, cugetătorii cari lasă gânduri ce 36 nu vor muri,
scriitorii în rândurile cărora s-a închegat pentru veşnicie o parte din
gândirea şi simţirea oamenilor. Toţi pot fi înlocuiţi prin alţii cari aduc
cu dânşii mai multă tinereţă, deci mai multă putere, mai multă
credinţă, mai multe speranţe. Acela care nu poate fi înlocuit în
iubirea tuturor celor cari l-au cunoscut, e omul cel bun.
Şi ai fost un om bun, bătrâne prieten. Ani de zile n-am auzit din
gura ta un cuvânt de mustrare împotriva cuiva, fie el cât de
împovărat de păcate, un cuvânt de mânie pentru răul ce ţi s-ar fi
făcut, un cuvânt de pâră, un cuvânt de intrigă, un cuvânt de
răzbunare.

35 În periodic cules cursiv.

36 În periodic care.

25
 Mi-ai vorbit – şi ni-ai vorbit – numai de Domnul cel mare lângă
tronul căruia te-ai învrednicit să stai de pază, ofiţer tânăr, plin de
setea lucrurilor mari; mi-ai vorbit de războiul din care te-ai întors cu
aur pe umeri şi pe piept, ca răsplată a vredniciei tale; mi-ai vorbit de
primejdia terii copleşită de străini şi de nevoia de a-i da toţi toate
puterile noastre pentru ca să fie cinstită, sigură şi glorioasă.
La orice chemare a noastră ai venit, punându-ţi bătrâneţele
dureroase pe drumuri lungi, ca să auzim, între glasurile tinere, care
uneori vor mai răsuna şi aiurea, glasul tău, pe care lungii ani de
oaste te-au învăţat să-l păstrezi numai pentru steagul tău. Aduceai
între naţionaliştii-democraţi, în cari ai îndrăznit să vezi partidul
viitorului, tradiţiile frumoase şi mari ale unei epoce care trebue
imitată astăzi, dacă nu voim ca tot ce s-a câştigat atunci să se piardă
supt ochii copiilor noştri. Şi tu ai voit să trăiască într-o Românie
liberă şi mare, de la un capăt al neamului laş altul, copiii şi nepoţii
tăi. Şi mulţi, cari se îndoiau poate de biruinţa pe care o simţim
apropiindu-se, căpătau încredere privind la faţa ta nobilă de bătrân
ostaş care ştie cum s-au dat luptele şi recunoaşte uşor unde e numai
o ceată mare care va fi învinsă şi unde e mica oştire care va birui.
Te duci acum cu o singură părere de rău: că lumea n-a fost mai
bună, căci ai fi fost mai puţin singur. Iar noi, cari rămânem, ne vom
sili să-ţi putem aduce la timpul nostru solia că a încetat singurătatea
celor cari lucrează cu adevărat pentru binele terii şi neamului şi că
steagul după care ai mers în primejdii a biruit. Până atunci, suflete
bun, odihneşte-te şi gândul tău ocrotitor sa fie alături de noi!
13 februarie 1913.

XXV
NERVA HODOŞ
Măcar Românii din Sibiiu, dela el de acasă, se vor fi înfiorat de o
adevărată durere când îl vor fi văzut pe deplin şi pe veşnicie liniştit,
după chinurile grozave ale minţii lui. La noi sunt alte griji, alte
preţuiri şi alte dureri... Soţia, fraţii l-au pus în pământ, în pământul
ardelean pătruns până în adânc de sudoarea şi sângele oamenilor
muncitori şi viteji, din cari, după tată şi mamă, după Iosif Hodoş cel
învăţat şi după viteazul «popa Balirat», se cobora. O să fie uşor acel
pământ supt care vor tresări şi rămăşiţile lui în ceasul când pentru
neamul întreg se va face, cu ajutorul lui Dumnezeu, dreptate.
La noi a venit, copilandru, între ceilalţi pribegi. Loc pentru
oameni de firea lui, mândri, hotărâţi, neînduplecaţi, cavaleri cu simţ
de nobleţă moştenită, de adevărată aristocraţie a rasei, nu e acolo,
pe pământul unde bogătaşii evrei iau locul baronilor ce se duc. A
venit la noi să înveţe şi să muncească, în margenile şi pentru folosul
culturii româneşti.
A servit-o cu desinteresare, cu o neglijare totală a intereselor lui,
cu o superbă indiferenţă pentru tot ce se chiamă titlu şi situaţie, care
poate servi de exemplu luminos oricui.
A cetit ce s-a simţit dator, a cercetat ce i-a fost drag în adevăr, a
scris la ceasurile lui, cu acea adâncă iubire pentru subiect din care
se fac operele mari şi temeinice. Şi, mulţămit cu atâta, n-a prezintat,

26
cu zgomot, unei societăţi străine de lucrurile spiritului, contul. L-am
văzut astfel ani de zile aplecat asupra frumoaselor tipărituri vechi,
dintre foile cărora se desfac amintiri care înfioară, farmecă şi
stăpânesc. Pentru el era o lume în care se cufunda: trăia pentru
aceşti popi tiparnici, pentru aceşti meşteri de frontispicii, pentru
aceşti evlavioşi săpători de sfinte chipuri. Tot mai mult era al lor, şi
între vremea aceea care-şi aşternea podoabele şi semnele de
scriptură pe paginile «Bibliografiei româneşti vechi» şi între vremea
noastră care urmăreşte, în asaltul ambiţiilor, în încâlceala intrigilor şi
furia lăcomiilor, alte scopuri, tot mai puţin era el în stare sa găsească
legătura.
Dar, de câte ori se simţea în acest aier greoi lovitura de aripi a
unui ideal, menit şi el, din nenorocire, să se lupte o bucată de vreme
cu văzduhul mort şi să cadă, ©1 saluta din toată inima încercarea.
Aceştia37 erau prietenii lui, cei ce se porniau la luptă cu inerţia, cu
nepăsarea, cu grosolănia intereselor. Pentru ei avea, în tristeţa vieţii
sale neisprăvite, un zâmbet de tovarăş de arme, o curagioasă vorbă
bună şi chiar, în sărăcia lui veşnic vânată de creditori, un ban de aur.
Şi să nu-l fi primit pentru cauza ta în suferinţă dacă voiai să-i faci
suprema ofensă de care sângera sufletul lui!j O ştiu şi eu aceasta.
în momentul când o vreme eroică părea că învie, Nerva Hodoş,
«ofiţer român», cum scrie pe ultima lui carte, simţi în sufletul lui de
aspră energie tăcută o atât de puternică zguduire, încât resorturile
obişnuite care ţin sănătatea cugetării noastre se rupseră. Se afundă
în vedeniile38 grozave, de unde nimeni nu l-a putut izbăvi decât
îngerul care ieri bătu la uşa chiliei din casa de nebuni dela Sibiiu.
Pace ţie, frate!
7 noiembrie 1913.

XXVI
AUREL VLAICU
Şoimul nostru ardelenesc a lunecat din slava cerului şi s-a
sfărâmat de acest pământ aspru, care-şi răzbuna astfel pe acela ce
tindea să se desfacă mai mult din robia lui cea grea. Vlaicu a murit.
Cu aripile ultimului său zbor i s-a frânt şi vieaţa; voinţa cea nebiruită
s-a pierdut.
Şi în adevăr nebiruită a fost această voinţă. Fecior de ţeran, fără
carte, fără avere, fără sprijin, dintr-un neam căruia guvernul său îi
vede numai păcatele, el s-a trezit într-o bună zi cu gândul că e
frumos să zboare cineva, că el poate zbura, că trebue să zboare, – şi
că pentru aceasta e făcut pe lume.
A trecut, ajutat de câţiva prieteni, toate piedecile neînţelegerii şi
neprieteniei şi, la capătul atâtor încercări zadarnice, atâtor silinţi
înfrânte, el s-a pomenit în sfârşit acolo sus în cer, zburând. De atunci
n-a mai voit alta; n-a căutat un rost în vieaţă, o funcţie, o ocupaţie,
un coperemânt, o vatră de familie, o iubire, nimic... Ii ajungea doar
că al lui era cerul, cerul întreg!

37 În periodic aceştia este cules cursiv.

38 Evidentă greşeală in ediţia 1935: vederile.

27
 Şi, când l-au văzut acolo, tăind undele văzduhului luminos,
frângând împotrivirile vântului, întrecând negurile, neamul lui
întreg, toţi acei iobagi de ieri, setoşi de libertate, de lumină, de
neatârnare, i s-au închinat, nu numai ca unui fiu iubit mai isteţ şi mai
viteaz decât ceilalţi, ci ca unui vestitor, ca unui simbol. Când în
vâjiitul lor nerăbdător porneau aripile, când pasărea de oţel se
cumpănea singură sus de-asupra pământului, când se frământa cu
puterile cereşti şi le răpunea planând liniştit vultureşte, li se părea
că zăresc în viitor o altă minune: urmaşii lor, seminţia lor
desfăcându-se de supt stăpânirea vechilor puteri, înfruntând
vrăjmăşiile din urmă, zburând tot mai sus peste dânsele şi
odihnindu-se în lumina apoteozei victorioase. Şi de aceea la nimeni
nu s-a uitat naţia cu ochi mai bucuroşi, scăldaţi în lacrimi şi totuşi
plini de raze, decât la dânsul.
Astfel tânărul care isprăveşte astăzi în mijlocul durerii tuturora a
fost un fericit, prin toată mărimea triumfului său, prin toată căldura
iubirii ce deştepta în juru-i.
Şi chiar acum, în clipa tragică, el a avut favoarea dumnezeiască
de a sfârşi în lumea de sus, pentru care trăise, care-l închisese cu
totul – şi care-l jertfi.
Se uită bărbaţi politici, se uită scriitori de renume. Pe el însă nu-l
vom uita. Oricând îndrăzneala omenească va smulge aiurea succese
strălucite naturii învinse, nu vom privi cu invidie pe acel învingător,
ci vom zice cu mândrie: Şi noi am avut pe Vlaicu!39

XXVII
MIHAIL LAZARESCU-OLTEANU
La noi, în prietenia noastră politică40, nu vin acei cari caută, într-o
carieră bănoasă, un drum sigur prin mijlocul greutăţilor vieţii spre
marile onoruri nemeritate.
Nici ambiţioşii nu vin în rândurile noastre rare, în oare e o aspră
disciplină a principiilor, care împiedică individualităţile de a se umfla
în trufia lor. La noi vin numai acele suflete de elită cari dau tot fără a
cere nimic în schimb, cu încredinţarea că astfel se serveşte neamul şi
ţara lor41. Sau, dacă vin şi alţii, nu rămân, nu pot să râmâie.
E atâta sărăcie, primejdie şi prigonire la noi!
Între acei cari au venit, cari au muncit şi n-au plecat aiurea, era şi
tânărul avocat, sublocotenentul de ieri, care s-a stins de boală a doua
zi după aducerea acasă de pe culmea dela Arabă – Conac, de unde
supt Vitoşa se gâcia Sofia, – Mihai Lăzărescu, care iscălia aici M.
Olteanu. Era încă în şcoală când a alergat cu toată inima la noi. Fără
vorbe mari, căci era un suflet serios, un spirit practic. Desfăcea
pretutindeni foaia credinţilor noastre, şi cu socoteala unui vechi ne-
gustor se răfuia cu administraţia. Apoi, când a fost liber, când s-a
simţit cineva, ni s-a oferit, fără condiţii, pentru orice lucru. A stat aşa
mult timp la foaia noastră. în curând s-au relevat marile lui însuşiri.
Cetirile întinse şi pline de un profit real, cugetarea sănătoasă, clara

39 În Neamul Românesc (an VII, nr. 84, 31 iulie 1912, p. 1329— 1339) N. Iorga a publicat articolul „Subscripţia
pentru aeroplanul Vlaicu“ în care pledează pentru a se acorda lui Aurel Vlaicu locul meritat şi recunoscut
internaţional în ierarhia organizatorică a aviaţiei noastre.
40 În periodic nu exista: în prietenia noastră politică.
41 În periodic lui.

28
logică, vioiciunea stilului.
Ajunsese a cunoaşte mai bine decât cei mai mulţi chestia rurală şi
articolul său din Calendarul de acum doi ani, articol care merită a fi
consultat, era de bun augur pentru marea lucrare ce pregătea.
De un timp, era frământat de acea nelinişte care agită pe cei cari
vreau să plece.
E ca un freamăt de aripi ce se vor desface pentru alte zboruri, în
care nimeni nu va mai putea întovărăşi cu privirile pe cel plecat. Voia
lucrări grele şi mari, şi-i era necaz, pe el şi pe noi, pe lume, pe
soartă, că nu le poate face singur şi că noi nu-l putem ajuta. A plecat
la Dunăre într-un avânt în care era desperare. Şi nu s-a mai întors.
Noi îi păstrăm duioasa amintire care revine numai acelora ce
trebuiau să moară în urma noastră, după ce ni vor fi dus mai departe
moştenirea. îl pomenim aici cu durerea adâncă pe care o dă
nimicirea înainte de vremea a celor ce trebuiau să fie după ce noi
vom fi murit.
Şi nu vom uita că el a fost printre cei dintâi şi printre cei mai
buni.
20 august 1913.

XXVIII
HORIA ROSETTI
Să fie urmaşul unui om mare, care a lucrat alături cu alţii, mai
energici şi mai practici, dar nu mai patrioţi şi mai nobili decât
dânsul, să fi primit şi prin mamă, – o admirabilă femeie, care a ştiut
să rămâie o Engleză idealistă în societatea boierească a Bucureştilor
dela 1840 —, moştenirea unor înalte calităţi de spirit şi de inimă, să
fi fost înzestrat de natură cu o înfăţişare de superb cavaler, cu darul
unei convorbiri plăcute şi fine, şi să fi murit ca director, ca intendent
al Camerei Deputaţilor, unde cel puţin trei sferturi îi erau peste
măsură de inferiori, aceasta a fost soarta lui Horia Rosetti, luat încă
tânăr de o grea boală. La deschiderea şedinţii, nu s-a pomenit
numele acestui om, care a fost şi el, de mai multe ori, «reprezintant
al naţiunii».
Foile şi-au adus aminte că răposatul era un bun cunoscător al
codului onoarei, şi tocmai de aceea nu recomanda oricând duelul. Şi
atât.
Corespondenţa aceluia care a fost fratele lui Mircea Rosetti, care,
netăgăduit, avea chemare de scriitor, ni-ar putea spune mai mult
despre motivele pentru care acest exemplar ales al neamului nostru
n-a ajuns să joace un rol, în ţara democratică unde moştenirea
funcţiilor, onorurilor42 şi reputaţiei e un lucru admis de toată lumea.
Fără s-o fi cetit, aş putea fixa43 două: visă torul care a?“fost tatăl
său nu şi-a îngăduit a pregăti pentru fiii săi alt viitor decât al
talentului şi muncii lor. Şi, al doilea, fiii lui C. A. Rosetti, ca nişte
neadaptabili cu mediul, au simţit moştenirea lor, nu ca un piedestal
de trufie, ci ca o mare şi jenantă onoare, care i-a copleşit.

42 În textul de bază evidentă eroare: onoraturilor. Am corectat după periodic.

43 În periodic: „fixa însă“.

29
 Atâta mai rău pentru dânsul ca şi pentru dânşii, Nu-i aşa?
16 mai 1913.

XXIX
GH. GR. CANTACUZINO
Dintre noi s-a dus, cu siguranţa şi cu bucuria că întâlneşte aiurea
pe ai lui cari au fost, un venerabil bătrân care va fi fost poate cel din
urmă reprezintant al boierului mare de odinioară, din rasa care a dat
terii, pe lângă multă frământare zadarnică, şi multă strălucire, multă
glorie.
Gheorghe Cantacuzino a făcut studii bune în Apus; el a tipărit, la
întoarcere, câte un articol interesant; a jucat în vieaţa României
moderne, de la începutul Domniei lui Carol I, un mare rol: preşedinte
al Camerei, al Senatului, şef de partid, şef de guvern, şi până la
sfârşit amestecul lui în afacerile publice şi o influenţă care întrecea,
de sigur, şi înălţimea situaţiilor avute de dânsul, s-a menţinut, ba
adesea, ca în chestia convenţiei cu petrolul, ori a războiului cu
Bulgaria, ca un factor esenţial. A fost cel mai bogat om din România
şi rămăşiţele lui au fost aşezate într-un mausoleu fără păreche.
Dar nu prin aceasta şi-a căpătat consideraţia publică de care în
grad deosebit s-a bucurat până la sfârşit. Nu, ci, în această ţară, care
totuşi nu e aşa de «democratică», încât să uite cu totul dezvoltarea
istorică din care vine, prin acel caracter de mare boier de care
vorbiam la început.
Nu un «mare boier» de azi, prin bani şi situaţii, ci marele boier
peste situaţii şi peste bani, omul având însuşiri mari.
Una, o concepţie mai largă a vieţii. A restabili domeniile familiei,
a reface averea teritorială a lui Constantin Postelnicul Cantacuzino, a
lui Radu-Vodă Şerban, din care, prin femei, se cobora. A ridica un
palat incomparabil ca proporţii şi bogăţie. Şi nu din trufia
parvenitului, ci dintr-un sentiment de datorie respectuoasă faţă de
numele său, de ascendenţa sa, faţă de paginile din istoria terii pe
care le înseamnă numele neamului său. Om foarte socotit şi strâns în
vieaţa sa, el biruia orice împotriviri de temperament pentru a împlini
darnic această datorie, de a ţinea sus numele împărătesc al
Cantacuzinilor.
Şi, când cineva e măreţ pentru acest motiv, el n-are nevoie să fie
trufaş. Castelanul dela Zamora, proprietarul celor douăzeci de moşii,
cel mai bogat om din România, fostul preşedinte de consiliu şi şef al
conservatorilor avea în legăturile sociale o afabilitate cu totul
neobişnuită şi la cei modeşti dintre noi, şi ochii albaştri, rămaşi
tineri, găsiau căutături părinteşti, nu numai pentru rude şi intimi,
dar şi pentru oricine aducea în faţa lui un merit real.
Era un preţuitor luminat al trecutului nostru, precum era un
călduros iubitor al terii sale. În aceasta stă pentru o ţară
însemnătatea familiilor mari autentice: că vieaţa acestora e aşa de
mult legată de onoarea ei, e aşa de sigur îndreptată spre viitorul ei,
încât a se sustrage dela datoriile către patrie şi naţiune ar fi o
monstruozitate sau o supremă şi definitivă decădere.
închei cu o propunere către aceia cari vor avea de acum înainte

30
stăpânirea celor lăsate de acest om de bine. Casa veche, istorică, în
care el a locuit modest până dăunăzi, când a trecut în luxosul palat
nou, stă pustie sau pe mâna slugilor. Şi totuşi ceasuri mari şi ceasuri
grele a avut familia acolo... Nu li se pare fraţilor Cantacuzino că nici
un loc n-ar fi mai potrivit pentru un muzeu al neamului lor decât
acela şi că a face din acea clădire gospodărească «Muzeul Gh. Gr.
Cantacuzino» ar fi un nobil act de pietate44?
14. aprilie 1913.

XXX
RADU PORUMBARU
Un om harnic a murit şi care a crezut în naţia lui. Directorul
fabricii de hârtie dela Letea, senatorul liberal de Bacău a fost, într-o
vreme de lipsă a curajului pentru întreprinderi româneşti, prin
Români şi pentru Români, un om şi jumătate, muncitor ca un Bulgar,
tăcut ca un Englez şi întreprinzător ca un fiu autentic al Americei.
Rare ori am văzut pe cineva mai bucuros de a crea, de a organiza
şi de a cârmui.
Şi acest industriaş răbdător şi metodic, acest om de afaceri
calculator şi rece era în acelaş timp unul din puţinii înţelegători ai
lucrurilor mari din trecutul nostru.
L-am văzut în 1905, ca îmbătat de bucurie că se amintesc patru
sute de ani dela trecerea dintre cei vii a lui Ştefan cel Mare. A bătut
o frumoasă medalie, a organizat serbări la Borzeşti, presupusul
leagăn băcăuan al eroului, şi a dat o privelişte minunată a cortegiului
istoric, de care părea45 tot aşa de mândru ca de uriaşa fabrică de pe
malurile Bistriţei. Străinii nu i-au fost dragi.
Mai sunt şi alţii cari simt aşa. Dar Radu Porumbaru a făcut mai
mult, căci a dovedit că am fi în măsură să-i înlocuim!
20 martie 1913.

XXXI
REGELE GHEORGHE AL GRECIEI
Un «dement» a omorât la Salonic, unde regele se instalase ca să
afirme că, dacă steagul elen46 se poate da jos, e mai greu a izgoni un
rege din cucerirea sa, cât de ieftenă sau cât de scumpă, pe 47
Gheorghe al Greciei, după o jumătate de veac de Domnie. Un tragic
sfârşit în ceasul biruinţii depline, a doua zi după intrarea ostaşilor
săi, cari fuseseră cândva fugarii despreţuiţi dela Domokos, în Ianina,
după triumful fiului său iubit căruia speranţele neamului său îi
dăduseră numele de Constantin, al celui din urmă Paleolog, căzut de
sabia turcească a cuceritorilor. Dar şi un strălucit, să zicem chiar un
fericit capăt al traiului: în raza de soare pe care o vieaţă întreagă o
44 Casa s-a distrus şi pe locul ei s-a ridicat o clădire de speculă. (nota autorului la republicarea în volum).
45 În periodic evidentă greşeală: pare.
46 În periodic: elin.
47 Idem: pe regele.

31
aşteptase, resemnat dela o vreme cu vânturile aspre, cu mocneala
cerurilor blăstămate, cu ploi grele şi vifore, şi care se joacă astăzi pe
fruntea celui ce a căzut şi el pe câmp de luptă pentru patrie, de şi
glontele ucigător l-a trimes numai nebunia.
Asupra acestui ultim noroc, asupra acestei splendide fericiri
târzii, să ne oprim o clipă.
După un preşedinte de Republică asasinat de -«adversari de idei»,
după bunul Bavarez romantic Otto, Othon, izgonit în al treizecelea an
de Domnie pentrucă Grecilor li se părea că în atâta anarhie nu e încă
destulă «libertate», un tânăr prinţ danez a primit, poate din
curiozitate, din48 exotism, din pasiune tinerească pentru aventură,
«tronul Greciei», un biet scaun aurit pe care orice politician de
opoziţie are dreptul să-l scuture în aplauzele «naţiunii», pentru a
vedea ce figură face «străinul» aşezat pe dânsul. An de an, până s-au
împlinit cincizeci, Wilhelm de Danemarca ajuns «basileus-ul»
Georgios a fost somat să realizeze înainte de 1 Ianuarie unitatea na-
ţională elină cu Capitala în Constantinopol, şi, an de an, cedând cu
dibăcie unei pretenţii sau alteia, el a ştiut să amâne poliţa. Ce-ar mai
fi râs el însuşi, cel batjocurit şi ameninţat, ce-ar mai fi râs după
Domokos şi fuga spre Atena, după izgonirea fiilor săi din armată,
dacă i s-ar fi spus că totuşi el va face aceste lucruri, chiar dacă
Bizanţul s-ar mai lăsa unui Sultan!
Şi s-a făcut. Şi anume pentru un singur motiv. Un rege
constituţional nu poate interveni cu persoana sa într-o ţară cu
moravuri politice stricate. Un străin şovăieşte să ia hotărâri care
provoacă jigniri grele. Unui întemeietor de dinastie nu-i e iertat a
risca totul pentru a impune morala publică. Dar un lucru poate, de
sigur: să recunoască omul, care, ne-fiind străin şi, din fericire, nici
rege constituţional şi mai ales întemeietor de dinastie, poate să
aducă jertfa popularităţii sale şi a vieţii sale înseşi pentru a salva
onoarea şi a pregăti viitorul terii.
La Atena omul a venit, şi, cu toate că Venizelos nu era decât vin
biet Cretan pribeag, un învins al luptei pentru libertate, regele
Gheorghe l-a recunoscut, cu simţ politic, dela întâia vedere. Şi azi
Elada biruitoare reabilitată, întregită, în-genunche înaintea sicriului
lui Gheorghe l-iu, pentru această clipă de curaj, care va încunjura
de-a pururi cu glorie mormântul lui49.
13 martie 1913.

XXXII
LXX:OTENENTUL-COLONEL I. MANOLESCU MLADIAN
Bătrânul prieten din ceasul întâi, care până la cea din urmă zi a
vieţii lui a rămas pentru noi acelaş, a trecut la cele veşnice. Vechiul
ofiţer de ordonanţă al lui Vodă-Cuza a închis ochii câteva luni după
ce văzuse pe marele său Domn glorificat în bronz, şi, când ziua de 24
ianuare, a cincizeci şi patra aniversare a creării Patriei, se apropia de
sfârşit, legăturile lui cu lumea se desfăceau. între coroanele împodo-

48 În periodic: pentru.
49 În periodic: său.

32
bite cu tricolorul stătea întins trupul, scăzut aşa de tare în uniforma
lui cu trese largi de aur. Vorbiau bătrâni din vremea lui, vorbiau, cu
glas vibrant, în cuvinte aşa de frumoase şi de mişcătoare ca ale
colonelului Berindei, ofiţeri din oastea cea nouă, vorbiau prieteni. De
sigur că era tristă, şi altfel decât prin lacrimile familiei, urâta
biserică de cimitir, goală, cu păreţii mâzgăliţi de zugrăveli proaste. Şi
nouă, cari am purtat lupte grele supt ochii lui de bucurie
încrezătoare, ne părea rău, foarte rău că la masa de preşedinte nu se
va vedea, în adunările noastre viitoare, faţa lui de ostaş, cu părul
tăiat scurt, cu mustăţile şi barbişonul războinice, cu bunii ochelari
patriarhali daţi peste urechi şi că nu vom mai auzi frazele lui ,cam
trecute de sigur, dar spuse cu atâta tinereţă energică într-un glas
care nu îmbătrânise. Ne părea rău că sicriaşul sărac pe care şi l-a
dorit se va cufunda în adâncul gropii deschise ascunzând pe acela
care dormea acum întru Domnul.
Şi totuşi aveam toţi, mai presus de durerea noastră, un sentiment
de pace50. El se desfăcea din acea faţă aşa de liniştită, din acele
relicvii de război care se odihneau lângă dânsul, din acea veche sabie
strâmbă, din acel chipiu de altă tăietură, care-şi pierduse lustrul în
fumul detunăturilor ucigaşe. Din toate acestea care spuneau că
înaintea noastră stătea o vieaţă care s-a îndeplinit51. Căci aşa a fost
vieaţa lui.
Nu mai mare decât vieaţa altora, dar întreagă, deplină, împăcată1
cu sine. Ca ofiţer a fost credincios Domnului său şi steagului, a fost
bun pentru ostaşii săi, a fost viteaz şi loial faţă de duşmani. Ca om în
lume, n-a lăsat duşmănie la nimeni şi pe nimeni nu l-a urât. Ca
părinte, a dat ţării copii morali şi harnici. Ca părtaş la luptele
politice, a urmărit idealul oriunde l-a văzut şi nimic nu l-a putut
depărta de dânsul. Şi, când, în apropierea celor optzeci de ani,
îngerul morţii a venit, el n-avea nicio cruzime în faţă, cum n-avea
nicio pripă în zbor: el sprijini pasul bătrânului care-l aştepta de mult
şi care-i era, acum, recunoscător pentru îndemnul tăcut spre odihnă.
Şi paşnică va rămânea icoana lui în sufletele noastre, fără
chemările dureroase ale celor cari mai aveau ceva de spus, de făcut,
de iubit.
4 februarie 1913.

XXXIII
IOAN MAIORESCU
S-a ridicat un bust la Craiova, de profesori, unui profesor, care a
fost atâta lucru în toată vieaţa lui, – plină de multe greutăţi şi fără
niciuna din puţinele răsplătiri pe care vieaţa poate să le aibă pentru
această breaslă: profesor. Dar profesor şi dincolo de cancelaria şi de
clasa, de cataloagele şi examenele, de elevii şi de «părinţii» lui 52, un
profesor care a înţeles că vieaţa întreagă e o largă şcoală şi că
oricine, să vrea sau să nu vrea, prin faptele sale publice ca şi prin ce-
lelalte, e profesor şi elev în acelaşi timp.
50 În periodic: sentiment de pace era cules cursiv.
51 În periodic: dela Înaintea până la îndeplinit este cules cursiv.
52 În periodic nu apare virgulă, ci două puncte.

33
 Şi a înţeles încă un lucru acela a cărui amintire se serba dăunăzi
în lipsa unui fiu care, la Bucureşti, are alte lucruri de făcut, lucruri
mari, dar nu lucruri de profesor: că este o vreme când un popor
întreg are nevoie de profesori şi anume de aceia pe cari nicio
necuviinţă din partea unui şcolar leneş, necrescut sau rău crescut să
nu-i desguste.
Şi a stat aşa o vieaţa întreagă, profesând 53, de pe vechea catedră
roasă a şcolii de jos, de pe catedra mai mândră a şcolilor înalte şi
dela scaunul său de lucru, fără niciun fel de mândrie alta decât aceea
că tot ce a putut face e vrednic dea fi urmat şi de alţii54.
Mai sunt azi din speţa aceasta?
Poate! Dar şcolarii cari-şi au diplomele în buzunar cred că nu mai
au de ce să întrebe pe nimeni.
ianuarie 1913.:

XXXIV
P. CERNA

Când a murit aşa de tânăr şi în pragul răsplătirii grelelor lui

osteneli de orfan şi de bolnav, P. Cerna era un doctor în filosofie, a
cărui lucrare fusese primită cu o consideraţie deosebită de profesorii
săi germani, era un candidat la o catedră de Universitate şi era, mai
ales un nume cunoscut în literatura nouă, un talent consacrat, de
care se legau mari speranţe şi al cărui volum de început, primit bine
de toată lumea, – orice rezerve s-ar fi făcut asupra genului însuşi,
poate cam artificial în «intelectualitatea» lui înaltă, uniformă —,
fusese aşezat în rândurile cărţilor spre care se întoarce o
recunoscătoare aducere aminte. Păcat de dânsul, au zis toţi, afară
doar de acea invidie satisfăcută care se ascunde spre a se bucura pe
urma morţilor, păcat de omul învăţat, păcat de mintea adânc
cugetătoare, păcat de viitorul profesor al înălţatului învăţământ
românesc! Şi se pregăteşte aducerea solemnă a sicriului, ridicarea
monumentului care să arate ce gânduri au străbătut odată această
ţărână plânsă numai de străini.
Mie însă daţi-mi voie să-mi pară foarte rău de un tânăr sărac,
modest şi obscur pe care întâmplarea – căci el nu era din talentele
care se îmbulzesc, care-şi rup o cale şi prin zidul celei mai animalice
indiferenţe pentru lucrurile spiritului! – pe care, zic, întâmplarea mi-l
scotea înainte acum vreo zece ani, când nici eu nu eram alta decât
un tânăr care începusem doar ceva mai devreme. Poate fiindcă venea
dintr-un sat, din mijlocul unor oameni sărmani, poate fiindcă se
simţea încă străin între aceia la cari trecuse încă de copil, poate
fiindcă între cei bucuroşi şi mândri de tinereţa lor se vedea bolnav,
mărunt, şters, – poate de aceea era aşa cum nu-l pot uita că a fost. În
lumea noastră, unde băiatul de cincisprezece ani are grijă de carieră
şi mijloace pentru a o face, acest tânăr student era încă de o

53 În periodic cuvântul este cules cursiv.

54 În periodic dela tot până la punctul era cules cursiv.

34
superioară şi emoţionantă nevinovăţie, castitate a sufletului. Privea
cu ochii lui de viorea, umezi ca de rouă, prin cari trecea un aur ca al
razelor, privea uimit la zbuciumul oamenilor, şi în pardesiul subţire
care-i acoperea pieptul atins se primbla ca într-o nebiruită zale de
arhanghel. Era aşa de nou în vieaţă, adecă în durere, încât, cum nu
credea în răutate, în minciună, nu putea să creadă în boală, 55 pe care
specialistul găsise că e lucru omenesc şi folositor să i-o schiţeze.
Profesor la o şcoală de fete, era de sigur între toate domnişoara cea
mai naivă, şi, când i s-a părut că iubeşte în adevăr şi adânc pe una
din colegele sale de învăţământ, a uitat că şi bărbaţii au nevoie de o
altă zestre decât a inteligenţei şi a talentului, şi, neavând măcar, pe
lângă dânsa, vigoare şi frumuseţe, a vorbit limpede ca un om sigur
că va culege floarea spre care a întins mâna. Răspins, a simţit
întâiaşi dată poate, că sunt răni mai adânci decât acelea din care
pornesc junghiurile cărnii.
Din asemenea momente, unii se fac oameni, hotărâţi, strânşi în
curele, cuprinşi în zale, ţiind armă împotriva armei. El nu era dintre
aceştia. Şi mai departe, înghiţindu-şi lacrimile, s-a dus pe drumul
vieţii, aspru şi pătat de sânge, ca pe cărările de argint ale lunii 56. A
făcut ce i s-a cerut, a primit ce i s-a dat; ba chiar s-a mlădiat cum i
s-a impus de mâni binefăcătoare, care ştiu să si stăpânească. Dacă
lumea-l vrea filosof, va fi; va fi învăţat, dacă aceasta e dorinţa
stăpânilor soartei sale... Şi, după ce a fost aşa de cuminte, cu ce
mirare dureroasă va fi văzut prăpastia care i se deschidea înainte şi
în care, cu oarecare tristeţă de mustrare în zâmbetul tinereţei sale
fără vinovăţie, a lunecat!
Păcat de dânsul, pentru toate celelalte, dar înainte de toate
pentru aceasta: pentru că aducea între oameni ceva care se ţine de o
lume înaltă şi mai curată decât a noastră, unde minţi senine şi reci
zâmbesc de o cerească bucurie fără sfârşit!
martie 1913.

XXXV
CONSTANTIN ERBICEANU – DISCURS LA ÎNMORMÂNTARE —
în lacrimi se desparte o familie de soţul cel bun, de părintele
duios, de ruda binevoitoare care nu uită pe ai săi; cu ochi plini de
durere privesc prietenii la acela care nu se va mai înfăţişa decât în
nelămurirea, tot mai ştearsă, a amintirilor, când învie trecător
ceasurile bune şi ceasurile rele din vieaţa fiecăruia. Din ceasul
despărţirii de pământ a celui care nu va mai vorbi nimănuia şi nu-i va
mai fi nimănui tovarăş de cale pe drumurile lungi şi grele ale muncii,
pe asprul drum necontenit al datoriei, pe scurtele cărări de flori ale
mulţămirii, vieaţa uriaşă, fără de margeni şi fără de sfârşit, a
omenirii şi a naturii care o trezeşte, o încunjură şi o contopeşte iarăşi
cu sine, urmează şi mai departe, ca şi cum o parte din conştiinţa, din

55 În periodic după cuvântul boală urma următorul text: „în moarte. Venea râzând dela medicul la care-l îndreptasem
şi zugrăvea cu bucuria elevului care şi-a învăţat lecţia la geografie, trista hartă a plămânilor săi rupţi de boală.
56 În periodic şi în ediţia 1935: „pe cărările de argint al lumii“, evidentă greşeală. A fost îndreptată pentru întâia oară
de Ion Roman în ediţia „Oameni cari au fost“, „Biblioteca pentru toţi“ 1967, vol. I, p. 338. Am preluat această
lecţiune fiind unica posibilă.

35
puterea, din înaintarea şi din biruinţa ei nu s-ar fi întrupat, gândind,
simţind, luptând, în acela căruia i s-a luat sarcina de pe umeri.
Şi e în această jertfire a noastră, unul după altul, ca şi cum n-am
fi fost, o înaltă învăţătură. Căci cu adevărat noi nici nu am fost. Ci
numai faptele noastre au fost, şi ele, rămân de acum înainte
necontenit amestecate, mai slab,57 tot mai slab, dar pentru vecie, în
vieaţa celor ce vin după noi.
O faptă pentru oameni poate săvârşi oricine a ştiut, a îndrăznit să
iasă din temniţa ruşinoasă a egoismului său. Dar printre
îndeplinitorii de fapte cei mai fericiţi sunt aceia cari cresc prin
gândul lor prins în scrisoarea fără de moarte conştiinţa despre sine a
poporului lor şi prin urmare a omenirii
care în afară de popoare nu poate să existe; aceia cari prin truda
lor l-au făcut să se simtă mai mult în rândul seminţiilor omeneşti
luptătoare pentru lumină şi fericire.
Printre aceia a fost învăţatul pe care prin mine îl laudă astăzi, la
ceasul când morţii, înainte de a se da pământului, se încunjură de
cele mai bune gânduri ale prieteniei şi recunoştinţii, Academia
Română, care timp de patrusprezece ani l-a avut în mijlociii ei şi care
cu greu îl va putea înlocui prin cineva mai modest, mai îndatoritor,
mai îngăduitor pentru părerile altora, chiar atunci când el păstra cu
mai multă energie credinţe care au fost, în domeniul religiei creştine
şi al Bisericii naţionale româneşti, temelia nezguduită a vieţii sale
harnice.
Fiu de preot, din rândurile acelor răzeşi în cari doarme ceva din
socotita vitejie, din smerita demnitate, din superioara cuviinţă a
străbunilor, ostaşi din vremuri eroice, Constantin Erbiceanu, crescut
la Socola, ctitoria Domniţei Sultana a Lăpuşnenilor, şcoala de
învăţătură bisericească a fericitului părinte Veniamin, Mitropolitul
învierii noastre culturale, a primit din cei dintâi ani ca îndreptare
pentru însuşirile moştenite de la cinstiţi, răbdători şi neobosiţi
înaintaşi înrâurirea hotărâtoare care se desfăcea din acele ziduri
vechi de trei sute de ani, din acele rămăşiţe ale unui lăcaş de învă-
ţătură românească pentru Hristos Mântuitorul şi pentru acei cari
cred în clădirea bunătăţii şi frăţiei întemeiate de Dânsul, în anii lui
de şcoală la Iaşi, în acei ani în cari Scaunul Domnilor Moldovei se
odihnea mişcat, cu gândurile în urmă, după jertfa definitivă,
ireparabilă a Unirii, în timpul cât a căutat în Atena teologică, pe care
o cercetau clericii noştrii tineri fără a-i închina nimic din iubirea
pentru ţară şi pentru neam, el li-a urmat porunca pe oare o primise
dela chiar locurile lui de naştere.
Întors în ţară acum o jumătate de veac, el n-a despărţit niciodată
în vieaţă sa simplă, zidită pe muncă şi tot prin. muncă mângâiată,
aceste două lucruri din care şi-a făcut o singură şi îndestulătoare
ţintă: iubirea devotată, intolerantă ca orice credinţă exclusivă, care
nu poate zbura până acolo ce unde pământul întreg, cu toate ale lui,
se vede încunjurat de acelaşi zâmbet al păcii, pentru Biserică, în
serviciul căreia a purtat, cu toată blândeţa firii sale, şi arma polemis-
tului, şi nesfârşita curiozitate iubitoare pentru orice urmă a
trecutului naţional.

57 Evidentă eroare în textul de bază – „mai ales“. Am corectat conform periodicului.

36
 N-a fost, dacă vreau specialiştii, un elenist acest începător, mult
timp privit cu indiferenţă, dacă nu chiar şi cu oarecare bănuială, al
cercetării izvoarelor greceşti privitoare la o vreme când, de voie ori
de silă, au trăit laolaltă cele două naţii care pot invoca în Orientul
european străbuni înaintea cărora se închină şi se va închina lumea.
Erudiţia metodică, bogată în rezultate sigure, precise, n-a fost
îndeletnicirea şi nici chemarea lui. A trebuit să-şi găsească singur un
drum, şi el a fost, natural, mai îngust decât al celor cari merg pe
drumul mare cu credinţa că ei l-au făcut pentru că supt paşii lor s-au
mişcat câteva pietre ceva mai departe.
Dar, în schimb, el n-a fost expus să se admire pe el însuşi,
procedările sale fără greş, în rezultatele la care, nu fără multă
osteneală, ajunsese. A gâcit greutăţile prea mult ca să fie un diletant
pretenţios şi nu le-a biruit îndestul ca să ajungă un erudit arogant. A
rămas scotocitorul pasionat, care-şi ţinea până la aceste adânci
bătrâneţe sufletul viu prin hrana zilnică a unor succese ştiinţifice
modeste, dar reale.
Am stat însumi lângă prietenul respectat toată tinereţa mea, de la
venirea în Bucureşti, din aceleaşi părţi ale dragii noastre Moldove,
pribegi amândoi într-un mare oraş pe care nu-l înţelegem totdeauna
şi căruia nu-i putem cere să ne înţeleagă cu totul, aşa cum suntem
noi casnici, gospodari în casa şi în ştiinţa noastră, fricoşi de zgomot
mare şi de gesturi largi, stângaci şi sfioşi până la capăt. De aceea şi
stăm noi, Moldovenii, mai aproape unul de altul, şi cu atât mai mult
când vieaţa ne strânge prin alte legături, ale tovărăşiei ştiinţifice, ale
comunităţii de ocupaţie, ale Bisericii. Şi te-am văzut astfel, cocoane
Costachi, între ai tăi şi între ai miei, mi-ai ţinut în braţe copila la
sfântul botez58, ţi-am fost vecin de casă, tovarăş de bibliotecă, şi, la
durerile mele cele mai mari, am văzut, recunoscător, lacrimi în ochii
tăi bătrâni.
Şi de aceea la ultima salutare colegială a instituţiei noastre să-mi
fie îngăduit a-ţi spune cât de mult rău îmi face această despărţire,
care lipseşte ştiinţa românească de unul din bătrânii ei deschizători
de cale.
februarie 1913.

XXXVI
PAUL DÉROULÈDE59

După povestirea mişcătoare a împrejurărilor în care şi-a ţinut cel

din urmă discurs, răzimându-se pe cârjă, cu medicul lângă dânsul,
Paul Deroulede, ni se anunţă moartea lui.
Franţa pierde pe un om de bine, cu foarte frumoase sentimente
idealiste, pe un scriitor de merit – deşi nu un poet mare —, pe
apostolul «revanşei». Cine nu ne cunoaşte pe noi, naţionaliştii,
cine-şi închipuie că suntem un fel de «Armată a salvării» naţionale,
practicând sportul alaiurilor pe stradă în sunet de goarne, cu

58 În ediţia 1911: Sfântul Botez.

59 În periodic titlul era: Moartea lui Paul Deroulede.

37
tricolorul de-asupra capetelor noastre, gata de un discurs la fiecare
răspântie, aşa cum ne zugrăveşte, de altmintrelea, onestitatea
gazetelor de lupanar, s-ar mira de tonul în care vorbim despre
dispariţia acestui mare «naţionalist»- ai Franciei. Doar ar trebui să
ne recunoaştem în el!
Şi nu, noi credem că nobilul, curatul Deroulede a făcut prin
procesiunile sale la statuia cetăţii Strasbourg, prin sprijinirea
aventurii frumosului general Boulanger, prin atitudinea sa de exilat
în Spania, mai mult rău decât bine ideii naţionale franceze. Un popor
se înalţă prin munca din fiecare moment, prin solidaritatea în
silinţele sale, prin răbdătoarea pregătire60 economică şi culturală.
Dacă vrei să găseşti pe adevăraţii autori ai măririi sale, caută, te rog,
prin prăfoasele odăi ale sălilor de şcoală primară, prin redacţiile
întunecoase ale gazetelor cu datorii, prin odăiţile de lucru ale
învăţaţilor recunoscuţi.
De fapt ei au regenerat Franţa. Dar regenerarea s-ar fi făcut mai
răpede, cu forţe mai multe, dacă atâţia «naţionalişti» n-ar fi alergat
din vreme în vreme la conferinţile lui Deroulede pentru a-l aplauda
frenetic şi a se întoarce acasă cu încredinţarea că prin aceasta şi-au
plătit datoria faţă de naţie. Se poate să i se întâmple cuiva aceasta
fără ca el să fie vinovat. Dar nu era cazul lui Deroulede.
Artist, el s-a găsit bine în poza pe care o luase. A îndreptat
puterile sale sufleteşti pentru a o susţinea, a dus până la eroism poza
sinceră, a murit a doua zi după cel mai mare gest61 al lui. Şi de aceea
nu ne recunoaştem în el, noi, naţionaliştii fără gesturi şi fără poză, ci
figura lui ne chiamă în minte pe aceia de aici cari prin gestul şi poza
naţionalistă au făcut mai mult rău acţiunii noastre reale decât toţi
politicianii şi Evreii laolaltă.
26 ianuarie 1914.

XXXVII
N. ONCU
într-un sanatoriu de lângă Graz a murit, după o lungă pribegie 62
de om bătrân, bolnav şi năcăjit, prin străinătate, N. Oncu, directorul
băncii «Victoria», unul din fruntaşii Românilor din Arad şi unul din
membrii Comitetului Naţional.
A murit fără să fi luat parte, într-o formă oarecare, la noile şi
impozantele operaţii diplomatice ale conducătorilor Românilor din
Ungaria, fără să fi avut înaintea ochilor, în zilele din urmă, visul
paradisiac al fericirii româneşti prin frăţia ungurească, lucru mai
neobişnuit poate pentru dânsul decât pentru alţii, fiindcă era un
moşneag. A murit câţiva ani după ce «Tribuna», pentru care jertfise
atâta, îşi dăduse sufletul în braţele amicale care fuseseră comandate
din România63, după ce această frăţie dintâi a oamenilor pe ruina

60 Text lacunar şi eronat în ediţia 1935: „solidaritatea pregătitoare economică şi culturală“. Am îndreptat conform
periodicului.
61 Prin aceasta, poza sinceră, cel mai mare gest erau culese cu litere cursive în periodic.
62 În periodic pribegire.
63 În periodic „România, după ce glasul de opoziţie amuţise pentru totdeauna, după ce această“.

38
ideilor învăţase pe Românii de dincolo în ce chip, tot ca la noi în
România, ideile se părăsesc pentru ca oamenilor să li fie bine.
Oncu n-a fost nici orator, nici scriitor. Nu era o personalitate. N-a
creat o direcţie. Dar însemnătatea lui stă în altă manifestare a
vitalităţii noastre peste Carpaţi, în aceea a organizării naţionale
adânci şi temeinice prin mijloacele materiale indispensabile şi a
întrebuinţării acestor mijloace pentru scopurile politicei româneşti.
Cu multele lor scăderi şi neajunsuri, băncile româneşti de acolo sunt
totuşi o putere şi o mândrie a Românilor de pretutindeni. La
expoziţia din Sibiu, vizitatorii se opreau îndelung, meditativi,
înaintea expresivei scheme grafice care înfăţişa întinderea şi
întărirea lor.
În timpurile noastre de luptă pentru bogăţie, un popor se
menţine, pe lângă cultura proprie străbătută în mase, în rândul al
doilea prin strângerea laolaltă şi punerea în circulaţie, asigurătoare
şi cuceritoare, a economiilor fiecăruia. E un factor democratic,
pentru că strânge puterile mici ale celor mulţi, e un factor liberator,
pentru că supusul scapă de tirania stăpânitorului, un factor educator
pentru că deprinde pe om a se ajuta singur pe sine, şi nu mai puţin
un factor sufletesc, pentru că pleacă dela o faptă a sufletului: puterea
de a smulge de la plăceri spre a ajunge la altă faptă a sufletului, care
e64 îndemnul de a ajuta la îndeplinirea unui ideal.
Aşa a înţeles bogatul Oncu menirea băncii sale. Prin ea a trăit
«Tribuna», şi nu putem spune în deajuns cât a folosit ea, într-o
anume fază, pentru cugetarea politică independentă a Românilor de
dincolo. «Victoria»-, aşezământul bănesc, a pierdut continuu pentru
ziar, instrumentul de luptă. Şi omul acela, tăcut, absorbit, închis în
biroul său, a stăruit cu învierşunare în sprijinirea operei politice care
i se părea bună. Disciplinat, ca orice om practic, real, el a părăsit-o
când i s-a impus.
Ce fenomene sufleteşti s-au petrecut într-însul, noi nu le ştim. El
nu vorbea. De oameni ca dânsul, de oameni cum a fost la noi – de şi,
din nenorocire, în margeni de partid —, Eugeniu Carada, de aceştia
avem nevoie. Ei nu sunt treascuri – cum se zice acolo – pentru a face
zgomot dintr-o mână de praf la hramuri de biserică, treascuri care
sună des fiindcă şi costă puţin.
La asediul Adrianopolei s-a lucrat timp de două luni de zile la
pregătirea metodică, neobservată, a efectului unor tunuri mari,
calculându-se exact unde vor bate şi ce vor distruge, înlăturându-se
toate şansele de neizbândă. La ziua stabilită, tunurile au bătut, şi de
aceea a căzut cetatea. Aşa e şi cu puternicile rezerve de energie,
morală sau materială, ale unui popor. Un rece inginer calculator stă
lângă dânsele şi scrie pe hârtie, nu proclamaţii, ci formule precise de
matematică. Se va vedea cândva la ce pot servi, şi se va uimi lumea,
uitând de sigur carnetul miraculos al inginerului.
Să fie ca exemplu pentru alţii vieaţa modestă şi muncitoare a lui
Oncu! Tinerii să-şi mai taie pletele, să-şi mai uite condeiele, să-şi mai
odihnească glasurile! Din speţa a-ceasta avem prea mulţi, şi dincolo
şi dincoace. Avem nevoie de bunul burghez român, care strânge ban
cu ban pe sama chefurilor părăsite şi a renunţării la vieaţă de «boier

64 În periodic lipseşte: care e, legătura se face prin două puncte.

39
valah» aici, de lord maghiaro-englez dincolo, care cântăreşte sumele
strânse şi, într-o bună dimineaţă, deschide mâna-i de zgârcit pentru
a revărsa banul fără care, vai, operele spiritului nu se pot îndeplini.
Uite, era odată, nu de mult, un cinstit porcar într-un orăşel de pe
Pustă. La Pesta, unde bate vânt de modernizare şi, omeneşte, ca şi
aiurea, deşănţarea -«intelectuală»-, o veche foaie de ideal stătea să
moară. «Egyetertes». Se pregătia numărul din urmă, după
înştiinţarea cuvenită. Bucurie multă nu va fi fost în redacţie, cu
creditorii neplătiţi la uşă. Dar uşa aceia se deschide şi nu întră
brutalitatea omului care-şi cere banul, ci altcineva, un străin.
El întreabă dacă într-adevăr e vorba ca foaia să înceteze, dacă
datoriile nu se mai pot plăti şi, pe urmă, liniştit, declară că, dacă unei
lumi nouă nu-i trebuie «Egyetertes», îi trebuie lui 65, care l-a moştenit
de la tatăl său şi că, deci, plătind deficiturile trecute, el iea asupra lui
pe cele viitoare. Şi atât: şi-a făcut datoria, a plătit abonamentul.
Odihnească-l Dumnezeu în pace pe Nicolae Oncu, pentru câţi bani
a plătit la «Tribuna»!
Şi să ne dea mulţi ca dânsul! Unul singur face pentru o naţie mai
mult decât o sută de poeţi simbolişti66 - tunde-i-ar bărbierul! – şi o
mie de celebrităţi şi revelaţii oratorice la Mesagiu.
26 ianuarie 1914.

Menţionăm că N. Iorga şi-a început colaborarea la „Sămănătorul“

cu articolul intitulat: Cu prilejul dispariţiei Tribunei (Sămănătorul, 4
mai 1903, vezi O luptă literară, editura „Minerv?“, 1979, vol. I, p. 5—
7) articol în care sublinia rolul avut de ziarul din Sibiu, timp de
„douăzeci şi unu de ani de viaţ?“: „Când ziarul românesc din Sibiu
şi-a luat avântul, el se arăta, fără îndoială, cel mai bine scris şi mai
matur cugetat dintre toate câte ieşeau pentru poporul nostru“.

XXXVIII
UN PROFESOR: VASILE BURLA
Şi eu am ceva de spus despre Vasile Burlă, de care mă leagă şi o
veche datorie de recunoştinţă ce nu se poate uita. Era dintr-un neam
de răzeşi din Bucovina, şi, în acele convorbiri cu elevii, pe care le
zugrăveşte aşa de viu domnul Sadoveanu, el nu uita să spuie că nu e
numai un adevărat Român, ci un coborâtor de boieri printre Români.
învăţase la Viena şi se prinsese de dragoste pentru filologia de mă-
runţişuri, foarte îndrăzneaţă, însă, uneori în construcţii, a anilor
1860. Venit ca profesor în Iaşi, el nu putea să se găsească mai bine
decât în societatea «Junimii». Ii plăcea acolo calitatea culturală a
oamenilor, sinceritatea lor, lipsa lor de afectaţie şi acel respect
pentru tradiţia de glumă şi petrecere cu vin bun pe care o aduseseră
membrii conducători, crescuţi ca şi el în Universităţi germane.
«Convorbirile literare», care se întemeiaseră atunci, îndemnau la

65 În periodic cuvintele lui (trebuie lui), a plătit abonamentul, Unui singur sunt culese cursiv.
66 În ediţia 1935: simbolici. Am îndreptat conform periodicului.

40
scris. Un mare război filologic se începuse între ştiinţa de diletant a
lui Cihac şi între ştiinţa de uimitor autodidact a domnului Haşdeu.
Pentru originea unui cuvânt se dădeau straşnice lupte, în care
Cihac a ştiut totdeauna să păstreze măsura, dacă nu să câştige
biruinţa. Burlă s-a amestecat în discuţie, tipărind câteva articole
foarte bine informate şi cinstit muncite, dar ale căror rezultate nu
erau totdeauna definitive.
El le-a strâns mai pe urmă într-o broşură de «Studii filologice».
Ca profesor de limba grecească, el a dat ceva mai târziu o îngrijită
prelucrare a gramaticei lui Curtius, carte grea, de sigur, dar care e
totuş până astăzi cea mai bună din care se poate învăţa greceşte.
Sfărâmarea cercului ieşean al «Junimii» lăsă pe Burlă singur.
Activitatea lui ştiinţifică încetă, cu toate că până la sfârşit i-a plăcut
să cetească mult, fie şi pentru a nu scrie niciodată ce-şi pusese în
minte. Familie n-avea. Despre societatea noastră, el avea părerea rea
pe care o au de obicei Bucovinenii. Nici în şcoală nu punea mare
temei. De sigur că, aşa de cinstit cum era, el a dorit să săvârşească
ceva ca profesor. Avea şi ştiinţa şi iubirea. îi lipseau însă alte două
însuşiri, care pot părea secundare, dar fără care cele dintâi rămân
sterpe: anume măsura şi consecvenţa. Era sau prea bun sau prea
aspru, sau prea vesel sau prea trist, şi se schimba adesea.
Ochiul pătrunzător şi crud al şcolarilor vedea aceasta, şi, pe
vremea mea cel puţin, Burlă nu mai avea o adevărată şi deplină
autoritate. Faptul că-i plăcea a vorbi, a glumi cu copiii cari nu
înţelegeau ce se cade şi nu se cade, nu-l ajuta să fie ceea ce i s-ar fi
cuvenit după multele sale însuşiri. Când i se părea că pierde terenul,
el lovea. Şi a doua zi îi părea rău, şi nemărgenita lui bunătate
învingea astfel. Pentru câteva vorbe nesocotite şi câteva din
atitudinile revoluţionare pe care şcoala socialistă le-a pus la modă în
Iaşi, unde ele se văd şi până astăzi, cel ce scrie aceste rânduri a fost
exclus din internatul Liceului de la Iaşi. O rudă, la care căutasem
adăpost, m-a aruncat pe stradă. Şi atunci acelaşi director care mă
izgonise m-a primit ca un părinte şi, făgăduindu-mi reintegrarea, a
zăbovit-o înadins pentru ca să stau în casa lui, în bieata lui casă de
boem67, goală, fără rânduială, şi ca să mănânc la birt hrana pe care o
plătea el din bieata lui leafă mâncată de multele datorii care i-au fost
nenorocirea68. De atunci el n-a uitat pe elevul neastâmpărat şi
nesupus, care ştia carte şi i se părea lui că nu e rău la suflet!
Când m-a văzut întâia oară om isprăvit, mi-a sărit în gât. Bucuria
lui n-a fost slabă când a stat în capul mesei fostului său şcolar. Şi
acum câteva săptămâni el îmi scria încă o scrisoare în care lega trei
lucruri care mă înduioşau deopotrivă: visurile lui ştiinţifice, un studiu
despre ortografie, grija pentru încă un elev bun, cine ştie cât de
neastâmpărat şi acela (el zicea însă că nu 69), şi amintirea vechiului
elev fără astâmpăr din alte daţi.
Despre el ca despre puţini alţii se poate zice vorba ce se cuvine
oamenilor foarte buni, cari au avut greşeli, din care nici una h-a fost
un păcat decât doar faţă de dânşii: Dumnezeu să-l ierte!
23 ianuarie 1905.
67 În periodic şi în O luptă literară ediţia 1914: boheme.
68 În periodic şi în O luptă literară ediţia 1914: .care au fost nenorocirea vieţii lui“.
69 În periodic şi în O luptă literară ediţia 1914 nu era cules cursiv.

41
 Atragem atenţia asupra unei greşeli intervenită în ediţia 1935: cel
ce a alcătuit ediţia respectivă a rătăcit – probabil – textul apărut în
Sămănătorul din 23 ianuarie 1905 şi l-a înseriat la anul 1914,
datâadu-l eronat. Am rectificat eroarea datând corect articolul.

XXXIX
IOANA ROSETTI, NĂSCUTA ŞTIRBEI
Rare ori aşa de alese însuşiri sufleteşti au fost unite într-o singură
fiinţă ca în aceea pe care la douăzeci şi opt de ani o petrecea la
mormânt numai o mică parte din lumea care-i putuse preţui înalta
valoare morală.
Nepoată de Domn, stăpână de moşii, aşezată de soartă în cele
dintâi rânduri ale societăţii, ea a dus o vieaţă care e cea mai aspră
mustrare şi cel mai elocvent exemplu pentru acelea, imensa
majoritate, care, în clasa ei privilegiată prin naştere şi avere, îşi
închipuie că darurile sorţii nu presupun nicio îndatorire, că le poate
întrebuinţa cine le are pentru a duce o vieaţă putredă de cras 70
materialism, fără niciun interes pentru ideal, fără niciun simţ pentru
suferinţă, fără nicio împărtăşire în vieaţă naţiei şi în munca terii,
dincolo de margenile acestui pământ sau măcar ale tradiţiilor sale,
ale limbii sale, ale ţintelor sale71. Lipsită de mamă încă dela început,
de tată în cei dintâi ani, a fost cea mai bună mamă pentru copiii săi,
cea mai iubitoare soră, cea mai delicată prietenă.
Dar aceste rânduri nu se mai scriu pentru aceasta mai ales, ci
pentru mila ei de cei săraci, pentru grija ei de cei muncitori, pentru
îndrumarea de dânsa a celor neajutaţi, care făcuseră din fata de
douăzeci de ani, crescută în bielşug şi onoruri sociale, o adevărată
maică îngrijitoare şi duioasă pentru sutele de oameni ce trăiau pe
moşiile ei.
De la cel dintâi număr al acestei foi Ioana Ştirbei-Rosetti care nu
împărtăşia prejudecăţile oamenilor în cercul cărora trăia, ci
înţelegea toată marea datorie naţională legată de numele ei ilustru, a
urmărit cu atenţie şi simpatie silinţile grele ce facem, deocamdată
între aşa de puţini, pentru a pregăti aşezarea vieţii româneşti pe
baze de conştiinţă morală, de interes public, de comuniune
sufletească. A fost dintre aceia, aşa de rari, cari ne-au cetit cu inima.
Şi e cu atât mai dureroasă despărţirea ei dintre noi, cu cât nu se
vede cine, din tineretul ce se ridică în clasa ei, ar putea să o
înlocuiască.
Fie-i dulce odihna în pământul, aşa de iubit de dânsa, al patriei!72
6 aprilie 1914.

70 Evidentă eroare, în ediţia 1935 gras.

71 În periodic a tradiţiilor, a.
72 Ioana Ecaterina Radu Rosetti, căsătorită Ştirbei, s-a născut în ziua de 10 iunie 1885 la Buftea şi a
decedat la Bucureşti în ziua de 27 martie 1914.

42
 XL
ARHIDUCELE FRANCISC-FERDINAND
Fiecare om trebue judecat după felul cum îşi îndeplineşte datoria
faţă de chemarea sa atunci când nu i-a fost dat lui însuşi să-şi aleagă
această chemare. Dacă e aşa – şi aşa este —, foarte sus va fi aşezat în
rândurile acelor cari au crezut, au muncit şi au suferit până la
martiriu pentru a reprezintă cu strălucire o mare misiune istorică,
răposatul arhiduce Francisc-Ferdinand, pe care glontele unui Slav fa-
natic l-a răpus în aceeaşi clipă aproape cu femeia aleasă din care
făcuse tovarăşa sa de vieaţă şi de gânduri.
Intr-o familie obosită, el însuşi bolnav, crescut numai pentru a
figura şi el între arhiducii aşa de numeroşi cu cari se împodobeşte
Curtea din Viena, având ca prieteni numai tineri şi ambiţioşi
aristocraţi cari cred că Dumnezeu a creat lumea ca să fie ei
ambasadori şi guvernatori de provincie, iar ca sfătuitori pe
intransigenţii şi mărgeniţii reprezentanţi ai iesuitismului în stângere,
el a ştiut, când soarta tragică a lui Rudolf de Austria a făcut din el
Moştenitorul Tronului, să-şi câştige imensa masă de cunoştinţi care-i
era necesară, să-şi formeze o concepţie originală şi să-şi ridice
sufletul pună la cea mai dreaptă şi mai nobilă înţelegere a rolului
unui monarh.
Că voia o mare Austrie, că râvnea la dominaţia în Balcani, că
stătea în calea chemării istorice a popoarelor recalcitrante, că ne
iubia numai pentru că socoteala lui ne aşezase în rândul celor
devotate, – acestea se ştiu şi nu se judecă în această clipă când
valoarea omului faţă de chemarea lui interesează singură, căci în
această clipă el73 se înfăţişează înaintea puterilor nevăzute, dela care
cerea ajutor şi binecuvântare.
Ele, acele puteri teribile, care au grija lumii întregi şi pentru
toate74 timpurile, au judecat că această binecuvântare trebuie
retrasă. Şi glonţul acelui copil de şcoală a nemerit. Noi însă, toţi cari
avem simţul valorii morale, care 75 covârşeşte in biata noastră
umanitate trecătoare, orice, ne închinăm înaintea rămăşiţelor
martirului cauzei Habsburgilor.
22 iunie 1911.

XLI
EMIL GÂRLEANU
Emil Gârleanu s-a stins, minat de o boală de rinichi care de un an
de zile îl distrugea. S-a stins visând de sănătate, de bucurie şi de
muncă. S-a stins cu mintea limpede şi luminoasă, cum l-am găsit,
acum câteva săptămâni, pe patul de spital, între flori, privind afară
raze de soare, vorbind, glumind şi zâmbind, cu masca grozavă a
morţii pe faţă.
73 În periodic omul (cules cursiv).
74 În periodic întregi şi toate era cules cursiv.
75 Evidentă eroare în’ textul de bază cere.

43
 Nu e aici locul să vorbim de marea pierdere pe care o sufere
literatura noastră căreia i-a dat pagini clasice ca nobilă simplicitate a
stilului şi adâncime a simţirii sincere. Nici de sentimentele ce ne pot
mişca astăzi pe noi, aceia cari, odată, eram tovarăşi buni la
«Sămănătorul». El s-a gândit în ultimele clipe şi la noi, fiindcă, în
noaptea în care se lupta, la Câmpulung, cu moartea, chipul lui nu
m-a părăsit o clipă în visurile grele care mă frământau.
Dar, dacă astăzi există această foaie, dacă a putut face ceva
pentru progresul moralităţii şi idealului în această ţară, o mare parte
o are Gârleanu. El m-a îndemnat din răsputeri să încep, a crezut în
biruinţă, s-a sbătut cât i-a fost cu putinţă – noi şi familiile noastre
încheiam şi benzile de expediţie în casa cu chirie din strada Buzeşti –
şi, doar când n-a mai putut spera, a lăsat numai asupra mea urmarea
acestei lupte, plină de atâtea greutăţi şi de atâtea sacrificii.
Nu că avea chemarea unui militant politic. Era prea poet pentru
aceasta, prea visător. Nici n-a scris în foaie un singur rând de luptă.
Dar idealismul lui76 a simţit frumuseţa acestei îndrăzneţe încercări, şi
astfel «secretarul de redacţie» Emil Gârleanu şi-a legat numele de
cele dintâi luni ale silinţilor noastre spre bine pe această cale a
gazetei.
Durerea noastră se adauge la aceia, care va fi strâns inimile
tuturor celor ce l-au cunoscut, la vestea morţii lui aşa de premature.
6 iulie 1914.

XLII
HARTVIG
Când am fost, acum mai puţin de un an, la Belgrad, mi s-a arătat,
la o reprezentaţie de teatru, într-o lojă nu departe de a noastră – se
asculta, adecă se serbătorea o violonistă slavă, de prin Boemia, care
interesa prin rasa ei, nu prin cântec —, un om care avea darul77 de a
atrage toate privirile către dânsul, cel puţin cât un Suveran, cât un
principe. Pe nişte umeri puternici se ridica un cap boltit cu înfăţişare
eschileană, în lucia lui pleşuvie. Restul era o mare barbă stufoasă, ca
acelea care departe, în Nord, încunjură patriarhal samovarul pentru
prieteni, pentru oricât de mulţi prieteni. De la acea distanţă nu se
puteau deosebi ochii, dar construcţia puternică a acelei bolţi
craniene era cu totul neobişnuită şi impresiona. Ceva78 se petrecea
de sigur acolo, şi aş fi voit să ştiu acel ceva: poem 79, teorie ştiinţifică,
sistem filosofic, genială bunătate sau patimă furioasă de atac şi
răzbunare.
Omul se întorcea din când în când spre mine, şi se părea că, din
partea lui, fiinţa mea care nu se mai văzuse până atunci la concerte
sârbeşti putea să aibă un oarecare interes.
— Ştii cine e domnul acela?, îmi spuse prietenul sârb care mă
întovărăşea.
76 În periodic: Dar idealistul.
77 Eroare în textul de bază: dorul. Am îndreptat conform periodicului.
78 Ceva, în periodic era cules cursiv.
79 În periodic: poemă.

44
 — E Hartvig!... A auzit că nici d-tale nu ţi-i dragă Austria, şi – se
uită.
Hartvig! Dar acesta era omul care, prin autoritatea sa
extraordinară, superioară oricărui meşteşug diplomatic, făcuse din
Balcanicii duşmani, şi în special din Slavii rivali până la vărsarea de
sânge, un singur organism politic, o singură armată, şi care-i
aruncase, la ceasul chibzuit de dânsul, cu o admirabilă prevedere
crudă, asupra Turcilor. Şi, apoi, în clipa îndoielilor şi a profeţiilor
contrazicătoare, el îşi însemnase, cu absolută siguranţă de sine,
toate popasurile biruinţii. În ceasul când pentru coasta Adriaticei
Austria ameninţa cu un război de nimicire, el păstrase îndrăzneala,
menită să biruiască, în sufletele prietenilor săi dela Belgrad. Când
Bulgarii voiră «să facă dela sine», când refuzară ascultarea cuvenită
împăratului tradiţional al rasei lor, când cerură ce credeau ei că li se
cuvine, nu ceea ce li hotărâse el, acest om făcu să pornească un nou
război, fie şi între Slavi, şi, încă odată, cu acelaşi calm stăpânitor, el
ştiu de ce parte va fi învingerea. Şi, când noi înşine intrarăm în
marea luptă pentru vieaţa nouă a provinciilor Bizanţului de
odinioară, el privi cu mulţămire intervenţia românească pentru că în
calculele sale ea trebuia să aibă loc, ca să dea ultima lovitură şi ca să
impuie pacea care pentru dânsul era logică.
În această muncă de fiecare clipă el era mânat de un sentiment
îndoit, sau, mai bine, de unul şi acelaşi sentiment cu îndoită
înfăţişare: pentru Slavii lui, iubire, pentru Slavii rămaşi în
comunitatea slavă, în frăţia rasei, cu şefii ei naturali; pentru
«Nemţi», ură, şi în special pentru bastarzii cari sunt Austriecii. Ii ura
şi îi despreţuia. Era sigur că nu vor trăi, că nu pat trăi 80. Era
nerăbdător să scape pe Slavii săi de o ruşinoasă tutelă, de o tiranie
umilitoare. Şi era sigur că va apuca şi el ceasul când uriaşa temniţă
de naţionalităţi se va prăbuşi.
Aceasta o spunea oricui, miniştrilor sârbi ca şi diplomaţilor
străini, fără să se ascundă, ca un lucru aşa de firesc încât nu-i e
iertat nimănui să şi-l ascundă. Toţi o ştiau. Se bucurau unii, alţii
scrâşniau din dinţi. A încerca însă înlăturarea lui, – nimeni nu se
gândea la aceasta. Era ca o necesitate a lucrurilor81. Acum câteva
zile, o veste grozavă, cu totul neprevăzută, dezorientată, străbătu
lumea. La Saraievo, în ziua pomenirii luptei dela Kosovo, la un an
după Bregalniţa, arhiducele moştenitor al Austro-Ungariei a fost
ucis, cu soţia sa, de un tânăr fanatic, de un Bosniac, un Sârb, va să
zică, şi care fusese la Belgrad.
După zăpăceala celui dintâi moment, cei cari ştiau ceva despre
legăturile dintre lucrurile de pe această lume îşi întoarseră ochii spre
Belgrad şi, înainte de toţi, asupra acelei cupole craniene supt care
fierbeau necontenit gânduri neobişnuite.
Atâţia vor fi fost de părere că şi aceasta a ştiut-o, că în şirul
deducţiunilor sale politice, aşa de naturale încât păreau a fi voite, era
şi această faptă82.
În cripta castelului lor austriac, jertfele atentatului din Saraievo
dormeau acum alături, fără gând de război asupra nimănui, fără simţ
80 În periodic: „vor trăi, că nu pot trăi“ este cules cursiv.
81 În periodic întreaga propoziţie era culeasă cursiv.
82 În periodic, faptă era cules cursiv.

45
de ură faţă de nimeni, fiindcă toate aceste lucruri, necesare mersului
lumii, sunt numai de aici, dincoace de limanul netulburatei linişti.
Musulmanii, catolicii şi evreii din Bosnia şi Herţegovina goneau pe
străzi ori urmăreau printre rămăşiţile caselor dărâmate pe Sârbii
ortodocşi, -«trădători ai patriei».
Se pregătea la Viena nota care să procure unei opinii publice
exasperate ceva care ar sămăna cu o satisfacţie smulsă Serbiei.
Gazetarii din Belgrad sunau din trâmbiţile lor patriotice nouă imnuri
războinice. Şi, în acest moment de supremă criză, Hartvig merse la
colegul Giessl, de la Legaţia austriacă. Pe buze cu explicaţii, în suflet
cu neapărata curiozitate, ştiinţifică, de a vedea cum după astfel de
lucruri se înfăţişează unii oamenii. Şi aici a pus mâna la inimă, şi a
căzut trăsnit.
Săgeata dumnezeiască venind năprasnic pentru a lovi pe vinovat
la locul chiar unde, dacă nu era însăşi victima sângerândă, trăia
totuşi ceva din sufletul ei de credinţă şi de ofensivă?
O va83 spune o lume. Dar alţii pot să cugete altfel, şi ei ar zice
cam aşa:
Anume lucruri trebuie să se facă, per fas et nefas, oricum. Naţiile
umblă pe căile lor către dreptatea care, orice ar fi, li se cuvine.
Uneori în această cale se petrec lucruri de care conştiinţa
omenească se înfioară – şi le răspinge. S-ar putea ca această oroare
morală să oprească fatalitatea, care în ultima esenţă e justă? Atunci
se dă conştiinţii etice84 a umanităţii o reparaţie.
Cine şi cum o dă, – de ce ne-ara amesteca în ceia ce teologii par
să ştie aşa de bine, noi cari ne zguduim la apropierea numai a
pragurilor ce duc aiurea? Ea se dă85. Elementul pasional a dispărut,
odată ce ispăşirea s-a făcut. Şi fatalităţile care conduc naţiunile,
neapărat, la o ultimă ţintă de justiţie urmează, fără un murmur din
partea sufletelor ce fuseseră jignite până atunci în drumul lor.
6 iulie 1914.

XLIII
COMEMORAREA LUI CONSTANTIN-VODĂ BRÂNCOVEANU
A fost frumoasă pomenirea la Bucureşti şi în toată ţara, ba până şi
în satele Ardealului ortodox, unde se dăduse anume ordin dela
Mitropolia din Sibiiu, a peirii lui Constantin-Vodă Brâncoveanu şi a
feciorilor lui şi – o, minune! – în Basarabia!
Trei biserici bucureştene, Mitropolia, Sfântul Gheorghe, Domniţa
Bălaşa, au fost pline de o mulţime pioasă, şi alţii mulţi încunjurau
lăcaşurile în care se făcea slujba de amintire. Părintele Conon,
Mitropolitul Primat al României, urmaşul lui Teodosie cel sfânt şi al
lui Antim meşter a toată frumuseţa, era în fruntea clerului său în
acea biserică a Sfântului Gheorghe care a fost întemeiată de
Constantin-Vodă şi în cuprinsul căreia supt piatra nescrisă i se
odihnesc rămăşiţile tăiate de sabie, bătute de apa mării şi
amestecate cu pământul străin.
83 În periodic: Aşa va.
84 În periodic: morale.
85 În periodic aiurea şi Ea era cules cursiv.

46
 Când, după cuvintele rostite din amvon cu adânca simţire şi
avântul oratorului bisericesc de părintele dr. Nicolae Popescu,
diaconul Cotrocenilor, s-au aşezat în acel unghi de adăpost, lângă
candela grea, cu sculpturi măestrite, cele două strălucite ripide 86 de
argint aurit şi în mijlocul lor tot aşa de strălucită crucea ctitorului, pe
când lumina făcliilor smulgea uşoare licăriri aurului vechi din
catapeteasma fără păreche şi din broderiile perdelei roşii a dverei 87,
se făcu o mişcare în suflete.
Şi ea s-a păstrat cât timp au urmat cântările şi până ce clopotul
vesti oraşului că asupra oaselor Brâncoveanului s-a spus în ţara
unită, liberă, gata de luptă pentru idealele ei88, binecuvântarea
Bisericii autocefale a Regatului român.
24 august 1911

XLIV
SPIRU CARPUS
Pierdem în tânărul jurist Spiru Carpus, care a încetat din vieaţă la
Jena, unde făcea solide studii de economie politică, pregătindu-şi
răbdător o teză pe care şi-o alesese cu iubire, pe încă unul din tinerii
raliaţi în toată cinstea sufletului lor la mişcarea noastră.
Carpus era şi un ziarist de chemare: a fost mult timp
corespondent al foilor româneşti de dincolo, şi nu sunt decât trei luni
de când tipăream un folositor articoil de politică externă, pe care, cu
câteva rânduri aşa de modeste, ni-l trimesese.
Păcat că se duc tinerii cei buni, şi că rămân, în aşa de covârşitor
număr, ceilalţi!
10 august 19M.

XLV
D. A. STURDZA
Dacă i s-ar fi lăsat să aleagă ceasul morţii sale, Dimitrie Sturdza
l-ar fi dorit să89 fie şi numai o clipă înaintea morţii Regelui Carol.
Soarta a vrut însă altfel; el a murit câteva zile după Suveranul, după
zeul său.
Va fi auzit bătrânul, care se stingea pe încetul în căsuţa-i modestă
din Strada Mercur sunetul trâmbiţelor care salutau la doi paşi de
locul suferinţelor sale trecerea cea din urmă a lui Carol I-iu înaintea
trupelor lui90? Se va fi găsit pioasa minciună care să-i acopere un
adevăr, straşnic pentru dânsul mai mult poate decât pentru oricare
om? Dacă s-a găsit, atunci minciuna să fie binecuvântată!
Căci de mulţi ani fostul şef al partidului liberal nu trăia decât prin
regele său şi pentru regele său.
Aceasta nu înseamnă că, dacă l-a servit mult, l-a şi iubit

86 Ripidă – obiect de cult, în formă de serafim.

87 Dveră - una din cele trei uşi ale tâmplei în biserică.
88 În periodic: „idealele sale“.
89 În periodic şi în „Războiul nostru...“ să nu apare.
90 În periodic şi „Războiul nostru“, sale.

47
totdeauna.
Era un om de pasiune, şi uneori şi de îndărătnică şi neiertătoare
pasiune. Şi nu pleca totdeauna dela un fapt, ci adesea dela o iluzie.
Chiar şi faţă de regele său, oricât l-ar fi oprit un desperat simţ de
ordine.
În orice moment însă, el nu se supăra pentru sine însuşi, pentru
persoana sa, care n-avea nici lăcomie, nici vanitate, nici, mai ales,
vicii. Ci pentru ce credea el că este adevărul, dreptatea, moralitatea.
Pentru aceea jertfea orice, şi pe dânsul în rândul întâi. Nu se încăpea
nicio explicaţie, pe care o fulgera şi o ţintuia la stâlpul de infamie 91.
Niciun cuvânt, niciun gest împotrivă. Aşa, şi numai aşa trebuia să fie.
în afară de acest imperativ categoric era numai Răul, unic şi absolut.
Căci pentru dânsul nu existau trepte în vinovăţie: era una singură, şi
pentru aceasta o singură pedeapsă, cea mai mare. Afară numai dacă
nu se convingea că... n-avea dreptate. Şi, atunci, fiindcă totuşi era
bun, bunătatea lui avea şi ea o singură măsură: cea mai mare.
Om ăl datoriei a fost şi acest neobosit, care, dintr-un corp aşa de
mic, cu mijloace care n-au fost ale urnii mare talent, a dat aşa de
mult. Nu putea trăi fără această revărsare activă a personalităţii
sale.
Orice, fie şi clasarea de vechi hârtii, fără folos real pentru alţii,
orice, numai un lucru nu: neactivitatea, nenorocirea cea măi mare, şi
cea mâi mare crimă, lenea. O, ce lungi i se vor fi părut acele câteva
zile de boală, şi margenea patului va fi fost de fapt pentru el
margenea sicriului.
Între regele Carol şi acela care, murind, ar fi socotit că i se
răsplăteşte toată vieaţa dacă ar fi îngăduit să doarmă la picioarele
lui, a fost, în cultul datoriei, în fanatismul ideii de Stat, în pasiunea
muncii, o mare asămănare. Unul a murit însă în Tron, celălalt afară
de partidul său, de vieaţa publică în care muncise trei sferturi de
veac.
O mare deosebire în rezultat, fiindcă era şi o mare deosebire în
direcţie. De o parte un singur drum, pe care nicio pasiune n-avea
voie să se rătăcească, nicio simpatie să încânte, nicio antipatie să
împiedece, jertfa de sine însuşi prin abdicarea umanităţii.
De alta, însăşi această umanitate în vizibilă luptă cu concepţii
superioare, cărora nu li-a92 putut închina decât silinţile din fiecare
clipă ale unei lungi şi harnice vieţi.
Câteva zile după ce Carol l-iu a trecut dela liniştea, care doare la
aceea care nu mai simte dureri, fostul lui93 sfetnic a întrat pentru
întâia oară în cuprinsul senin al liniştii absolute, aşteptând în cuget
creştin judecata lui. Dumnezeu asupra tuturor faptelor sale, multe şi
felurite, al căror scop n-a fost însă altul decât înaintarea acestei teri
şi acestui neam.
Şi de sigur că după lumea noastră, care critică acţiunile, este un
Scaun mai înalt, în care se înfăţişează înainte de toate şi capătă
dumnezeiasca iertare cugetele bune.
Şi un mai bun cuget decât al lui cu greu se va găsi, şi se va putea
cheltui cu greu o muncă mai aspră.
91 În periodic şi în „Războiul nostru“ „stâlpul infamiei“.
92 În volumul „Războiul nostru“ li-s-a putut.
93 Idem: său.

48
 12 octombrie 1914.

XLVI
IOAN MIHALYI
Singurul membru corespondent maramurăşean al Academiei
Române, avocatul Ioan Mihalyi din Sighet, moare la câteva zile după
temuta vizită a Ruşilor în oraşul său.
Fratele Mitropolitului unit Victor, el se ocupase îndelungat cu
istoria Ţinutului său de naştere, dând, în româneşte şi ungureşte, o
culegere de «Diplome maramurăşene»-, care n-a fost continuată.
Casa lui, care se silia a fi curat românească, păstra iubire pentru
lucrurile care privesc limba şi trecutul naţiei.
5 octombrie 1914.

XLVII
SAN GIULIANO
Ministrul care de mulţi ani conducea politica Italiei, sicilianul San
Giuliano, a murit la Roma, de un acces de gută.
Rolul lui, care a fost mare, nu se poate fixa încă. Ar fi îndrăzneţ să
încerce a-l caracteriza cineva astăzi pe acest diplomat laborios şi
rezervat, pe care noi, Românii, îl cunoaştem prin câteva semne de
simpatie date nouă, dintre care cel din urmă a fost şi cel mai
expresiv.
Dur am cetit şi întrebuinţat acele «Scrisori asupra Albaniei» care
sunt cheia politicei lui. Ca orice Italian cult şi pios faţă de trecutul
rasei sale, el dorea o expansiune pe cellalt mal adriatic, văzând în
aceasta o necesitate a politicei Regatului în cel mai apropiat viitor.
Dar, în acelaşi timp, el socotea că fără înţelegerea cu Austria nicio
politică italiană n-ar fi cu adevărat sigură.
A încercat să concilieze aceste două tendinţi. Era să se caute
piatra filosofală.
Acei cari o căutau în evul mediu au murit visând-o. San Giuliano a
murit pentrucă văzuse în sfârşit că n-o poate găsi.
12 octombrie 1914.

XLVIII
DIMITRIE ANGHEL

Poetul Dimitrie Anghel care a murit la Iaşi, de mâna sa, într-o

tragedie care poartă pecetea neîndurată a Sorţii, a fost unul din
marii virtuoşi ai poeziei româneşti, dar mai ale unul din cei mai 94
mari maeştri ai prozei noastre, în care a pus mlădiere, coloare, mult
talent, foarte mult meşteşug şi uneori încă mai mult suflet. El n-a fost
un militant politic, în anume chestiuni95 judeca altfel decât noi, ba
chiar diametral opus. Dar totuşi noi îl putem privi ca pe unul din «ai

94 În periodic mai nu apare.

95 în periodic „chestiuni el judeca“.

49
noştri
Şi anume pentru că întreaga lui generaţie nu s-a putut sustrage
dela aceeaşi conştiinţă, dela simţul’ aceleiaşi datorii. Tradiţionalişti
naţionali, realişti democraţi, aşa am fost toţi, aşa suntem astăzi cei
rămaşi în vieaţă. Am putut spune, pentru un motiv ori altul, şi lucruri
deosebite, dar sensul operei noastre e acelaşi la toţi96.
Şi de aceea regretatul scriitor nu va putea fi aşezat în istoria
sufletului românesc decât in cadrul unei lupte în care n-a purtat o
sabie, ce e dreptul, dar asupra căreia a proiectat razele luminoasei
sale arte.
Şi cei ce trec împreună către urmaşi au motive de a simţi mai
adânc loviturile fatale care-i împuţinează.

23 noiembrie 1914.

XLIX
AVRAM SADEANU
Încă unul din fruntaşii cu mintea ai Românilor din Ungaria cade
victimă a războiului atroce pentru toţi şi, pentru dânşii, şi stupid.
Avram Sădeanu, profesor la Seminariul din Arad, a murit în
Galiţia. Cetitorii lucrărilor de istorie ce apar «dincolo» cunosc
studiile lui serioase şi cinstite despre învăţământul românesc în
aceste părţi şi mai ales acea cărticică despre Gheorghe Lazăr, marele
dascăl ardelean, ale cărui începuturi s-au desluşit atunci pentru
întâia oară.
Eu am avut plăcerea să număr între ascultătorii cursurilor de
vară pe acest om blând, modest, plin de zel pentru cunoaşterea
trecutului naţional şi urmărind înalte şi mândre visuri în viitor.
Firul lor s-a rupt astăzi. Visătorul doarme în ţărâna pământului
străin.
Dar figura lui prietenoasă nu va dispărea din amintirea noastră.
Ea se va aşeza între ale acelor cari au murit fără să trebuiască a
muri, şi din umbra tot mai deasă a vremii va veni şi zâmbetul lui, de
îndemn pentru munca desfăşurată fără dânsul şi de părere de rău
pentru plecarea lui dintre noi.
2 noiembrie 1914.

L
ALEXANDRU BOGDAN
Ni l-au omorât şi pe dânsul. Nu Ruşii, ci ceilalţi. Aceia cari l-au
băgat în focul ucigător pentru o cauză care era tot una cu sclavia lui
şi a neamului său. Profesorul Alexandru Bogdan dela gimnaziul din
Braşov, cumnatul mieu Sandi, era unul dintre cei mai culţi tineri din
generaţia sa.
Cu o nesfârşită răbdare, cu o stăruinţă de fier într-un corp
şubred, cu cele mai mari jertfe şi înfrânări a izbutit el să-şi capete la

96 în periodic dela dar cules cursiv.

50
Berlin cunoştinţile cele mai serioase şi mai întinse în domeniul
literaturii germane şi al teoriilor literare. A publicat un mic studiu
foarte îngrijit despre metrica românească, a făcut propuneri
judicioase în materie de ortografie, a fost unul dintre cei mai harnici
colaboratori ai foilor politice şi literare din Ungaria.
Puţini profesori sunt cari să aibă nesfârşita iubire pe care el o
avea pentru obiectul său97, pentru şcolarii săi98 iubiţi, pentru cultura
românească. împărţind toate vederile noastre, încălzindu-se la marea
vatră a ideilor predicate de Eminescu, pentru care ca scriitor avea
cultul cel mai înţelegător, el era un factor moral de căpetenie în
dezvoltarea tineretului ce-şi caută lumina în Braşov. Sfios şi bun,
totdeauna cu o lumină de înţelegere şi de prietenie în frumoşii săi 99
ochi albaştri, trăind în altă lume decât a noastră, aducând în glasul
său dulce şi clar ca o duioasă solie de aiurea, el părea menit numai
să iubească pe alţii şi să primească în schimb iubirea lor.
Cu dragoste s-a dus în război. Delicatul sublocotenent în rezervă
se putea eschiva dela primejdie. N-a vrut. Nu că-i păsa de soarta
acelei infame temniţe a Ungariei, pe care el era s-o stropească cu
nevinovatul său sânge, dar simţea nevoia de a fi alături în cele din
urmă şi mai grele suferinţi cu ai lui. I-a sfătuit, i-a mângâiat, i-a
îndemnat, i-a hrănit şi i-a păzit în odihnă, uitând cu totul de dânsul,
când, înaintat pentru vitejie, călărea printre morţi pe câmpiile de
luptă din Galiţia.
Apoi, într-o zi, acum două săptămâni, – aşa de încet vin veştile de
acolo, – un şrapnel l-a sfâşiat.
Noi nu i-am putut spune un cuvânt şi nu i-am putut pune pe piept
o floare. Acum tu, Sandi, dormi acolo departe. Glasul tău de copil nu
l-om mai auzi şi nici lumina bună a ochilor tăi nu ne va alina în
necazuri. Sărace erou fără de răsplată al unei cauze străine şi
odioase... Viitorul nu-l putem şti. Poate că niciodată visurile noastre
nu se vor îndeplini. Poate că mai târziu numai. Poate că mâne... Dar,
dacă va fi ziua aceea, şi în Braşovul tău, liberat în sfârşit, vom întră
între steaguri şi flori, te voi vedea pe tine colo sus, înaintea bătrânei
case părinteşti unde nu te-ai mai întors, şi voi auzi glasul tău
spunând liniştit şi vesel: vezi tu, pentru asta100 am murit şi eu!
26 octombrie 1914.

LI
DIMITRIE C. MORUZI
în acest loc de frunte să se vorbească de prietenul nostru, de
prietenul nostru eroic101 în mijlocul sărăciei sale absolute, care ne-a
părăsit numai odată cu trecerea sa la cele veşnice. Azi puţini ştiu că
era acel bătrân bolnav, surd, astmatic, incapabil aproape de a se
mişca, pe care-l cuprindeau două odăiţe de mahala în fundul laşului,
sus pe dealul dela Nicoriţa, la intrarea drumului spre cimitir. Rar, îl

97 În periodic lui.
98 În periodic lui.
99 În periodic cules cursiv.
100 În periodic cules cursiv.
101 În periodic cules cursiv.

51
vizita câte un prieten: vieaţa noastră de astăzi e pretenţioasă şi
absorbantă.
Prietenul Moruzi se bucura, şi s-ar fi bucurat şi mai mult decât
l-ar fi putut înţelege. Cu paşi grei, păzindu-şi inima, îl petrecea până
în prag, şi iarăşi singurătate102 totală se făcea în jurul lui. Era prinţ,
recunoscut în Rusia, de unde venise, foarte tânăr, pentru credinţile şi
aplecările sale. Coborâtor autentic de Domn, strănepot al lui
Constantin-Vodă, şi o ştia, şi o spunea, numai fără trufie, şi, cu acest
defect, ce se poate face în această ţară! Regele Milan, cu care avea o
asămănare impresionantă, îi venea văr bun, şi la Belgrad nepotul său
Alexandru îl primise cu onorurile unui membru al dinastiei. Fusese
bogat, avuse moşii, cheltuise şi risipise; fiul său ducea la Paris o
vieaţă mare: «prince Mourousi». Şi, când, l-am găsit, l-am
descoperit103, la Bucureşti, unde se ţinea din colaboraţia la câte o
foaie săracă, avea în Dealul Spirei o cămăruţă goală ca de spital şi
trei, patru cărţi pe o scândură. Şi vorbea despre toate ţerile, despre
toate societăţile ca şi cum şi atunci i-ar fi fost la îndemână să facă tot
ce făcuse odată.
A tipărit o carte despre Basarabia, despre Rusia, la «Minerva», o
carte uimitoare prin bogăţia ideilor, prin puterea amintirilor, prin
coloraţia stilului. Nu s-a cetit. La Iaşi a dat două romane despre
vechea vieaţă moldovenească şi basarabeană din tinereţele sale şi o
sumă de amintiri care se pot pune pe dreptate alături de ale lui Ion
Ghica, dacă nu şi mai presus de ele. Abia s-a atins câte unul de
dânsele, de şi scriitorii ruşi vestiţi din generaţia sa nu scriau mai
interesant şi mai instructiv. în fiecare rând al lui vibra un naţionalism
tânăr şi viteaz, care nu te-ar fi făcut să crezi ca scrie un om de
şaizeci şi cinci de ani, mâncat de tot greul şi amarul vieţii.
Până la sfârşit a fost un ostaş loaial şi cutezător al credinţilor
sale. A murit ca pe câmpul de luptă. Noi vom păstra cu pietate
scrisele sale şi acele scrisori în care fiecare cuvânt avea o
însemnătate literară şi umană. Nu-l vom uita, nu-l putem uita. Era
prea extraordinar pentru aceasta. Şi, când se vor schimba lucrurile
spre bine, vom spune, ca să ne înţeleagă, la bătrâneţele noastre,
aceia cărora li vom lăsa o moştenire de muncă şi credinţă, că noi am
pornit pe vremea când tinerii erau printre oamenii de şaizeci de ani
şi când lucrau pentru neam fără răsplată numai bolnavii aproape de
moarte şi săracii printre săraci: pe vremea prietenului nostru
Dimitrie Moruzi!
19 octombrie 1914.

LII
SĂPTĂMÂNA REGELUI CAROL
Intr-o zi rece de toamnă, cu fulgi de zăpadă opriţi în verdele
adânc al brazilor, Regele Carol, care se trezise pentru o nouă zi de
muncă şi de suferinţă, la cei şaptezeci şi şase de ani ai săi, şi-a plecat
fruntea înaintea poruncii neînduplecate a sorţii. Sufletul său se

102 În periodic: singurătatea.

103 În periodic cules cursiv.

52
ridicase către părinţii săi cari au fost şi numai trupul trecut prin
primejdii de războaie şi prin aspre încercări ale vieţii, în care sângele
curge înlăuntru fără ca o picătură din el să se vadă, se odihnea în
sfârşit, pentru acest ceas şi pentru toate cele care vor veni după
dânsul.
Am aflat toţi vestea neaşteptată. Primise şi în zilele din urmă şi
vorbise mai limpede şi mai hotărât decât totdeauna: -«Eu nu sunt
contra îndeplinirii idealului naţional românesc. Vreau să se ştie că nu
sunt contra. Dacă s-ar fi ţinut al doilea Consiliu de Coroană, toţi ar fi
văzut-o. Să mergem însă înţelept, făcând toate lucrurile la ceasul
lor». Şi altuia, care-i vorbea de cei cari-l aşteaptă dincolo de munţi,
de dorul tuturora de a trece hotarul cu Dânsul în frunte, El îi zâmbea
de o supraumană fericire. «Da, în adevăr? Voiţi să mergeţi cu mine?
Aşteaptă: vreau s-o spun şi Reginei». Iar, peste câteva ceasuri, soarta
lovea, ea ridica de-asupra acestui mare suflet obosit toată grija
viitorului, toată răspunderea hotărârilor, toată sfâşierea vechilor
legături şi instincte.
Murea Carol I-iu, oprit brusc înaintea teribilei deriziuni. Şi noi
rămâneam uimiţi, fără un cuvânt, fără o lacrimă. Ce sunt aceste
semne ale durerii omeneşti când trece, cu ochii săi de ghiaţă,
Destinul?
Am simţit numai un gol. Căci, la urma urmei, ce este moartea
decât aceasta? La început, un gol, care măsoară întâiaşi dată ce
fusese acel care a plecat; o tăcere, o prăbuşire, un pustiu. Apoi
aleargă duioase amintirile, bune şi rele, unele aducând după dânsele
plânsul cel mai duios, altele zâmbetul rătăcit din ceasurile fericite,
tot ce ne-a lăsat cel care nu va mai veni înapoi niciodată 104. Îl creăm
din nou tot mai întreg, cât a fost pentru noi şi cât ştim că a fost
pentru alţii, îl creăm din nou din tot ce ne-a dat şi ceia ce sufletul
nostru restituie pentru a-i da din nou fiinţa de care neapărat avem
nevoie. Şi golul acesta îl simţeam întinzându-se prin această zi tristă
de la un capăt al ţerii la altul. Steagurile negre ieşeau la fereşti
pretutindeni105, fără nicio impunere. Măcar atâta lucru putea aduce
fiecare. Să fi putut aduce mai mult!
Dacă Bucureştii ar avea un suflet, s-ar vedea la ceasuri de
acestea. Şi tot aşa dacă l-ar avea toată această oficialitate pe care el
a creat-o, ori, măcar, el106 a îngăduit-o. Dar să trecem. Oraşul, cu
tricolorul cernit în largul stradelor sale de căpetenie, aşteaptă azi pe
Regele cel nou. E un simbol al ţerii, al neamului care nu moare,
această rază clară şi caldă care trebuie să treacă în mijlocul bătăilor
triste ale miezului nopţii. Să fie întâi ceia ce se aşteaptă şi apoi cu
toţii ne vom pleca asupra sicriului acelui care a fost107.
Deocamdată se cântă la Mitropolie veşnica pomenire înaintea lui
Dumnezeu pentru «adormitul robul său Carol l-iu, Rege al
României». De la un arhiereu la altul trece tânguirea, şi pentru Întâia
oară acest nume care se rostea cu adânc respect şi mândrie
naţională stoarce lacrămi: plâng bărbaţi în toată firea, lacrămi de
acelea care nu curg pe obraji, ci sufletul le soarbe înapoi din ochii
104 În periodic şi în volumul „Războiul nostru...“ după niciodată urma; astfel: „niciodată; îl“.
105 În periodic şi în volumul „Războiul nostru...“: pretutindenea
106 În periodic şi în volumul „Războiul nostru...“: El.
107 În periodic şi în volumul „Războiul nostru“:. „Să fie“ şi „a fost“ sunt culese cursiv.

53
umezi. Afară muzica sfâşie aerul şi clopotele oraşului întreg vuiesc
dela o zare la alta, pentru un suflet de Rege care înainte de a merge
în lăcaşul eroilor flutură în jurul nostru, plin de păreri de rău şi de
îndemnuri înţelepte. «Veşnica pomenire pentru Carol I-iu, Rege al
României»...108 Din veac în veac va răsuna acest strigăt: când vom fi
mai mulţi, mai tari, mai mândri, şi urmaşii noştri se vor gândi la
Dânsul. Tare va striga glasul nesupus la bănuială al istoriei, care ştie
şi cu câte a avut să lupte un om: «Regelui Carol veşnica pomenire».
în jeţul regal stă Regele nou. Are privirea omului care vede
aiurea. A petrecut douăzeci de ani de ucenicie având în faţă pe acela
care acum nu mai e, şi simte că a moşteni înseamnă o durere întâi şi
apoi o răspundere.
Răspunderea Neprevăzutului, Incomensurabilului. Ce va fi? Ce va
putea? Cu ce-L va ajuta Dumnezeu şi pe Dânsul? Ce se va moşteni
după El? Ce va gândi printre lacrămi despre părintele său
copilandrul109 care cu ochii în pământ deapănă şi el acum în urmă
firul vremurilor? O conştiinţă a fost totdeauna Ferdinand al
României, dar acum ea se înalţă, se lărgeşte, ea se zguduie la
atingerea cea dintâi cu viitorul care-i răsare plin de teribile întrebări
ca Sfinxul în calea lui Oedip. în jos, sunt flori şi izvoare şi cântece şi
locuri de odihna dulce, Rege Ferdinand, – şi uitare; în sus e Calvarul
şi Crucea, – şi este învierea şi înălţarea şi gloria veşnică pentru Tine
şi pentru noi.
Acuma, faci Jurământul. Cameră, Senat, arhierei, tribune pline de
mulţime. Desigur că nu vezi pe nimeni anume. Vezi Cartea veche a
credinţii, vezi Crucea care spune numai de Suferinţă şi Sacrificiu şi
vezi din noi toţi o singură icoană, mai sfântă decât toate formele
religiei care ne uneşte, mai mândră decât Coroana de oţel spre care
priveşti, mai măreaţă decât regalitatea Ta care începe: Patria! Şi de
aceea-Ţi tremură glasul şi cuvintele Ţi se rup din suflet, pe care de
azi înainte nu-l mai ai pentru Tine. Noi 110 Ţi l-am luat întreg, pentru
totdeauna. Ne trebue nouă şi copiilor noştri, şi nu Ţi-l dăm înapoi
decât pentru ca să se înfăţişeze înaintea Dreptului Judecător al
tuturor Faptelor. O înţelege Regina Maria, care, uitând de acum
înainte că a fost mai presus de toate o podoabă admirată a acestei
Teri, are, chemată a fi astăzi mângâietoarea unui popor, o lacrimă de
regret în ochi când îşi acopere cu mâna frumuseţa feţei.
Regele vorbeşte. Regele, – nu protocolul. Regele, – nu oficialitatea
care va vorbi pe urmă, cum e datoria, datina şi putinţa ei. Acesta nu
e un discurs, e un strigăt de curagioasă sinceritate, o făgăduinţă
solemnă în care un suflet se rezumă. începe de la graţia lui
Dumnezeu; smerit şi hotărât, vorbeşte.
Nu va uita pe Acela care a dat regalităţii române un prestigiu
moral care poate numai să fie păstrat, căci mai sus nu poate să se
ridice. în moştenirea înaintaşului a găsit o glorie de care acum nu
vrea să. vorbească – ce este toată gloria, înaintea lui Dumnezeu? —,
dar a găsit iubire şi credinţă. Cu ele-şi va uşura sarcina cea grea; le
aminteşte, cerându-le din toate puterile sale. Sunt aplauze, jos în in-
108 Am corectat semnele citării conform periodicului şi volumului „Războiul nostru...“
109 Născut în 1893 prinţul Carol la care se referă N. Iorga aşa cum se va vedea şi mai jos, fiind cel mai mare fiu al
lui Ferdinand I, avea atunci douăzeci şi unu de ani.
110 În periodic şi volumul „Războiul nostru...“: Noi este cules cursiv.

54
cintă, sus în tribune, dar sunt altele, înmiite111, care nu se aud aici.
Acelea sunt credinţa şi dragostea cea tare, pe care nu le sguduie
interesele şi nu le minează patimile. Aceia-Ţi sunt prietenii adevăraţi,
cari nu vor sui niciodată treptele către Tine, dar cari singuri sunt în
stare să-Ţi dea şi să-Ţi sprijine pe oamenii cu cari în adevăr poţi
îndeplini pe pământ facerea de bine.
Eşti «bun Român», o spui cutremurându-Te de mândrie naţională,
şi aplauze nesfârşite Îţi taie glasul; o spui din nou ca să simţi pentru
Tine încă odată dulceaţa acestor cuvinte, şi noi toţi, cari-Ţi stăm gata
pentru orice ajutor, plecaţi cu bucurie asupra muncii noastre din
care ai dreptul să-ţi iei, ca Suveran, birul de prosperitate şi de glorie,
vom face aşa ca «bunul Român» să fie la sfârşitul zilelor sale şi un
«Mare Român».
«Trăiască Regina», strigă cineva, şi toţi doream să fie cineva care
să scoată acest strigăt. Intre însuşirile care împodobesc un suflet de
femeie, mai presus decât toate talentele chiar, este sinceritatea. Şi
aceea se simte112. De mult am simţit-o cu toţii în principesa Măria a
României. Şi, dacă, înaltă Doamnă, se vor găsi atâţia cari vor spune
că omagiile se îndreptau către frumuseţa Voastră suverană,
îndrăznesc a cere unei femei să nu-i creadă: se îndreptau către
energia francă şi dreaptă, către cavalerismul zâmbitor, către vitejia
sinceră. Părea că vedeam în Voi pe una din acele Doamne ale
vremilor bătrâne, sfetnică sigură a soţului ei, mamă bună a copiilor
ce-i înfloresc casa din bielşug, iubitoare adevărată, fără vorbe, a
poporului care simte nevoie totdeauna ca lângă severa mână 113 a
Suveranului său să fie un zâmbet de care o ţară întreagă să se poată
încălzi şi lumină, în ceasurile grele, când timpurile încearcă.
A făcut bine acel tânăr de sus care a strigat: «Trăiască Prinţul
Moştenitor». Era pentru Alteţa Ta Regală, Principe Carol. Ai simţit de
unde vine urarea, pe care ceilalţi, oficialii, au trebuit s-o aplaude.
Acolo114 e toată nădejdea Ta, şi nu la tovarăşii de jocuri şi de sporturi,
cari nu vor şti niciodată ce înseamnă pregătirea unui Rege şi cari-i
vor da din prietenia lor amintiri triste şi ispite rele. Acolo 115 unde
sunt băieţi săraci cari muncesc pentru o pane şi n-o au totdeauna
întreagă. Când vei întră în lupte, triumful Tău va trece printre
trupurile tinere ale lor, aşternute în calea viitorului naţional. Când
greutăţi vor răsări în calea Ta, manile lor viguroase Te vor sprijini să
nu luneci pe covorul măgulelilor menite să Te târască în prăpastie.
Şi, când vei purta însuţi Coroana regală şi Te vei mândri că Domnia
Ta va fi fost împodobită cu superiorul prestigiu al ştiinţii şi artelor, al
poeziei şi moralităţii publice, fruntaşii în toate ramurile, strânşi în
jurul tronului Tău pentru a-l împodobi cu florile cele mai alese din
vieaţa unui neam, nu vor fi din eleganţii tovarăşi ai celor dintâi
petreceri, ci din tinerii palizi, de muncă şi veghere, cari Ţi-au aruncat
astăzi, din toată inima, acest strigăt: Trăiască Moştenitorul!
Aşteptăm pe Regele Carol la gara mică a Mogoşoaii, înaintea
dumbrăvilor care s-au îmbrăcat în aur şi purpură pentru a-L primi,

111 Evidentă eroare în textul de bază in minte, am corectat după periodic şi „Războiul nostru...“.
112 În periodic şi „Războiul nostru...“: aceea se simte este cules cursiv.
113 În periodic şi „Războiul nostru“: lângă severitatea mândră.
114 În periodic şi „Războiul nostru...“: Acolo e cules cursiv.
115 În periodic şi în .Războiul nostru“ acolo este cules cursiv.

55
lângă bisericuţa lui Ienăchiţă Văcărescu, care, fiind smerită, a trăit
şi, de altă parte, lângă ruinele uriaşe ale palatului lui Bibescu-Vodă,
care, fiind trufaşe, s-au dărâmat, înainte chiar de a fi isprăvite. Te
aşteptăm, căci eram siguri că vei veni. Ne-a spus doar acel nobil
testament, care e ultima şpovedire a unui suflet regal înaintea lui
Dumnezeu şi a naţiunii sale, că ai fost fericit între noi, iertând pe
toţi116 acei cari Te-au calomniat, şi că ne-ai iubit: poporul nostru,
legea noastră, pe care ai respectat-o, cultura noastră, al carii ctitor
Te-ai făcut, şi acest Bucureşti, care a ajuns prin Tine Capitala regalei
Independenţe a Românilor. Vii la noi unde ai fi voit să rămâi, pentru
ca ochii noştri să se oprească o ultimă dată asupra Ta. Vii, şi acuma
nu-Ţi mai putem spune: Bine ai venit. Sicriul se acopere cu două
steaguri, de-asupra cărora se prinde purpura regală şi cele două
semne ale rangului suprem în cele două mai mari oştiri în luptă
astăzi.
E ridicat pe umerii generalilor şi ofiţerilor Casei Regale pentru a
fi aşezat pe afetul îmbrăcat cu negru al unui tun.?“ De o parte şi de
alta, pe când Regele şi fruntaşii oştirii salută, se apleacă glorioasele
rămăşiţe ale steagurilor de la Griviţa; un vultur, decoraţii, coroane
veştede, frânturi de mătasă rănite de gloanţe. Şi pare că toată drama
războinică de acum aproape jumătate de veac mai scânteie odată în
lumina soarelui care învăluie toate într-un zâmbet întârziat înainte de
a se cufunda în amurgul mărilor. Căci sunt aici cu toţii: drapelele,
crucile, florile – eroul.
Şi sunt colo, în umbră, ajutătorii cari au rămas încă: grupul
ţerănesc al veteranilor palizi, cu lungi plete albe, având pe zdrenţe
tot aşa de măreţe ca şi ale steagurilor semnele vitejiei tinereţelor.
Regelui i-a fost drag de dânşii totdeauna, şi cu câtă mândrie primea
acum patru ani117 la Iaşi defilarea camarazilor de la Griviţa şi
Smârdan! Şi cred că în toată această mulţime: de diplomaţi străini,
cari discută ultimele operaţii ale războiului, de actuali şi foşti
miniştri cari cugetă la simpatiile politice probabile ale noului Dom-
nitor, de parlamentari şi magistraţi cari în conversaţii banale îşi
târăsc umbrelele118 după sicriul Regelui, dacă i-au venit cuiva în ochi
lacrămi sincere, – pentru biruinţa pe care au câştigat-o împreună,
pentru bătrâneţele pe care împreună le apropie de gura mormântului
—, a fost la aceşti săraci.
Prin nesfârşita mulţime, adesea serioasă, cuviincioasă totdeauna,
ce pare a simţi că totuşi aceasta nu e o petrecere,, trece convoiul
uriaş, în frunte cu toate steagurile oştirii, vechi şi nouă, mişcându-se
în aceleaşi valuri de coloare şi aur. Sus, sicriul luminat de soare
domină.
Palatul aşteaptă posomorât pe stăpânul său care, acum patru luni,
l-a părăsit cu bucuria că s-au potolit patimile trezite în jurul viitorului
ţerănimii şi cu asigurarea că nu vrea să închidă ochii până nu va lăsa
o ţară asigurată şi fericită. Nu i-a fost îngăduit119 să aibă această

116 Toţi nu apare în periodic şi în .Războiul nostru...“.

117 În periodic şi „Războiul nostru...“ acum nu apare.
118 În ediţia de bază umbrele, evidentă greşeală.
119 Bănuim că N. Iorga a vrut să modifice textul cu prilejul publicării în ediţia Oameni cari au fost 1935, dar sensul
ni se pare obscur. În consecinţă am restituit fraza conform periodicului şi volu-mului „Războiul nostru...“.! Din ediţia
1935 lipsea „că nu vrea să închidă ochii până nu va lăsa o ţară asigurată şi fericită. Nu i-a fost îngăduit...

56
mulţămire din urmă: focul arde jur împrejurul nostru şi orice altă
grijă decât a apărării şi doritei noastre întregiri a încetat. Sicriul e
aşezat între draperiile negre şi luminile se aprind în jurul
catafalcului.
Regele Carol e aici. în umbra bibliotecii căptuşite de cărţi nu va
mai răsări chipul sever cu neliniştiţii ochi scrutători, cari căutau să
smulgă gândurile înainte de a se rosti un cuvânt, graiul trăgănat,
care căuta cuvintele şi dădea fiecăruia dintre dânsele un sens ce
părea deosebit de acela din toate zilele nu va mai răsuna, rostind
sfaturi bune îndreptate către iubirea de ţară şi de neam, către
moralitate, muncă şi pace.
Numai aceia cari au avut120 cinstea de a fi primiţi de dânsul, cari
s-au învrednicit a li se vorbi cu toată sinceritatea unui suflet mare şi
nobil, numai aceia vor transmite urmaşilor amintirea de ce a fost în
adevăr121, când oficialitatea nu-l împresura, când sufletul lui nu era
îmbrăcat în purpura Regelui, rămânând însă regal şi atuncea, până la
cel mai neînsemnat gest, până la apăsarea glumeaţă uşoară a mânii
pe umerii unui tânăr, Carol I-iu.

*
* *

Pe catafalc între lumânările înalte, străjuit de colonelii nemişcaţi

cu săbiile trase, regele Carol aşteaptă pe aceia cari pot şti astăzi că
au fost iubiţi de dânsul, chiar dacă nu l-au iubit şi mai ales dacă n-au
ştiut prin ce tăcută şi deplină jertfă a ostenelilor fiecăruia se iubeşte
un rege. Mulţi trec cum nu trebuie, ca înfăţişare şi ca suflet: toată
această bogată plebe a oraşelor care s-a ridicat în Domnia lui fără să
capete, pe lângă lefi şi câştiguri, şi puţină creştere. Dar atâţia, de la
veteranul care aude fâşiindu-i la urechi mătasa steagurilor vechi în
freamătul nebun al luptelor purtate cu dânsul, până la fetiţa de
şcoală care îndrăzneşte a lăsa peste florile celelalte umila floare în
care a căzut o lacrimă adevărată, atâţia simt ce înseamnă
despărţirea de acela înaintea căruia n-a mai fost în România o
coroană regală.

*
* *

Acuma sicriul e pecetluit. În cerc închis, arhiepiscopul catolic a

binecuvântat corpul. Conştiinţa e satisfăcută. Acuma începe marea
pompă funerară a Bisericii Statului, faţă de care a fost mai larg decât
faţă de toate celelalte confesiuni, şi deci şi a sa, Regele.
Cântările morţilor răsună din gurile tuturor episcopilor şi un cor
foarte bun întovărăşeşte slujba. Dar, poate, dacă ar fi fost în vastul
cuprins al sălii de marmură ceva mai multă tăcere şi mai puţină
mişcare, dacă numai cei chemaţi pentru rostul lor în armată şi Stat
s-ar fi aflat de faţă şi dacă un suflet smerit de călugăr înfiorat la
fiecare atingere cu moartea de la care aşteaptă mângâiere şi odihnă

120 În periodic şi în „Războiul nostru...*: vor fi avut.

121 În periodic şi în „Războiul nostru.»* în adevăr este cules cursiv.

57
s-ar fi găsit între strălucitoarele cununi episcopale, ar fi fost bine să i
se lase lui, numai lui rostirea cuvintelor simple de care orice inimă
omenească se cutremură. Să fi auzit în bătrânu-i glas tremurat
plângerea sufletului ce se desparte de lume, ce părăseşte pe ai săi
între cari şi ieri se afla şi le vorbea şi ieri. Bunul creştin smerit care
era Regele Carol şi care spunea în revărsările de conştiinţă de care
avea nevoie, – am ascultat şi eu una, mişcat, la122 ceasul acela, – că
religia lui e mai presus de toate formele şi de toate osebirile
teologice, curată şi supusă înaintea lui Dumnezeu, ar fi fost mulţămit
în lumea lui de această chemare tremurată către dânsul.
Acuma, pe umerii generalilor şi adiutanţilor sicriul coboară
scările pe care de atâtea ori le-a suit piciorul sigur al regelui. încet,
el străbate, legat de gura tunului, drumul 123 până la mulţimea
nemărgenită care-l aşteaptă afară, unde de pe înaltele piramide
negre tămâia fumegă. Şi de odată
aierul se sfarmă, ca într-o furie războinică, de trâmbiţi, de muzici,
de clopote, pe când departe tunurile bubuie. Oştile-l chemau ca
pentru un nou asalt contra unui nou duşman secular al neamului,
dar, supt ochii înlăcrămaţi şi ai celor mai tari, sus de-asupra
mulţimilor el luneca spre mormânt, înfăşurat în steaguri.
Trecând printre şirurile episcopilor, printre diplomaţi în toate
uniformele lumii, cari se despart de aici, .sicriul e aşezat între
coroanele de flori naturale pe care singure le-a dorit acest om al
adevărului, silit a trăi în mijlocul celei mai rafinate şi mai mincinoase
artificialităţi, spre a fi dus la mormântul ce şi-a hotărât la Argeş,
înainte ca Bucureştii – alţii124 Bucureşti, în ceasul istoric al
recunoştinţii simţite de fiecare – să-l aşeze de veghe pe una din
culmile sale.
Acolo, în cetatea de întemeiere a celui mai vechi Voevod al nostru,
la leagănul Ţerii-Româneşti, în Scaunul lui Seneslav, lui Tihomir şi lui
Basarab, în reşedinţa, patriarhală încă, ă celui dintâi episcop, acuma,
peste şapte sute de ani, aşteaptă lumea strânsă din toate colţurile
terii.
Primarii, puţintel în neorânduială şi, adesea, în veşminte de oraş
vechi şi murdare, mărgenesc drumul cu lumânările în mână. Iar, sus,
nemişcaţi stau pe înălţimi, cu miile, ţăranii, în haine de serbătoare,
foarte cuviincioşi. Când, înainte de 1300, Seneslav Voevod a fost dus
la mormânt în bisericuţa lui de lemn, de mult înlocuită cu cărămida,
piatra şi marmora unor vremi mai mari şi mai bogate, tot aşa trebuie
să fi fost. Şi ca pentru alţi Domni bătrâni pe cari i-a luat toamna
blândă odată cu cele dintâi lacrimi ale ploilor pentru moartea
apropiată a anului, tot aşa lunca Argeşului îşi scutură din miile de
copaci bătrâni aurul frunzelor moarte, aş-ternându-l pentru convoiul
stăpânitorului şi sămănându-i sicriul, pe când în fund muntele stă
aspru, măreţ supt zăpada sa imaculată, icoană materială a sufletului
ce s-a dus acum, plin de melancolia simţirilor ce se ascund supt
austera înfăţişare rece a Regalităţii şi în aşteptarea primăverii, a
vieţii nouă ce va veni.
E în aier o linişte de biserică, nu se mişcă o ramură în plopii înalţi
122 În periodic şi „Războiul nostru...“: de.
123 În periodic şi „Războiul nostru...“: drumul scurt.
124 În periodic şi „Războiul nostru...“: alţii e cules cursiv.

58
ce cuprind între ei drumul la mănăstire; sunt doar125 nori atâţia câţi îi
cere jalea, şi printre ei atâta albastru cât se deschid amintirile 126 din
ceasurile mari şi ceasurile bune ale regelui în sufletele tuturora. Ne
apropiem, supt călăuzirea steagurilor care vin aici unde întâia oară
pentru acest popor al nostru s-a ridicat un steag. Lângă noi fac sa-
lutul tunurile de munte.
Locul se deschide larg acuma, şi biserica pe care a înoit-o Carol
l-iu se înalţă sprintenă, pe neaşteptate, înaintea noastră, cu verdele,
albastrul ei palid, cu aurul ei ce se stinge.
O undă de vânt rece trece asupra capetelor descoperite. Supt
baldachinul asupra căruia se pleacă steagurile ultimele rugăciuni se
risipesc lin ca şi fumul uşor al tămâii de pe înaltele piramide negre.
Ceasul a venit. După suflet, trupul părăseşte această lume. El se
cufundă în marea uşă înflorită cu sculpturi a lui Şerban Cantacuzino.
El dispare în cuprinsul mănăstirii.
E, în urmă, fruntea îngrijorată a noului Rege, cu lacră-mile pe
obraz, e o Regină cernită, sunt chipuri triste de prinţi, miniştri, de
azi şi de ieri, cari-şi întreabă conştiinţa despre ce au primit127 şi ce au
dat în schimb. Dar, în faţă, sunt, nevăzuţi, oaspeţii mai vechi ai
Argeşului, vechi ctitori amestecaţi în terna răscolită de războaie şi de
reparaţii, sfioase suflete eroice care biruiesc frica de atâta aur nou
pentru a-şi face datoria ieşind înaintea urmaşului, a înălţătorului şi
îndeplinitorului operei lui.
Eşti tu, Radu-Vodă dela Afumaţi, care ai câştigat în vremea ta,
prin lupte grele, necontenite, dureroase, cruţarea Patriei de
stăpânirea turcească; călare pe calul tău de război, cu hlamida în
vânt, cu coroana pe fruntea încreţită, aşa pare că te ridici din umbra
adâncurilor sfinte şi drept stai înaintea viteazului care în vremile
noastre a smuls şi el aceluiaş duşman neatârnarea. Au fost eroi şi
înaintea lui, şi el a ştiut să fie erou ca dânşii. Şi în tristeţa căutării
tale, Domn jertfit de patimile boierimii, se cuprinde o mângâiere
pentru rupt, silinţe fără odihnă, jertfe fără mângâiere, – aceasta a
simţit zdrobindu-i-se în piept inima.
Război în afară, duşmănie înăuntru, zbucium neîntrerupt, silinţe
fără odihnă, jertfe fără mângâiere, – aceasta v-a fost amândurora,
peste patru sute de ani dela unul la altul, domneasca vieaţă. Dar
legea noastră cere uitare întreagă, iertare întreagă, iertare
desăvârşită. Dacă nu Radu-Vodă, Carol l-iu a ştiut-o, în sentimentele
sale de o discretă dar nesfârşită caritate. Şi de aceea el stă, nu lângă
acela a cărui mână a încremenit pe sabia pedepsitoare a revoltei, ci
lângă seninul, înţeleptul filosof domnesc Basarab-Vodă-Neagoe.
Vechea scriptură a Voevodului şopteşte pare că 128, la venirea
tovarăşului de coroană, fratelui în conştiinţa despre zădărnicia şi
totuşi despre superioara sfinţenie a vieţii129: «Ce este omul? O
nimica: slăbiciune şi neputinţă. Iar mila lui Dumnezeu vezi cât este
de mare, încât s-a mirat Proorocul de lucrurile ce a făcut pentru
dânsul şi a zis: Ce este omul de ai făcut pentru dânsul atâta

125 În periodic şi „Războiul nostru...“ nu apare: doar.

126 În periodic şi în „Războiul nostru...“: amintiri.
127 Evidentă eroare în ediţia 1935: privit. Am îndreptat după periodic şi „Războiul nostru...“.
128 În periodic şi în „Războiul nostru...“ nu apare: că.
129 «Învăţăturile lui Neagoe-Vodă către fiul său Teodosie», (nota autorului începând din periodic).

59
mărire?».
Lespedea de marmură se aşează pe mormântul lui Carol l-iu Rege
al României. Iar, in fundul zării, cea dintâi rază de soare în această zi
de melancolie liniştită se opreşte o clipă pe alba zăpadă a Muntelui,
atinge ca o binecuvântare uşile mănăstirii – şi se cufundă.
5 – 12 octombrie 191-l.

Aşa cum am indicat în notă, articolul a apărut în două numere ale

Neamului Românesc 5 şi 12 octombrie 1914 şi a fost reunit la pu-
blicarea în volumul „Războiul nostru în note zilnic?“. în primul număr
(5 octombrie) a apărut textul care se încheie cu „... până la apăsarea
glumeaţă uşoară a mâinii pe umerii unui tânăr Carol l-iul?“
În numărul din 12 octombrie a apărut textul care începe cu „Pe
catafalc între lumânările înalte...“ până la sfârşit. În volumul
„Războiul n6stnr...“ textul este datat 12 octombrie, conform ultimei
apariţii.

LIII
N. CULIANU
A murit la Iaşi, după o imobilizare prin boală, care a ţinut
douăzeci de ani, N. Culianu.
Răposatul a fost un om de ştiinţă, distins, un autor de cărţi
didactice limpezi şi bine scrise pe vremea când era o faptă culturală
să le scrii, a fost unul din membrii cenaclului «Junimii», celei fără lux
şi fără saloane politice, însă – cu talent. Dar el va rămânea în
amintirea cui l-a cunoscut ca rectorul130.
O faţă liniştită şi bună, de patriarh cu barba albă, un grai aşezat
şi dulce, ochi de părinte opriţi cu iubire asupra copiilor săi studenţi,
o grijă exemplară pentru lecţiile ca şi pentru purtările sale, ca să
aibă dela cine să înveţe tinerii, o demnitate firească fără morgă şi
fără pretenţii în legăturile cu alte organe şcolare, – acesta a fost
Culianu în lungii ani cât a condus Universitatea din Iaşi.
într-o vreme când rectorii se aleg pentru politică şi nu fac decât
politică131 când datoresc locul lor, nu unei chibzuiri de conştiinţă a
profesorilor, ci unei acţiuni politice contra altei acţiuni politice, când
termini de ultima brutalitate au putut fi întrebuinţaţi verbal şi în
scris de unii faţă132 de colegii lor, când studenţii au putut intra în
cabinetele rectorilor ca agenţii electorali la şefii lor, figura lui
Culianu nu pare desfăcută din vieaţa reală, ci dintr-un vechi
basorelief de marmură.
6 decembrie 1915.

130 În periodic, cules cursiv.

131 În periodic după „nu fac decât politică“ urma acest paragraf care a suferit eliminări şi modificări la publicarea în
volum din pricina trimiterii directe la numele unui savant care între timp – 1926 – încetase din viată. Iată structura
frazei în periodic: „într-o vreme când rectorii se aleg pentru politică şi nu fac decât politică – d. I. Atanasiu, deşi nu
vrea să facă politică, datoreşte locul său nu unei chibzuiri...“ Partea culeasă cursiv a fost eliminată sau modificată de
autor.
132 În periodic: „de unii din rectori faţă“.

60
 LIV
UN OM «DĂRÂMAT»: DIMITRIE ONCIUL
Multe lucruri se «revizuiesc» astăzi, de oameni cari-şi au
chemarea de a trata asemenea chestii. Cum erau odată, în
destrăbălatele şcoli romane înainte de cucerirea germană, cete de
«eversores», de «răsturnători», cari, nefăcând ei înşii nimic,
împiedicau să înveţe şi să lucreze pe alţii, mai puţini doritori de
faimă ieftenă, aşa îşi are şi România, stricată de vieaţa ei politică şi
de consecinţile ei în moravuri, înainte de ceasul supremei încercări şi
al grozavului risc133, «răsturnătorii» săi, tineri şi bătrâni. «Dărâmă»
fiecare ce poate: cutare, scriitori, altul, oameni politici. Ba acum a
venit rândul şi al paşnicilor oameni de ştiinţă, închişi cu bucurie în
cămăruţa migălosului lor lucru. S-au amestecat în vieaţa publică, –
deci aceia cari dau alte soluţii într-însa vor arunca, asupra
laboratoriului ştiinţific, din norii prezumţiei lor, oareşicare bombe cu
gaze asfixiante de tăgăduiri şi insulte.
Dar lângă cei cari veneau să dărâme 134 au fost, de când lumea,
acei cari izbutesc să facă la loc.
Un «dărâmat» e D. Onciul, istoricul, profesorul de trecut
românesc, membru al Academiei Române, despre al carii preşedinte
însuşi se spune – ceea ce nu putem crede – că ar fi proclamat la un
Consiliu universitar inulitatea operei ştiinţifice a eruditului135.
Să încercăm136 a «face la loc». Acuma poate douăzeci de ani. D.
Onciul a fost chemat la Bucureşti. Nimeni nu l-a strâns de pe
drumuri, ca «frate» trăind în lipsă, nimeni nu l-a creat, nu l-a
fabricat. Ci, după studii de o noutate absolută, făcute cu o strictă şi
aspră metodă, cu o răbdare puţin obişnuită în cultura noastră, şi în
stăpânirea, plătită cu îndelungate osteneli, a unui material întins şi
risipit, el reuşise a da icoana adevărată, întru cât se poate
reconstitui, a părţii celei mai vechi şi misterioase din vieaţa noastră
ca popor. Aceste studii au fost o revelaţie pentru cei cari puteau pri-
cepe, în Apus, unde sunt mult mai mulţi învăţaţi, pentru mai puţin
decât aceste rezultate întră cineva în învăţământul superior.
A venit la noi. Învăţământul practic al istoriografiei137 nu exista
încă, în domeniul lui. La Istoria Românilor se ascultau conferinţe şi
se treceau, de formă, examene. Absolventul, licenţiatul nu ştia ce
este un izvor şi cum din izvoarele neîntregi, viciate, obscure,
contrazicătoare iese lamura strălucitoare a faptului constatat, sigur.
De munca grea a pregătirii tineretului, – muncă impopulară138, pe
lângă toate, căci lumea era beată de -«filosofie», – s-a apucat
Dimitrie Onciul. I s-a consacrat douăzeci de ani, iar, dacă azi avem o
şcoală de istorici, lucrând după aceeaşi metodă, aceasta se
datoreşte, nu numai impulsurilor şi exemplelor ce au putut veni, ci
inculcării răbdătoare, aspre, a disciplinei ştiinţifice. Acest lucru l-a

133 Precizăm că ne aflam în perioada neutralităţii, războiul fiind declanşat de mai bine de un an, opţiunea României
devenind iminentă.
134 În periodic dărâme şi izbutesc erau culese cursiv.
135 În periodic cules cursiv.
136 În periodic înainte de „Să încercăm“ era un rând alb.
137 În periodic: „învăţământul practic al istoriografiei“ era cules cursiv.
138 În periodic cules cursiv.

61
făcut el, şi pentru acest lucru a jertfit cu abnegaţie un timp bogat
care putea fi consacrat unor studii personale, pe care dovedise că
este în stare a le face cu trăinicie nezguduită, cu delicată observare
şi coordonare a celor aşa de mici, fără ştiinţa deplină a cărora nu se
pot încerca fără cutezanţă lucrurile mari.
Pe dealul lui Mihai Viteazul geniul lui Haşdeu prezida, melancolic,
la ruinarea unor vechi încăperi istorice, în care urmele trecutului
nostru putrezeau în neîngrijire. La noi nu i se dă fiecăruia ce
trebue139, ce e chemat să facă, şi oricine a cunoscut pe Haşdeu ştie
că a-i da o funcţie administrativă. a-l pune să ordoneze şi să păzească
o instituţie, fie şi ştiinţifică, a-i impune să redacteze rapoarte şi să
iscălească adrese era, nu numai o garanţie de neglijare a instituţiei,
dar şi o ironie faţă de vioiul romantism dezordonat al acestei naturi
de excepţie. Şi, atunci când Haşdeu însuşi, a înţeles a-ceasta, nimeni
n-a «miluit» pe Onciul cu direcţia Arhivelor, ci toţi ne-am dat înlături
înaintea candidaturii lui. fiindcă ştiam că acel moment nu este al
cercetătorului, ci al fundatorului şi al orânduitorului.
Astăzi un imens şi frumos palat se înalţă pe locul ruinelor, într-o
ordine admirabilă miile de documente şi dosare-aşteaptă pe
lucrătorii cari le vor face să vorbească. Iar. dacă aici locuieşte, în anii
lui de maturitate obosită de un lucru spornic, creatorul Arhivelor
Statului, aceasta nu poate supăra pe nimeni 5ntr-o ţară unde atâţia
stau în palate, particulare şi publice, unde a fost munca altora ori
unde, până acum. n-a fost munca nimănui.
Acestea am avut să le spun aici, afirmând încă odată, la sfârşit,
principiul că greşeala cea mai mare şi cea mai naivă este, ca 140 atunci
când interesele politice ale cuiva se ciocnesc de interesele politice
ale altuia, să se încerce a ruina, nu o atitudine în vieaţa publică, ci o
muncă şi reputaţie pe oare nimic nu le mai poate ştirbi, odată ce ele
sunt141.
22 noiembrie 1935.

LV
UN POET STUDENT: ALEXANDRU SIHLEANU
Pietatea familiei a ridicat un monument la Sihlea, în judeţul
Râmnicul-Sărat, acelui poet mort tânăr care a cântat, întors din
străinătate, la 1854, «frumoasele locuri», «verdea câmpie», «gârliţa
cu tainici şoapte», «pădurea misterioasă» şi «doina ciobănaşilor» de
la moşie. S-a adus astfel o închinare spiritului care nu se poate
despărţi niciodată de aceste locuri iubite ale copilăriei sale, ale celor
dintâi simţiri şi ale durerilor ce-l stăpâneau atunci când îşi dădea
sama că «pustia cea deşartă de pe malul nisipos», dincolo de
margenile vieţii, e ceea ce-l mai aşteaptă. Dar, – cu toată
neparticiparea acelora prin cari se face faima, şi pentru morţii uitaţi,
– co-memoraţia modestă dela Sihlea, lângă locul de discretă linişte al
139 În periodic cules cursiv.
140 În periodic nu apărea: ca.
141 În periodic cules cursiv.

62
lui Alexandru Vlahuţă, aminteşte unei societăţi care nu se preocupă
prea mult nici de poeţii ei, falşi142, de astăzi, un poet adevărat.
Poet de chemare a fost Sihleanu, de sigur. Căci trebuie să i se
recunoască această însuşire rară, cu toată permanenta prezenţă
lămuritoare a versificatorilor, aceluia care, la douăzeci de ani abia
împliniţi, putea să exprime setea lui de emoţii în versurile care cer
S-aud vuirea bombei şi caii nechezând
Să văz arzând văzduhul a plumburilor ploaie,
Căşti, suliţi sfărâmate, de sânge lungi şiroaie,
Cadavre ciopârţite şi morţi mereu picând,
asămănându-şi patima ce-l smulge din hotarele traiului obişnuit
cu
Vulturul ce nu vrea câmpul verde,
Câmpia înflorită: o lasă şi se pierde
Prin nori, prin munţi de ghiaţă, prin bălţi şi prin pustii.
E aici o adevărată energie, nemerind cuvinte vrednice de dânsa,
în vremea când Bolintineanu scâncea şi Alecsandri Însuşi admira
picătura de lacrimă romantică în vârful degetului.
Ce ar fi scris acest talent după atingerea cu vieaţa, care i-ar fi dat
dureri adânci şi marile fericiri pe care le zăboveşte uneori, aceasta
se poate prevedea. Tinereţei unui scriitor i se cere atâta: avânt,
sinceritate, pasiune, instinctul cuvântului poetic, expresiv, cald;
celelalte lucruri vin dela sine, până la dulcele dar de toamnă al
măsurii şi până la sclipirea de ghiaţă a înţelepciunii. Dar acel care la
cei douăzeci de ani vine cu poza şi maniera, acela nu va ajunge
niciodată la nimic.
Sihleanu nu migălea şi nu fabrica, nu-şi «menaja efecte»,
«retoricele suliţi» cu vârfuri tocite nu le avea la îndemână. Dar, ca
orice tânăr smuls dintr-o civilizaţie începătoare şi aruncat în vârtejul
unui mare oraş de strălucită cultură, el imita143, o candidă imitaţie
care-şi închipuie serios că e originalitate, produs spontaneu al
propriei închipuiri, răsunet dintr-o suferinţă adevărată. Orice
deprindere a graiului începe prin repetarea cuvintelor auzite: la
poeţii tineri ca şi la prunci. De aici castele, baluri medievale, păgâni,
Elvire, Emme şi Oscari, – toate însă prezentate cu o netăgăduită
dibăcie. Nu e mai rău, chiar în ce priveşte limba, decât la cutare poet
italian – acesta în plină desfăşurare – care scria tocmai aceste
lucruri, inspirate de Ossian şi Walter Scott, pe la 1350 încă.
Studentul român din această vreme îşi dădea astfel examenul de
poezie, şi trebuie să-i punem o notă mare. Şi astăzi se imită, ba chiar
de filologi maturi, cari-şi cheltuiesc astfel degeaba vremea în care
pot da o etimologie nouă. Şi astăzi moda e o stea de hârtie, după
care se ţin mulţi copii în săptămânile Irozilor. Dar studentul dela
1850 era mai serios, mai real.
Acasă, el nu era un alt imitator, îmbătrânit al aceleiaşi civilizaţii
neadaptate, cum e cazul studenţilor de astăzi. Ci era «dumnealui
Paharnicul I. Sihleanu», om de datină veche, gospodar cu obiceiuri
patriarhale, cu iubire de ţară şi morală. Şi de aici, din Sihlea, care nu
e Calea Victoriei, a pornit el către lumina Apusului, cu sufletul în

142 În periodic era cules cursiv.

143 În periodic fraza era culeasă cursiv şi nu apărea el.

63
adevăr tânăr şi fundamental sănătos144. De aceea va duce acolo, unde
cei de azi înebunesc de bucurie, dor de mamă, de casă, de pajişte şi
de izvor, dorul tovarăşilor de copilărie, al ciobănaşului cu doina, – şi
va mai duce un dor, acela pentru alinarea căruia va zori, la întors
trăsura:
«Mână iute cu ’nfocare,
Mergi ca vântul şi mai tare»,
Surugiului strigam...
Erau şi atunci vremuri de căpătuială înlăuntru, vremuri de mari
tulburări în afară, de ameninţări grozave şi de senine speranţe
pentru noi.
În Cişmigiul care era Capsa de atunci, se purtau sfătoşi, dârji,
nemulţămiţi «oameni fără treabă», tineri în «talmà» şi «raglan»,
numai pretenţii şi fumuri, politiciani, – se zicea pe atunci mai simplu
«boiernaşi de mahalale» —, şi rima răspunde glumeaţă.
Cari judecă (guvernul, cari pun ţara la-cale,
«lume paraponisită»..., «oameni jalnici»...,
bând pe ceas zece cafele
Şi trăind într-un fum veşnic de ciubuc şi narghilele,
pe lângă adversarii lor politici:
Ce se plimbă ’n ochi cu geamuri, strânşi în guler
colţurat,
Care-i muşcă de ureche, şi cu capul zarzavat,
şi în acest amestec hărţăgos şi mofturos cădeau, aprinzând
sufletele, veşti din războiul Crimeii, dintre care nu era una fără
urmări pentru fiinţa noastră naţională. Dar poetul-student nu scria
articole de ponegrire şi ameninţare şi nu organiza procesiuni menite
să înjosească prin trivialitatea lor idealul pe care pretind să-l
servească, ci, închizându-se în singurătatea plină de misterioase şi
profetice glasuri, el şoptea cu evlavie:
Smulge de pe faţă vălul trist şi jalnic,
Drag pământ al ţării cu amar hrănit:
Steaua învierii, soarele cel falnic
Al mărimii tale, azi a răsărit.
Fii ai României, fraţii miei de sânge,
Răscoliţi cenuşa vetrei strămoşeşti
Şi văpaia slavei din trecut va ’ncinge
Inimile voastre mari şi bărbăteşti:
S’apărăm a’noastre drepturi vechi şi sfinte,
Pe duşmanii noştri singuri să-i zdrobim.
Şi într-o unire toţi să ne silim
Să dăm ţării noastre vie strălucire...
Dedesupt a însemnat data: 9 Septemvrie 1855. Sunt şaizeci de ani
de atunci. Multe s-au schimbat. Şi tipul poetului-student s-a schimbat
şi el, ca toate celelalte.
Aşa e, dar trebuie să spunem: păcat!145
144 La publicarea în volum (ediţia 1935) N. Iorga a revenit asupra frazei din periodic operând o eliminare
substanţială, poate, din pricina caracterului pamfletar al parantezei. Iată fraza aşa cum apărea în periodic: „Şi de aici,
din mediul de tinereţă fără liceu cu jigări şi baluri mascate, iară cetire de gazete injurioase, fără lux şi destrăbălare
părintească din ceşti ani cu largi orizonturi şi mireasmă de pământ proaspăt, de aici, din Sihlea care nu e Calea
Victoriei...“ Textul cules cursiv a fost eliminat la publicarea în volum
145 Citatele sunt din cărticica: Alexandru Sihleanu, Poesii, Armonii intime (1857J, Vălenii de Munte 1909; p. 72, in
16, (nota autorului începând din periodic).

64
 4 octombrie 1915.

LVI
COMEMORAREA LUI ALECSANDRI
în ziua când scriu aceste rânduri în colţul mieu de lume, Mirceştii
vor fi văzut atâta «public»- ca acum douăzeci şi cinci de ani când se
dădeau pământului rămăşiţile lui Vasile Alecsandri. Discursuri
frumoase se vor ţinea şi atâţia curioşi vor socoti că au întrebuinţat
bine ziua de 22 August 1915, supt norii cei grozavi de deasupra
capetelor noastre şi în necontenita zguduire a acestui pământ pe
care stăm.
Se pare că Academia Română e iniţiatoarea pomenirii de douăzeci
şi cinci de ani dela moartea acelui care a cântat
un vis de-acele
Ce poartă pe-a’lui aripi răsfrângere de stele
şi care a iubit vitejia simplă a vechiului dorobanţ din 1877, pe
care niciun meeting nu-l trimesese la Griviţa să-şi jertfească sărăcia
pentru ţară146. Şi bine a făcut Academia Română. De şi la un ceas ca
acesta este de pus un mănunchi de flori roşii la groapa uitată a celui
care a strigat «La Arme» şi mâni pioase ar trebui să împodobească
dincolo crucea lui Andrei Murăşeanu, de şi se înfioară undeva de
nerăbdare şi indignată mânie ţărâna marelui iredentist care a fost
Eminescu, nu e ceasul comemoraţiei lor, socotind cu anii.
Şi Alecsandri a fost şi el un poet de lupte, între multele aspecte
ale unei poezii prin care o epocă întreagă, – mai multe generaţii, –
s-a înălţat şi s-a făcut mai bună. Ar fi fost mai bine să-l putem aminti
în ziua când steagurile sfâşiate s-ar fi întors cu flori în suliţi, – căci
firea lui a sămănat mai mult cu sentimentul ce am putea să-l avem
atuncea147, dar nu e vina lui de sigur că suntem încă în ceasul
aşteptărilor dureroase care ne-ar face să cercetăm alte morminte.
Dar mă gândesc, şi cu privire la această comemoraţie, pe oare
vom fi ştiut – parcă aş fi fost şi eu acolo – s-o prefacem într-o excursie
de plăcere şi o exhibiţie, ce superficial înţelegem actele de
recunoştinţă faţă de aceia cari cu prinos din gândul şi inima lor ni-au
făcut bine.
Câţi din cei cari vor fi acolo au cetit oare, nu zic pe Alecsandri
întreg, ci măcar atâta. din scrisul lui, cât să-şi poată face o ideie
adevărată despre ce a fost poetul Renaşterii noastre? Câţi dintre
ziariştii numerelor festive au în mintea lor din poeziile lui altceva
decât reminiscenţe de liceu? Unde e ediţia critică a operelor lui
Alecsandri, şi din ediţia populară a «Minervei» cât s-a trecut aici, nu
peste Carpaţi, unde oamenii iau lucrurile altfel?148
Care e cartea despre Alecsandri în care să se adune ştiinţă şi
146 Aluzie la numeroasele întruniri care se ţineau în Bucureşti şi în ţară de partizanii intrării noastre în război de
partea Antantei (Franţa, Anglia, Rusia) întruniri la care vorbeau în special Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Octavian
Goga etc. în anii neutralităţii, N. Iorga – deşi de la bun început a fost împotriva oricărei legături cu Puterile Centrale
(Austro-Ungaria, Germania) nu a căutat sa grăbească intrarea ţării noastre în război cunoscând toate implicaţiile unei
atari decizii agravate de starea precară a înzestrării armatei române aşa cum avea să se vadă din primele zile ale
războiului şi pe tot parcursul lui.
147 În periodic: atuncea cules cursiv.

65
înţelegere, ca pentru unul ca dânsul? În ce loc din Bucureşti se poate
vedea statuia lui lângă a lui Lascăr Catargiu, Pache Protopopescu şi
alte ilustraţii ale politicei contemporane?
Cât a trăit Alecsandri, din fericire pentru dânsul, şi-a avut mediul
lui boieresc de adoraţie şi veniturile de la moşie.
I-am dat recitările mai mult sau mai puţin gângave ale copilăriei
noastre. Acuma la Mirceşti ne oferim o excursie cu preţ redus şi cu
bilete de favoare. Spiritul lui poate fi liniştit: nu ne-am schimbat de
loc. Aşa ne ştia – şi politeţa lui nu voia s-o spuie, – aşa suntem şi
astăzi. Când vom avea oare pietatea care nu uită, tace şi lucrează?149
30 august 1915.

LVII
SUFLETE ÎNDOITE
— CU PRILEJUL MORŢII LUI I. LAHOVARY —
Ioan Lahovary, mort acum câteva zile, n-a fost numai un om
politic în vază. Eminent elev al şcolilor franceze, iniţiat prin cetiri
răbdătoare în multe domenii ale ocupaţiilor intelectuale, – dacă nu
ale ştiinţei propriu-zise, – spirit preocupat de toate problemele în
legătură cu politica, adunător cu sârguinţă al cărţilor celor mai nouă,
el era mândru de distincţia care i se crea astfel între colegii săi de
Parlament şi de Ministeriu, al cărora orizont în atâtea cazuri, – ori-
care ar fi fost inteligenţa lor nativă şi priceperea lor specială —, era
destul de îngust. Unele din discursurile lui şi părţi din celelalte se
ascultau, de şi atât de lungi şi puţin ^pregnante», cum se zicea
odată, nu numai din cauza atmosferei de sinceritate şi cinste ce se
desfăcea din ele, nu numai din cauza aplecărilor paşnice care se
simţeau supt fraza răpezită şi adese ori violentă, ci pentru că
atingeau teoria şi se menţineau îndelung într-însa (şi violenţele lui
erau, de altfel, tot ale teoriei). Ni amintim încă marele lui discurs,
care e – cine ar crede? – o şarjă plină de ironie caustică în contra
stratificării Teatrelor Naţionale. Nu se ridica o chestie mai însemnată
fără ca el, după ce vorbise la sute de ascultători, indiferent sau ba
dacă erau atenţi, căci, de fapt, el vorbia pentru dânsul 150, ca să se
lămurească, să nu apară cu o broşură, bine informată, bine scrisă,
absolut onestă şi – nu prea lungă.
Dar el a scris şi despre limba românească, despre «stricarea» ei
în zilele noastre, despre năvala neologismelor şi substituirea altei 151
sintaxe. A scris cu oarecare naivitate în unele privinţi, dar cu multă
bunăvoinţă, cu observaţii drepte, cu preţioase reminiscenţe
personale. Şi o astfel de broşură, pune în lumină caracterul curios al
firii lui, în ce priveşte esenţa naţională. O putem defini: dualitate
strigătoare în aparenţă, simplă şi perfectă unitate în fond. Vorbea
franţuzeşte cu familia şi intimii, – dar nu amesteca, nu confunda.
148 Dintr-o ediţie critică a poeziilor făcută cu încercări de eleganţă tipografică, şi pentru femeile acestui popor de
mode totdeauna proaspete, n-am putut răspândi nici o sută de exemplare.
M-am dezgustat şi am lăsat lucrul.
Acum lucrează alţii: aibă mai mult noroc decât mine! (nota autorului începând din periodic).
149 În periodic: lucrează cules cursiv.
150 În periodic: pentru dânsul cules cursiv.
151 În periodic: altei cules cursiv.

66
Discursurile lui erau cu adevărat în româneşte, şi româneşti. Ştia
bine limba, – o înţelegea şi o iubea. Elevul şcolilor parisiene era
Francez pentru foştii săi colegi; Român era pentru alţii, nu numai
printr-un puternic şi nobil patriotism, dar prin esenţa fiinţei sale
morale152.
Strămoşii, cari, după femei, prin Socoteni, mergeau până la Mihai
Viteazul, erau mai tari decât influenţa franceză de o singură
generaţie.
Vibraţii sufleteşti intime pentru anume lucruri scumpe şi sfinte
nouă îl vădeau al nostru.
Şi într-o privinţă el era mai mult 153 al nostru decât cei ce nu
vorbesc franţuzeşte în casă. Deprinderea cu altă vorbire o simţea ca
o greşeală154, ca o neglijare, şi se credea dator a se întoarce cu o
iubire învierşunată de sincere păreri de rău de la falsitatea sa de
educaţie la datoria sa de naştere. De aceea155 voia el limba mai
curată, mai exclusivă, mai conservatoare şi decât noi. Sunt mulţi ca
dânsul, pe cari trebuie «ă-i cunoaştem ceva mai bine înainte de a-i
judeca prea aspru.
28 iunie 1915.

LVIII
O CARTE DE NUVELE POSTUME A LUI GÂRLEANU
Din ce a lăsat Gârleanu, chinuit de acea dorinţă a perfecţiunii
formale care, fără a înăbuşi spontaneitatea sentimentală, a dat
literaturii româneşti câteva din cele mai mari pagine ale ei, familia şi
prietenii dau acest mănunchi pe care cea dintâi bucată îl numeşte cu
un titlu care ar părea că are in el ceva din duioşia plecării lui înainte
de vreme: «O lacrimă pe o geană».
Acest volum pe care nu ni-l mai întinde mâna lui, tremurând de
emoţia creatorului sincer şi sfios faţă de sine ca şi de alţii, e un
rezumat al talentului său în toate înfăţişările iui, care în ultimul timp
ajunseseră a fi aşa de variate. Ai tot ce vrei: nuvela realistă, cu
ştrengării, «şarja», povestirea glumeaţă, povestea, simbolul,
interpretarea ca suflet omenesc a vieţii celor «cari nu cuvântă»,
amintirea, iubitoarea şoaptă de părinte la moartea unui copil iubit.
De toate sunt, şi este totuşi o unitate care e însăşi nota sufletului
său. Sunt scriitori duioşi a căror stângăcie jenată opreşte inima
noastră de a plânge, de şi au talent şi poate chiar foarte mult; sunt
alţii, calculatori reci, cari se joacă meşteşugit cu simţirea noastră şi,
când vor, aduc lacrămi în ochii noştri.
La Gârleanu mai mult ca la oricine, chiar în alte literaturi, e
sentimentalul zguduit însuşi de ce spune, care, ridicându-şi ochii
plecaţi de puterea pasiunii, de timiditatea unei naturi gingaşe, te
prinde cu obrajii umezi şi atunci – râde, de bucuria comuniunii în
durere pe care o constată.
Această156 însuşire îi va da un loc mare în literatura noastră.

152 În periodic: esenţa fiinţei sale morale cules cursiv.

153 În periodic: mai mult al nostru şi nu cules cursiv.
154 În periodic: Acest lucru îl simţea ca o greşeală.
155 În periodic De aceea cules cursiv.
156 În periodic această e cules cursiv.

67
 Şi, pe când figura altora, glasul altora ni sunt indiferente faţă de
opera lor, opera lui niciodată nu va putea fi despărţită de dânsul: de
ochii mari mângâioşi în faţa palidă, pare că totdeauna plânsă şi
luminată totdeauna de un zâmbet în care statornic era atâta jale, şi
glasul acela în care şi desperarea avea modulaţiile alintate ale unui
copil care simte o privire iubitoare lunecând asupra lui, în suferinţă.
22 mai 1915.

LIX
STOIAN NOVACOVICI
Serbia a pierdut pe cel mai harnic dintre bătrânii ei157. Oameni
cari aduceau din alte vremuri, pe lângă un entuziasm romantic
pentru ştiinţă, pe lângă neclintita credinţă faţă de un ideal, şi o
simplicitate în mărire şi glorie care e cea mai frumoasă podoabă a
omenirii.
Ce n-ajunsese a fi, în lunga sa vieaţă de peste şaptezeci de ani,
Stoian Novacovici!
Şef al partidului progresist, preşedinte de Consiliu, preşedinte158
timp de mulţi ani al Academiei de Ştiinţe, el se bucura de respectul
tuturora; era o glorie necontestată a naţiunii sale. An de an, apăreau
scrieri istorice nouă ale inimosului şi zdravănului bătrân, şi nu era
niciuna care să nu facă a înainta cunoştinţile privitoare la istoria
politică sau culturală a Balcanilor întregi, pe cari-i cunoştea ca puţini
alţii. Şi, cu toate acestea, în acest veac în care toată lumea găseşte
că e dulce să fie văzut în vitrină, nu se poate închipui un om mai
mulţămit cu o patriarhală vieaţă modestă decât marele învăţat sârb.
În călătoria mea din urmă la Belgrad, l-am cercetat în casa lui
bătrânească, asemenea cu o locuinţă de preot în părţile Ardealului
ori ale Banatului vecin. Un salon cu tavanul jos şi mobilele din alte
timpuri; pe păreţi tablouri şi schiţe din vremea tinereţii acelui care
se simţea aşa de bine în aşa de puţin.
Pe uşa joasă şi-a făcut intrarea bătrânul înalt, cu ochelarii adânc
înfundaţi; aşa trebue să fi fost acei erudiţi din veacul al XVIII-lea cari
mureau cu mâna pe condei, urmărind o ultimă explicare, ce rămânea
acum să fie dată de alţii. Vorbea încet şi sfios, fără să lase a se vedea
prin nimic conştiinţa pe care trebuia s-o aibă despre marea sa
valoare.
Am plecat din Belgrad după o şedinţă a Academiei prezidată de
dânsul, care, pe catedra lui ca de şcoală, părea o icoană a interesului
adânc, serios şi senin pentru problemele ştiinţii. Peste puţin
Novacovici îmi scria cerându-mi o carte rară. I s-a trimes din
greşeală alta. A revenit însă cu cererea sa, odată, de două ori. Era
zorit. O altă lucrare se pregătea. Se simţea dator, la cei şaptezeci şi
trei de ani ai săi, cu încă o lucrare. N-a isprăvit-o.
îi era dat să moară în clipele cele mai grele pentru ţara lui.
Tunurile austriece au zguduit păreţii smeritei căsuţe unde el trăise
aşa de fericit. Va fi fost silit să-şi părăsească iubitele cărţi, în mijlocul
cărora muncise până atunci. Cu grijă se va fi gândit şi el la ceea ce-i
aşteaptă neamul încălcat de vechii duşmani învierşunaţi. Dacă n-a

157 În periodic săi.

158 În periodic preşedinte in.

68
văzut trecând, în strigăte de biruinţă, oştenii generalului Frank 159, el
s-a cutremurat la vestea că steagul negru-galben flutură pe zidurile
cetăţii lui Eu-geniu de Savoia.
Ce bucuros va fi fost moşneagul aflând că Petru l-iu
Karagheorghevici călăreşte pe străzile părăsite de vrăjmaşul învins
ale Capitalei sale!
Dar suferinţi ca acestea prind inima ca în cleşte şi bucurii de
acestea fac să zvâcnească tâmplele nebune. Astfel Stoian Novacovici
a închis ochii, poate asupra unei ultime viziuni de glorie. Să
nădăjduim că speranţele lui din urmă se vor îndeplini. Şi atunci pe
mormântul lui va creşte iarba înaltă şi florile mândre.
19 februarie 1915.

LX
KARL LAMPRECHT
Germania a pierdut mai mult decât o bătălie, ale carii urmări
totuşi se pot repara, a pierdut pe Karl Lamprecht. Cel mai mare
istoric al ei, revoluţionar, deschizător de cale, inovator, a închis ochii
în ceasul celor mai grele griji pentru ţara sa160.
Ştiinţa istorică se pierdea în mărunte lucrări de erudiţie, bogate,
exacte, precise şi mai mult sau mai puţin inutile. Se inventaria
trecutul cu o răbdare admirabilă: exhumaţii savante, oscior de oscior,
cu toată putregiunea mucedă de pe dânsele. Rămăşiţile se clasau
apoi cu metoda perfectă şi seacă a Capucinilor cari-şi întind tot mai
departe mumiile omeneşti şi scheletele înegrite. Era tot şi nu era
nimic. Suflarea cea puternică de înviere a lui Ranke încetase;
scopurile Înalte ale marilor filosofi fuseseră părăsite.
Veni atunci acest mare spirit neliniştit. Voia să găsească, nu
adevărul faptelor, ci adevărul din fapte, nu suprafaţa singură, ci,
împreună cu dânsa, esenţa, sensul superior al zbuciumului
umanităţii, fizionomiile pe care le îmbracă pe rând sufletul ei mobil,
drumurile sigure ale dezvoltării, tipurile 161 ce-i înseamnă fiecare
popas.
I se păru că le recunoaşte: aceleaşi peste varietăţile locale şi
profundele deosebiri ale raselor. Acestea dădeau coloratura 162, fondul
uman rămânea acelaşi, ameţind pe necunoscători numai cu o
felurime care era doar în afară. Clădi astfel, pe substrucţiile grelei
munci a tinereţei sale, o nouă ştiinţă a istoriei, care întâmpină critice
hotărâte, pasionate negări, indiferenţă despreţuitoare şi entuziasmul
unei întregi generaţii nouă de cercetători şi care, la urmă, dacă nu
deveni o dogmă pentru alţii, se impuse atenţiei tuturora.
Aceste teorii nu sunt eterne: ele reprezintă numai interpretarea
din partea unei epoce şi unei naţiuni, care nu sunt totdeauna

159 Comandantul armatei a V-a Austro-Ungare care după ce între 16—24 august 1914 a fost respinsă în încercarea
de a ocupa Belgradul, isbuteşte în urma unui atac cu forţe umane şi materiale superioare să ocupe capitala Serbiei
după două luni de lupte înverşunate.
160 În periodic lui.
161 În periodic cules cursiv.
162 În periodic cules cursiv.

69
adoptate în alt timp şi de altă naţie şi, oricum, niciodată în totalul lor.
Dacă Lamprecht ar fi fost numai atât – şi cât de mult e totuşi
aceasta! —, el ar fi rămas numai ca un puternic făuritor de doctrină,
menit să fie cercetat şi preţuit de istoricii teoriilor care au însufleţit o
perioadă de cultură. Dar el era şi un mare artist, un creator de
icoane, un pictor mare al epocelor.
Astfel, prin intuiţia lui genială, răsări, în asprele linii ale unui stil
greu de gânduri nouă, întreaga dezvoltare a neamului său, nu în linii
elegante, nu în vioaie colori, nu în figuri şi figurine, ci în toată
întinderea şi adâncimea, în toată grandiozitatea şi intimitatea lor.
Colectiv, ca imense mase sociale, mişcate de uriaşa forţă a
factorilor adânci, răsăriră veacurile istoriei germane, cu un caracter
aşa de impunător, încât ele par a copleşi, a zdrobi pe cetitor.
Luptă urmează după luptă, sforţare după sforţare, avânt după
avânt, nu pentru a cuceri cununi ori a culege prăzi, ci pentru a
îmbogăţi şi duce mai departe, spre o altă fază, spre un alt tip sufletul
naţional.
Apoi, el voi mai mult.
Să înţeleagă vieaţa lumii întregi prin aceeaşi dezvoltare a
tipurilor sufleteşti colective. Pentru aceasta nu mai avea materialul la
îndemână, strâns prin muncă proprie, în anii nesăţioşi de ştiinţă ai
tânărului savant. Câte n-ar fi trebuit să afle pentru a fi măcar pe
departe mulţămit! Câte limbi ar fi fost de nevoie, câte iniţieri
speciale în civilizaţii diferite! Şi, neputând căpăta însuşi rezultatele,
el organiză o imensă fabrică de materiale pentru opera în a carii
alcătuire poate însuşi nu credea văzându-şi părul alb în oglindă.
Totuşi de la trecutul, mult preţuit de dânsul, al Japoniei, până la
cele mai recente fenomene psihice ale omenirii, totul se lucra în
multele încăperi ale casei speciale pe care oficialitatea germană o
dăruise institutului său.
La congresul de la Londra, acum doi ani. acest mare bătrân, care
n-avea şaizeci de ani, unea în comunicaţiile sale conştiinţa celor
îndeplinite cu nesaţul celor ce trebuiau să se facă.
Eram un tânăr163 de douăzeci de ani când, de la Berlin, cerinţile
examenelor m-au dus la dânsul în Leipzig. Faima lui nu începuse încă
atunci, la 1893. Dar ideile lui 164 originale porniseră la luptă şi-şi
atrăseseră multe duşmănii, la care ştia să răspundă. Am găsit un
examinator sigur, conştiincios, nu binevoitor, dar nici aspru – şi atât.
Venit de la altă Universitate, n-aveam contactul sufletesc cu dânsul.
Dar el nu era dintre aceia cari-şi uită elevii, chiar dacă ei dăduseră
probe aşa de puţine de ştiinţă ca acelea cu care fusesem în stare eu.
Şi cu câtă bucurie aflai, acum profesor eu însumi, la 1901, că
Lamprecht165 îmi face onoarea de a-mi da sarcina scrierii unei Istorii
a Românilor în vestita sa colecţie! Şi aceeaşi încredere, căreia îi
datoresc o mare parte din câtă siguranţă în puterile mele am căpătat
cu vremea, îmi permitea să scriu, tot acolo, Istoria Imperiului
Otoman, pe care abia acum doi ani o isprăveam. în tot acest timp –
ierte-mi-se că răscolesc, ca o mângâiere, aceste scumpe amintiri! –
163 În periodic înainte de Eram se afla un rând alb.
164 În periodic lui era cules cursiv.
165 În periodic: „Lamprecht ajuns marele Lamprecht îmi face onoarea“ – cuvintele culese cursiv au fost eliminate în
volum.

70
îndemnurile nu-mi lipseau; la fiecare nouă sforţare plecam cu o
vorbă bună dela dânsul. Când la cetirea unui volum isprăvit
aprobarea lui venea, îndrăzniam să-mi iert o parte din păcatele pe
care mi le ştiam aşa de bine şi de care mă durea aşa de rău.
La 1913 am putut vorbi la Londra după dânsul în şedinţile reunite
ale congresului şi el a avut bunăvoinţa să pomenească, terminând, de
legătura care ne unise odinioară. Peste câteva luni el considera ca o
preţuită recunoaştere alegerea ca membru de onoare al Academiei
noastre, – cât puteam da şi noi pentru atâta ajutor ce ni-a venit dela
dânsul.
Acuma s-a dus acest «bătrân» de cincizeci şi opt de ani 166, care
păstra în zâmbetul feţei sale o tinereţă aproape ştrengărească supt
cununa părului alb prins pe înalta frunte de cugetător.
De pe catedra de la Leipzig nu se va auzi glasul lui încet până Ia
şoaptă, strecurând167 subtil, într-o formă aşa de familiară, cele mai
înalte şi grele adevăruri.
Nenorocul naţiei lui l-a frânt, a doua zi după ce pretinsese pentru
dânsa cel dintâi loc. Un mare factor de vieaţă în lume s-a dus cu
dânsul. Şi laudă mai înaltă decât aceasta nu i se poate aduce niciunui
om de pe pământ.
8 mai 1915.

LXI
CONTELE BELLEGARDE
Mort pe câmpul de luptă sau pierdut între mulţimile prizonierilor
cari nu mai pot vorbi, cari nu sunt în stare să comunice nimic
nimănuia? Cine ştie?168 Contele Bellegarde însă, ostaş credincios
până la sfârşit al Austriei sale, soldat al împăratului său, urmaş fără
greş al tradiţiilor familiei sale, a dat tot ce avea: fericirea casnică,
situaţia şi, la sfârşit, vieaţa.
De sigur un viteaz. Şi cine l-a urmărit în vieaţă putea fi sigur că la
ceasul celei mai mari primejdii pentru steagul în care credea el va fi
la locul său, ca să biruiască ori să moară.
S-a coborât în Munţii Câmpulungului românesc, sunt vreo zece
ani de atunci169. A văzut pe acei simpli ţerani, cari sunt batjocura
Evreimii parazite şi veşnicul obiect de despreţ al tuturor surtucarilor
străini. El era mai nobil decât rasa tuturora laolaltă şi cu situaţia lui
administrativă îi domina pe toţi. Avea dreptul să batjocurească şi să
despreţuească mai mult decât oricine. Şi nu. Curios om!, el s-a
coborât până la aceşti oameni daţi în sama lui 170 – aşa credea, în
calitatea sa de creştin şi de curtean, – de Dumnezeu şi de
împăratul171. L-a interesat vederea lor, s-a aplecat să li audă graiul,
şi, când l-a deprins, el nu s-a oprit până n-a smuls taina sufletelor. Şi
aceste suflete i s-au părut din cele mai frumoase pe care le-a

166 Născut la 25 februarie 1856 istoricul german a decedat la 10 mai 1915. împlinise cincizeci şi nouă de ani.
167 Evidentă greşeală în ediţia 1935 trecând. Am corectat conform periodicului şi al sensului frazei.
168 În periodic şi volumul „Războiul“:!
169 Idem atuncea.
170 În periodic şi volumul „Războiul...“: daţi în sama lui cules cursiv
171 Idem: de Dumnezeu şi de împărat cules cursiv.

71
cunoscut în vieaţa sa172. De aceea, pornind de la datorie, el a ajuns la
iubire, la o mare şi sinceră iubire.
Contele Bellegarde va fi simţit în fundul fiinţii sale un răsunet al
sângelui său latin.
Natura omenească are mari şi ciudate taine. Oricum să fie, intre
puţinii străini în stare să iubească simpla sinceritate curată a
ţeranului a fost el.
Şi a arătat-o prin fapte173. Că n-a părăsit pentru aceasta pe
Domnul şi împăratul său, că n-a înţeles iredentismul nostru decât ca
o fantomă ispititoare, rea şi făcătoare de rău, cine s-ar putea mira?
Că a vrut să ne împiedice, prin orice mijloace, de a pătrunde până la
ai săi pe cari voia să-i ferească de «primejdia» libertăţii româneşti,
gata însă a li da toată libertatea umană174, se înţelege aşa de bine!
Din cauza contelui Bellegarde eu n-am mai putut întră în Bucovina
decât cu permisie specială, în vagon închis. Mi-a spus de ce se crede
dator a lucra aşa; mi-a spus-o cavalereşte – şi româneşte.
I-am răspuns cum eram dator eu, la cealaltă soluţie a problemei.
Dar oameni ca acesta se respectă şi când ai încrucişa cu dânşii
spada. Sunt două credinţe175 care se înfruntă şi se înţelege motivul176
moral care le trezeşte în două suflete pe care soarta le mână pe alte
drumuri. Şi de aceea, când am aflat moartea contelui Bellegarde, –
undeva, în stepa Poloniei, poate lângă unul din acei ostaşi bucovineni
pe cari ca ţărani i-a iubit aşa de mult —, am avut o strângere177 de
inimă. Păcat de dânsul! Căci în lumea aceasta, conte Bellegarde, una
din cele mai rari fericiri, când te-a făcut Dumnezeu cu un suflet
drept, e să afli adversarul pe care-l meriţi!
6 decembrie 1915.

LXII
GENERALUL MARCHAND
Intre cei căzuţi în groaznicele lupte din Campania franceză, cea
mai scumpă jertfă a fost a generalului Marchand. «Cu pipa-n gură şi
cu cravaşa-n mână», el înainta, zâmbind, în fruntea trupelor, când un
glonţ îi străbătu corpul.
Cel căzut pentru Franţa e Marchand dela Faşoda. Se ştie
ceasul178. Franţa era în vremea când primea orice. în rivalitatea
colonială cu Anglia în Africa, se cerea un gest de îndrăzneală.
Căpitanul Marchand l-a făcut, când, fără să consulte nicio autoritate,
şi-a înfipt steagul acolo, la Faşoda.
Anglia a protestat. S-au schimbat note violente. Era să se ajungă
la război. Franţa, la sfârşit, cedă. Steagul de la Faşoda fu dat jos. Dar
gestul179 rămase, – acela care cel dintâi inaugurase ofensiva
172 Idem: lui.
173 În periodic şi în volumul .Războiul“ prin {apte.
174 Idem: româneşti şi umană.
175 Idem: credinţi.
176 Posibilă eroare în ediţia 1935: atât în periodic cât ţi în volumul „Războiul“. „Sunt două credinţe care se înfruntă
şi se înţeleg în motivul moral care le trezeşte în două suflete pe care soarta le amână pe alte drumuri“.
177 În periodic şi în volumul „Războiul“: strânsoare.
178 În periodic şi în volumul .Războiul“: „Se ştie cazul“.
179 În periodic şi în volumul „Războiul“: Dar stegarul rămase.

72
franceză. Rămase ca o înviorătoare amintire pentru alţii, pentru el ca
o datorie.
Acum, şi-a plătit-o în Campania, mergând cu un zâmbet pe buze
înaintea inamicului şi căzând cel dintâi.180
25 octombrie 1915.

LXIII
VIRGIL ONIŢIU
Moartea, Ia Braşov, a directorului de gimnaziu Oniţiu.
Om cu nesfârşită181 iubire pentru şcoala sa, spirit limpede şi
voinţă hotărâta, el a adus nepreţuite servicii învăţământului
românesc în Ardeal.
A compus cărţi de şcoală în spirit modern şi a scris şi opere
literare, într-o limbă frumoasă, care l-au făcut să fie ales182 membru
corespondent al Academiei Române.
Despre cei cari dispar în aceste mari momente, nu ştii ce să spui:
dacă soarta rea n-a vrut să-i îngăduie a vedea iz-bândirea visurilor
sfinte ale unei vieţi întregi sau dacă ea – a fost pentru dânşii miloasă.
18 octombrie 1915.

LXIV
I. M. MOLDOVAN
într-o cămăruţă, în care erau numai cărţi şi scânduri goale, s-a
stins, la adânci bătrâneţe, canonicul «Moldovănuţ», ucenicul şi
prietenul lui Cipariu. Bătrânul cărturar care ştia de o mie de ori mai
mult decât a scris şi a spus, a murit de greutatea celor optzeci şi trei
de ani, pe cari i-au socotit alţii, dar pe cari până dăunăzi el nu-i
simţia. A murit pentru că, precum face numai cu cei pe cari-i iubeşte
mai mult, Domnul îl chemase, fără amestecul suferinţii, la sine
pentru a se învrednici de răsplata ostenelilor lui183 pe pământ. Dar
călugărul din Blaj nu va fi murit zâmbind, ca aceia cari nu mai au cu
vieaţa nimic fiindcă i-au dat tot ce ea a putut184 cere.
Nu, acest suflet nu era al unui sfânt: era al unui viteaz,
împrejurările au pus pe trupul lui de fecior de ţeran rasa monahală,
dar ochii lui, cari erau numai foc aprins, scânteind de o sălbatecă
hotărâre, faţă lui tăiată în linii tari şi aspre, barba rară în care parcă
se sprijinia, ghemuirea ca pentru asalt a trupului său mărunt şi
vânjos vădeau pe acela care ostaş trebuia să fie.
Şi a fost ostaş185.
Alţii au discutat; el a afirmat. Alţii au negociat, el a pretins. Alţii
s-au supus, el dârz a rămas împotriva sorţii.

180 Un zvon l-a făcut pe N. Iorga să preia informaţia morţii generalului Jean-Baptiste Marchand şi să scrie rândurile
de faţă. Generalul Marchand care a luptat în mai multe puncte fierbinţi ale primului război mondial, printre care
Campania – aşa cum spune N. Iorga – Somme şi Verdun, a încetat din viaţă la Paris în ziua de 13 ianuarie 1934.
Ciudat este faptul că la cele două republicări în volum – 1921 şi 1935 – nu s-a observat acest fapt.
181 În periodic: „cu o nesfârşită“.
182 Evidentă greşeală în ediţia 1935: adus. Am corectat conform periodicului.
183 În periodic şi volumul „Războiul“: sale
184 În periodic şi volumul „Războiul“: se poate
185 În periodic şi volumul „Războiul“: a fost ostaş cules cursiv.

73
 Da, soarta se hotărâse împotriva poporului său. La orice prilej ea
a rostit osânda împotriva noastră. Unii au întins, înaintea fatalităţii,
mâna către duşman. Alţii au lăsat ceva, crezând că primesc mai mult.
N-a fost poate unul care să nu fi îndulcit, măcar în formă, protestarea
sa.
El nu s-a înjosit măcar să proteste: a negat186.
S-a închis în odaia lui şi a făcut din ea cetate nebiruită. Cu focul
din ochii lui de Dac sălbatec se apăra. Şi gura lui stătea închisă ca în
rânjirea unui blăstăm mut.
Aşa a trăit cinzeci de ani canonicul Moldovan din Blaj, încremenit
de înfrângerea pe care sufletul său n-a voit s-o recunoască.
Şi acum sus, înaintea lui Dumnezeu, el va putea să vorbească.
20 septembrie 1915.

LXV
UN MORT CARE SE ÎNGROAPĂ: I. CIOCAN
A murit bietul Ciocan, adecă, mai exact, pe răposatul Ciocan îl
îngroapă azi. A murit la Pesta, spun ziarele, dar ii pun în mormânt la
Năsăud.
Şi aşa şi este: a murit la Pesta.
Biet om fără talent şi chemare, s-a lăsat a fi făcut de Bânffy,
amicul său, profesor de limba şi literatura română la Universitatea
din Pesta, obiecte pe care le ştia cât şi Bânffy.
Era un renegat187 de şcoală veche bietul Ciocan. Mânca leafa şi
tăcea din gură. Nu scria: parcă era cineva care să i-o ceară! Acuma
îşi lasă averea, se zice, şcolilor româneşti.
Şi, când te gândeşti la altfel de renegaţi, de şcoală nouă, cari fac
cărţi şi se mişcă neastâmpărat, te prinde un sentiment blând pentru
omul cuminte care a fost Ciocan.
în zilele lui Şeghescu, o lacrimă pentru bietul Ciocan!
20 septembrie 1915.

LXVI
EXARHUL IOSIF
Bulgarii au pierdut pe cel mai venerat cleric al lor şi tot odată pe
unul din cei mai energici şi mai isteţi luptători pentru cauza lor
naţională.
Exarhul care stătea odată la Constantinopol, ţiind în mrejele
«shismei» sale sute de mii de suflete dintre supuşii Sultanului, a fost
un neobosit păstor dintre aceia cari au ochii cari să vadă şi cele mai
ascunse şi urechi care să afle şi cele mai uşor şoptite. Meritele lui
pentru «bulgarism» în Turcia sunt imense.
În Capitala Bulgariei, unde deplângea greşelile altora, pe care
cârja lui acum nu le mai putea îndrepta, el stătea înaintea «Ţarului»
ca un Patriarh, şi acela trebuia să-l trateze astfel.

186 În periodic şi volumul „Războiul“: a negat cules cursiv

187 În periodic şi în volumul „Războiul...“ renegat se află între ghilimele.

74
 Moartea lui nu încheie numai o vieaţă de statornică şi inteligentă
luptă, dar ea pune în discuţie însăşi soarta Exarhatului creat în
împrejurări speciale şi pentru188 împrejurări speciale.
28 iunie 1915.

LXVII
IOAN LAHOVARY
A murit într-o ţară de «talente» şi «energii», un om cult, onest şi
modest. Ioan Lahovary, pe care moartea l-a luat189 acest suflet cu
temperamentul de erudit miop şi neobosit, cu iubirea migăloasă
pentru tot ce cuprinde un subiect, deconcerta şi obosia, devenia
antipatic ca om politic şi orator, de şi era aşa de simpatic ca «om de
treabă». Dar, mai la urma urmei, şi «om de treabă» e aici o aşa de
proastă meserie!
Ioan Lahovary era totdeauna lucrul de care se vorbia. plus
serviciul devotat al unei conştiinţe. Dar tocmai aceasta nu era
necesar. Luptător din convingere şi din datorie, politicianismul l-a
robit, dar nu l-a interesat. A190 murit totuşi dând ultimele puteri ale
bătrâneţea sale unei vehemente lupte în care el n-avea nimic de
răzbunat şi nimic de câştigat, în care răspundea la provocări ca şi la
îndemnuri prin sfaturi de pace, care191, păreau oneste şi acelor cari
cereau lovituri şi acelor cari le aşteptau ca sâ-l poată lovi mai tare.
În pragul unor scene de lupte civile, acest om a căzut eu ochii la
steagul ţerii, ţiind în mână dafinul unirii. Nici data aceasta n-a
satisfăcut pe nimeni.
Atât mai bine pentru memoria lui!
21 iunie 1915.

LXVIII
SILVESTRU MOLDOVAN
Se anunţă moartea unuia din profesioniştii cei mai bine pregătiţi
ai ziaristicei româneşti de peste munţi, Silvestru Moldovan.
Afară de scrisul său zilnic, neiscălit, – în care n-a avut o notă
188 În periodic în şi pentru sunt culese cursiv.
189 Unul din articolele care prezintă o diferenţă marcată în volum faţă de periodic. Putem admite ipoteza unei
operaţiuni făcută de N. Iorga în vederea tipăririi în volum deoarece, aşa cum vom vedea se face o legătură între cele
două paragrafe. O lectură atentă a fraze, face să se clatine ipoteza deoarece ritmul este sugrumat iară să respecte
cadenţa specifică stilului lui N. Iorga, prima parte a frazei „Ioan Lahovary pe care moartea l-a luat“ rămânând o
simplă repetare a frazei cu care se începe articolul, dacă nu este urmat de textul din periodic specific desfăşurării
ample, arborescente frazei iorghiste Să fi intervenit anumite considerente de circumstanţă, care la republicarea după
_două decenii să determine eliminarea unui text elogios la adresa lui Ioan Lahovary si în acelaşi timp critic la adresa
contemporanilor. Restituim deci, textul din periodic. Porţiunile din text culese cursiv după cum se poate observa apar
şi în volum şi în periodic. ,.Ioan Lahovary pe care moartea l-a luat pe neaşteptate înainte de a-i fi fost dat să vadă
ceea ce cu strângere de inimă şi cu speranţă nesfârşiţi aşteptăm cu t o ţ i i , era clin speţa rară a celor cari ciuta întâi,
cari-şi chinuiesc cugetul până află o convingere, cari o exprimă apăsam! asupra ei îndelung, cum printr -o îndelungată
sforţare au câştigat-o şi care-şi află mulţămirea supremă în aprobarea unei conştiinţe.
În această ţară unde ceea ce interesează e atacul fulgerător, ripostă promptă dibacea înlănţuire a adversarului cu fire
nevăzute, îndrăzneala loviturii ori măiastră ei perfidie, personalismul desmăţat şi crud în toate formele, expunerea si
diviziunea unui eu, care se-ocupă prea mult de dânsul pentru a-şi pierde vremea cu ce mai este pe lume, oameni si
lucruri, acest suflet cu temperamentul de erudit miop şi neobosit“...
190 În periodic: „El a murit“.
191 În periodic: Ce.

75
proprie —, el lăsa lucrări de descripţie geografică, exactă şi deplină,
care nu vor îngădui ca numele său să piară.
În ele se va vedea ce a fost Ardealul românesc în vremea care
acum se duce, pentru a face loc la... ceea ce încă nu ştim.
7 iunie 1915.

LXIX
VASILE HOSSU
Episcopul de Gherla, Vasile Hossu, a murit la Pesta, unde stătea
de mult timp pentru îngrijirea unei sănătăţi zdruncinate. Ca tânăr
făcea parte din acel cerc de canonici din Blaj a căror minte, dornică
de tot ce e românesc, se înnoise la atingerea192 cu idealul unei noi
culturi naţionale, clerici cu vederi largi, cari, cu tot confesionalismul
lor onest, militant chiar, înţelegeau că un popor nu se desface nici
prin «punctele» Papei, nici prin vama «Monarhului». Acest spirit
românesc unic pe care-l iubeau cu patimă îl căutau oriunde: în ziar,
în cartea de ştiinţă, în volumul de poezii, care rămânea uneori
deschis pentru o noua recetire, pe masa episcopului. El a făcut
istoric pe Bunea, istoric naţional193, nu numai confesional, el l-a făcut
orator în numele neamului său. Pe Hossu nu l-a făcut atâta, – fiindcă
el, în deosebire de prietenul său, a putut fi194 episcop.
Ce nu se aştepta de la el când a luat în stăpânire Scaunul dela
Lugoj, apoi cel din Gherla? Multe speranţe româneşti mergeau spre
dânsul. Cum avea înfăţişarea unui ostaş doritor de luptă, unui om
care nu se pleacă înaintea nimănuia, se dorea, mai ales în acel colţ
ardelenesc profanat de umila vegetare ungurească a lui Ioan Szabo,
predecesorul său, o mare sforţare, fie şi, la capăt195, cu o tragedie.
N-a fost aşa196. Era la mijloc un defect de caracter, o urmare a
bolii misterioase ce lucra necontenit supt înfăţişarea de robustă
sănătate a acelui pe care-l chinuia? Era numai tirania grozavă a
împrejurărilor? Vre-unii197 cari vor cunoaşte mai mult, vor judeca mai
bine. Ai lui l-au iubit insă pentru francheţa şi voioşia lui, pentru
zâmbitoarea lui democraţie. Şi de aceea şi-ar fi adus aminte mult
timp de dânsul.
El a vrut însă ca amintirea lui să fie, nu numai trainică, dar
veşnică. Şi de aceea a dat culturii româneşti două milioane.
A mărturisit astfel, pentru cine198 a trăit, modest ca un preot de
sat, harnic şi strângător o vieaţă întreagă, canonicul, profesorul şi
episcopul.
10 ianuarie 1916.

LXX

192 Evidentă greşeală în ediţia 1935: stingerea. Am corectat conform periodicului şi a sensului frazei.
193 În periodic: „naţional“ este cules cursiv.
194 În periodic: a putut fi“ este cules cursiv.
195 În periodic: „la capăt“ este cules cursiv.
196 În periodic: „N-a fost aşa“ este cules cursiv.
197 În textul de bază: vremi.
198 În periodic: „pentru cine“ cules cursiv.

76
 TREI DISPĂRUŢI
Ne vine vestea morţii a trei oameni cari, în condiţii diferite, au
avut atingere cu cultura noastră, a trei străini pe cari împrejurările
vieţii lor şi caracterul lor deosebit de al atâtor străini cari au avut a
face cu noi i-au adus să ne înţeleagă şi să încerce a ni fi folositori.
Nu e Român iniţiat cât de puţin în munca 199 grea – şi zadarnică –
pe care au dus-o pentru dreptul lor fraţii noştri, Românii din
Ungaria, care să nu fi auzit de Ludovic Mocsáry şi de porecla supt
care era cunoscut, «corbul alb»- între ai săi, Maghiarii. A fost pe
vremuri om mare în vieaţa politică a ţării sale, kossuthist aclamat
pentru căldura şi statornicia convingerilor sale, preşedinte al
partidului său, idol al «patrioticilor» alegători din seminţia sa, om
ascultat în Parlament şi venerat în afară.
Odată, a comis însă o greşeală, una din acele greşeli care ucid pe
un om politic, îl fac să piardă dreptul la ascultare din partea
tovarăşilor săi şi dreptul la atenţie din partea cetăţenilor. N-a comis
acte de dilapidare, ca atâţia200 rămaşi totuşi în primele rânduri ale
activităţii naţionale, zgomotoase si provocante. N-a furat, n-a înşelat,
n-a minţit. Dar a trădat.
Şi iată cum. Vorbise în acea Cameră cu grija dreptăţii peste
urechi un biet protopop român, care fusese, nu maghiarizat, dar
măcar kossuthisat201. Cerea şi el un ban românesc pentru cultura
românească. I s-a aruncat atunci în faţă de tei mai mândri magnaţi,
şi de cei mai focoşi oratori, că în Ungaria nu este decât o cultură,
cultura maghiară, şi că de cultura românească nici măcar în
principiu nu se poate vorbi. Lui Mocsáry, care moştenise dela
strămoşii săi alt caracter decât al unui Ovreiaş galiţian botezat în
singura apă tricoloră a «patriotismului» maghiar, i s-a mişcat în
suflet ceva mai tare decât orice instinct de apărare a situaţiei lui:
instinctul de dreptate202. A protestat. Şi a fost maltratat de ai săi. A
fost trântit de alegători. Românii din Caransebeş l-au ales ei. A fost
împiedecat de a vorbi. Şi alegătorii lui au fost împiedecaţi de a-l
realege. Dar un singur lucru n-a putut fi împiedecat: să păstreze
treizeci de ani de zile în sanctuariul inviolabil al conştiinţii sale
credinţa în dreptate cu care s-a stins senin acasă la ţară, în vrâsta de
nouăzeci de ani, acuma203.
Pentru dreptate204 a sprijinit astfel un Ungur cultura românească
în Ungaria.

La Iaşi s-a stins la o vrâstă ceva mai mică numai, episcopul catolic
Camili. Ziarele noastre nu prea ştiu ce a vrut şi ce a suferit acest om,
şi pentru ce a suferit. Am: spus-o altă dată, în «Sămănătorul», şi o
spun din nou aici. Nicole Camili era un Italian. Făcea parte deci din
acel lung şir de prelaţi catolici, cari, ca simpli parohi, ca vicari, ca
episcopi, au adus un folos netăgăduit neamului nostru în Moldova: a

199 În periodic: „lupta grea“.

200 În periodic: „ca atâţia Unguri şi Poloni rămaşi“.
201 În periodic: kosshutisat se afla în ghilimele
202 În periodic: de la „instinct“ până la sfârşitul frazei era cules cursiv.
203 În periodic de la .să păstreze până la sfârşitul frazei era cules cursiv.
204 În periodic .dreptate* era cules cursiv.

77
cruţat zecile de mii de catolici, de limba maghiară, cari trăiesc pe
acolo, de a cădea în ghiarele unei propagande naţionale care
ascundea supt mănuşa moale a confesiunii ghiara ascuţită a
panmaghiarismului.
Italianul era de părere că, odată ce nu sânt numai catolici
maghiari, ci, în oraşe, mulţi catolici de felurite neamuri, odată ce
înşişi ţeranii unguri dela munte se zic «Români» şi vorbesc şi
româneşte, limba terii trebuie să se impuie în predică şi în legăturile
sociale. Supt el s-a început la Iaşi predica românească pentru
credincioşii confesiunii latine. Dar era numai părerea lui. La
Bucureşti, stătea altcineva, cu alt program. Elveţianul Hornstein, de
origine dubioasă, era un aprig duşman al nevoilor şi datinelor
noastre, de care nu voia să ştie. Deşi el nu avea o numeroasă
populaţie catolică supt oblăduirea sa păstorească, o ţerănime legată
de pământul ei. ci numai elementele205 bucureştene aduse de vântul
mizeriei şi al setei unui câştig mai uşor, el a consimţit să servească
interese maghiare în Capitala României. Cărţi ca a priceputului şi
harnicului canonic Auner au lămurit publicul unguresc asupra
trecutului Bisericii catolice la noi; propagandişti cari n-aveau în
vedere confesiunea au ieşit la suprafaţă; prin stilul calendarului ca şi
prin limba predicii s-a căutat a se adânci prăpastia între mediul
românesc şi insula catolică, întrebuinţată, pe cât se poate, şi contra
Statului naţional român. Cutare prelat de rasă latină, părintele Baud,
foarte popular în Bucureşti, de unde a trebuit să plece pe urmă
pentru o regretabilă greşeală de tact, urmărit atunci de prigonirea
arhiepiscopului său, a găsit un prietenos adăpost la Iaşi. în lupta
dintre cele două cârji, cea de la Iaşi a fost zdrobită. Camili a plecat;
un Elveţian, alt Elveţian, dar de limba franceză, Jaquet, i-a luat locul.
Era un interimat numai. Camili s-a întors destul de răpede. El
moare pe pământul nostru, reprezintând la Iaşi ideia latină, pe când,
fără îndoială, la Bucureşti, învăţatul arhiepiscop Netzhammer
reprezintă, azi, ideia germană, altoită, în ce ne priveşte, cu pofte
maghiare. în Biserica latină din România s-a produs în ultimele
decenii o însemnată mişcare culturală. Studiile adânci şi precise ale
părintelui Auner, formarea în Seminariile catolice a unei pleiade de
catolici români, cari, ca preotul Ferenţ din Iaşi, cu toate asperităţile
criticei sale tendenţioase, servesc râvnitor cunoaşterea trecutului
nostru, apariţia şi publicaţia regulată şi îngrijită a «Revistei
catolice»-, chiar cărţile germane, mai mult despre antichităţile
noastre, ale arhiepiscopului însuşi sunt puternice dovezi.
Noi nu uităm206 de unde a venit iniţiativa şi de unde, până la
urmă, porneşte207 acea slabă notă naţională208 care se deosebeşte în
aceste cercetări şi polemici confesionale. Iată deci cineva care a
folosit culturii noastre din simţul necesităţii», adevărate ale situaţiei
sale între noi, din spirit de realitate209.
Când a venit la noi, ca prieten al regelui Carol, împăratul
Francisc-Iosif, deschizând trecătoare speranţe pentru ai noştri de

205 În periodic: „ci numai mulţimile bucureştene“.

206 În periodic: „Noi nu uităm insă de unde“.
207 În periodic: „până la urmă vine acea“
208 În periodic: „naţională“ era cules cursiv.
209 În periodic: spirit de realitate era cules cursiv.

78
dincolo, un artist străin a alergat ori a fost chemat pentru a păstra
posterităţii amintirea acelor zile neobişnuite care ne înfăţişau în
Bucureşti un Habsburg prieten. Tadeu Adjukiewicz era Polon
austriac, dintre aceia cari, din ură firească împotriva Rusiei, au
simpatiile lor210 pentru Austria prin îndelungata hipnosă a unei
viclene «toleranţe». Ca pictorul «regelui Galiţiei şi Lodomeriei» a
venit la Bucureşti, şi marea revistă militară dela Cotroceni a fost
fixată de el într-un tablou în care micul rege Carol, suit pe un cal cu
coada mare, aleargă să facă actul omagial faţă de marele său aliat.
Dar lui Ajdukiewicz, după ce s-au uscat coroanele de flori şi s-au
ridicat arcurile de triumf, i-a fost drag, la noi211 de cerul nostru, de
oamenii noştri, de vieaţa şi coloarea noastră. Ani întregi, a stat aici,
bucuros de ce descopere în fiecare zi. Am văzut de dânsul un bâlci
dobrogean, care era foarte frumos, pentrucă era adevărat. Acuma
primim ştirea că a murit. Dacă s-a stins la Berlin, cum zic unii, i-o fi
părut rău in acea deasă negură din Ianuarie septentrional de
apusurile adesea blânde, totdeauna frumoase, ale iernilor noastre;
dacă, precum spun alţii, a căzut ca Polon pe câmpul de luptă, el se va
fi gândit şi la statornica iubire, dovedită prin fapte, pe care am avut-o
pentru Polonia lui212, îndată ce a bătut pentru gloria ei cotropitoare
ceasul sacru al suferinţii.
Şi iată unul care pentru valoarea de frumuseţă a lucrurilor
noastre213 ne-a iubit, făcând operă de cultură aici la noi.
10 ianuarie 1916.

LXXI OSTAŞI CĂZUŢI

Locotenentul C. Panait, căzut la Turtucaia, era unul din acei elevi
ai colonelului Sturdza cari văd în armată o înaltă şcoală a datoriilor
de om şi cetăţean.
învăţăturile pe care le trăsese din lecturile lui şi din practica
făcută la şcoala de energie din Mănăstirea Dealului le-a cuprins
într-o carte care, ca mai tot ce se scrie la noi pentru a exprima
serioase şi adânci convingeri, a trecut nebăgată în samă. Cu acest
tânăr ofiţer, România pierde şi pe unul din cei mai devotaţi educatori
din generaţia nouă.
*
* *
A murit şi un capel-maestru. «Neamţul» Otto Pursch a fost pârât
dese ori de mulţi pentru numele său. Moartea pe câmpul de luptă a
fost singura-i dezvinovăţire.
*
* *
Locotenentul de artilerie Tutunaru era însăşi icoana frumuseţii
bărbăteşti. L-am văzut de mai multe ori la Vălenii-de-Munte, unde
regimentul lui îşi avea garnizoana. Modest şi prevenitor, el era o
podoabă a vieţii sociale.
210 În periodic: „au simpatiile lor pentru Monarhia care omoară pe ai lor prin îndelungata“.
211 În periodic: „i-a fost drag de noi“.
212 În periodic: „sa“.
213 În periodic: „valoarea de frumuseţă a lucrurilor noastre“ era cules cursiv.

79
 A fost ucis în ultimele lupte.
*
* *
Do sigur ofiţerul Ioan Moţet a fost unul dintre cei dintâi şi dintre
neclintiţii prieteni ai noştri. I-a ajuns sărăcia şi cinstea lui. Ca dânsul
sunt puţini, şi cu înduioşare ne vom gândi totdeauna la acela care de
acum înainte ni lipseşte şi el.
*
* *
Într-o foaie un prieten plânge cu duioşie pe locotenentul
Gheorghe Haneş.
Era în adevăr un mândru ofiţer, amorezat de cariera sa. Cu
temperament de scriitor, el a hrănit talentul său cu o cetire bogată şi
aleasă. Partea morală a rostului unui militar îl interesa în deosebi şi
lucrările lui erau menite, nu numai să facă între civili un mai
puternic curent pentru armată, dar să crească şi virtuţile acesteia.
Doria din suflet ceasul cel mare, care trebuia să ceară şi sacrificiul
lui.
*
* *
Gheorghe Skarlet, avocatul din Iaşi, care a fost bucuros să moară
pentru România ca ofiţer în rezervă, era un nemulţămit şi un
nerăbdător. Firea lui aprinsă îl împiedeca să caute cu linişte un drum
de îndreptare pe care să nu-l părăsească niciodată.
Dar n-a fost în vieaţa lui de publicist politic o singură uşă la care
să nu fi bătut când credea că ea închide o speranţa de mai bine.
*
* *
în retragerea dela Jiiu, generalul Dragalina a încheiat sforţările
sale supra-umane vărsându-şi sângele pentru ţara şi neamul său.
Acest Bănăţean, rudă a profesorului care ni-a dat singura istorie a
Banatului Severinului, acest urmaş de grăniceri, ostaşi din neam în
neam, lupta până în clipa când rana l-a scos din rânduri pentru ceea
ce alţii cunosc abstract, iar el vedea aievea ca scop apropiat:
liberarea robilor din însăşi seminţia sa.
*
* *
încă unul a căzut dintre acei cari trebuiau să trăiască. Minai
Săulescu avea printre versurile lui atâtea care erau de cea mai bună
ţesătură. Să fi avut tot aşa puţin caracter ca alţii, azi, în locul ranei
dela piept, ar avea insignele devotamentului său pentru... sănătatea
şi vieaţa proprie.
O, dacă acei ce se duc n-ar fi lăsat pe toţi cei ce rămân!
Se anunţă moartea pe câmpul de luptă a lui Petre Cinta, ajutor de
primar la Ploeşti. Bărbat frumos şi voinic, de o afabilitate deosebită,
el îşi crease o situaţie socială cum o au numai puţini. Prins în luptele
de partid, el a ştiut să se ţie departe de acea atmosferă de intrigi,
clevetiri şi răzbunări, de care ele sunt prea mult încunjurate. Era în
adevăr consilierul comunal pentru toţi şi nu numai; pentru tovarăşii
săi de organizare.
Toată lumea, preţuind eroismul căruia i-a căzut victimă, va

80
regreta adânc pierderea lui.
*
* *
Moartea tânărului economist Mihail Coşoiu.
Făcuse serioase studii la Munchen şi publicase lucrări în care se
observaseră frumoase calităţi de judecată dreaptă şi .de simţ practic
în tratarea problemelor.
Am putut aprecia cunoştinţile lui şi marea modestie care-l
deosebea cu prilejul unui concurs pentru catedra de Istoria
«Comerţului la Academia Comercială din Bucureşti.
1916.

HENRIC SIENKIEWICZ
în Sviţera, departe de castelul pe care i l-a dat recunoştinţa unui
popor întreg, care din toate colţurile sfâşierii sale a contribuit iubitor
la aceasta, moare Henric Sienkiewicz.
A spune despre dânsul că a fost un mare romancier, un mare
psiholog, un mare scriitor ar fi prea puţin. Şi ar fi şi de prisos. Cine
dintre contemporanii noştri n-a cetit, nu cu ochii, ci cu bătăile inimii
sale, ceva măcar din operele omului care în «Bartec învingătorul» a
slăvit, zâmbind, pe bietul soldat polon al cauzelor străine, care într-o
serie de măreţe romane istorice a făcut mai mult decât Walter Scott
pentru Scoţia sa medievală şi care, în «Fără dogmă», a creat acel
chip al Anielcei, superior tuturor figurilor de blânde femei jertfite
care rătăcesc prin paginile scrisului modern? Sienkiewicz a fost însă,
şi în cel de pe urmă rând al său, altceva, mai mare decât forma
literară care i-a cucerit gloria. El a fost însuşi sufletul polon, în
părerile lui de rău pentru trecut, in mândria de strămoşi, în
protestarea contra umilinţii şi apăsării de azi, în cultul bunătăţii şi
milei, de care sunt capabile numai popoarele foarte nobile şi foarte
nenorocite.
El moare prea târziu şi prea devreme. Prea târziu ca să .ne cruţat
de priveliştea nespuselor suferinţi ale poporului său, şi, pentru a se
mângâia la vederea biruinţii, reunirii, re-întemeierii acelui popor,
prea de vreme.
A doua zi însă după această înviere, dacă Polonii, izbăviţi in
sfârşit, vor căuta un mormânt pentru a-i mulţumi recunoscători, va fi
mormântul lui.
10 noiembrie 1916.

LXXIII
ZIUA LUI MIHAI VITEAZUL ÎN 1916214
Astăzi e ziua Lui, a celui care a făcut ca neamul nostru să trăiască
o clipă de supremă fericire, după care a urmat lovitura perfidă,
pierderea câştigului glorios al unei cinstite biruinţe, sfârşitul lui în
mijlocul trădării şi batjocurilor unui inamic ignobil, insultele care au

214 În periodic titlul ura Ziua lui Mihai.

81
căzut asupra mormântului îndată uitat. L-am admirat şi iubit
totdeauna întru cât o aşa de înaltă admiraţie poate lăsa loc şi pentru
iubirea pe care de sigur i-o datorăm. Dar nu ştiu dacă l-am şi înţeles
cum trebuie.
O parte din fapta lui Mihai Viteazul am înţeles-o. Am înţeles
indignarea lui împotriva unor îndelungate suferinţe, setea lui de a
răzbuna durerile neamului, dorinţa lui instinctivă, deci firească, de a
face ca toţi Românii să se găsească într-o singură ţară, de neamul, de
limba, de legea lor. L-am înţeles în mândria lui bărbătească de a fi
răpus pe duşman şi de a-i fi smuls acel Ardeal pe care îl credea legat
pentru vecie de steagul său215 biruitor.
Toate le-am înţeles, dar un lucru până acum încă, nu. Acel lucru
era încordarea lui de la început, suferinţa lui de pe urmă, puterile
care l-au zguduit în luptă, durerile care l-au chinuit la sfârşit, sufletul
de resignare cu care, în ceasul morţii sale, a închis ochii crunţi, fiind
sigur că, mâne sau cândva, poate peste veacuri, vor răsări cei cari-l
vor răzbuna.
Aceasta o înţelegem însă astăzi, când mergem pe urmele
isprăvilor şi durerilor lui, când pas de pas îi repetăm lupta şi
calvariul, când ne facem, prin chinurile şi pierderile de fiecare zi, un
suflet ca al Lui, neînfrânat, neumilit, dârz până la moarte, cum l-a
avut El.
Şi, ca sufletul lui Mihai străbunul, un suflet plin, orice ar fi, de
sacra speranţă că, peste acele nimicuri care sunt veacurile, pline de
silinţele şi durerile noastre, merge spre \in scop neclintit cineva
neasămănat mai mare şi mai puternic decât toţi oamenii cari au
trecut pe pământ: Dreptatea!
Sub bătaia bombelor, în preajma arhanghelilor purtători de sabie
Mihail şi Gavril.
9 noiembrie 1916.

LXXIV
MĂRIA CORNESCU
Nici în astfel de împrejurări nu poate fi trecută la rubrica
necroloagelor plătite dispariţia, la frumoasa vrâstă di-optzeci şi patru
de ani, a doamnei Măria Cornescu.
Fiica lui Ioan Mânu şi a acelei femei, «Anicuţa Mânu-lui», căreia
Eliad i-a închinat singurele lui versuri care n-au perit, a fost în
mijlocul unei societăţi inteligente şi strălucitoare un chip de femeie
după datinele de hărnicie şi simplicitate ale celui mai bun trecut
românesc.
înţelegătoare a frumuseţii portului nostru de la ţară Măria
Cornescu era cea mai călduroasă sprijinitoare a unei activităţi in
folosul acestui port care nu trebuie să fie numai o modă efemeră, ci
ceva mai mult. Pe de o parte, un nou şi trainic element al frumosului
în toate concepţiile naţiei întregi, pe de alta un titlu de glorie
înaintea străinătăţii şi, în sfârşit, un mijloc de hrană pentru acelea
care şi astăzi prin măiastră muncă a degetelor lor ştiu să-i păstreze

215 În periodic lui.

82
vieaţa. Operă naţională, operă de prestigiu cultural, operă de
economie românească şi de ajutor social, aşa a înţeles doamna Cor-
nescu «încurajarea portului popular». Şi, până la această vrâstă a ei,
a fost văzută totdeauna în fruntea oricării manifestaţii în acest sens,
fiind pentru cele mai tinere un necontenit îndemn.
Trebui? să se găsească un condei pentru a urmări în modestia
temeinicelor ei virtuţi o asemenea vieaţa. Cetirea ei ar feri pe multă
lume femeiască dela uşurinţă, lux şi înstrăinare, păcate care se cere
a fi părăsite, imediat216, dacă vrem să trăim.
3 noiembrie 1916.

Poezia lui Ion Heliade Rădulescu la care se referă N. Iorga la în-

ceputul articolului este cunoscuta baladă „Sburătorul“ care avea ur-
mătoarea dedicaţie: „Lu D-na A*** M**?“.

LXXV
ALEXANDRU ZAGORIŢ
Blândul artist, îndrăgit de frumuseţa vechilor noastre clădiri pe
care nimenea nu le-a urmărit mai răbdător prin toate coloanele terii
şi nu le-a schiţat mai adevărat, a murit de moartea severă a
ostaşului. După ce, o lună întreagă, a privit, în paturi de spital, cu
grijă şi melancolie, mânile lui harnice sfărâmate de gloanţe, moartea
l-a prins în braţele ei.
Acum o săptămână încă, l-am văzut. Ascundea cu sfială răul care
începuse a-l cuceri. Vorbea cu sforţare, înnecându-se şi scăldându-şi
ochii în lacrimi de câte ori atingea un om, un lucru din ce iubise.
Vorbea de munca lui de până atunci, de tot ce voia să mai facă de
acum înainte. «Nu cartea, cărţile» 217, spunea el cu privirea aprinsă
unuia din ocrotitorii siluiţilor sale.
Avea aceiaşi bunătate de copil, aceiaşi frăgezime de suflet, aceiaşi
încântătoare naivitate a unui suflet pentru care răul, în toate formele
lui, n-a existat. Pentru fiecare lacrimă în ochi îşi cerea iertare.
— Aşa sunt de o bucată de vreme; iertaţi-mă. Fiecăruia găsea o
vorbă bună să-i spue. îşi arăta o recunoştinţă nesfârşită acelora cari,
pa d. G. Balş, vegheau iubitori asupra suferinţilor lui, şi se arăta aşa
de mirat că a putut merita atâta.
Amintea cum a rămas izolat de ai săi, cari se retrăseseră, cum a
fost lovit la braţe ca de o bară de fier, cum l-a scăpat soldatul care cu
ochii geloşi păzea, îngrijorat, lângă patul
lui. Şi, din când în când, de câte ori voia să facă o mişcare, ochii
mari, umezi şi duioşi supt larga frunte pleşuvă se plecau asupra
zădărniciei dureroase a celor două braţe înfăşurate.
Toată înţelegătoarea îngrijire a doctorului cu inima de aur care e
domnul Gerota nu l-a putut scăpa. Şoptind dorinţa de vindecare
pentru a putea lucra, el a închis aici ochii cari vedeau aşa de bine, şi
mânile mutilate, care nu vor mai face nimic în veşnicie, s-au
încrucişat pe bietul piept chinuit unde bătuse o inimă mare.
Numai când tot ce a strâns el se va tipări supt îngrijirea fratelui
pe care părinteşte l-a crescut, numai atunci se va vedea ce a pierdut

216 În periodic: „a fi părăsite toate şi imediat“

217 În periodic cules cursiv.

83
cunoştinţa acelor urme de trecut pe care le bate azi, nemilos, tunul
duşmanului, în Alexandru Zagoriţ.
2 noiembrie 1916.

LXXVI
PRINŢUL MIRCEA218
în cele mai grele timpuri pentru tară, nenorocirea loveşte cu cea
mai cumplită nemilostivire pe Regele care-şi apăra pământul de
duşmani, pe Regina a carii milă se întinsese asupra tuturor
suferinţilor, fără a se gândi că pe dânsa însăşi o aşteaptă suferinţa
fără de nume, durerea mamei pentru copilul pierdut. Prinţul Mircea,
copilaşul al cărui botez însemna încununarea unui triumf, a închis
ochii în vremea chiar când soartei îi place să spulbere o clipă tocmai
acea glorie pe care numele lui era menit s-o comemoreze.
Şi, la vestea morţii acelui care, zâmbind la toate, n-a înţeles
greutatea vieţii şi crudele schimbări ale norocului, răsare ca o ironie
priveliştea acelei zile din 1914, când un Rege, o Regină, care nu mai
sunt pe lume, întindeau, bucuroşi, odraslă nouă a neamului lor către
acel fiu al împăratului care astăzi sângerează în lăcomia lui, turbată,
şi ţărâna românească, în faţa chiar a acelor locuri unde ei şi-au găsit
liniştea vieţii şi au avut odihna morţii: Sinaia şi Argeşul.
Nu e inimă credincioasă care să nu simtă astăzi toată durerea
Familiei Domnitoare şi să nu caute în adâncimile ei un adaus de
iubire pentru a înlocui, pe cât omeneşte se poate, mângâierea celui
ce s-a pierdut în mijlocul suferinţilor obşteşti şi – s-o spunem şi
aceasta – din cauza însăşi a acestor suferinţe.
22 octombrie 1916.

LXXVII
IOAN SBIERA
A murit la Cernăuţi bătrânul, străbunul219 Sbiera. De la dânsul,
care a fost mulţi ani de zile profesor la Universitatea din Cernăuţi,
profesor de româneşte în româneşte şi cu hotărât, cu exaltat suflet
românesc, ne rămân cărţi lucrate cu atâta străduinţă în rătăcirile de
autodidact bizar ale autorului, încât la fiecare pas aproape
cercetătorul metodic trebuie să se oprească pentru a culege o
informaţie rară, o vedere dreaptă, uneori şi o pornire ingenioasă.
Istoricul literaturii noastre mai ales se va opri totdeauna în puncte de
amănunte la opera în care răposatul şi-a strâns rezultatele
studiilor220.
Dar Ioan Sbiera era interesant prin el însuşi şi va rămânea astfel
o figură originală în vieaţa Românilor din Bucovina.
Pornit dela sat, în vremea când bătea până şi pe acolo un vânt
218 În periodic şi volumul „Războiul nostru...*, titlul era „Doliu* renal“.
219 în periodic şi în volumul „Războiul...“: cules cursiv.
220 În periodic şi în volumul „Războiul“: „rezultatele de învăţător“.

84
puternic de romantism naţional, el s-a purtat un timp cu cojoc şi
ţurcă, străbătând locurile unde, şi dincolo de hotarele micii sale
Bucovine, putea să afle grai românesc şi rosturi româneşti. Pe urmă
s-a aşezat în Cernăuţi, unde a rămas până la sfârşit un credincios
îndărătnic şi neînduplecat al vechiului crez cultural şi politic, cu
ideile sale221, cu graiul său particular, cu ortografia sa222 individuală.
Lucrurile lui toate le spune el însuşi într-o carte tipărită pentru
prieteni, în care interesante ştiri despre vremea Iui sunt
amestecate cu naivităţi fără păreche şi cu nevinovate crudităţi, care
făceau să râdă şi pe aceia cari aveau altfel tot respectul pentru acest
om onorabil prin vrâsta, munca şi caracterul său. Cândva însă
această autobiografie va fi foarte căutată ca să se ştie – ceea ce pe
altă cale de sigur nu se poate afla – cum s-a însurat un profesor
român din Bucovina, cum i s-au născut copii – sunt pentru aceasta
paragrafele223 speciale —, cum i s-au desfăşurat cinstita şi frumoasa
vieaţă de familie, şi câte altele.
La Cernăuţi, Sbiera îşi avea casa lui, unde slăbiciunile l-au oprit
cu totul în224 ultimii zece ani de zile. E în Strada Sbiera şi se chiamă,
după voia lui, Palatul «Sbierenilor», a căror genealogie e însemnată
jos pe o placă.
Aici trăia bătrânul, cu devotata sa soţie şi cu câţi copii puteau
rămânea lângă dânsul, aici îşi avea primitorul salon, bogata
bibliotecă, în care lucra şi între două leşinuri, iar, sus, cucurigul
astronomic de unde nu se225 observa numai stelele, ci simţea ceva din
legăturile nedesăvârşirii noastre trecătoare cu eternitatea infinită, –
privilegiu al marilor talente şi al vrâstelor mari.
Acuma, în cele mai grozave ceasuri pentru neamul pe care l-a
iubit cu cea mai curată dragoste, el a culcat pe căpătâiul odihnei
netulburate pletele lui lungi, albe de patriarh. De sigur că nu mai are
durerile noastre, dar poate că vede cu un ceas mai înainte speranţe
pe care încă nu le-am descoperit.
17 octombrie 1916.

LXXVIII
NICOLAE FILIPESCU
în ceas de mari şi grele griji ne părăseşte unul din acei oameni în
care li place popoarelor să vadă pe conducătorii lor chemaţi pentru
astfel de primejdii.
Nicolae Filipescu a fost o mare şi neastâmpărată energie,
capabilă de tot binele dacă un scop bun îi stătea înainte şi
sfătuitorii226 buni îl încunjurau. A fost un ostaş de temperament pe
care ironia soartei îl aruncase în mijlocul vieţii politice, care cere alte
mijloace. Inteligenţa lui şi le-a însuşit şi pe acestea, unii zic chiar
într-un grad superior, dar nu odată prietenii lui cei adevăraţi au
putut constata cu durere că se umbreau astfel acele mari calităţi, de

221 În periodic şi în volumul „Războiul...“: lui.

222 În periodic şi în volumul „Războiul...“: lui.
223 În periodic şi în volumul „Războiul...“: paragrafe.
224 În periodic şi în volumul „Războiul...“: nu apare în.
225 În periodic şi în volumul „Războiul...“: nu apare se.
226 În periodic şi în volumul „Războiul...“: sfătuitori.

85
vitejie moştenită, de strămoşesc avânt, care-I chemau în altă arenă.
Ochii lui mari, rotunzi, aveau o căutătură de o verzuie lumină
care cercetau în cugetul aceluia căruia-i vorbea cu oprirea fixă a
reflectorului ce caută pe duşman. Uneori însă un uşor văl se lăsa
asupra lor. Aceasta însemna că asupra sufletului tare al acestui om
de fier a trecut o tainică undă de înduioşare. Lucrul 227 nu se întâmpla
decât atunci când Filipescu pomenea 228 de Patrie şi de Neam. Mintea
lui şi-o ţinea pentru alte scopuri, inima lui o păstra pentru aceasta. A
dorit războiul cu o patimă oarbă, furioasă. E singurul care l-a dorit
aşa. Şi e singurul care l-a dorit pe el, războiul, mai mult şi decât
sfântul scop pe care trebuie să-l atingă. El nu se putea împăca nici
într-un chip cu gândul că, între steagurile încununate cu glorie, al
României lui lipseşte.
Şi i se părea că, atâta vreme cât acest steag – oricare i-ar fi soarta
– nu flutură lângă ale acelor ce apără dreptul, Patriei sale-i lipseşte
însăşi vieaţa morală.
în aceşti ani de nespuse chinuri ale conştiinţii fiecăruia l-am auzit
adesea vorbind mulţimii, care-l iubea poate fiindcă el, boier până în
vârful unghiilor, n-o iubea prea mult şi o stima încă mai puţin.
El nu ţinea discursuri, ci enunţa axiome. Din frământarea grozavă
ce vuia în sufletul lui se desfăceau stângaci blocuri de imensă
elocvenţă, uneori bruscă şi frustă. Ele nu convingeau, ci striveau. Şi
o sălbatecă elocvenţă scapără luminoasă din năpraznica lovitură a
acestor fărâme de stâncă. Asupra celor de faţă treceau furtuni
elementare, când scânteia izbutea să apară, arzându-i sufletul. Şi-a
cheltuit astfel vieaţa întreaga229. Toată puterea lui s-a dus aşa.
Sufletul lui s-a consumat tot. El trebuia să moară după cât trăise în
aceşti ani de sublimă durere a omenirii.
Acuma se odihneşte. Acela ce s-a străduit mai greu, are partea
cea mai uşoară. I-a fost dat să nu-l mai tulbure şi aceste griji de
astăzi. Dar şi în fundul mormântului ceva l-ar putea face să tresalte,
acel ceva pe care toţi cei buni şi viteji, cu sânge şi cu lacrimi, cu
desperata sforţare a fiinţii lor întregi, o cer, în acest mare şi aspru
ceas, împotriva silei păgâne şi a urii învierşunate: Biruinţa230.

2 octombrie 1916.

LXXIX
O ÎNMORMÂNTARE: A LUI N. FILIPESCU231
N-am impresia că am asistat la înmormântarea aceluia care a fost
Nicolae Filipescu.
Am văzut un cortegiu oarecare, multă lume amestecată, puţină
care era tristă şi mai puţină care plângea, am văzut ridicat pe umeri,

227 În periodic şi în volumul „Războiul.?“: Aceasta nu se.

228 În periodic şi în volumul „Războiul...“: Filipescu vorbea de patrie.
229 Vezi Nicolae Filipescu, Discursuri politice, vol. I, 1888 – 1901, publicate de Nicolae Pandelea,
Minerva, 1912, 510 p., vol. II, 1901 – 1907, Minerva, 1915, 368 p.
230 În periodic şi în volumul „Războiul...“: „Biruinţa!“.
231 În periodic şi în volumul „Războiul nostru în note zilnice“, titlul era: „O înmormântare, – nu!’

86
în cântecele unor copii cari-şi făceau meseria, un greoi sicriu de
stejar cu inscripţii banale; atâta am văzut.
Nu putea fi înmormântarea lui. Căci el nu putea fi înmormântat
decât cu haină de ostaş, nu putea fi înfăşurat în alt giulgiu decât al
tricolorului şi nu putea fi coborât în pământ decât la sunetul
tunurilor într-o seară de victorie.
Şi, după înmormântarea aceasta banală, ca a cutărui bătrân
politician mort de uzură la optzeci de ani, eu, care l-am văzut prea de
multe ori aşa de viu, ca să înlocuiesc, azi, mândra icoană de voinic cu
trista amintire a rămăşiţilor sale, sunt încredinţat că el e aiurea.
Liberat de suferinţile acestei zdrenţe omeneşti, aleargă acum liber
câmpiile de luptă, îndeamnă pe cei ce şovăiesc, opreşte în cale pe
acei ce se retrag şi înteţeşte pe cei cari atacă. El e acum cu strămoşii
săi ostaşi, cari şi ei au fost îngropaţi, cine ştie cum undeva, şi cari
acuma vii cutreieră în zborul cailor nevăzuţi de-a lungul ţării,
ameninţată şi călcată de duşmani, şi smulg biruinţa prin mânile
urmaşilor lor.
4 octombrie 1916.

LXXX
ATANASIE GHERMAN
în Atanasie Gherman, parohul din margenea Cernăuţilor, Românii
din Bucovina – câţi şi cum au rămas, – pierd pe un conducător care
ştia că drumurile lui Dumnezeu nu trec pe alături de ale popoarelor
pe care el le-a creat «ca să trăiască şi să fie vii». Om de o isteţime
deosebită, de o activitate pe care n-a putut-o întrerupe niciodată o
boală de Ia care în fiecare moment putea să aştepte moartea
năpraznică, el a fost, după tradiţia vechilor preoţi luptători, un ostaş
gata de muncă şi de jertfă pentru binele şi înaintarea poporului său.
A scris o carte pentru popor care va rămânea prin înţelepciunea
sfaturilor ca şi prin curăţirea populară a graiului şi a căutat să o
răspândească şi în această Românie de la care aştepta ziua libertăţii.
Cârmuirea austriacă l-a găsit neînfrânt în calea ei şi nicio
ameninţare nu l-a putut opri de a-şi îndeplini misiunea aşa cum o
înţelegea, în toată întregimea datoriei sale.
Soarta, care i-a fost foarte aspră, nu l-a îngăduit să vadă steagul
nostru înfipt pe acel pământ strămoşesc, dar, înainte de a închide
ochii, a văzut măcar plecând pe vechii apărători şi prigonitori,
Austriecii.
27 septembrie 1916.

LXXXI
PROFESORUL TIBERIU POPESCU
Mi-a fost dat să-i pomenesc şi lui jertfa şi să-i plâng plecarea prea
de vreme dintre noi, Împreună cu atâţia dintre aceia cari cu sufletul
mi-au fost mai aproape şi cari, despărţindu-se de noi, împuţinează
însăşi vieaţa noastră morală. Ce profesor a fost Olteanul Tiberiu
Popescu, vor putea spune sute de elevi ai săi. Ce om, modest până la
abnegaţie, o mărturiseşte un oraş întreg. Ce tovarăş de luptă pentru

87
ce e bun şi nobil, o ştim numai câţiva.
Vor mai fi pe lume şi de acuma înainte atâţia profesori buni şi
oameni de treabă. Dar suflete unind supt o mai simpatică înfăţişare
atâta dor de muncă, atâta bucurie de a în-datori pe toţi, atâta
pasiune de a face binele, şi atâta eroică pornire spre jertfă, – nu!
Şi cei din urmă cari l-ar putea uita am fi noi, cărora din tot ce
avea şi din tot ce putea acest viteaz tânăr nu ne-a refuzat nimic.
1916.

LXXXII
MOARTEA UNUI PRIBEAG: EMILIAN SLUŞANSCHI232

Unul din cei cari cu mai multă căldură au dorit să vadă «ceasul
dezrobirii, al reîntronării dreptului naţional românesc în ţerişoara
lui, Emilian Sluşanschi, s-a stins la noi, fără să aibă măcar, în ceasul
din urmă, mângâierea că dorinţa lui se va face fără îndoială faptă.
Un blând şi duce visător, curat ca idealul pe care-l servea, sincer
în prietenie, incapabil de a fi duşmanul cuiva, copil la vrâsta de
bărbat matur, astfel apăru el ca fugar din văile bucovinene prin care
trecea nemilosul vifor al războiului.
Pe ai lui îi lăsase în urmă. Credea să-i poată vedea în câteva zile
supt umbra tricolorului visat.
Şi au venit ierni şi primăveri, şi veri calde au dat roadă altui
pământ, şi toamne au plâns de jalea morţilor tineri ai omenirii
întregi. Atâtea şi atâtea lucruri s-au schimbat: până şi munţii şi-au
prefăcut chipul de izbiturile ghiulelelor uriaşe, dar stâlpul de lemn
colorat de la Moina nu s-a ridicat pentru ca Moldova noastră şi
Bucovina lui să fie numai o ţară.
El umbla dezorientat, sfielnic şi speriat. Bătea la toate uşile şi
cerea sfatul tuturora. Pe toţi îi întreba şi avea încredere în toţi. Scria
pretutindeni despre durerea lui; orice petec de hârtie de tipar îl
socotea, în România, sacru. Cum a scris la noi, aşezat cinstit,
răbdător, a scris şi aiurea. Cu cât mai mult şi mai larg, cu atât mai
bine...
Apoi adevărul se vădi. O, câte erau lucrurile care nu sămănau cu
ce aşteptase dela dânsele! Ce dedesupturi spurcate răsăreau la cea
dintâi tragere în lături a pânzei tărcate care voia să fie un tricolor!
Ce făţărnicie şi ce minciună, acolo unde el socotea că spiritul ce suflă
e curat ca suflarea speranţelor sale! L-au atins la inimă destăinuirile.
A zăcut; undeva, aproape singur. A zăcut luni de zile şi, murind în
patul său de suferinţă, n-a spus nimănuia.
Iar acum s-a stins.
Va veni ziua pe care el a voit-o cu atâta hotărâre, cu o sete aşa de
fierbinte până în clipele agoniei lui? El va fi atunci între umbrele ce
vor trece fâlfâind înaintea steagurilor pe care cu ochii bucuroşi ai
vieţii nu le-a putut vedea. De nu va veni acea zi, asupra graniţii
nedrepte blastămul lui din urmă se va adăugi la atâtea altele, în

232 În periodic, titlul era: Moartea unui pribeag.

88
nespusa jale după visul pe care cu toţii îl vom fi pierdut, – blastămul
greu al celui care nu s-a putut odihni în iubitul său pământ de casă.
17 iulie 1916.

LXXXIII
MOARTEA PICTORULUI LUCHIAN
S-a stins, după o lungă şi grea boală care-l imobilizase, pictorul
Ştefan Luchian. Nu era un creator de planuri mari, un descoperitor
de formule. Dar era ceea ce nu sunt cei mai mulţi pictori: era un
entuziast şi atent observator al naturii «şi un artist de o superioară
onestitate în reproducerea ei.
De aceea tablourile lui mici, cu subiecte oarecare, fără nicio
pretenţie şi nicio urmă de manieră, au un preţ superior atâtora din
celelalte: ele sunt contrasemnate de acel sever şi mare verificator
care este: Adevărul.
3 iulie 1916.

LXXXIV
UN SFERT DE VEAC DELA MOARTEA LUI MIHAIL
KOGĂLNICEANU
La 12 Iunie notiţe strecurate prin ziare, mai la umbră, au vestit
împlinirea a douăzeci şi cinci de ani de la trecerea din vieaţă a lui
Mihail Kogălniceanu. Nu poate fi vorba de o comemorare, adecă de o
«amintire». Amintirea poate avea un rost, un pios şi recunoscător
rost, strict cerut de o datorie morală, neapărată, faţă de morţi.
Dar Kogălniceanu n-a murit. E adevărat că acum douăzeci şi cinci
de ani s-a însemnat între cei încetaţi din vieaţă ia un sanatoriu din
Paris un străin din România venit pentru a i se face o ultimă şi
riscantă operaţie de bătrâneţă. Dar aceasta are a face numai cu un
om de societate, foarte isteţ, neobosit în glume, setos de distracţiile
şi plăcerile vieţii, doritor de prietenii233, dar nu totdeauna statornic în
ele, iubitor de tot ceea ce este pe lume frumuseţă şi graţie. Acolo a
murit, şi cei de aproape ai lui l-au plâns, fără ca duşmanii să se
bucure, căci el nu era primejdios; iar, cât despre amici, ei nu existau.
Dar Kogălniceanu celălalt. începătorul culturii româneşti modeme,
gânditorul care a văzut limpede România liberă şi întreagă din
umbra unui principat cu despotism consular supt un Domn vechil
rusesc, dezrobitorul ţerănimii aruncate în serbie, înţelegătorul
tuturor legaturilor, multe, tainice şi indisolubile, care leagă vieaţă
unui popor de calitatea morală şi de energia sufletului său, acesta
trăieşte.
El nu poate muri niciodată, el nu se poate odihni măcar, cel puţin
până ce cugetarea lui în toate domeniile nu va fi fapt.
Şi astfel nu noi răscolim azi o cenuşă în care de mult s-a stins cea
din urmă scânteie a vechiului rug. Ci el stă viu înaintea noastră. Viu
stă înaintea noastră şi ne cere socoteala.

233 Evidentă eroare în ediţia 1935: prieteni. Am corectat conform sensului şi periodicului.

89
 Ne întreabă ce am făcut cu o cultură pe care am lăsat-c să ajungă
la superfluitatea unei jucării pretenţioase de vorbe fără înţeles, cu o
nobilă şi înaltă concepţie din care am făcut o platformă «naţională»
pentru toate stârpiciunile vieţii de partid şi o tejghea pentru vechiul
fabricant de vitriol «Adevărul», ce am făcut cu grija ţerănimii, pe
care o târâm, in ceasurile libere, dela un compromis la altul, în
aşteptarea unui binecuvântat prilej de zăbavă nouă, ce am făcut cu
legătura organică dintre sufletul acestui neam şi vieaţa lui materială,
între care am statornicit antinomii absolute, reducând pe unul la o
frază de trândavi şi pe cealaltă la un «cabaret» – de Bucureşti. Ne
întreabă în această zi de 12 Iunie 1916, – şi noi n-avem ce-i răspunde
decât doar că s-au făcui unele încercări individuale de a-i continua
opera şi ele au căzut în indiferenţa sau inerţia oamenilor de treabă
ca şi în hohotele de râs ori în cinicele săltări din umeri ale celorlalţi
Şi mâna acelui care nu poate muri ne arată sever ceasul unic care
bate astăzi în vieaţa lumii modeme.
19 iunie 1916.

LXXXV
PENTRU CE S-A COMEMORAT C. A. ROSETTI?
Duminică, 5 Iunie, s-au produs simultaneu două manifestaţii în
Bucureşti, opuse vina alteia, dar fiecare din ele cuprinzând aceeaşi
opoziţie faţă de ea însăşi.
într-un loc s-a chemat revoluţia, în fraze de burghezi cari n-au
cetit pe Caragiale ori l-au uitat, iar lângă o statuie, în alte fraze de
burghezi, s-a glorificat o altă revoluţie.
E inutil să spunem că la această provocare n-a vibrat spiritul
amintirilor de ieri234. Poporul care nu e înscris la cluburi cere alt
avânt, pornit din altă sinceritate şi din alte documente de vieaţă
decât ce s-a putut prezintă într-un mediu stăpânit de amintirea
clownilor politici, a dănţuitoarelor şi a cailor savanţi. Şi morţii cari
au purtat în sufletul lor comoara nesecată a unui ideal nu vreau să
vadă în ceasurile de amintire pe acei cari înfăţişează ordinea
materială, sătulă şi mulţămită, care a ieşit dintr-o îndeplinire
parţială, deci defectuoasă, a idealului lor, ci pe purtătorii îndrăzneţi
şi aprinşi ai unor ideale nouă.
Rosetti a fost un straşnic sectar şi un nobil poet al politicei. A
lucrat o vieaţă întreagă la răspândirea între noi a spiritului
mazzinian de adoraţie prin formule magice a unui zeu care nu
trăieşte decât în ele şi prin ele.
A scris mult, înflăcărat, dezordonat, fără să lase pagine de proză
care să poată fi puse alături de curatele pagini ale poeziei lui
romantice de tinereţă, din care se desface «Cămaşa fericitului», – un
fericit fără niciun capital sau «vărsământ».
A nebunit Bucureştii şi a exercitat, mai ales în Muntenia, o
covârşitoare influenţă. A iubit, ca orice iacobin de ieri, ca orice
socialist de azi, cu patimă, pe tovarăşi şi a urât, cu neiertare, pe
duşmanii ideilor sale. A contribuit esenţial la alcătuirea unui partid
234 Redăm fraza, aşa cum a apărut în periodic: „E inutil să spunem că la această provocare n-a vibrat spiritul
mişcărilor de mâne şi s-a mulţămit spiritul amintirilor de ieri“.

90
politic, care de la dânsul a primit sufletul, fără a putea primi şi
conducerea235, a fost un exclusivist şi un nedrept, a dat lovituri care
au rănit adânc şi pe care urmaşii le privesc cu durere, cu indignare
uneori. Dacă ar fi fost numai atâta, ar fi meritat doar discursurile
dela 5 Iunie 1916.
Dar el a rămas totdeauna şi un om de o imensă credinţă,
religioasă, fanatică, devotată, capabilă de toate sacrificiile, şi norocul
nostru bun a vrut ca ea să fie închinată silinţilor spre o vieaţă liberă
ale unei naţiuni întregi.
Tipograf, librar, poet, ziarist, preşedinte de Cameră, ministru, el
n-a văzut în toate aceste ipostasuri ale lui decât forme de a servi
această credinţă, pentru care lucra şi în care i se consuma fiinţa. Om
al sufletului său a rămas totdeauna, şi de aceea şi atingerea cu
sufletele altora se făcea imediat, instinctiv, cuceritor.
Propaganda lui era în fiecare gest, în fiecare atitudine. Pornea din
fiinţa lui vibrantă o emanaţie necontenită de încredere şi entuziasm.
Nici nu era însuşi altceva decât această miraculoasă emanaţie. Aceşti
oameni nu-şi aparţin. Ei sunt numai trecătoarea întrupare a geniului
unei naţiuni în urmărirea ursitelor ei.
De aceea ea nu se închină, glorificându-i, decât ei înseşi.
Scrisoarea Regelui cuprinde o parte din această mărturisire: ea
nu a lăsat la o parte nimic din ceea ce leagă pentru totdeauna
numele unui om de amintirea unui neam. Instinctul unui popor întreg
care nu ţine discursuri şi nu scrie articole întovărăşeşte cu pietate
aceste declaraţii, făcute în numele lui de acela singur care găseşte
nepărtenirea în însăşi situaţia sa.
12 iunie 1916.

LXXXVI
KITCHENER
Lordul Kitchener, cuceritorul Sudanului, ministrul de Război al
Angliei şi cel dintâi general englez, zace pe fundul Mării între
sfărâmăturile vasului care ducea în el236 pe acest ostaş – şi nenorocul
lui.
Sfârşit eroic, de un tragic suprem, după o vieaţă în care n-a fost
moment fără grija terii şi a destinelor ei.
Liniştitul om de neînfrântă voinţă nu mai este.
Ochii de leu cu căutătura fixă, nebiruită s-au închis pentru
totdeauna. Dar voinţa lui n-a putut peri în această lume care nu e
alcătuită totuşi numai din oarbele elemente ale morţii.
Ea va însufleţi aceste ape sfinte ale neamului său, frământate de
avântul Angliei237, amestecate cu sângele fiilor ei. Corăbiile care vor
trece peste locul odihnei lui vor fi mai răpede mânate spre luptă 238. Şi
suflarea de vânt sălbatec ce va scutura steagul va fi comanda lui
imperioasă în ceasul biruinţii care va trebui să-l răzbune.
29 mai 1916.
235 În periodic: conducerea. A fost un.
236 În periodic: „care ducea pe dânsa pe acest“.
237 În periodic şi volumul „Războiul“: „şi amestecate cu“.
238 În volumul „Războiul“: „Spre luptă şi suflarea“.

91
 LXXXVII
VON DER GOLZT
Von der Golzt a murit. A murit în tabără, ca ostaş.
Asprul moşneag cu figura săpată în stâncă era unul din elevii lui
Moltke, şi soarta a făcut ca el să fie amestecat la sfârşit în aceleaşi
rosturi turceşti care au deschis cariera marelui său învăţător. Ca şi
dânsul a crezut în Turci şi – trebuie s-o recunoaştem – a făcut ceva
din ei.
A făcut ceva din Turci supt raportul militar 239. Ca şi Moltke. Acei
cari credeau că învăţăturile Iui s-au prăbuşit în catastrofa dela 1913
s-au convins că nu era aşa, cu prilejul eroicei rezistenţe din
Dardanele.
Nu se vede bine dacă Moltke credea în vitalitatea Statului
otoman. Golzt se pare că a crezut şi mai puţin. El a vrut să dea o
oaste turcească Germaniei, azi şi mâne.
Se duce la timp ca să nu fi văzut că şi aceasta e imposibil.
17 aprilie 1916.

LXXXVIII

NICOLAE GANE240

Vieaţa noastră politică va îmbrăca un moment, la Iaşir doliul

obligat pentru acela care i-a fost figurant de frunte în scriitorul
ilustru care era Nicolae Gane. Ar face bine să-l lase în pace, acolo în
căsuţa lui, neagră de durere adevărată, între fii şi fiice, nepoţi şi
nepoate.
Căci pe Gane, dacă ea l-a cucerit şi reţinut, nu l-a câştigat
niciodată.
A fost junimist şi apoi liberal, ministru liberal. Cei părăsiţi nu l-au
ţinut de rău. Ştiau că de dânşii îl legase numai literatura lui. Şi că
acum numai nevoile lui îl leagă de ceilalţi. Acele nevoi care l-au făcut
să aplaude şi el când o aspră mână de tânăr ambiţios a dat la o parte
şi neputincioasa lui bătrâneţă...
înseamnă oare aceasta că el n-ar fi vrut să facă o politică pe care,
de şi om politic, n-a făcut-o?
îmi amintesc o scenă. Se vorbise la Iaşi de alte credinţe, de alt
ideal, de alt sistem şi de alte moravuri, de o politică de naţională
unitate senină şi bună ca şi literatura lui. Mulţimea entuziastă ieşise
pe stradă, într-un cântec în care se înfăţişau toate speranţele vechi şi
toate noile hotărâri, trecătoare.
între acei cari «demonstrau» astfel la Iaşi în Martie 1906 era un
frumos bătrân, cu pletele şi barba de mult albe. Mergea în rândul
dintâi şi în ochi îi strălucia o lacrimă.

239 În periodic: supt raport militar, cules cursiv

240 În periodic: N. Gane

92
 Din vieaţa politică a fericitului răposat păstrăm această singură
clipă.
24 aprilie 1916.

LXXXIX
REGINA ELISABETA241
Regina Elisabeta s-a luptat greu cu moartea. Ştiri de Miercuri
încă arătau că şi-a pierdut cunoştinţa. Sentimentele de adâncă
emoţie ale unei teri întregi, ale unui întreg neam o încunjurau în
lupta aceasta mai mare şi mai grea decât toate.
Ele priveau de sigur pe Regină. Mulţi ani de zile, alături de
severa, de austera personalitate a Regelui, a stat această femeie
căreia nu-i era îngăduit să tulbure cu simţirea ei delicată gândurile
grele din care soţul Ei şi-a făcut vieaţa întreagă. Biruitor peste tot ce
era în el inimă, Carol l-iu a făcut în jurul său marea singurătate a
datoriei, de care nu se putea apropia pentru a o rupe nici cine avea
mai mult drept la aceasta. Puţine zâmbete, de la acela, răpede stâns,
al copilei lor, au fost îngăduite să răzbată până la dânsul. Simţeai că
zâmbetul însuşi era o ofensă pentru solitudinea lui eroică. Femeile
însă nu-şi pot birui până într-atâta firea, chiar când sunt izolate şi
expuse pe tronul răspunderilor şi suferinţilor. De aceea Dumnezeu,
care nu le dă totdeauna o bucurie paşnică printr-un soţ oricând242
apropiat de ele, prin felul vieţii lui şi prin felul cum o înţelege, le-a
dat veşnica mângâiere a copiilor.
I-a rămas doar243 un mormânt, în care n-a putut închide niciodată
duioasele ei amintiri. Linguşirea i-a zis: Mama Răniţilor, când era
încă o tânără şi frumoasă femeie. La paturile celor pe cari jertfa
pentru ţară îi arunca în durere şi-i punea în faţa morţii, a apărut alba
umbră a Doamnei, de la care neamul nostru a aşteptat totdeauna
alinare, milă şi răsplată unei recunoaşteri pe care nicio altă fiinţă
n-ar putea-o da. I s-a răspuns cu tăcerea mişcată a celor mângâiaţi
de dânsa şi cu complimente reci de Curte. Şi totuşi cât de mult poate
înlocui, pentru cine stătea în locul Ei, orice lipsă, iubirea unui popor!
Poporul nostru, unul din cele mai bune pe lume, a avut pentru
Regină o adâncă reverenţă, şi mai ales cei ce trăiesc supt stăpânire
străină au dat acestui respect un caracter sacru. Nimic din ce a
privit-o n-a trecut fără să atingă fibrele cele mai adânci ale sufletului
lor dureros. A ştiut-o poate şi Regina Elisabeta. Sunt lucruri pe care
cei interesaţi nu le pot ascunde niciodată.
Regina vorbea româneşte cu o perfectă stăpânire şi chiar cu o
deosebită eleganţă, în care punea, odată, cocheta conştiinţă a
biruinţii ei asupra unor însemnate greutăţi. Pentru cei săraci a avut
totdeauna o adâncă milă şi pe copiii altora i-a iubit totdeauna cu câte
o fărâmătură din iubirea ei244 de mamă, rămasă fără obiect. Totuşi
aşa au fost împrejurările, aşa a cerut o voinţă care nu era a Ei, aşa a

241 În periodic nu numai în acest articol ci şi în toate articolele scrise despre moartea reginei Elisabeta, N. Iorga a
scris consecvent Elisaveta
242 În periodic: „soţ totdeauna apropiat“.
243 În periodic: „I-a rămas un mormânt“, doar apare numai în volum.
244 În periodic: sa

93
potrivit o împiedecare dibace de care Ea n-a ştiut nimica245, încât
poporul nu şi-a cunoscut niciodată în adevăr Regina, în jurul căreia
ţesea poveştile ce încunjoară figurile mari ce nu se văd. Lui i-a părut
nespus de rău. Şi Ea, Regina, a simţit de atâtea ori în inima Ei şi
această lipsă.
Atunci a căutat în sine însăşi fericirea pe care vieaţa, fără răutate,
prin nebiruitele ei fatalităţi, i-o refuza.
De o înaltă cultură, cum puţine femei din secolul Ei a 246 avut-o,
Doamna României şi-a împrospătat sufletul din scrierile247 celor mai
mari gânditori ai lumii şi în cântecul lor şi-a găsit alinarea. Spirit
romantic, – cum era totul odini oară pe bunele maluri ale Rinului –,
ea s-a confundat în farmecul şi în taina romantismului. Oprindu-se
mult timp asupra sufletului Ei superior, a scos din adâncimile lui întâi
cântece, apoi cugetări de serioasă şi senină filosofie. Aceasta a
ajutat-o să trăiască. îi va fi plăcut gloria pe care o câştiga Carmen
Sylva? Câţi pot fi nesimţitori la faimă! Oricum, Ea s-a împăcat astfel,
prin sine însăşi, cu toate.
Astfel, ieri gândul Ei ce se zbuciuma în dureri nu întâmpina nimic
nou în suferinţa care o sfâşia, în misterele ce-i răsăreau înainte.
Partea omenească din fiinţa Ei se bucura doar că urmăreşte drumul
pe care supt ochii Ei în lacrimi l-au urmărit cei pe cari i-a iubit.
Credinţa-i zugrăvea în faţă îndeplinirea dorurilor vechi sau nouă care
l-au fost chinuit sufletul. Iar partea aceea prin care oricine a cugetat
la taina vieţii, serios şi îndelung, a biruit-o privea de sus, constatând
senin cel mai adânc din rosturile existenţei, – acela care liberează de
dânsa.
Îi uram să poată birui. Dacă însă soarta a voit altfel, ne vom gândi
totdeauna la această dintâi Regină a noastră care, pe când soţul Ei
era o glorie pentru România, a ştiut să dea Tronului terii o onoare
care nu era numai a rangului Ei.
21 februarie 1916.

XC
BUSTUL LUI PETRU LICIU
La Focşani, Dumineca trecută, s-a dezvelit bustul care înfăţişează,
într-o zâmbitoare tinereţă, chipul de bunătate şi inteligenţă a lui
Petru Liciu.
Aceia în oraşul cărora s-a născut nu l-au uitat.
Şi, pe lângă cei de faţă, mulţi alţii şi-au îndreptat gândul către
sufletul cinstit şi prietenos care se va fi coborât o clipă, între cele
dintâi raze de lumină, asupra bronzului ce imită forma în care el
odată, s-a sălăşluit.
10 aprilie 1916.

245 În periodic: „Ea n-a ştiut niciodată nimica“.

246 În periodic: au avut-o.
247 În periodic: scrisele.

94
 XCI
PROFESORUL C. I. COCULESCU
A murit încă unul din tinerii cari, rezistând ispitelor conrupţiei
curente şi biruind inerţia unei societăţi orientale, a venit supt
steagtffl unei lupte pentru reforma cea mare şi cinstită.
La Severin, având puţini tovarăşi, profesorul Coculescu a
îndrăznit să fie, între oameni fără caracter şi curaj, naţionalist făţiş şi
luptător. A scos o foaie bine redactată, şi ou jertfă de timp şi de bani
a încercat să deştepte conştiinţile. Ca atâţia dintre ai noştri, el a
îmbrăcat uniforma terii pentru a se pregăti de lupta cea sfântă.
Om de patruzeci de ani, deprins cu altă vieaţă, căpitanul în
rezervă n-a putut rezista ostenelilor. Vieaţa de ostaş l-a doborât. Dar
a dus-o până la capăt, aşa cum îi învăţăm noi pe ai noştri, fără
murmur şi fără şovăire.
S-a stins departe de locul unde predicase mult timp ştiinţă şi
adevăr, la spitalul militar din Galaţi, lăsând în durere o văduvă şi un
fiu.
Nici lui nu i-a dat soarta să vadă măcar începutul vremurilor bune
pentru care, ca profesor, ca luptător politic şi ca ostaş, până la capăt
s-a jertfit.
Şi cine ştie câţi vor fi mai fericiţi decât dânsul!
14 februarie 1916

XCII
D. P. MORUZI
Cu D. P. Moruzi dispare un politician din cei vechi, din speţa lor
cea bună. Nu făcea politică pentru câştig, nici pentru ambiţie, fie şi
numai pentru aceea de a vedea în jurul său mulţi oameni cari să
atârne de dânsul. El era de neam domnesc, «cneaz» al împărăţiei
Ţarului, moşier bogat, domn de pământ şi de oameni, feudal.
Politica era profesia şi datoria lui. Era viciul lui, unul din viciile cu
care oamenii în situaţia lui sunt datori societăţii.
O virtute, încă nu. O făcea ca o petrecere, ca o vânătoare, ca o
aventură. O făcea mândru şi generos, ferindu-se a ofensa pe alţii şi
uitând ofensele care i se făceau lui. O făcea ca prinţ.
Cei ce-l cunosc, pot spune multe despre generozitatea sufletului
lui248.
«Era», îmi spunea un fanatic om politic 249, «la cea mai mare din
manifestaţiile dela 1888 contra lui Ion Brătianu». înaintam, enervat
de violenţele poliţiei, spre maiorul Fănuţă, comandantul jandarmilor,
cu revolverul în mână. De odată m-am simţit250 aruncat pe trotuar, şi
un glas aspru şi bun îmi strigă: «nenorocitule, ai nevastă şi copii, Era
«cneazul», cu care eram înduşmănit de ani de zile».
La 13 Martie 1906 el admisese studenţilor să cânte româneşte în
ciuda nobilelor persoane înstrăinate. După masă, a uitat. Veninoşi
oameni de castă l-au înlăturat ca să ordone şarja pedepsitoare pentru
jignirea lor. S-a vărsat sânge, şi, într-un colţ, Moruzi a mâncat, mi s-a
248 În periodic: său.
249 N. Filipescu. (Nota autorului în ediţia 1935).
250 În periodic: „m-am trezit“.

95
spus, pumni.
O poliţă era trasă asupra mea. Peste câteva luni, la Arenele
Romane, im grup de coconaşi voiau să mi-o plătească. Eram cu ai
mei de acasă, şi-mi era mai greu să mă apăr. Atunci văzui înaintea
mea un cordon de apărare. În dosul lui era Moruzi, care nu ţinuse
necaz. Peste câteva săptămâni a trebuit să vorbim iarăşi.
Pe vremea lui creşteau astfel de naturi sănătoase 251. Acuma nici
între prinţi nu le mai afli, cu virtutea bărbătească 252 răsărind din
mijlocul micilor păcate omeneşti.
Şi e o pierdere.
31 ianuarie 1916

XCIII
CEL CE NU SE POATE ODIHNI: MIIIAI VITEAZUL
«În lume, deasupra şi dedesupt, sunt multe lucruri pe care nu le
cunoaştem», a zis cel mai mare din poeţii lumii. Şi nu odată
întâmplările vieţii aduc în minte aceste cuvinte grele de taină.
Sunt trei sute cinsprezece ani de când cel mai aprig la luptă şi
mai norocos la biruinţă dintre Voevozii noştri, Mihai-Vodă Viteazul, a
perit de arma soldaţilor străini cari luptaseră alături cu dânsul în
tabăra de la Turda. Trupul, batjocurit, alipit de hoituri, înfăţişat zile
întregi căutăturilor pline de ură ale Ungurimii, s-a frământat,
necunoscut, în ţărâna câmpului de care astăzi este nedespărţită. O
inscripţie de insultă poftea, o bucată de vreme, pe trecător să-şi lase
murdăriile pe rămăşiţile, neiertate nici acolo, ale Valahului.
Iar capul lui253, acel cap mândru şi fioros cap, a fost furat de o
femeie şi de un credincios al Voevodului ca să afle loc de îngropare
lângă rămăşiţile părintelui lui, la Mănăstirea din Deal, de-asupra
Târgoviştei.
De atunci mortul acela de la Turda nu se poate odihni.
Ca vechiul Carol cel Mare, invocat veacuri întregi de oricine
dorea liniştea şi ordinea, ca Frederic Barbă-Roşie, viu pentru aceia
cari doreau să înceapă iarăşi marile isprăvi de vitejie, ca Matiaş
Craiul şi regele Eduard al Angliei, ale căror nume iubite erau legate
de oricine râvnea către dreptate, astfel Mihai străbunul a fost
necontenit legat de orice avânt ii nostru pentru dezrobirea neamului,
către adunarea laolaltă şi legarea pentru totdeauna a fărâmelor
trupului nostru naţional. Biruinţa lui lumina dintr-un trecut tot mai
depărtat, şi noi o vedeam într-un tot mai apropiat viitor. De la cânte-
cele învăţate la şcoală până la cel dintâi fior spre fapta eroică a
tinereţei, până la cugetările temeinice ale bărbatului, ale
cetăţeanului cu privire la viitorul neamului şi până la părerile de rău
ale moşneagului că el va trece de pe pământ fără ca lucrul cel mare
să se fi întâmplat, el a fost tovarăşul nostru, generaţie după
generaţie. Uneori ne-a zâmbit de speranţă, alte ori a încruntat
asupra noastră sprincenele lui grozave, totdeauna ne-a arătat cu
dreapta lui, pe care am făcut-o de bronz, drumul către sfintele
251 În periodic: „astfel de puternice naturi sănătoase“.
252 În periodic: ,,în virtutea lor bărbătească“.
253 În periodic: său.

96
noastre locuri, către moaştele sfinte ale sale254.
Şi chipul neasămănatului erou şi al mucenicului celui mai glorios
a fost, veacuri întregi, pe locurile unde luptase, dominase şi
sângerase, singura mângâiere a robilor.
Copilul de şcoală, opincarul valah despreţuit, hulit şi arătat cu
degetul, se oprea îngândurat asupra paginii din cartea de istorie în
limba străină în care era vorba de hoţul Mihai care a venit şi a adus
foc şi pradă pe plaiurile ardelene umbrite până atunci, fireşte, de
zâna dreptăţii.
îl simţea undeva văzând, pândind, pregătindu-se.
Popa de sat, socotit ca un simplu iobag al moşiei străine, bietul
dascăl dând puţina lui învăţătură prin şuri şi bordeie, se pierdeau
uneori în mijlocul slujbei, în mijlocul lecţiei, la gândul că au fost
vremuri mai bune, când sabia românească făgăduia altă lege şi altă
dreptate, şi graiul lor era îndemnat să amintească numele cel oprit,
în pomelnicul sufletelor ori în povestea trecutului.
Şi obositul, flămândul plugar, care tăia brazdă pentru hrana
altora, vedea la capătul silinţilor sale, când sudori de sânge-i
broboneau fruntea, un tovarăş, ascuns stăpânilor, care cu vechea lui
sabie pătată de sânge tăia alături brazda Iui, adâncă brazdă, ca
pentru veacuri. în care arunca din bielşug sămânţa luptei, sămânţa
morţii, sămânţa răzbunării. Şi capul cel tăiat cu barda duşmanului,
chivotul acela sfânt al celor mai mari gânduri româneşti, nu se
suferea înconjurat de umeda cenuşă putredă a morţilor. îl arunca
pământul, cum aruncă, se spune, rămăşiţa acelora cari au de făcut o
mărturisire, de cerut o pedeapsă, de săvârşit pe lume o răsplătire. Ie-
şea din mormântul Voevozilor ca să-l vedem, ca să ne aducem aminte
de dânsul şi pare că în acele adâncimi 255 grozave ale ochilor se
aprindeau lumini, ca de dorinţa de a ne vedea şi el pe noi, de a ne
chibzui şi cântări, de a-şi da sama ce suntem în stare a face.
Când, pe la 1840, s-au făcut lucrări la Dealu, tivda de fildeş
lucie256, având urmele rouăi de sânge, a răsărit deasupra pământului
mormintelor, tocmai în clipa când se zbătea o conştiinţă de
nemulţămire şi de avânt în sufletele tuturora, când toţi simţeau
nevoia libertăţii şi a unirii, când cele dintâi glasuri binecuvântate ale
poeţilor se ridicau spre ideal. Şi mortul cel mare a vrăjit până la el pe
un biet Domn de vasalitate, pe Gheorghe Bibescu, care din porunca
lui a pus pe umeri hlamida şi a înfipt pe capul său frumos cuşma
triumfurilor ardelene.
De atunci el a stat în razele soarelui, cătând parcă să prindă cât
mai mult din vieaţa lor. Cine dintre noi nu l-a văzut şi n-a simţit în el
fiorul sufletului său?
Odată - nu voi uita ziua aceea -, la un parastas pentru dânsul,
capul fără odihnă a trecut, pe o bucată de purpură, între ostaşi. Şi
ofiţerul care comanda a avut viziunea unui Domn viu, unui Domn
adevărat, unui Domn poruncitor şi, scoţând sabia din teacă, a
poruncit oamenilor săi «onor la Rege», iar trâmbiţile sunau de gloria
viitorului.
Am voit, dintr-un superior simţ de pietate, să-i săpăm un
254 În periodic: lui.
255 În periodic: adâncituri.
256 În periodic: luciu.

97
mormânt. Neodihna lui obosea inactivitatea noastră. Ministrul de
Război, N. Filipescu, a dat câteva mii de lei şi talentul sculptorului
Storck a făcut un splendid mausoleu de marmură, întru toate după
vechea datină, purtând pe margeni însemnarea tuturor luptelor lui şi
la mijloc asigurarea că el stă aici aşteptând îndeplinirea
Scripturilor». Candelabrul de bronz aştepta numai să se aprindă
lumina într-însul.
Dar altă lumină se cerea: lumina crudă care nimiceşte sate şi
oraşe, care mistuie ceia ce a fost pentru ceia ce trebuie să fie 257. De
atâtea ori s-a hotărât ziua punerii în mormânt, care trebuia să fie
solemnă, şi de atâtea ori ceva neprevăzut a stat la mijloc, şi nu s-a
putut.
Odată campania din 1913, ori consideraţii pentru alianţa care
dăinuia încă258, pe urmă doliul pentru moartea celui dintâi Rege, în
sfârşit, doi ani întregi, aşteptarea ceasului nostru, a ceasului său 259.
Căci El nu voia liniştea, nu voia odihna, nu voia uitarea poruncii
sale260.
Şi azi, s-au împlinit Scripturile. în Mănăstirea Dealului aşteaptă
cineva. Acela căruia îi trebuie ca să doarmă în mormântul său
încoronarea în acel loc, în faţa sa, a celui dintâi Rege al Românilor.
26 august 1916.

XCIV
MOARTEA LUI FRANCISC-IOSIF
în mijlocul sălbatecului vuiet de arme care de doi ani înnebuneşte
lumea şi pe care l-a provocat el, cedându-şi tremurata iscălitură de
bătrân supt manifestul infam al contelui Tisza, se stinge acela care
părea că nu poate muri fiindcă nu s-a împlinit încă numărul
nenorocirilor, al plăgilor ce trebuiau să cadă asupra capului său,
Francisc-Iosif I261. Triste raze de soare răsfrânte în bălţile de sânge
ale milioanelor jertfite se joacă pe fruntea lui despoiată şi în locul
plânsului duios pentru cei morţi se ridică din patru colţuri ale
pământului bocetul mulţimilor nesfârşite de văduve şi de orfani, dar
pentru a-l blăstăma.
Noi n-o vom face.
N-o vom face, noi, creştinii, în momentul când văile Olteniei sunt
pline de soldaţii lui şi ai tovarăşului încoronat de care l-au legat grele
lanţuri de înfrângere în momentul când satele minunatelor ţinuturi
ard, când mâni brutale de ostaş, străin, flămând şi libidinos, dărâmă
uşile bordeilor pentru a aduce despoierea sărăciei şi ruşinarea
femeilor înnebunite de groază, în momentul când în inimile fiecăruia
dintre noi sila izbânditoare sapă răni prin care vieaţa noastră
întreagă pare că se duce.
Nu-l vom blăstăma pe «bătrân». Nu vom dori ca mormântul lui să

257 În periodic: trebue să fie, cules cursiv.

258 Tratatul de alianţă cu Austro-Ungaria.
259 În periodic: său este cules cursiv.
260 În periodic: uitarea poruncii sale este cules cursiv.
261 Indicaţie lipseşte din ediţia 1935. Am corectat conform periodicului şi realităţii
istorice.

98
aibă aceeaşi soartă ca ale sfinţilor noştri Domnit bătuţi, după sutele
de ani ai odihnei lor liniştite, de ghiulelele barbarilor turbaţi cari
poartă tot înainte, în vechea «Valahie
Austriacă», steagul negru şi galben al celei mai făţarnice tirănii.
Nu vom cere răsplătiri dumnezeeşti ca toată neomenia şi profanarea
pe care o suferim să se prefacă în furtuna care să arunce în vânt
cenuşa lui şi a strămoşilor lui.
Ne vom opri tăcuţi înaintea acestui sicriu pe care-l apără uriaşa
fantasmă a Fatalităţii.
El n-a vrut tot ce s-a făcut supt dânsul şi printr-însul. Nu era
născut ca să voiască aceasta sau altceva. Tânăr aruncat de soartă pe
vin tron zguduit de revoluţie, el, a fost totdeauna jucăria puterilor
care-l înălţaseră numai pentru a-l chinui. Proclamat între
spânzurătorile revoluţionarilor unguri, el a prezidat ca rege al
Ungariei atâtea alte spânzurători. Păzit de Ruşii dela 1848 împotriva
popoarelor sale rebele, el a lovit de două ori în Rusia căreia-i datorea
existenţa Statului său însuşi. Salvat de Românii din Ardeal, el a lăsat
ca împotriva lor să se îndeplinească toate actele unei dezmăţate
tiranii. Prieten al Regelui Carol, el trimite haidăii Ungurimii sale să
spurce pragul mausoleului dela Argeş.
Ştia aşa de puţin din toate acestea, din orice nu era buna lui
vieaţă plăcută de burghez blajin din Viena! Dar, şi când voia mai mult
să se ascundă de orice datorie pentru a gusta aceste plăceri
modeste, Fatalitatea răsărea şi în faţa omului, după ce-şi bătuse joc
de onoarea Suveranului. Ea îi arunca înainte cadavrele celor mai de
aproape ai lui: fratele executat în Mexico, fiul cu ţeasta sdrobită la
beţie, soţia pribeagă înjunghiată la262 Sviţera, Moştenitorul doborât
de gloanţe în Bosnia furată. în jurul lui omor şi nebunie. El ştergea
sângele ce-i ţâşnise pe haină şi se ruga de o îndurare care nu i-a fost
îngăduită niciodată. Un uriaş ar fi fost frânt fiindcă ar fi luptat; el s-a
plecat la toate şi a trăit astfel optzeci şi şase de ani.
îl va înmormânta Wilhelm împăratul german şi cu dânsul va
îngropa însuşi viitorul Austriei. Iar asupra mormântului aceluia
căruia «nimic nu i-a fost cruţat» Cesarul hunic va vărsa, după datina
strămoşilor păgâni sângele milioanelor pe care se găteşte încă să le
înjunghie.
11 noiembrie 1916.

XCV
ZIUA LUI
(A LUI MIHAI VITEAZUL)263
Pentru întâia oară de când căutăm în trecut dovada că se poate
îndeplini cel mai firesc ideal al neamului nostru, î-am uitat de ziua
lui.
An de an, hramul Sfinţilor Arhangheli ne îndrepta gândurile către
dânsul, Dacă această pomenire nu se făcea cu acea largă participare
a lumii întregi, îndemnată şi luminată de o presă în adevăr naţională,

262 În periodic şi volumul „Războiul...“: în.

263 În periodic titlul era: „Ziua lui“.

99
credincioşii cultului biruinţilor şi dreptelor lui cuceriri îi închinau cu
pietate această zi de amintiri glorioase şi de sacre speranţe. Sus la
Mihai-Vodă, în biserica străveche pe care el o înoise, se celebra
slujba de veşnică pomenire a celui care pentru aceasta a făcut
destul. Tineretul, mult-puţin, lua parte la liturghia săvârşită de un
cleric foarte cult şi cu aspect impunător.
Se rostea cuvântarea îndătinată de un delegat al «Ligei
Culturale», al carii steag amintea o neapărată datorie luptătoare de
mâni, şi uneori vorbitorul264 era chiar profesorul de alături, unde se
păstrau comorile scrise ale trecutului, şi, fiind el un Român de peste
hotare, un Bucovinean, cuvintele lui, de o aşa de apăsată şi sonoră
energie, aveau un deosebit răsunet în inimii. La statuia de bronz
atârna o cunună nouă, legată cu tricolorul întregirilor aşteptate. Şi
de-asupra Târgoviştei detronate, în lăcaşul strămoşilor celui amintit
în a-ceastă zi, lângă rămăşiţile eroului pe care le-am văzut salutate
cu onoruri regale de armata care a moştenit cinstea biruinţilor, se
înălţau rugăciuni pentru odihna aceluia, dar şi pentru fericita
îndeplinire de noi înşine a aceleiaşi misiuni.
Ieri biserica bucureşteană a rămas fără alt public decât al
arhimandritului Scriban265, rămas cine ştie cum şi de ce; acolo şi
Dimitrie Onciul, care nu-şi putea părăsi paza Arhivelor.
Dar clericul n-a putut sluji, şi gura dascălului de istoria Românilor
a rămas mută.
Iar la Dealu, în necropola neamului domnesc de pe vremuri, nu
mai era nici slujba şi nici cela pentru care obiceiul cerea să se facă.
Întocmai ca şi acum trei sute de ani, el era un învins, un învins din
nou, în sufletul său trecut asupra urmaşilor, şi, întocmai ca 266 atunci,
el rătăcea între străini, pe acelaşi drum al dreptăţii pe care călca în
ziua când pornise pentru a cere răzbunarea sa cuvenită de la Rudolf
împăratul.
În această tăcere nu e însă o renunţare.
O dovedesc cele trei sute de mii de oameni cari sunt încă supt
steag după ce tovarăşii lor au căzut pradă morţii şi a robiei. O
dovedesc biruinţile lor de ieri şi îndatorirea pe care ele au impus-o
lumii, oricare ar fi terminul când ea va trebui să le-o plătească.
O dovedesc prieteniile nepreţuite pe care ni le-a dat jertfa lor şi
care au făcut din cauza românească o cauză a omenirii.
Şi o dovedesc mai ales sufletele care în aceste suferinţe numai,
puteau să capete energia pe care el însuşi o câştigase prin două sute
de ani de robie a neamului său!
12 noiembrie 1916.

XCVI
CTITORI267
Am văzut undeva vestea că testamentul unui mare proprietar

264 Evidentă greşeală in textul ediţiei 1935: luptătorul. Am corectat, conform

periodicului şi sensului frazei.
265 Reproducem fraza aşa cum a apărut în periodic: „Ieri biserica d rămas fără alt
public decât al puţinilor parohieni. Acolo e şi arhimandritul Scriban.;..“. Cuvintele
culese cursiv nu mai apar în ediţia 1935.
266 În periodic ca şi atunci.
267 În periodic, titulul era: Un Ctitor.

100
botoşănean, Jianu, lasă o moşie şi peste jumătate de milion în bani
pentru a se face un spital, întru amintirea lui şi a fratelui, mort mai
înainte.
Jienii sunt, cum îi dovedeşte numele, nişte Olteni pe cari, de mult,
împrejurările i-au strămutat în acest fund de Moldovă, unde au
muncit, au agonisit şi dovedesc astăzi cum ştiu să cheltuiască
economia lor. în mahalaua Vovideniei era o casă frumoasă, mare,
tăcută, unde ştiam noi, copiii de acum patruzeci de ani, că stă, fără
multă legătură cu lumea cealaltă, «Jieneasa».
Şi din casa aceea gospodărească de lângă biserica Vovideniei a
ieşit darul de astăzi. Nu-i voiu zice: dar «princiar». Ci numai: dar
românesc, după buna şi sfânta noastră datină.
Aiurea, în ţerile apusene, pline de comorile artei, la fiecare pas
întâlneşti urmele munificenţei dinastiilor moderne.
Ele au făcut palatele, bisericile, bibliotecile, teatrele, muzeele.
Unde a dispărut stăpânirea lor, creaţiunile făcute în numele lor sunt
averi naţionale. Aiurea, ca în Austria, în Ba-varia, în unele privinţi şi
în Anglia, dreptul întemeietorilor a rămas, şi în loja dumitale dela
Burgtheater, ca şi în Biblioteca Imperială, în Muzeele dominate de
Maria-Tereza, eşti oaspetele Suveranului şi al Casei lui 268, cari, dacă
ar voi, ar putea pune lacătul la depozitele colecţiilor şi ordona
reprezintaţii pentru Curtea singură.
La noi, tot ce se ridică, şi ca valoare şi ca folos, peste
mediocritatea vieţii de toate zilele vine dela ctitorii particulari, de la
boierii de toate treptele, mult mai rar de la negustori ori de la obştea
unui oraş, unei suburbii.
Scutiţi de anume sarcini faţă de Stat, având atâtea drepturi şi
înlesniri, înlocuitori ai ţeranilor liberi şi proprietari pe moşiile
Moldovei şi ale Ţerii-Româneşti, ei au ridicat clădiri din care, cât vor
sta pe temelia lor solidă, nu li se va stinge amintirea, zugrăvită pe
ziduri şi săpată adânc în piatră. Prin pomelnice răsar încă numele lor,
pierdute în smerenia anonimă a creştinilor de rând.
Ei şi-au dat samă, aşa necărturari ori slabi cărturari cum erau, de
un lucru: că nimeni nu poate stăpâni ceva fără serviciul social
corespunzător.
Statul nu li – 1 cerea, vechiul Stat care nu-şi lua niciuna din
sarcinile celui de azi. Ei însă simţeau instinctiv nevoia neapărată a
darului. Din agonisita lor înţelegeau bine că o parte o cer aceia prin
braţele cărora s-a strâns. Şi, cum erau şi buni creştini, nu voiau să
meargă înaintea Judecătorului fără sprijinul faptei bune despovărând
de păcate.
De-ar înţelege mulţi, în vremea egoismului neruşinat, valoarea
exemplarelor de ctitorie care amintesc vremurile creştine şi –
umane!
25 octombrie 1917.

XCVII
A. D. HOLBAN

268 În periodic: sale.

101
 încă unul din bătrânii laşului se duce fără a fi văzut rezultatul
luptei pe vieaţă şi pe moarte, în care zilnic se topesc rândurile
tinerilor meniţi a trăi mult timp după dânşii.
Alecu Holban nu era unul din aceia pe cari această grea şi nobilă
luptă, supremă sforţare a neamului nostru, fără exemplu în trecut şi,
să nădăjduim, având să fie fără exemplu şi în viitor, îi poate lăsa, nu
zic: indiferenţi, dar fără acea zguduire necontenită a sufletului
întreg, care ne creşte vieaţa din fiecare clipă şi împuţinează totodată,
şi pentru cine nu se luptă, zilele ei.
A fost un om politic pasionat, personal, învierşunat, necruţând
nicio lovitură adversarului, care, din partea lui, nu-l cruţa mai mult.
În vechea lui formaţiune de partid ieşeană, ca şi în alipirea la
partidul conservator, el a împărtăşit toate urile tovarăşilor săi şi i-a
servit toate nedreptăţile. Aşa-i cerea şi rasa lui veche, de om al
acestui pământ de lupte în care pe lângă atâta sânge plătit
duşmanului am risipit şi mai mult poate pentru plăcerea noastră.
Vechile patimi boiereşti au încălzit sufletul lui de urmaş al
luptătorilor pentru putere din veacurile trecute. Şi de aceia, vom
adăugi, a făcut-o deschis, făţiş, pe sama lui, cu pieptul înaintea
loviturilor, gata să se încaiere, cu mulţi, cu puţini, pe biruinţă ori pe
înfrângere, cum s-o întâmpla, pentru plăcerea bărbătească a
încleştării. De naturile târâtoare, care azi linguşesc şi mâne insultă,
de tiranii de mâne cari încep azi măgulind pasiunile tuturora şi
servind interesele fiecăruia, i-a fost scârbă: a dat într-înşii cu sete, şi
împrejurările au arătat, risipind iluziile prestidigitaţiilor idealiste, în
cine da. Mai presus însă de orice sentimente şi resentimente, un
scop îl îndemna: interesul naţiei lui, înlăuntru şi în afară, faţă de
pretenţiile de cucerire ale străinului de orice speţă.
Intransigent iubitor de neam a fost acela care în mijlocul
tragediei acestui neam iubit îşi închide ochii. Cei de aproape ai lui
vor fi ştiind ce gemete a stors această nenorocire inimii sale. Dar
buzele lui n-au mai vorbit. Cel care la şaptezeci de ani 269 trecuţi era,
în frământările noastre cele vechi, un luptător încă temut, căruia nu i
se putea răspunde uşor şi în uşor, înmărmurise mut înaintea
catastrofei patriei sale.
Om de o vastă cultură, de şi nu se lăuda cu dânsa, de un talent
indiscutabil, spirit cu tăiuş fin, condus de o energie veşnic gata de
lovituri, el a fost o personalitate a vremii sale. Cei ce l-au uitat prea
mult, au făcut rău. Şi cei cari, în plină vigoare, n-au ştiut să-i smulgă
decât ajutorul lui ca polemist şi orator, n-au făcut mai bine. în el
zăceau puteri care n-au fost întrebuinţate. Şi, dacă a fost «om rău»,
pentru a-ceasta să-şi reproşeze toţi cei cari l-au făcut aşa.
Noi, ostaşi sinceri şi pasionaţi ai aceleaşi cauze, ne închinam
înaintea luptătorului care niciodată n-a capitulat.
6 septembrie 1917.

XCVIII
ANTON NAUM

269 în momentul morţii A. D. Holban avea optzeci şi unu de ani ;.

102
 A închis ochii la vrâsta de optzeci şi opt de ani, după o scurtă
boală, ca o izbăvire, Anton Naum.
A fost cel mai blând om pe eare-l cuprindea laşul acesta de care
era legat cu toate fibrele sufletului său de o delicateţă incomparabilă.
Dacă poezia ar fi creat însăşi un om care să-i fie închinat numai ei, şi
încă el n-ar fi putut să fie mai senin, mai lipsit de orice trivialităţi
inherente trupului omenesc, mai bun ca alţii şi mai împăcat cu sine
decât acela care s-a dus acuma.
A făcut versuri frumoase, de o clasică linişte, din care se desfac
miresmele unor vremi mai bune decât a noastră. A îmbrăcat în
veşminte de îngrijită formă clasică legende medievale care la alţii
râd cu viclenie, iar la el zâmbesc abia, cât îngăduie decorul de la
care purtarea lui ca scriitor nu se putea depărta. Şi în anii din urmă
acest spirit pe oare natura n-a vrut să-l umilească, ci l-a păstrat vioi
şi elegant în trup, întreg şi supţire la minte până în ceasul când i-a
plăcut să puie capăt trecerii lui aici jos, şi-a găsit mulţămirea
supremă în jocul armonios al silabelor care îmbrăcau închipuiri
curate.
Nu-l asămănăm cu alţi poeţi. El însuşi era o întrupare a poeziei.
Se petrecuse între dânsul şi singurul obiect al evlavioasei lui iubiri
acea confundare deplină care împiedică a se despărţi un preot cu
fierbinte râvnă de zeul căruia i se închină.
Vieţii, i-a cerut un singur lucru: să tacă în jurul lui. Şi, cu
adevărat, ideal de tăcută a fost atmosfera în care trei sferturi de
veac, un secol întreg aproape, el s-a închis, s-a izolat.
Când nenorocirea Patriei i-a tulburat această sacră linişte, a fugit
la ţară, unde divinităţile câmpului îi păzeau bătrâneţele. Şi aici l-a
căutat însă ameninţarea supremă, grija pribegiei: întors în Iaşi, n-a
mai putut rezista şi a urmărit270 liniştea acolo unde toată răutatea
pământului nu i-o poate strica.
Şi, acum, când bătrânul alb se duce înapoi la ţară, unde s-a cerut,
nu e om din cei cari l-au cunoscut oare să nu-l întovărăşească, nu cu
durerile obişnuite la căpătâiul morţilor cari s-au frământat cu vieaţa
şi s-au tăvălit în ea, cu un fel de prevestire că undeva este totuşi o
lume altfel decât a noastră, de vreme ce de acolo unul ca dânsul a
putut veni.
30 august 1917

XCIX
ÎNCĂ UNUL: PREOTUL MATEEVICI271
Abia s-a închis mormântul asupra aceluia care, în oastea de care
era legat, se chema maiorul Simion Murafa şi asupra tovarăşului său
de muncă şi de ultimă suferinţă, inginerul Hodorogea, şi alte veşti
arată ce năpraznic s-a împuţinat numărul acelora cari, dincolo de
Prut, în vieaţa de Stat pe care le-au creat-o împrejurările dela 1812
şi dela 1878, îşi mai aduc aminte cu duioşie de acel vechi grai
moldovenesc din fiecare cuvânt al căruia iese un răsunet de glorie

270 În periodic a căutat.

271 În periodic titlul era: „încă unul...“

103
ori o durere nemângâiată.
Ca printr-un fapt272 – întru cât n-a fost o diavolescă înţelegere
duşmană – , odată cu cei doi fruntaşi intelectuali era ucis în satul său
unul din preoţii mai bătrâni cari de mult cutezaseră a spune cuvântul
lui Dumnezeu pe înţelesul credincioşilor, după buna datină
străveche. Ştiri mai precise n-avem asupra împrejurărilor în care s-a
sfârşit păstorul cu iubire de turma lui sufletească. Dar informaţii
venite ziarului «România» adaugă la durerea noastră, arătând că s-a
dus dintre cei vii şi părintele Alexe Mateevici, luat, pe frontul
românesc, unde-şi făcea datoria de cumplita, boală a tifosului
exantematic.
Am văzut în redacţia noastră, şi nu o singură dată, pe acest preot
tânăr şi voinic, cu o blândă faţă ca a sfinţilor din icoanele de
odinioară. Şi pe el îl adusese la noi un singur gând, căci Românul ştie
să fie loial cu aliaţii săi, orice s-ar întâmpla: acela de a găsi cărţi, de
a cunoaşte pe cărturari, de a vorbi cu dânşii despre scrisul românesc
vechi şi nou şi despre toate amintirile comune, de atâtea veacuri, de
toate veacurile afară de unul, care ne cuprinde într-însul. Rare ori
am văzut – şi de sigur nu aici la noi, unde şi literatura, când n-a fost o
pretenţie, a rămas o simplă formă – un om mai îndrăgit de acea
vădire a tot ce avem mai bun în suflet, care e scrisul nostru.
Nu uitase în şcolile lui preoţeşti limba «moldovenească», pe care
o vorbea cu un moale accent străin, prins dela colegii săi ruşi. Avea o
plăcere evidentă să se rostească în silabele oi iubite.
Şi, străbătut de armoniile ei ascunse, pe care poeţii le descopăr –
şi sunt poeţi în măsura în care le descopăr – , el făcea de mult
cântece moldoveneşti.
Foaia bisericească din Chişinău, apoi «Cuvântul moldovenesc»,
foaia politică, i le-au publicat supt un nume de împrumut. Câteva ni
le-a adus şi nouă, – cu câtă sfială cinstită! Unul îl dăm aici273. El voia
să le adune pe toate, să tacă un mănunchi din ele. Se va fi închipuit
puindu-l înaintea neamului cum înaintea icoanei hramului mânile de
credincios pun cu evlavie florile de Duminecă şi de sărbătoare ale
celui mai nevinovat prinos.
Noua şcoală moldovenească era gândul cel mai scump al acestui
profesor de seminariu, şi la alcătuirea ei, încă aşa de şubredă, a luat
o parte de căpetenie. A vorbit ascultătorilor despre literatura
românească, pe care o descoperea tot mai mult. Şi pentru
răspândirea cunoştintilor despre neamul său avea, cu o nesfârşită
râvnă, şi alte planuri.
Acum, într-un colţ din acestălalt pământ moldovenesc, trupul
părintelui s-a pus spre odihnă. Ce larg se risipesc în ţărâna noastră
de pretutindeni oasele -«mărturisitorilor»!
. Cu grijă ne însemnăm locurile unde ei stau şi ne aşteaptă. Şi va
veni o vreme când pentru un neam răsplătit, în sfârşit, de câte le-a
îndurat, ele vor fi ţinte de pelerinagiu, aducând la cei ce au murit,

272 În periodic fapt era cules cursiv.

273 Limba noastră. Este pe întâia pagină a Neamului Românesc pentru Popor, Nr.
236 din 1917. N. Iorga a adăugat această notă la ediţia din 193.J, dar a transcris
greşit numele periodicului. Atât articolul lui N. Iorga cât şi poezia „Limba noastră“
au apărut în Neamul Românesc, nr. 236, 29 august 1917. p. 1 şi nu în Neamul
Românesc pentru popor.

104
tineri, de moarte rea, solia cea bună, venită prea târziu pentru ei.
Căci mişcarea va merge mai departe şi în Ţinutul părintelui ca şi
aiurea.
Doar după aceia cari creiază o mişcare şi mor adesea întru
aceasta, fără mângâiere, vin alţii, mai fericiţi, pe cari mişcarea însăşi
i-a creat pentru a învinge printr-înşii!
29 august 1917.

C
AUREL POPOVICI
Foaia «România» ne se spune să fi aflat din Geneva moartea lui
Aurel Popovici. întru cât e adevărată această ştire, pe care o dorim
călduros să fie desminţită, se va şti la timp. Deocamdată vestea ne
rechiamă în minte figura acestui om neobişnuit.
Căci neobişnuit îl ştiam274 şi în marea forţă impunătoare a
trupului şi a sufletului său ca şi în robusta credinţă 275 că imposibilul
poate fi totuşi adus pe pământ, şi în munca şi lupta neîntrerupte 276 ca
şi în speranţele şi iluziile de care niciodată nu s-a putut despărţi,
crezând, în generozitatea romantică a sufletului său, că afirmaţiile
singure, făcute, repetate, strigate cu desperată învierşunare sunt în
stare să creeze şi faptele, care au obiceiul să vie singure, ori de le
chiamă cineva ori de nu le voieşte nimeni.
Nu un om de discuţie, capabil de ascultare, de acceptare, de
toleranţă şi curtenie, ci un tiran cumplit al convingerilor sale. Ele-ţi
făceau impresia că vin de aiurea prin el, robit lor de la cea dintâi idei
care i-a răsărit în minte, că-l zbuciumă şi-l aruncă în creşterea lor
tumultuoasă, care n-avea nevoie de fiinţa lui decât pentru a se rosti
omeneşte faţă de oamenii ceilalţi, cu acel tunet de glas, înăbuşitor al
celei dintâi silabe a răspunsului, care cădea asupră-ţi cătând a te
nimici fiziceşte.
Cumplit bărbat! Dar nu prin el însuşi, prin personalitatea lui, pe
care ai fi putut-o descoperi şi pe alte terenuri şi ai fi fost în stare s-o
reconstituieşti ca să o înţelegi, ci numai prin această zdrobitoare
impunere a aceluiaşi şir de idei. Nu numai asupra Românilor săi 277,
ori asupra străinilor cu cari a venit în atingere, se exercita teribila
constrângere de a zice aşa şi nu altfel, dar si asupra cărţilor pe care
el le cetise pentru a scoate argumentele în favoarea tezei sale. Ce
zic: cetise; cuvântul trebuie să fie: citase!278 Le chemase cu putere de
procuror, le cercetase cu asprimea judecătorului de instrucţie, le
condamnase a spune ce voia el.
Nicio exagerare nu-l înspăimânta pentru a dovedi279 şi mai bine că
soluţia lui singură poate, trebuie280 să fie primită. Doar era

274 În periodic şi în volumul „Războiul...“: îl ştim

275 În periodic şi în volumul „Războiul...“: „robusta lui credinţă“
276 În periodic şi în volumul „Războiul...“: lupta sa neîntreruptă
277 În periodic şi în volumul „Războiul...“ „lui“
278 În periodic şi în volumul „Războiul...“: citase este cules cursiv.
279 În periodic şi în volumul „Războiul...“: dovedi este cules între ghilimele.
280 În periodic şi în volumul „Războiul...“ trebuie este cules cursiv.

105
exagerarea însăşi, în talie, în glas, în scris, \r, vieaţă! Nu o caldă
exagerare meridională în ochii căreia râde uneori o ironie care te
împacă o clipă cu orice brutalitate de până atunci, ci o rece
exagerare de avalanşă nordică, crescută prin toată ghiaţa şi piatra
care se prinde in rostogolire de ghiaţa şi piatra primitivă. Vai de
grădinile înflorite, de micuţele case pline de copii, de dumbrăvile
aromite de tinere iubiri, care se găsesc în vale!
Monstruoasa teză a lui Houston Stewart Chamberlain: că orice e
bun in omenire trebuie să fie german, că Rafael Michel-Angelo, toată
lumea geniilor italiene creatoare sunt de rasă germanică, precum
dovedeşte o şuviţă de păr blond, un zâmbet de azur în ochi ori un
poetic nume teutonic la mamă, la bunică, a găsit la Aurel Popovici,
nu un sprijinitor, ci un fanatic. A crezut in ea mai mult decât
proorocul Mahomed in soliile arhanghelului Gavril, pentru care a pus
lumea supt sabie pe vreo mie de ani. De Romani nu mai avea nevoie
autorul vestitei «Replice», odată ce toată lumea ştia că dela Roma
venim; dar trebuia ca Duhul Sfânt să fi vorbit nemţeşte Apostolilor în
ziua de Dumineca Mare, trebuia ceva ca această enormitate pentru
ca toate neamurile să exclame Grossösterreich», Austria Mare281.
El a apărat acest ideal de bună şi veşnică Austrie Mare, l-a
reprezintat282.
Era parcă însăşi această ’mare Austrie, vorbind româneşte cu
suflet nemţesc şi băgând cu buzduganul «ideile sănătoase» în
capetele sfărâmate pentru că zăboviseră o clipă în a striga: «Trăiască
tata nostru, împăratul». Toată masivitatea absolutistă a monstrului
îmbrăcat în pielea popoarelor jupuite anume pentru aceasta, era
întruchipată în trupul şi faţa, în visul şi scrisul, în glasul şi pasul lui.
Dar astăzi fantoma uriaşă a minciunii celei mari a viitorului se
cufundă în nemernicie. Austria Mare, – săraca Austrie... «Publicişti»
dela Frankfurt se cred chemaţi să-i croiască pentru mâne cămaşa de
forţă în numele Maiestăţii Sale prusiene.
Şi atunci omul care se desprinsese a nu trăi pentru altceva s-a
năruit. Ceea ce rămăsese după aceasta din Aurel Popovici ar fi murit
acum. Şi anume în colţul de Sviţeră unde-l exilase, cu ameninţări de
spânzurătoare, Austria care nu poate283 fi mare.
Păcat! Orice mare credinţă sfinţeşte sufletul prin care a trecut. Şi
e un exemplu pentru oameni, şi în aceste vremuri pline de cameleoni
dibaci şi de actori politici cu haine pestriţe, ca şi maţele lor adesea,
omul care a aparţinut, până la absurd, dar şi până la moarte, unei
singure idei.
6 februarie 1917.

CI
CEI DOI GOLEŞTI
O înştiinţare prin gazete chiamă azi la parastasul pentru odihna
sufletelor «locotenentului» Nicolae A. Golescu, din regimentul 54
infanterie, şi lui Dimitrie A. Golescu, voluntar în regimentul 70
281 În periodic şi în volumul „Războiul...“ „Austria Mare“ este cules cursiv.
282 În periodic şi în volumul „Războiul...“ „l-a reprezintat“ e cules cursiv.
283 În periodic şi în volumul „Războiul...“ „nu poate“ e cules cursiv.

106
infanterie, morţi pe câmpul de onoare».
Nicăieri nu s-a vorbit despre căderea lor: cum, când, în ce
împrejurări. Şi acum această veste din partea familiei face cunoscut
că fiii lui Alexandru Golescu au murit pentru apărarea pământului
românesc şi pentru dobândirea sfintelor noastre drepturi.
Amândoi: ofiţerul de rezervă ca şi acela care n-avea altă datorie
de a lupta până la suprema jertfă decât numele său şi sângele său,
boierul voluntar, soldatul.
Ce mare lucru e şi sângele acesta, care, din veac în veac, până ce
ultima lui picătură s-a vărsat pentru aceeaşi cauză pentru care au
pierit strămoşii, cere aceleaşi fapte, căutând pe om oriunde se află,
între ostaşii de chemare, între voinicii pregătiţi pentru luptă sau în
orice colţ liniştit al societăţii civile, pentru a-i impune sforţarea care
este însăşi raţiunea de a fi a familiei, motivul superior pentru care
printre nenorociri şi dezastre numele ei se păstrează ca o asigurare
că, orice ar fi, se vor găsi oameni cari să lupte pentru o cauză aşa
cum era odinioară datina de a se lupta! Şi e aşa de imperioasă, de
nebiruită această chemare încât acel ce aleargă supt steaguri nu mai
pare a fi omul blând, rezervat, rece, pe care l-ai cunoscut, ci însuşi
acel neînduplecat suflet al neamului, care a simţit ceasul jertfelor
nouă şi suflă din nou, vijelios, asupra steagurilor pe care le mână tot
înainte până la îndeplinirea ursitelor!
Era în 1546. Bunicul lui Mihai Viteazul, Radu Paisie, avuse să
înfrunte o grea primejdie. Căzuseră asupra lui, cu un pretendent,
Laiotă, «domnişor» de aventură, pribegi din Ardeal cu sprijin
unguresc, pentru a-i fărâma Scaunul de călugăr ajuns din nou la
voinicie de Voevod. Vrăjmaşul birui şi tabăra toată, cu Vistieria
domnească, ajunse în mâinile haiducilor de peste munte, cari-l
sprijineau. Atunci Radu Clucerul din Goleşti se puse în fruntea
apărării şi scăpă agonisita ţării de prada străinului. «Când a fost
întâia luptă cu Stroe pribeagul», spune Vodă Radu, dăruind bunului
său ostaş satele Poienari, Cheiani şi Căpăţâneni, «şi ne-a biruit pre
noi Stroe, şi frânse oastea, şi se împrăştiară toţi şi toţi fugiră, şi
părăsiră Vistieria Domniei Mele, şi aceia începură a jăcui Visteria
Domniei Mele şi răzbiră căruţele, iar Radul Vistierul el n-a părăsit
Vistieria Domniei Mele, ci o izbăvi cu voinicia lui şi îndreptă căruţele
şi duse Vistieria toată la Domnia Mea în Turnul de la Nicopole».
Trecură douăzeci de ani şi mai bine. Din neamul lui Radu se
ridicară doi tineri boieri, cari ştiau bine de ce s-au născut pe lume,
unde e prilej de petrecere, de lenevie şi lipsă de suflet pentru alţii.
Voevodul lor, Alexandru-Vodă, ducea o luptă în Moldova, cu Turcii şi
împotriva unui eroic Domn creştin şi român care înălţase flamura
libertăţii. Drept sau nedrept, era războiul Ţării, şi steagul celălalt era
steagul Domnului lor. Şi Ivaşcu Golescu, Albu Golescu luptară de
sârg, supt dânsul.
La Vieroş, lângă leagănul vechi al neamului lor, în vechea biserică
umedă şi neagră din mănăstirea ce se dărâmă; cu casele pustii şi
cişmelele stinchite284, din care cad sculpturile măiestre, lespedea de
mormânt a lui Albu îl înfăţişează murind pentru credinţă: cuşma e
pusă dârz pe capul cel mândru, şi pe umerii asupra cărora moartea

284 secate, părăsite

107
va lovi, flutură-ca o hlamidă mantia furtunoaselor sale zile de luptă.
Şi, pe când Ivaşcu mergea în Ardeal să aducă de acolo pe Vornicul
Dumbravă, trădătorul faţă de Domnie, – acel Ivaşcu câruia-i era scris
să moară în slujba domnească şi el, fiind îngropat aici în Moldova,
străină lui, – Alexandru-Vodă, scăpat de la moarte prin vitejia celor
doi fraţi, scrie astfel despre isprava lor, închinând aspri285 din vama
dela Rucăr pentru odihna lui Albu: «Atunci am văzut Domnia Mea
dragostea boierilor şi a vitejilor Domniei Mele. Şi apoi mare dragoste
am văzu dela cinstit dregătorul Domniei Mele, cel mai sus scris jupan
Ivaşco Vel Vornic şi de la fratele lui, cinstit dregătorul Domniei Mele
jupan Albul, Clucerul cel Mare, ce niciunul n-a făcut ca dânşii, fiind
foarte bucuroşi a-şi pune ei capetele lor pentru capul Domniei Mele...
Şi dacă nu s-ar fi învârtejit ei atunci..., de au apărat capul Domniei
Mele, apoi însuşi capul Domniei Mele ar fi căzut. Şi, cu acel prilej,
cinstit dregătorul Domniei Mele jupan Ivaşco Vornicul cel Mare şi-a
lăsat acolo capul286, la vadul ce se zice Râmna, lângă satul Jiliştea,
pentru capul Domniei Mele, precum singur Dumnezeu martor este şi
adeverează».
Şi, veac de veac, neamul lui Radu, lui Ivaşcu şi lui Albu nu s-au
lăsat de la datoria lor, fruntaşi între boieri, cari. apărau pe Domn fără
a-l linguşi şi-i dădeau sfat bun fără a trage folos pentru sine. Oameni
de muncă şi de jertfă, cu ochii la steag, după datina părinţilor şi a
străbunilor, păstrând vieaţa lor ca armele înseşi lăsate moştenire
numai pentru a lucra cu dânsele pe aceeaşi cale pentru acelaşi scop.
Lauda de sine le era străină, fiindcă se laudă de ce-a făcut numai
acela care simte că ar fi putut face şi altfel.
Apoi, când n-au mai fost războaie, Goleştii cei noi cău-tară aiurea
câmp de osteneli pentru ţară. Şi, când Iordachi culegea comoara de
cuvinte a limbii româneşti, părăsită şi despreţuită, în folosul limbii
mândre a Grecilor cotropitori, i se părea că strânge de pe un loc de
luptă uitat de toţi steagurile pe care nimeni nu le mai salută, iar,
chemând prin şcoală la vieaţă nouă pe ţăranii ajunşi robi ai oricărui
venetic, frate-său Dinu, lăudătorul cu lacrimi al izbânzilor civilizaţiei
apusene, şi-i închipuia în strămoşii lor cari luptaseră şi ei cu
strămoşii lui la Fântâna Ţiganului şi la Jilişte şi în urmaşii lor cari şi
ei se vor întoarce a fi cu aceeaşi cinste ostaşi.
Cum iarăşi cu aceeaşi credinţă cei trei Goleşti dela 1848,
odraslele lor, vedeau în noul tricolor învierea flamurii de atuncea.
Iar când ceasul cererii celei mari de dreptate a neamului lor a
sunat, din Vieroşul în ruine, din bisericuţa de la Goleşti, din
mănăstirea moldovenească primitoare de oasele pribeagului, de
pretutindeni au alergat umbrele nesăţioase de jertfă, şi feciorii lui
Alexandru Golescu s-au dus cei dintâi unde se arăta «dragostea
boierilor şi a vitejilor» pentru Ţară şi Rege, fiindcă erau foarte
bucuroşi a-şi pune ei capetele lor»...
28 mai 1917.

285 În periodic: „închinând cinci aspri“

286 Redăm fraza aşa cum apare În periodic: „cinstit dregătorul Domniei Mele jupan
Ivaşco Vornicul-cel-Mare a scăpat din războiu rănit iar jupan Albul Clucerul cel
Mare şi-a lăsat acolo capul“

108
 CII
ACEIAŞI DOI GOLEŞTI
Un ziar publică această simplă înştiinţare: «Doamna Caterina A.
Golescu are durerea să înştiinţeze pe prieteni şi cunoscuţi că a adus
corpurile fiilor săi, Nicolae A. Golescu, locotenent din reg. 54 Roman,
mort pe câmpul de onoare la Sălătruc în 1916, şi Dimitrie A. Golescu,
soldat voluntar din reg. 70 Muscel, mort pe câmpul de onoare în
luptele dela Cocargea în 1916».
Ce laude ar putea să adauge la aceste puţine rânduri în numele
unei mame, care, în durerea ei, e mândră că pentru apărarea terii,
pentru spălarea ruşinii nepregătirilor, dezertărilor şi actelor de
trădare – îndeplinite chiar în cele dintâi rânduri ale societăţii – , fiii ei
– unul soldat în mijlocul soldaţilor ţerani – şi-au vărsat sângele
răscumpărător al onoarei atâtora cari n-au fost ca dânşii.
Democraţie... De câte ori nu se rosteşte acest cuvânt de aceia chiar
cari n-au niciun drept, prin caracterul şi activitatea lor – căci
acestea, nu naşterea, interesează în rândul întâi – , să-l
întrebuinţeze! Adevărata democraţie o voim, trebuie să o voim:
puteri peste care nu suntem stăpâni îndreaptă spre dânsa. Şi, mai la
urmă, este o dreptate elementară în cerinţa ca în conducerea unei
teri să-şi aibă locul, fiecare după meritul său strict, toţi aceia cari o
sprijină şi o apără.
Această democraţie are dreptul să iea tot, chiar dincolo de
margenile dreptului, dacă necesităţi elementare o cer, pentru
păstrarea societăţii înseşi.
Dar două lucruri nu le poate lua: numele ce-l ai şi datoria de a te
face vrednic de dânsul. Goleştii s-au folosit de această – îngăduire.
Amintindu-şi de Ivaşcu pribeagul pentru cauza de care era legat prin
cinstea sa de boier şi de Albu mort de armă duşmană supt steagul
Domnului său, ei au mers de şi-au luat locul pe frontul unde nu se
îmbulzesc ambiţiile şi nu se încoronează vanităţile.
Şi au murit cum mureau vitejii prin cari din veac în veac s-a
păstrat numele cel bun al acestui neam.
Astăzi, când boierii cei adevăraţi lasă fără părere de rău sătenilor
moşia pe care înaintaşii lor au luat-o dela străbunii acestor săteni,
dar când pasiuni fireşti strigă contra unei clase căreia îi datorim
atâta din menţinerea noastră naţională, pare că o voinţă misterioasă,
făcătoare de dreptate, scoate înainte, ca un îndemn de împăciuire,
sicriele celor doi Goleşti morţi pentru Patrie.
1917.

CIII
ÎNMORMÂNTAREA UNUI PRIBEAG COLONELUL ANDONOVICI
L-au prohodit pe voinicul sârb în biserica românească, în acea
biserică pe care acum două sute de ani a întemeiat-o Banul lui
Dimitrie Cantemir, în zile când Ruşi ca acei cari azi sunt chemaţi a
lupta iarăşi alături cu noi se aflau în Iaşi ca prieteni şi când Sava din
Ragusa, Sârbul, vorbea boierilor noştri, ca delegat al Ţarului Petru,

109
de vremurile când va înceta tirania păgână şi creştinii dela Dunăre şi
din Balcani vor fi fraţi întru libertate. Şi l-au aşezat în pământ româ-
nesc, lângă Francezii cari au căzut de glonte şi de boala nemiloasă
aici, unde veniseră să ne stea în ajutor cu tot ce puteau.
Se înfrăţeau toate uniformele Aliaţilor în lumea, mai mult
militară, care venise să-şi ia rămas bun dela Dragomir Andonovici.
Iar el îi aştepta pentru despărţirea de dânşii supt cununile de flori
proaspete pe care se împleteau panglicile tuturor steagurilor, şi
steagul terii sale, larg răspândit, îl acoperea ca şi cum Patria însăşi,
depărtata Patrie deznădăjduită, ar fi ţinut în braţele ei pe acest fiu
bun care luptase pentru dânsa287 şi care acum stătea să se coboare în
pământ spre odihnă.
Aceleaşi rugăciuni se înălţau în două graiuri: în vechiul grai slav
pe care l-au trecut în scris ai lui, aceia de la Salonic, din Macedonia
luptelor de astăzi, ca să înţeleagă şi poporul ce zice Scriptura lui
Dumnezeu, şi în bătrânul grai al nostru, din vremea când atâţia,
pribegi ca dânsul, din aceleaşi locuri au fost petrecuţi în sunetul lui
până la malul de unde nimeni nu se mai întoarce.
Pribeag el şi, în jur, atâţia cari, în frântura de ţară pe care au
putut-o păstra, simt toată durerea vetrelor părăsite de care i-a
depărtat acelaşi duşman. Nimeni n-ar fi putut înţelege mai bine
durerea cu care a murit, fiindcă moartea, nevoind să-l iea mai de
vreme, nu i-a îngăduit să-l culeagă ceva mai târziu.
Prea multă taină este în această vieaţă a noastră ca să crezi că ea
poate să rămâie pentru totdeauna nelămurită şi că nu este undeva,
peste putreziciunea la care suntem meniţi, lămurirea după care în
chinuri însetează sufletele omeneşti. Şi, dacă acel loc este undeva,
acesta va avea acolo, înaintea altora, mângâiere, multă mângâiere, în
ceasul când dreptatea terii lui va ieşi luminoasă din cumplitele ispite
prin care a trecut şi din care şi el a avut o aşa de largă parte.
Căci Scriptura însăşi care se cetia înaintea rămăşiţilor lui o
spune, vorbind despre Dreptate, în sfânta ei formă dumnezeească:
«Cei ce au murit pentru Hristos, vor învia cei dintâi»...
8 iunie 1917.

CIV
T. MAIORESCU
Se anunţă moartea la Bucureşti, după o scurtă suferinţa, a lui T.
Maiorescu.
De cincizeci de ani şi mai bine numele lui a fost amestecat în viaţa
întreagă a terii. Profesor de o mare şi elegantă elocvenţă, orator
parlamentar neîntrecut în sublimarea fină a intenţiilor sale şi capabil
în acelaşi timp de a da cea mai impresionantă expresie ideilor celor
mai înalte, dacă nu şi unor puternice sentimente, – pe care a ţinut să
nu le aibă, ca contrare concepţiei ce-şi făcea despre omul public, –
scriitor corect şi limpede în rostirea unor păreri de bun simţ cu
287 Redăm fraza aşa cum apare în periodic: „pe acest fiu bun care luptase pentru
dânsa, care în adâncul sufletului său, în inima aceia bolnavă de durere, suferise
pentru dânsa şi care acum“ Textul cules cursiv apare numai în periodic şi nu a fost
reprodus în ediţia 1935.

110
scumpătate cântărite, el va lăsa în mintea tuturora o icoană de om
mai mult decât amintirea unei opere. De fapt la aceasta a şi lucrat el
vieaţa întreagă288, observându-se, îndreptându-se» pregătindu-se,
dând un sens fiecăruia gest şi fiecării silabe, pentru ca să apară aşa
cum teoria lui, cu influenţe din vremurile olimpiene ale lui Goethe, îi
spusese că trebuie să fie omul. Niciodată un Român n-a ştiut să dea o
expresie individuală mai perfectă rezultatului simplu al împrejură-
rilor pe care el venea numai sâ-l constate şi sâ-l drapeze în nobila sa
personalitate.
A început în vremuri când murea un ideal – idealul vechilor
Ardeleni – şi isprăveşte în alte vremuri, când un nou ideal răsare – ,
acela pe care-l desfacem azi din fapta noastră, încă neisprăvită. El
s-a ţinut la o parte şi de unul şi de altul. De agonia celui dintâi a râs,
de primele289 mişcări
de vieaţă ale celui din urmă nu s-a încălzit. Faldurii tunicii clasice
mi trebuiau să se desfacă în aceste dureri şi nădejdi ale pământului.
Ce era supt masca -«euprepiei» lui290 antice? Dar el n-a vrut să
spuie niciodată, şi chiar cine a strecurat o privire ca să vadă
mişcările ascunse ale muşchilor n-are dreptul s-o spuie. Pentru că
te-ai cobori îndată dela rezultatul perfect al artei supreme – cine ştie
la ce.
Cald şi frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul. A trecut printre
oameni, întrebuinţându-i, de multe ori, despreţuindu-i în taină,
totdeauna291. El însuşi trebuie să-şi fi fost indiferent sieşi. N-ajungi a
te iubi puţintel decât de mila ta, după ce amar te-ai ţinut de rău şi
te-ai pedepsit cu asprime. Ajungi astfel292 de afli aurul care s-a topit
în tot acest foc al vieţii tale: fie şi numai un grăunte pierdut în atâtea
cenuşă zadarnică a lucrurilor care au ars.
La o adâncă bătrâneţă, acela293 eşti tu însuţi. Atâta numai. Şi
ajungi a te respecta pentru tot ce ai jertfit, ai distrus, – cu oricâtă
suferinţă – pentru ea aceasta să rămâie.
Cu cât ştie lumea mai puţin ce străluceşte acolo în fund, cu atâta
ţi-e mai drag unicul tezaur pe care ţi l-ai lămurit.
El era prea în afară de sine însuşi, de personalitatea sa chiar,
pentru această bucurie. îl interesa, nu ce poate da topirea în focul
tuturor sentimentelor, ci numai artistica prezintare a elementelor
înseşi pe care nu simţea nevoia să le preschimbe pentru a le înălţa. A
cioplit aşa de frumos cărbunele omenesc comun încât nu s-a gândit
măcar că în adâncurile unde fierb puterile creatoare se poate face
din el un diamant care cristalizează odată cu apariţia sa însăşi.
A-ţi servi Regele, a-ţi ajuta Patria, a sprijini cultura neamului,
sfinte acte prea estetice pentru ca un suflet ca al lui să fi refuzat a le
face şi să fi fost în stare a le face rău. Ce zile mari a dat el elocvenţei
române privind înainte, nu o adunare de mulţime, nu o frământare de

288 În periodic: „vieaţa lui întreagă“

289 În periodic: „de cele dintâi“
290 În periodic: „sale“
291 Redăm fraza aşa cum apare in periodic: „A trecut printre oameni,
întrebuinţându-i adesea, înlăturându-i şi mai de multe ori, despreţuindu-i în taină,
totdeauna“ Cuvintele culese cursiv nu apar în ediţia 1935.
292 În periodic „Ajungi de afli“.
293 În periodic: acela era cules cursiv.

111
război, nu un vălmăşag de muncă, nu o fantoma de viitor, ci friza
impecabilă în care desfăşura un alt moment al existenţei sale! Şi la
ce importante acte a luat parte, – adăugându-şi-le!
Tratatul din Bucureşti294 era pentru el, nu soluţia definitivă a unei
probleme care i s-ar fi frământat mult timp în minte, nici punctul de
plecare al unei politice răsărite din propria lui cugetare. În fondul ca
şi în clauzele lui îi era indiferent, cum indiferente-i vor fi fost şi
aclamaţiile cu care l-am primit noi, mulţămindu-i pentru izbândă. Era
un basorelief frumos şi, privindu-i de departe efectul, s-a depărtat
mulţămit de dânsul. Aşa trebuia să-l facă, orice s-ar fi cuprins în el.
Niciodată cu mai multă decenţă euritmică nu s-a făcut un pas către o
mai mare catastrofă. Dar ce are a face direcţia!
A murit în haosul celor mai desfrânate pasiuni. Ce credea el,
oaspetele până în ultimul moment al Germaniei care-l crease
aproape? Unii ziceau că voia conducerea pentru a da alt război sau,
mai ales, pentru a-l împiedeca pe acesta. Se poate. Dar înainte de
toate el căuta, după triumful său, fondul pentru o moarte care să nu
aibă agonie.
Şi rămânând în Bucureşti, dar fără un amestec vizibil în tot ce s-a
petrecut acolo, trebue să spunem că a reuşit.
Şi-a salvat opera, singura şi marea operă: iluzia superbă ce voia
să deie despre sine însuşi295.
21 iunie 1917.

CV
LA MORMÂNTUL LUI LA FAYETTE
Aniversarea independenţei americane a fost serbată, nu numai cu
o deosebită pompă, în Franţa şi Italia, dar şi cu participarea
entuziastă a miilor de oameni din toate stratele societăţii, cari s-au
grăbit să arate cât de adâncă le e recunoştinţa pentru nobila
intervenţie în favoarea Dreptului a Marii Republice. La Paris
«serbarea americană» a avut ca moment mai înălţător pelerinagiul,
făcut de o imensă mulţime la mormântul lui La Fayette, conducătorul
de căpetenie al acelei cete de tineri Francezi din nobilime, cari s-au
dus, acum o sută şi mai bine de ani, să lupte acolo, peste Ocean,
pentru triumful libertăţii.
Mormântul era de multă vreme uitat. Cine să se gândească ieri,
când alte probleme frământau lumea, la acela care totuşi, de atâtea
ori, în vieaţa politică a terii sale a jucat rolul cel mare, a fost aclamat
cu frenetică pasiune, a fost ridicat pe umeri, a fost pus să vorbească
din balcon, în umbra tricolorului, mulţimilor revoluţionare? Dacă
oamenii cari au întemeiat o ţară, dacă aceia de la cari pleacă
aşezămintele ei cele mai puternice, dacă marii prefăcători prin
muncă şi luptă se uită măi greu, ce rămâne din uriaşa şt trecătoarea
fierbere a iubirii poporului? În hârtiile familiei scrisori îngălbenite de
pe care se şterge scrisoarea vechilor protestări de devotament,
294 Tratatul de la Bucureşti semnat în urma Conferinţei de Pace din Capitala
României (16/29 iulie – 28 iulie/10 august 1913) între ţă-rile participante la cel de
al doilea război balcanic.
295 De la iluzia inclusiv textul era cules cursiv.

112
portrete pe care lumina soarelui le soarbe în fiecare zi şi, la locul de
odihnă al celui aşa de mult aclamat, cenuşa florilor care s-au uscat
de mult.
Poate şi de aceea cei cărora le place de năvala şi zgomotul
maselor nu sunt niciodată sătui să se îmbete de dânsele! La Fayette a
fost amestecat în toate mişcările populare ce s-au petrecut în Franţa
de la 1789 încoace.
Cu peruca lui blondă, stângaciul marchiz pe care Măria
Antoinetta, zglobia regină cu soartă cumplită, îl lua în râs, a condus
convoiul sălbatec al gloatelor pariziene care veneau la Versailles «să
ceară pane» şi, dacă intervenţia lui a împiedecat măcelul familiei
regale, ea a întărit hotărârea mulţimii de a duce în Capitală, ca
prizonieri ai plebei, pe aceia înaintea cărora până atunci toată lumea
se plecase. Dacă nu şi-a putut menţinea rolul, – fiind prea delicat
pentru aceasta – , în mijlocul furioaselor prefaceri sângeroase în care
s-a încurcat apoi o Revoluţie ce nu voia să-şi mai cunoască vre-un
stăpân, după liniştea lucrurilor, când, supt Bourbonii întorşi, partidul
mai înaintat se gândea numai la libertăţi publice, la o eră de
constituţionalism romantic şi la paşnicul tricolor al unei Republice
fără sânge, nu se putea lupta contra vechiului regim fără ca numele
lui să se impuie dela sine apărătorilor populari ai crezului liberal. Cu
dânsul se va putea296 face revoluţia, fără dânsul nu. Era ca o datină,
de care nu se atingea nimeni. Alergau după el, ii descopereau unde
se găseşte, îl înălţau la tribună, îl aburcau pe balcon, întindeau
steagul la spatele lui, de-asupra capului, şi articolul din program,
zadarnic, dar neapărat, era îndeplinit. Aşa se apucase, şi-l aclamau şi
aceia cari ştiau că mişcarea poate izbuti şi fără aceasta, întocmai
cum, la noi, atâta lume merge pe secetă, de şi ştie cum se produce
ploaia, după moaştele Bulgarului de acuma o sută de ani care e
Sfântul Ioan dela Basarabov, adus în Bucureşti.
Apoi, cândva, în circumstanţe obscure, omul a murit foarte
bătrân. Tradiţionala figură încununată cu păr alb nu s-a mai ivit la
cea mai apropiate răscoală. Şi lumea a văzut că se răstoarnă un tron
şi fără dânsul.
În cimitirul dela Picpus piatra care acopere n-a primit prea multe
flori în mai bine de jumătate de veac.
Şi acuma grădiniţa morţilor a fost năpădită de atâta mulţime de
oameni cum nu se mai văzuse până atunci. Francezi din cei cari-şi
aduceau aminte doar de un nume frumos găsit de mult în cartea de
istorie şi «necesar la examen», soldaţi întorşi de pe frontul unde se
dă o luptă pe care perucile nobile n-au gâcit-o niciodată, când aşa de
elegant adversarii se pofteau unul pe altul să tragă cel dintâi, oameni
cu totul străini pe cari Parisul îi vedea pentru întâiaşi dată, ostaşi şi
ei, în alte uniforme, absolut necunoscute prin aceste locuri. Ei
veneau să întoarcă vizita pe care La Fayette o făcuse Americei acum
o sută cincizeci de ani, şi spiritul din el era acum, în 1917, spiritul pe
care-l avuse el atunci, în 1779297.
Ciudată logică răsplătitoare a împrejurărilor care par oarbe
pentru că merg doar mai drept decât noi, trecând necontenit peste
296 În periodic: „Cu dânsul se putea face“.
297 În periodic:.spiritul din el era acum, în 1917, spiritul pe care-l avuse el atunci
în 1779“ este cules cursiv.

113
cărările noastre întortochiate!
Toate baricadele, toate detronările şi proclamările ce s-au
succedat în Franţa dela 1789 până astăzi n-au putut să aducă ziua
marelui omagiu pentru acest mormânt părăsit. Orice se plăteşte de
contemporanii înşii nu rămâne ca o datorie veşnic deschisă şi în
continuă creştere, chiar dacă nu se vorbeşte de dânsa, faţă de
urmaşi298.
Conturi încheiate! Mortul nu mai poate cere nimic.
Politica de interese şi politica de vanitate lichidează fără să lase
ceva în urmă.
Dar, când, fără niciun calcul şi fără nicio ambiţie personală,
cineva jertfeşte tot: linişte, carieră, vieaţă, pentru a se duce acolo
unde nu-l chiamă nimic decât conştiinţa unei datorii şi licărirea unui
ideal, atunci cărările necălcate, care se acopăr de buruiană, vor fi
cândva calea triumfală a pelerinagiilor.
26 iunie 1917.

CVI
LA MORMÂNTUL LUI PETRU MOVILĂ
Două ziare din Iaşi reproduc din foaia dela Chiev a prizonierilor
români de loc din Ungaria descrierea mişcătoare a slujbei ce s-a
făcut pentru Ardeleni viitori ostaşi ai idealului românesc, în Chiev.
Cu voia Mitropolitului rusesc Vladimir, în lăcaşul oare e
încunjurat de adânca veneraţie a tuturor Ruşilor credincioşi din toate
provinciile, s-a slujit o liturghie neobişnuită, la auzul cântărilor
căreia au lăcrămat ochi hotărâţi de ostaşi, în cuvintele limbii noastre,
care e limba poporului în sute de sate din Rusia apuseană, până nu
departe de acest leagăn al ideii politice şi al vieţii culturale ruseşti
care e Chievul, s-au înălţat rugăciuni către Dumnezeu care prin
scripturile lui ne spune că apără orice cauză e dreaptă, orice silinţă e
binecuvântată prin însăşi curăţia scopului ce urmăreşte.
Cu adevărat o zi neobişnuită! Război al lumii, revoluţie a Rusiei
întregi au trebuit ca aşa ceva să se petreacă...
Redactorul foii româneşti dela Chiev ştie şi el că în această
catedrală sfântă între cele mai sfinte ale poporului rus noi nu eram
străini, că gândul şi voinţa, talentul politic, prestigiul şi munca unui
Român, unui Moldovean au adus vieaţă nouă în aceste lăcaşuri
datorite evlaviei vechilor cneji ai Niprului. Vieaţă nouă ortodoxă şi,
prin ea, prin împotrivirea ei la năvălirea catolicismului de limbă
latină, dar de spirit polon, – căci pe atunci aceste părţi ruseşti
apusene se ţineau de Polonia, – vieaţă nouă naţională pentru toate
seminţiile, de pretutindeni. Numele lui Petru Movilă a fost pus din
nou în legătură şi cu această cultură religioasa a Chievului şi cu
străduinţile poporului însuşi din mijlocul căruia a răsărit harnicul fiu
de Domn.
Niciodată acela care, ca Pătraşcu Voevod, fiul lui Simion, se
visase moştenitor al Moldovei înainte de a îmbrăca haina de

298 În periodic fraza era culeasă cursiv.

114
renunţare a călugărului, nu şi-a uitat de ţara sa299, pe care a
cercetat-o câte odată şi în care păstrase multe şi însemnate legături.
Vlădica Ghenadie de la Râmnic a găsit însemnări româneşti ale lui
făcute acolo în străinătate şi cu care-şi mângâia înstrăinarea
definitivă. Până la sfârşit a avut, alăturea de gândurile lui cele mari
pentru alţii, simţirea cea adâncă şi adevărată pentru Moldova.
Şi, acum, lângă mormântul lui, pentru întâiaşi dată de când
străjuiesc zidurile bisericii, cântările în limba-i românească au fost
auzite. Lângă oasele Moldoveanului pribeag, pribegi ardeleni din
ţara unde, în slovele tiparului dăruit de dânsul Mitropolitului
Sucevei, Varlaam, se ceteşte şi azi Cazania de Duminecă, şi-au făcut
ruga lor de luptă înainte de a intra în foc pentru ideia românească, şi
steagurile lor tricolore erau ale Regatului român în care s-a contopit
Moldova Movileştilor cu Ţara-Românească a Basarabilor.
Istoria neamurilor are întorsături aşa de ciudate încât samănă a fi
răsplătiri pe care le-a voit300.
29 iulie 1917.

CVII
UN LUPTĂTOR PENTRU DREPT: SIMION MURAFA301
Ziarele ruseşti ne aduc zguduitoarea veste a morţii lui Simion
Murafa, căzut jertfă unor desmăţaţi criminali în pari refuzăm a vedea
nişte adversari politici.
Am cunoscut şi eu pe acest impunător bărbat din neamul nostru.
Ofiţer de rezervă rus, el venise în Iaşi pentru serviciul său şi a căutat
să cunoască aici persoane amestecate in mişcarea noastră culturală,
cerându-li cărţi pentru dânsul şi pentru ai săi. Voinic şi frumos, cu o
siguranţă desăvârşită în atitudine, în privire, în cuvânt, inteligent şi
energic, de-o francheţă deplină în exprimarea părerilor sale, chiar
când ştia că ele pot jigni pe convorbitor, adânc convins de dreptatea
planurilor pe care le urmărea, el făcea cea mai mare impresie.
Vedeai în el omul născut pentru a comanda şi a conduce,
iniţiatorul şi călăuza unei mişcări.
De mult el căutase, în legătură cu Basarabenii aşezaţi aici sau cu
studenţii dela Universitatea ieşeană, să se lămurească asupra vieţii
sufleteşti a poporului său, şi era printre puţinii cărturari de peste
Prut cari ştiau ceva din rosturile noastre. I se părea că e datoria lui
să se pătrundă de dânsele.
Când generoasa revoluţie rusească din Februarie, ridicându-se
împotriva Ţarismului asimilator de naţii, a recunoscut dreptul
fiecărui om de a cuprinde în libertatea lui naturală şi aceea de a-şi
iubi sângele302 şi de a-şi cultiva mintea după cerinţele acestui sânge
însuşi, când s-au ivit pretutindeni cererile de drepturi naţionale şi de
autonomii, Murafa a fost unul dintre aceia cari mai energic au ridicat
steagul de cultură al «moldovenismului». Fără niciun alt gând decât
acela pe care-l spunea public, el a luat parte – şi o parte hotărâtoare
– la toate silinţile ce s-au făcut în timpul din urmă pentru a lumina
acele două milioane de oameni întunecaţi, în singura limbă în care li
299 În periodic: lai
300 În periodic: „le-a voit“ era cules cursiv.
301 În periodic titlul era: „Un luptător pentru drept“
302 În periodic: „sângele lui“

115
se pot îmbia cele dintâi cunoştinţi ale învăţăturilor: limba mamei lor,
strămoşescul graii românesc al Moldovenilor. Când, acum două luni,
au trecut ostaşii ardeleni câutându-şi la Iaşi steagul cel adevărat,
tricolorul care nu minte, la Chişinău le-a ieşit înainte Murafa. Nu li
se vor şterge din minte niciodată cuvintele pe care li le-a spus el
acolo, într-una din acele clipe rari, când oameni stăpâni pe sine şi
socotiţi lasă de-odată să se vadă comoara de simţire pe care nu
voiesc să o reverse în zădar. Mâna lui energică, prin care se
răspândea ideia moldovenească asupra bieţilor lui fraţi fără carte,
le-a arătat Ardelenilor calea care duce până la capătul idealului şi el
a numit Alba-Iulia lui Mihai Viteazul, Domn, în cel mai fericit ceas al
său, şi asupra strămoşilor lui însuşi.
În momentele cele mai bune ale vieţii, când, a doua zi după
căsătorie, i se dăduse sarcina de a cârmui ţinutul său, de mândri
răzeşi, al Sorocei, glontele ucigaşilor l-a luat din rândurile fiilor celor
mai credincioşi ai naţiei sale.
Dar aceasta nu va uita niciodată pe omul care şi sângele şi l-a
vărsat pentru dânsa.
28 august 1917.

CVIII
MOARTEA GENERALULUI DRAGALINA
Generalul care a apărat cu mintea lui de cugetător, cu energia lui
de soldat şi cu calda lui inimă de Bănăţean Oltenia nu mai este. În
durerile rănilor sale, ciuntit de un braţ, el şi-a dat nobilul suflet lui
Dumnezeu, în dreptatea căruia faţă de neamurile bune şi nenorocite
ca al lui a crezut.
Astăzi Bucureştii văd trecând convoiul aceluia care în svonul
uşuratec de ieri al marelui oraş era unul din muncitorii cei mai
harnici şi mai bucuroşi pentru binele Patriei şi pentru izbăvirea
neamului. Cu pietate fiecare va privi ultimul lui drum între noi. Căci
lacrămile, le-am isprăvit!
Dar mâne, când Banatul lui părintesc va fi came din trupul
României biruitoare, când colo departe-n Caransebeş va flutura
steagul supt care el şi-a vărsat sângele, vom ridica pe locul unde el a
fost dăruit neamului statuie de bronz întru pomenirea curatei figuri
de erou care se ascunde acum vederilor noastre.
27 octombrie 1916.

CIX
I. TANOVICEANU
E curios că, în Moldova plină de familii mari care păstrează mii şi
mii de documente, a trebuit să vie un Oltean, şi un advocat, pentru a
face, cu o stăruinţă de fier şi cu o dragoste caldă, istoria familiilor
boiereşti ale vechiului principat.
Opera aceasta de o vieaţă întreagă a luat-o asupră-şi I.
Tanoviceanu încă din acei ani când era profesor la Facultatea de
drept din Iaşi şi a continuat-o întru câtva şi după ce a schimbat
catedra sa cu una din Bucureşti, unde însă n-a urmat astfel de studii
pe noul teren ce i se deschidea înainte Când, acum vreo treizeci de

116
ani, s-a întemeiat o societate de profesori şi alte persoane,
«Societatea ştiinţifică şi literară», care s-a hotărât să publice o
«Arhivă», al carii titlu german a fost găsit, mi se pare, de filologul
Tiktrn, Tanoviceanu a făcut să apară acolo cele dintâi studii ale lui,
sprijinite pe hârtii din cartoanele familiei Prâjescu. Erau scrise
plăcut, înfăţişau lucruri interesante, şi mai ales dădeau în atâtea
puncte o informaţie cu totul nouă şi, în amănunte chiar, sigură.
Pe urmă lucrări de ale lui au apărut şi aiurea, chiar şi in «Analele
Academiei Române», – căci pe temeiul acestor întâi lucrări el fusese
ales membru corespondent al instituţiei.
Dela un timp, el încercă a trece la tratarea problemelor de istorie.
Aici insă lipsa unei culturi generale se făcu simţită: rezultatele erau
mai puţin noi şi judecata n-avea acea siguranţă care se desfăcea din
iubitele lui cercetări genealogice. Fire foarte sensibilă, el interpretă
dese ori cel mai mic cuvânt de critică din partea tovarăşilor săi de
ocupaţie ca un atac personal şi se grăbi să răspundă în acel ton
vehement care nu poate decât să provoace polemici regretabile, mai
ales în ce priveşte putinţa de lucru împreună la un popor cu aşa de
puţine forţe ca al nostru. îmi aduc aminte că a tipărit odată o
întreagă broşură de pasiune pe care o pot judeca nedreaptă. Dar. de
aceasta nu poate fi vorba aici şi acuma.
în ultimii ani, profesorul de drept penal şi-a publicat lecţiile, pe
care oamenii competenţi le socot ca având o mare valoare. Păcat că
n-a apucat să orânduiască hârtiile sale, care erau – cum am constatat
cu un alt prilej – puţin în dezordine şi că n-a dat măcar, ca răposatul
boier muntean Ştefan Greceanu, o lucrare de total, cuprinzând
rezultatele lungilor sale cercetări! Fără să fi putut avea preciziunea
neimitabilă şi informaţia uimitor de bogată a studiilor d-lui Sever de
Zotta303, o astfel de carte, rânduită poate în formă de dicţionariu
genealogic, ne-ar fi fost de mare folos tuturora. Dar Tanoviceanu, ca
«penalist», prefera să îndrepte în loc să previe.
Cel mai chemat să se intereseze de soarta acestui lăsământ e d-l
Zotta el însuşi.
Ştirile de acolo, din arhive uneori neaccesibile astăzi, ar întregi
propria sa recoltă de informaţii.
februarie-iunie 1917.

CX
I. MANLIU
Acum câteva zile a răposat aici inginerul Manliu, răpus de tifosul
exantematic. El se odihnea acuma în pământ când dela Bucureşti a
venit vestea încetării din vieaţă a părintelui său bătrânul profesor
Ioan Manliu.
Cine, din generaţia noastră, nu-şi aduce aminte de cărţile lui de
gramatică, prin care a înaintat până la culmile «stilului şi
compoziţiei»? Cine nu s-a trudit cu ele? Cred că prin cel dintâi din
303 Se referă la Sever I. Zotta (n. 1874), istoric, din 1912 director al arhivelor din
Iaşi (până în 1934). A publicat studii de genealogie, a înfiinţat o revistă de
specialitate.

117
aceste manuale, privit cu desperare, la şease ani, înaintea căsuţei
Vâzdogesei din Botoşani, am fost iniţiat şi eu în grozavele taine ale
vechii scolastice gramaticale, grea de tradiţii medievale. Pentru
această iniţiare nu eram prea recunoscători, mi se pare, căci am fi
preferat să ne învăţăm limba suferind mai puţin.
Mai târziu cărţile lui Manliu au fost înlăturate prin altele. Am
putut face comparaţia. Dascălul acesta vechi, Ardelean dela
Fofeldea, ştia bine româneşte, şi în regulele lui aspre era folos pentru
cine li se supunea. Un coridor negru şi rece care ducea la o frumoasă
perspectivă. îl prefer perspectivei care te atrage pentru a găsi de
fapt un simplu culoar.
În ultimii ani Manliu era Neamţ curat şi trăia în Germania. Abia
se întorsese odată cu războiul. S-ar putea totuşi ca el să nu fi murit
de bucuria prezenţei Germanilor lui în Capitala României, care era şi
ea a lui, şi încă mai de mult.
22 martie 1917.

CXI
DOCTORUL M. BOTESCU
Oricine a cunoscut pe Doctorul Botescu, fie şi numai în treacăt –
şi câţi nu l-au cunoscut, căci el părea, în voioasa lui activitate, însăşi
umbra mângâietoare a durerilor omeneşti! – va simţi la vestea morţii
lui, a sacrificiului suprem pe care l-a dus până la capăt, ceea ce se
simte numai la plecarea de lângă noi a sufletelor înfrăţite.
A fost un medic, real, de bun simţ, sigur în diagnosticele lui, sigur
şi efectiv în tratamentul pe care-l recomanda. Sfatul lui nu era
niciodată zadarnic: pe atâtea mii dintre noi el ne-a făcut sănătoşi. A
fost un dăruitor cu milă şi dragoste al ştiinţii şi îngrijirilor lui. A fost
un dezinteresat al unei profesii care la dânsul n-a fost un mijloc de a
se îmbogăţi.
Dar, în afară de toate aceste daruri rare, el era o voinţă
necontenit încordată căutând munca pentru binele aproapelui.
Bucureştii au cunoscut în el ca ajutor de primar pe cel dintâi care a
purtat şi grija hranei curate şi sănătoase.
Asociaţia medicilor s-a sprijinit ani întregi pe hărnicia lui
nedomolită. Băile Govora-Călimăneşti el le-a organizat în întregime,
făcându-le să poată rivaliza cu cele mai renumite staţiuni balneare
din străinătate. în vieaţa politică el a fost omul oricării fapte
folositoare, oricărui ajutor de care s-a simţit nevoie.
Ultima oară glasul lui a răsunat în Cameră făcând, cu emoţie,
lauda tovarăşilor cari au primit moartea ca să scutească pe alţii de
dânsa. A fost ascultat cu pietatea datorită comemorărilor meritate.
Se simţea el însuşi pe pragul grozavei boale? Cine va şti vreodată ce
se ascunde în adâncul fiinţii noastre omeneşti?
În sufletele noastre e azi pentru el ceea ce era în sufletul lui
atuncea pentru camarazii lui dispăruţi, cu adausul durerii de a nu
mai putea întâlni la rosturile lui pe un om asemenea cu dânsul.
25 martie 1917.

118
 CXII VIRGIL HALACEANU
Toată lumea care a cunoscut pe inginerul Hălăceanu va regreta
moartea lui înainte de vreme.
Om de o nesfârşită bunăvoinţă, dorind din toată „inima să ajute
cauzele de cultură, Ieşean iubitor de oraşul său a cărui glorie, pe
care n-o putea urmări în dovezi istorice, o simţea instinctiv aşa de
puternic, el a avut ideea de a dărui oraşului, chiar dacă nimeni nu
şi-ar manifesta dorinţa de a-l cerceta, un Muzeu al Moldovei.
A cules de pretutindeni, cu o nesfârşită râvnă, fără a fi descurajat
de indiferenţă sau de refuzuri, cu acea binecuvântată stăruinţă care
a dat Italiei atâtea din colecţiile ei provinciale, tot ce putea servi
scopului său. într-o hală modestă el a adunat şi unele acte, unele
pietre cu inscripţii, unele vechi publicaţii care sunt de o reală
valoare.
Dăunăzi, când hala din curtea Goliei a fost cerută pentru un nobil
scop de caritate, el s-a luptat multă vreme cu puternicul sentiment
care-l lega de opera lui, şi l-am văzut plecând cu lacrămile în ochi.
«Aş muri dacă s-ar pierde Muzeul», spunea el.
Avea presimţirea veşnicei despărţiri de dânsul. Boala cea rea n-a
putut-o birui trupul său şubred. Şi azi, când s-a dus dintre noi
sufletul lui blând de un romantism naiv, aşa de înduioşător, avem o
datorie să nu uităm recolta de sfinte rămăşiţe pe care a închinat-o el
vechilor glorii moldoveneşti. Cine va strânge din nou şi o va adăugi
va avea lângă dânsul un tovarăş nevăzut în sufletul care nu se va
putea dezlipi niciodată de fapta lui.
9 mai 1917.

CXIII
Drd. JOHN STUART CAMPBELL
La spitalul «Maternitatea» a încetat din vieaţă, după lungi
suferinţi provocate de o infecţie, tânărul medic englez Stuart
Campbell.
Era un om de toată frumuseţa, căruia-i scânteiau din ochi
inteligenţa şi bunătatea, un exemplar superior, supt toate
raporturile, al speciei umane. Devotamentul lui pentru bolnavi şi
răniţi era fără margeni.
Şi ne înţelegea, ne iubea, nu numai pentru suferinţa noastră, ci
pentru sufletul din noi. Ne învăţase limba; începea să traducă în
englezeşte o scriere despre relaţiile noastre cu Anglia. Şi parcă-l
aud, cum, la trecerea regimentului 9 de vânători, el spunea: «În
neamul acesta al d-voastră este ceva romantic, românesc, care
atrage».
Fie-i uşoară ţărâna acestui bun prieten care s-a jertfit pentru noi!
16 iunie 1917

CXIV
EMANUIL BIBESCU
S-a stins din vieaţă la Londra, – de grija terii sale, spun ziarele

119
engleze, – Emanuil Bibescu, unul din fiii colonelului Nicolae Bibescu
şi nepot de fiu al fostului Domn muntean. Om de o cultură deosebită
şi de o mare distincţie, Emanuil Bibescu avea multă iubire pentru
ţară şi trecutul ei. La dânsul, la Corcova, lângă Strehaia, în
muncelele Mehedinţului, am găsit albumuri cu frumoase fotografii de
amator, şi am primit spre publicare interesante documente de familie
pe care le-am tipărit în volumul IV din «Studii şi Documente»-.
Pentru diplomaţia noastră, e de sigur o pierdere.
19 august 1917.

CXV
IOAN GRĂMADA
Ofiţerul bucovinean Ioan Grămadă, care a murit luptând eroic,
era un om frumos şi sdravăn, pe care natura-l împodobise cu o minte
aleasă. Poate între toţi tinerii din ţerişoara lui nu era unul care ,să-l
întreacă.
Bun cunoscător al trecutului naţiei sale, el era şi un scriitor de
chemare, ştiind să dea vieaţă prin farmecul formei bogatului material
pe care-l aduna răbdător. Articolele lui, strânse, mi se pare, şi într-o
broşură, despre închinarea Bucovinei către Austria şi despre nunta
Domniţei Ruxanda a lui Vasile Lupu arată toate însuşirile unui istoric
de talent deosebit.
Pentru doctoratul său la Viena pregătise o întinsă lucrare despre
România la asediul din 1683 al acestei cetăţi, care va rămânea
neisprăvită şi poate se va pierde.
Vorbind frumos şi cu căldură, era un profesor ascultat şi iubit.
Ce era în inima lui, – ori la ce l-ar fi silit vieaţa, – a dovedit prin
moartea sa de viteaz.
11 septembrie 1917.

CXVI
ALEXANDRU TENIE
Aflu din ziare moartea lui Alexandru Tenie, institutor. Şi ziarele,
fără osebire, spun ce om bun a fost şi ce milos, ce gata de ajutor, cu
câtă tragere de inimă se înfăţişa la lucru de câte ori o durere
omenească se cerea sprijinită şi mângâiată. Ele arată şi de ce a
murit, harnicul dascăl din Iaşi, iubit de toată lumea: a muncit în
spitale, în mijlocul bolnavilor şi al răniţilor, la căpătâiul celor ce
mureau, ca şi acel medic de treizeci şi patru de ani, Brumă, pe care
tot acum l-au dus la mormânt, ca şi acei Colceag, cântăreţul modest,
îngrijitor al aceloraşi dureri304 ale terii.
«Dela. începutul războiului»-,, scrie «Mişcarea», «a fost
mobilizata – avea patruzeci şi nouă de ani – «la spitalul de răniţi dela
Şcoala Normală de feţe, unde cu o activitate, neîntrecută şi-a.
îndeplinit cu. sfinţenie, datoria». Iar acela care-l pomeneşte în

304 Evidentă greşeală în ediţia 1935: averi. Am îndreptat conform periodicului şi

sensului frazei.

120
«Evenimentul.»: ştie că «din. Tătăraşi»,, unde locuia, departe, în
margine, «mergea regulat la lecţiile: dela Şcoala de adulţi şi adulte
de lângă Regie», – în cealaltă margine.
«Distanţă o făcea pe jos şi răsplata materială de un leu pe lecţie
cele mai adeseori o dădea elevilor săraci.»
Cineva care i-a fost şcolar mai. vorbea cu evlavie de dânsul, de
institutorul sfios şi devotat din Dorohoi, deşi, din anii de şcoală
primară, trecuse la atâţia profesori mai mari, – pe cari poate i-a uitat,
căci nu-i fuseseră modele de vieaţă şi dascăli ai inimii lui.
De când mă port şi eu prin laşul acesta, am auzit de multă lume.
Am auzit şi de câţiva oameni de un merit deosebit, de atâţia alţii, cari
sunt ori au fost oameni de treabă în cel mai corect înţeles al
cuvântului.
Ştiu binişor şi pe cine s-a amestecat cât de puţin în vieaţa politică
a acestui oraş, vorbind la întruniri, agitând la alegeri, rostindu-şi
părerea prin gazete, făcându-se cunoscut şi preţuit în mijlocul
acestor sterpe frământări în care atâţia şi-au mâncat toată vieaţa. De
Tenie însă n-am auzit, deşi făcea drumul dela un capăt al oraşului
până la altul pentru un franc ceasul şi avea acasă patru guri de
hrănit – nici n-aş fi crezut că trăieşte aici.
Şi totuşi eu l-am cunoscut pe Tente. Eram tovarăşi de şcoală şi de
clasă acum treizeci şi mai bine de ani, când era pe lume ceva mai
mult idealism şi decât-a putut să ne dea grozăvia aceasta a
războiului; când plutea în aer alt socialism decât al doctorului
Racovschi: un simplu socialism de compătimire adâncă pentru
suferinţă, de nespusă sete de-a sprijini dreptatea. Cel care s-a ridicat
de pe patul murinzilor ca să meargă acasă pentru ca şi el să-şi
ispăşească -«lunga şi greaua suferinţă», rămăsese credincios şi el
acestei religii de tinereţă.
Şi pentru altceva încă.
Ne întâlneam acolo, la Liceul din Iaşi, băieţi şi mai bogaţi şi mai
săraci. Dar Tenie era cel mai sărac. Sărac în haina lui proastă şi
peticită, dar curată, sărac în încălţăminte şi acoperişul capului, sărac
în cartea cumpărată de mâna a treia şi a patra, sărac însă chiar în
făptura lui fizică de biet tânăr bălan, slab, cu părul lung, umed şi rar,
pleşuv înainte de vreme, împuţinat şi îmbătrânit de sărăcie înainte de
douăzeci de ani. Şi de aceea poate a fost el un om aşa de bun şi a
căutat pe săracii ca dânsul pentru a-i alina şi mângâia.
Învăţa binişor, cât îl îngăduia sănătatea şi mijloacele lui. Ştia
curăţel totdeauna. Se pricepea la matematică şi la altele. Era însă, în
stângăcia lui de vorbire, un cuvânt pe care nu-l putea rosti:
scepticism305. Şi acuma-l aud cum se trudea cu dânsul. Se vedea că
pentru vieaţă aşa ceva nu-i trebue, că şi-a făcut provizia lui de
credinţă. Cu dânsa a murit, fericit printr-însa, soldat sărac al
devotamentului, jertfindu-se până la capăt pentru bieţii săracii lui.
Şi totuşi, ori ce am vedea şi am auzi, trebue să fie ceva mare în
zilele acestea, de vreme ce despre un om aşa de ascuns, de
necunoscut ca dânsul se cere ca toţi să vorbim respectuoşi pentrucă
a fost bun, a iubit pe fraţii săi şi a murit servindu-i.
15 februarie 1917.

305 În periodic scepticism este cules cursiv.

121
 CXVII
UN AN DELA MOARTEA REGINEI ELISABETA
S-a făcut ieri parastasul de un an pentru Regina Elisabeta.
Parastas de pribegie pentru o Regină care se odihneşte în pământ
supus duşmanului! Câtă tragedie nu se cuprinde în această singură
constatare... Soţia celui dintâi Rege al României, a aceluia oare a
trăit o vieaţă întreagă cu credinţa că opera sa va înainta dela sine,
liniştit şi sigur, fără să cunoască furtunile şi trăsnetele, că se va
adăugi din generaţie în generaţie prin ocrotirea puterilor cereşti
cărora el, credinciosul, le-o închinase, nu va avea steagul terii sale în
mijlocul trupelor care vor da onorurile lângă mormântul său.
Căci va fi fost şi ia Argeş pomenire ieri. Nu vor fi uitat s-o facă
acei cari i-au stat mai aproape şi pe cari întâmplarea i-a păstrat
acolo, şi nu numai episcopul, rămas în mijlocul turmei sale
nenorocite, care, fără soborul strălucit de acum un an, va rosti
rugăciunile asupra odihnei celor doi tovarăşi regali ai unei vieţi lungi
şi – întru cât omeneşte se poate – fericite. Dar va fi ţinut mai ales s -o
facă altcineva: el, străinul306.
Vor suna fluierele oştilor germane, vor zăngăni turnurile cu
clopoţei ale detaşamentului de paradă, vor scânteia coifurile biruinţii
şi săbiile ce se vor prezenta vor fi acelea de pe care s-a spălat abia
sângele românesc, – acelaşi sânge de care s-au atins cu milă de
mamă în războiul de eliberare degetele ei, Doamna terii.
Şi aici307 e o tragedie, in cele două slujbe care se fac în aceeaşi
ţară, supt scutul a două oşti care s-au luptat şi dintre care una
reprezintă o cucerire obraznică, iar cealaltă o nobilă apărare
nenorocită.
E o tragedie în lupta care se dă, în jurul acestei Liniştite şi
Odihnite, între acei308 cari nu uită în sufletul ei desfăcut de legăturile
pământului pe Doamna care de atâtea ori, într-o lungă petrecere în
mijlocul lor, a fost cuprinsă de aceleaşi sentimente cu ţara 309, şi între
cei cari vreau să afirme, prin cinstirea ce-i aduc, nu numai
poruncitoarea lor prezenţă în «Valahia» zdrobită, dar şi dreptul pe
care-l au asupra Reginei310. Drept, care e mai mare decât al cuceririi,
căci o cer pentru dânşii în puterea originii ei naţionale, a vremurilor
de tinereţă petrecute la Rinul lor, a întregului ei scris care nu s-a
putut desface de limba în care însăşi simţirea ei era deprinsă a vorbi.
«A noastră este», spunem noi, cu duioşia amintirilor, şi din partea lor
ni se răspunde cu dârza afirmare a unui popor care nu uită niciodată
nimic din ce-i aparţine supt orice lăture: «E a noastră!...»
Ea este însă, aceea care a fost Regină pe lume, – fiică iubitoare pe
un pământ şi pe altul mamă devotată, – înainte de toate a lui
Dumnezeu astăzi311.

306 În periodic şi în volumul „Războiul...“: străinul era cules cursiv.

307 În periodic şi volumul „Războiul...“; aici e cules cursiv.
308 În periodic şi în volumul „Războiul...“: cei.
309 În periodic şi volumul „Războiul...“: Ţara
310 În periodic şi în volumul „Războiul...“: dreptul pe care îl au asupra ei.
311 În periodic şi în volumul „Războiul../: „a lui Dumnezeu astăzi“ cules cursiv

122
 A Lui care i-a dat cândva darul cel mare al naşterii sale, dar ieri
cel mai mare dar ce i-l putea da: nepreţuitul dar al morţii.
Suntem acum la un cap de ţară, adăpostiţi, pare că, nu numai
supt săbiile ostaşilor de mâne, dar şi supt măreaţa ocrotire
misterioasă a strămoşilor eroici din vechea Moldovă, cari dorm
aproape de noi în necropola lor bucovineană. Mâne, se va alege de
noi, potrivit cu dreptatea în care credem, ca să putem trăi. Am
pierdut atâta din puterile noastre, dar una din ele o avem, mai
desăvârşită decât oricând: unitatea morală a celor cari se află aici, în
acest adăpost, care e un punct de razim şi un punct de plecare.
Dela Rege până la cel din urmă soldat, dela Doamna terii până la
bătrâna văduvă care, plângându-şi singurul fiu, speră în biruinţa
răsplătitoare a terii, un singur suflet suntem.
Între multele lacrimi care se varsă nu e niciuna de părere de rău
pentru ce am făcut. O lume întreagă pe care am trăit-o s-a închis prin
voinţa noastră în August 1914312 şi aici nu se află nimeni din cei cari
o regretă.
I s-ar fi putut cere Aceleia care întrupa această lume în ea însăşi
şi în tot trecutul ei, în tot dreptul 313 ei de a-şi aminti acest trecut şi de
a-l iubi, să urmeze singură datoria venind cu noi întâi, după noi pe
urmă314?
Şi ce ar fi adus cu sine în aceste zile din vieaţa noastră?
Dar Dumnezeu a vrut altfel: El a păstrat-o la locul ei fără să fi
putut fi aşteptată într-altul.
Aşa de mult o uitasem! Astăzi o întâlnim din nou, dar în singurul
loc unde nimic nu se strecoară între ce a fost ea şi ce suntem noi
astăzi, în casa lui Dumnezeu care a chemat-o acolo numai unde
sufletul ei se putea linişti: la Dânsul.
20 februarie 1917

CXVIII
Dr. GIANI
Aflăm cu părere de rău moartea doctorului Giani, fost deputat.
Medic devotat acelora pe cari i-a întovărăşit în război şi i-a căutat ca
un frate în suferinţa lor, el se perde de o boală contractată la
căpătâiul bolnavilor săi.
Temperament focos, doritor de luptă, el a fost pentru răposatul N.
Filipescu un prieten cum n-a mai avut altul. Când, în acea frumoasă
zi de Septembre, trupul voinicului războinic al luptelor noastre
interne, care iubea totuşi în taină ceva mai presus de dânsele , se
cobora în pământ, între puţinii cari erau acolo pentru a-şi face ultima
datorie faţă de dânsul unul singur, dintre prieteni – şi se chema că
are mulţi şi buni – , ştergea lacrimi grele de pe obraz. Unul singur 315,
căci am fost de faţă şi am văzut.

312 În ziua de 15 august 1916 România a intrat în război de partea puterilor

Antantei.
313 În periodic şi volumul „Războiul...“: dreptul este cules cursiv.
314 În periodic şi volumul „Războiul...“: după noi şi Şi ce ar fi adus cu sine sunt
culese cursiv.
315 În periodic: Unul singur era cules cursiv.

123
 În acel tânăr zdravăn şi vesel era una din acele inimi care nu
părăsesc până la capăt pe acela căruia i s-au dat.
Nu s-ar fi crezut că va urma însuşi, în toată vigoarea tinereţii, pe
acela de care în frământările politice a fost nedespărţit, având
energie doar pentru a creşte energia lui.
Plecând astăzi în haină de ostaş din spitalul suferinţilor unei oştiri
căreia nimic nu-i este cruţat, el pare că urmează o chemare.
Şi, dacă în ultimul lui ceas, va fi simţit-o, a murit, de sigur, fericit.
28 februarie 1917.

CXIX
VOEVODUL PUTNIC
A murit în exil, departe de ţara lui, oprit de a o mai vedea
vreodată după ce-i întinsese hotarele şi-i dăduse o glorie care nu se
va uita niciodată, omul care făcea pentru Serbia cât o întreagă
armată.
Voevodul Putnic a fost una din cele mai mari minţi care în epoca
noastră a condus oameni în luptă. De o vedere clară a situaţiilor, de o
mare fineţă în combinarea planurilor sale, de o migăloasă atenţie în
urmărirea lor, el a dat Turciei o lecţie care va rămânea în istorie şi,
pe urmă, la ameninţarea de moarte din partea Austriei, el şi-a strâns
toate puterile sufleteşti pentru a atrage în mlaştinile care trebuiau
s-o înghită întreagă, oastea Împăratului-Rege. Iar, dacă, pe urmă. el
n-a fost în stere să împiedece catastrofa finală, aceasta nu se datorea
superiorităţii militare a adversarului, ci interdicţiei de a lua când
voia el ofensiva contra Bulgarilor, zăbovirii, neprevăzute, a unui
ajutor care trebuia să vie şi unei bogăţii de mijloace tehnice din
partea Austro-Germanilor cărora el nu le putea opune, în sprijinul
unei infanterii stoarse de patru războaie, decât credincioasele lui
tunuri franceze. Dar minunea de a fi scăpat în mijlocul gerului
sălbatec, pe poteci de munţi pustii, prin ţară duşmană, în ciuda
tuturor primejdiilor naturii şi oamenilor, această armată glorioasă în
care trăia tot sufletul unei naţiuni, minunea care a păstrat pentru
răzbunarea viitorului o întreagă legiune de ostaşi cari îşi caută patria
cu cele mai sublime sforţări ale vitejiei i se datoreşte lui, Voevodului.
Era din neamul acelora cari au scris cu sabia epopeia dela Cosovo
pentru ca s-o cânte veacuri întregi poporul lor şi ca să se închine
lumea înaintea acestei mari amintiri sfinţite de cele mai simple şi mai
măreţe din poeme. Intru nimic sufletul lui nu era mai mic decât al lui
Duşan Ţarul cel crunt şi mare, decât al lui Marcu Crăişorul care a
făcut să lumineze sabia sa asupra Balcanului şi a Dunării şi decât
Miloş Obilici, care la ceasul pieirii Domnului său s-a dus bucuros să
moară şi el, dar o clipă după oe va fi înfipt cuţitul în măruntaiele
păgânului triumfător.
Adevărat că nu l-a văzut nimeni ca un tânăr frumos sau ca un
mândru bătrân cu pletele albe mergând în fruntea voinicilor cari au
intrat în Uschiub şi în Monastir, ori cari au îngropat mândria
«Şvabului» în cea mai mare din înfrângerile ce a suferit în acest
război. Tinereţa lui trecuse de mult şi frumuseţa bătrâneţelor

124
sdravene încă şi capabile de avânt îi fusese denegată de soartă. Dar
eroismul lui ca om n-a fost inferior talentului militar pe care l-a
dovedit în planurile sale minunate.
Căci a birui toate piedecile vrâstei şi ale suferinţilor fizice, a
smulge unor puteri de mult ruinate clipa decisivă a marilor idei
strategice, a nu avea altă locuinţă decât un vagon rătăcitor ori o
biată casă ţerănească unde să-ţi adăposteşti frigurile bolii şi frigurile
creaţiunii, a păstra toată încrederea în mijlocul celor mai mari
nenorociri, a pregăti cu ultimele încordări ale unei admirabile energii
biruinţe pe care ştii bine că nu le vei mai vedea şi că vor fi legate de
numele altora, mai favorizaţi de soartă, – aceasta este eroism, şi din
cele mai mari în forma cea mai modestă.
Vor veni iarăşi vremile când Sârbii vor fi acasă pentru a culege
roadele unor jertfe fără nume. Oase de pribegi se vor aduce atunci
aşa cum odată se aduceau oasele mucenicilor din locurile unde se
săvârşise patima lor dureroasă. Popor simplu de ţerani săraci, ei nu
vor ridica un Panteon pentru a cuprinde supt mausolee de marmură
cenuşa lor. Ci fiecare va fi dus cu lacrimi adevărate lângă vatra lui,
supt pomii pe cari i-au sădit strămoşii, aproape de biserica în care
s-au făcut vechile jurăminte pentru a crea Patria.
Şi atunci şi Voevodul cel bătrân se va aşeza în ţărâna de care a
dorit în ziua când ochii lui obosiţi s-au închis în străinătatea unde,
până la sfârşit, speranţa i-a stat la căpătâi, şoptindu-i vorbele care
înseninează agonia martirilor.
12 mai 1917.

CXX
JANCU CEREŞEANU
Cei cari au venit an de an la cursurile de vară din Văleni vor
regreta moartea, de bătrâneţă, de boală şi de durere pentru
suferinţile ţerii, a bunului boier bătrân care era, Iancu Cereşanu.
Casa lui era deschisă cu prietenie oricărui om de treabă, iar numărul
acelora pe cari i-a îndatorat acolo nici nu se va mai socoti.
Voios, cuminte, ţinând prin toate fibrele fiinţei sale de pământul
înaintaşilor săi, el era o respectabilă şi totodată foarte simpatică
figură.
Contemporan al celor cari au fundat România, el nu merita să
moară sub jugul Nemţilor, Bulgarilor şi Turcilor.
12 aprilie 1917.

CXXI
EUGEN COCUTĂ
Nu l-am putut scăpa pe ofiţerul care n-a cunoscut în timp de cinci
luni fiinţa sa însăşi pentru a fi al tuturora: sfătuitor, lecuitor,
mângâietor, frate bun al soldaţilor săi. Deşi se credea cu tărie în
vindecarea lui, Eugen Cocută a murit ieri dimineaţă, după o

125
săptămână de luptă cu grozava boală care ne pustieşte.
Altădată cine dintre noi va ajunge la liman va putea povesti ce a
fost vieaţa acestui om în care nu era nimic decât bunătate, cea mai
curată, mai activă şi mai binefăcătoare bunătate, îl va înfăţişa
căutând zi de zi prin focul duşmanului şi prin furia bolii să asigure
sănătatea celor cari fuseseră daţi în sama lui şi pentru cari s-a jertfit.
îşi prevedea moartea. Acum patru zile refuza mâncarea. «Ce-mi
trebue mie mâncare acolo unde mă duc eu acuma?»
«Acolo» îl întovărăşeşte nesfârşita noastră părere de râu pentru
tot ce am pierdut într-însul şi nu se va mai găsi în altul. în
singurătatea săracă şi tristă dela Vălenii-de-Munte acest tânăr
farmacist mi-a fost mie însumi cel mai mare ajutor şi cea mai bună
mângâiere. Lacrămile lui au curs alături de ale mele în clipa celor
mai mari dureri. Sunt lucruri care nu se uită niciodată. Icoana
întreagă a celui ce a murit azi pentru ajutorul celor mici şi părăsiţi o
primesc în inima mea, de unde nimic nu va putea-o smulge.
Vor mai fi cari vor zice aşa când vor auzi că aşa de răpede şi de
trist s-a stins vieaţa, aşa de mult însufleţită de credinţa noastră
morală şi socială, a sublocotenentului Eugen Cocută.
8 aprilie 1917

CXXII
UN MARE ÎNVĂŢAT: C. J. JIRECEK
– CU PRILEJUL MORŢII LUI –
Ştiinţa pierde prin moartea profesorului C. J. Jirecek, de la
Universitatea din Viena, dar fruntaş al culturii cehe, pe unul dintre
cei mai străluciţi reprezintanţi ai ei şi pe una din cele mai frumoase
figuri de care a fost ea servită316.
Fiul omului politic şi al ministrului Iosif Jirecek, nepotul de fiică al
marelui filolog, revoluţionar prin ideile sale, Schafarik, a fost crescut
într-un mediu în care iubirea devotată pentru neam se unea cu un
suflet religios pentru studiile privitoare la grai şi la trecut, în care se
vădeşte sufletul naţional.
Din această aşa de îngrijită pregătire a ieşit pentru el putinţa de a
începe, puţin după douăzeci de ani, cu o carte clasică în ce priveşte
seriozitatea cunoştinţilor, împărţirea exemplară, liniştea cumpătată a
formei, ca şi larga concepţie culturală în care se cuprind toate
manifestaţiile vieţii etnice: -«Istoria Bulgarilor», lucrare pe care nici
el însuşi n-a crezut că o poate întrece, reluând-o, şi cu care, de la
1870 până astăzi, nimeni n-a îndrăznit să rivalizeze.
Se aşteptau vaste lucrări de sinteză dela acela care debuta în
ştiinţă prin această lovitură de maestru. Ele au zăbovit.
Jirecek a fost prins, de la început, de o iubire fără margeni pentru
fapt317, pentru faptul nou, inedit, scos cu greutate, cu nesfârşită
răbdare din izvoare care nu sunt la îndemâna oricui. Odată ce-l
căpăta acest fapt, el îl păstra cu îngrijire, îl adăugea la altele de
acelaşi fel, îl cuprindea într-o împărţire, bine hotărâtă, a bogatului

316 În periodic: nepresintată.

317 În periodic fapt este cules cursiv.

126
său repertoriu, care creştea în fiecare zi, până ce atinse proporţii
uriaşe.
Erau astfel în hârtiile lui materiale de prima ordine, unele dintre
dânsele cu desăvârşire nouă, din care s-ar fi putut scrie o bibliotecă
întreagă de cărţi capitale privitoare la pământul şi la naţiile
balcanice. Avea tot ce trebuia pentru a scrie318 acea operă despre
geografia istorică a Balcanilor pe care poate altul o va întruchipa din
tezaurul notelor lui, care aşteaptă numai redactarea.
Trebuia un prilej pentru ca publicul să capete o trecătoare viziune
a comorilor ce zăceau în saltarele lui. O recenzie despre cartea
altuia, un discurs la Academia din Viena – amintim pe acela de la
primirea lui în ea, «însemnătatea Ragusei», – un curs ia Universitate,
– pe care se ferise319, să-l tipărească – scoteau la iveală toate aceste
preţioase lucruri neaşteptate. Voi fi totdeauna bucuros că am putut
contribui la acea cerere a lui Lamprecht, marele istoric german, care
l-a adus pe Jirecek să scrie pentru colecţia «Istoriei Statelor
europene», o «Istorie a Serbiei» de un nepreţuit folos. Prisosindu-i
atâta material privitor la cultura sârbească, a făcut apoi din el
studiile care răspândesc adesea o lumină cu totul nouă asupra
aşezămintelor din deosebitele «Serbii» medievale, pe care le-a dat în
publicaţiile Academiei vieneze.
Uneori dăruia vreunui student copiile şi însemnările sale, şi
aceasta-şi alcătuia astfel, – cum a făcut-o cu profesorul Radonici,
traducătorul în limbă sârbească al «Istoriei Serbiei», – lucrarea cu
care-şi începea, supt ochii Iui binevoitori, cariera ştiinţifică320, de
care urma să se bucure el, profesorul, care, însuşi, era mai presus de
orice satisfacţii personale, despreţuind critica, mai totdeauna
inferioară scrierilor lui.
Între elevii lui, foarte numeroşi şi răspândiţi în toate ţerile
balcanice, ca şi în acelea de cultură germană şi slavă, au fost şi
Români, dintre cei mai buni cercetători istorici pe cari-i avem acuma.
Pentru toţi el a fost un ocrotitor plin de iubire şi a rămas un sigur
şi bun prieten, care nu se poate uita.
Am avut norocul de a-l cunoaşte de mult, acum vreo douăzeci de
ani, la Ragusa, unde însemna pe caietele sale îngrijite, imitate ca
mărime după registrele originale din Arhive, cu caligrafia sa de o
linie perfectă, în rânduri corespunzătoare acelor pe care le avea în
faţă, mărturiile numeroase despre vieaţa de odinioară a slavismului
balcanic. Era şi un om de cea mai plăcută societate. Impunător cu
statura lui zdravănă, cu barba de Vlădică răsăritean, ei avea cea mai
interesantă conversaţie, in care o ştiinţă nemărgenită, în toate
domeniile, se unea cu amintiri personale, de cel mai mare interes,
căci organizatorul şcolii bulgăreşti, prietenul oamenilor de Stat sârbi
cunoştea, ca martur ori ca statornic confident, cele mai multe şi
adesea cele mai tainice printre faptele care constituie politica
modernă a acestor teri. Câte lucruri bune nu le răspândea el astfel
pe drumurile ragusane, între zidurile de piatră sură, de-asupra
cărora se iţeau olendrii roşii şi dincolo de care el mă asigura că
318 Evidentă greşeală în ediţia 1935: o serie, am corectat conform periodicului şi
sensului frazei.
319 În periodic: reluza.
320 În periodic cariera lui ştiinţifică.

127
auzea uneori, în casele ce păreau fără locuitori, vesele râsete de fată
când, pe gânduri, se poticnea în primblările321 sale singuratece de
bătrân holtei!
Şi am petrecut cu el ceasuri neuitate cutreerând străzile vechii
cetăţi a Sfântului Vlasie, ori rătăcind spre Gravosa cu frumoşii
chiparoşi bătrâni, ori, în sfârşit, stând până târziu noaptea în salonul
înalt al palatului părăsit în322 faţa Domnului, înaintea migdalelor
proaspete, a smochinelor abia culese, din livezile acestei Africe
dalmatine, şi a paharului cu vin dulce din insule.
Acuma e la Trieste arhivarul, bătrân încă de atunci» Giuseppe
Gelcich, din casa căruia, sus pe stâncă, la capătul crestei
prietenoase, vedeam uşoarele aripi albe ale luntrilor pierzându-se la
întâlnirea celei mai frumoase şi mai line Mări cu orizontul clar al
verii meridionale...
Jirececk323 ura germanismul şi prefera să convorbească şi să
corespundă în limbile franceză şi italiană.
Credea în viitorul Boemiei sale324, în misiunea rasei slave, şi nu se
temea câtuşi de puţin de cotropirea rusească, supt care era sigur că
o cultură superioară se poate menţinea şi dezvolta.
Acestea erau pentru dânsul lucruri de viitor îndepărtat. Şi, astăzi,
când războiul pare să le fi apropiat aşa de mult, nu e o cruzime a
soartei că-l smulge dela vădirea marelui vis de patriot?
30 ianuarie 1918.

CXXIII
UN BASARABEAN MITROPOLIT AL MOLDOVEI
Nu s-a uitat nobila figură a Mitropolitului Moldovei Iosif, cel
închis în lumea datoriilor sale duhovniceşti, a cărţilor pe care cu
nesfârşită iubire le aduna, a facerilor de bine care-l aduseră a fi unul
din oamenii cei mai săraci ai oraşului.
Cel din urmă reprezintant al marelui curent de reformă
bisericească, pornit, aproape în acelaşi timp, la Râmnic de marele
episcop Chesarie, iniţiat şi în cultura enciclopediştilor Apusului, şi la
Neamţ de sfântul monah Paisie, ucenic, precum astăzi o ştim, al lui
Antonie Mitropolitul Moldovei, va ocupa un loc de cinste atunci când
se va lămuri pe deplin – fiecare faptă după ce a fost, fiecare gând
după adevărul lui, fiecare om după felul cum şi-a îndeplinit chemarea
– istoria Bisericii româneşti în veacul al XlX-lea.
Se ştie că Iosif Naniescu a primit cinul călugăriei, în 1835, la
Buzău, dela Chesarie, episcopul, cu aşa de mari merite culturale, de
acolo. Acesta însuşi fusese crescut de Iosif al Argeşului, cărturarul
ales, având legături în Ardeal cu dr. Molnar, şi Iosif venea dela
Râmnicul lui Chesarie. Astfel numele de Chesarie şi Iosif
întovărăşesc lumina care călătoreşte, îndemnând după raza ei
mulţimile de clerici râvnitori de învăţătură, dela Râmnic la Argeş,

321 În periodic preumblările

322 În periodic: din.
323 Jirececk a fost adăugat în ediţia 1935 pentru a se evita confuzia cu numele cilat
înainte.
324 În periodic lui.

128
dela Argeş la Buzău, dela Buzău la Argeş, unde a păstorit un timp
Iosif Naniescu, iar de aici la Iaşi. Ce păcat că şi acest Iosif n-a dat
Bisericii şi terii un nou Chesarie!
Se ştia tot astfel că Iosif cel venit dela Munteni la Moldoveni a
fost la Buzău şcolarul acelor dascăli ardeleni cari, în spiritul lui Petru
Maior şi al lui Şincai, deschiseră la 1836 Seminariul episcopal de
acolo, că el a stat la Episcopie alături de Ardeleanul Dionisie
Romano, care a fost şi pe la Neamţul nostru şi al cărui spirit modern
nu se sfia să trimeată maicilor traduceri după literatura apuseană.
Curentele transformatoare din trei teri româneşti trecuseră astfel
prin sufletul aceluia care singur a moştenit pe Veniamin Costachi.
Dar putem adăugi că Iosif Neiescu, Iosif cel din urmă 325, era
Basarabean.
Cu prilejul jubileului său din 1901, foaia oficială a Bisericii
române arăta că el s-a născut în sătuceanul Răzălăii„ din Ţinutul
laşului, ocolul Răutului, peste Prut, la 27 Iulie 1820, opt ani după
anexarea rusească, şi că fiul de preot, rămas curând orfan, se chema
Ion Mihalachi. Cea dintâi petrecere în chilie i-a fost la mănăstirea
basarabeană Frumuşica, supt ocrotirea unui unchi, arhimandritul
Teofilact. Cu acesta a venit la Sfântul Spiridon la Iaşi, în 1831, stând
doi ani supt cârja lui Veniamin însuşi, pentru ca împreună cu unchiul
să meargă în 1834, după moartea marelui Mitropolit, în Focşani, la
biserica Profetului Samuil, – ultim popas moldovenesc.
Azi mai ales această amintire trebue pusă în cuvenită lumină.
Basarabia trebue să-şi recunoască vrednicul fiu, iar noi se cade a-i
mulţămi pentrucă ni l-a dat.
27 mai 1918.

CXXIV
PETER ROSEGGER
În colţişorul lui de Stirie, pământ iubit de care nimic nu l-a putut
face să se despartă şi în care n-a aşteptat nici nume mare, nici avere
– el care trăia în liniştita conştiinţă a zădărniciei faimei şi a sfinţeniei
unei vieţi sărace – a fost pus în pământ austriac Peter Rosegger.
în pământul pe care el l-a înţeles şi l-a vrut austriac, – nimic mai
mult decât austriac, după vechile amintiri şi după tradiţiile vechi, cu
localismul medieval care nu cunoaşte lăcomie şi îndârjire, care nu
râvneşte la lucruri mari şi grele – zadarnice şi acelea! – şi care,
ţinând, mai mult decât la orice, să nu fie tulburat de nimeni, nu vrea
să tulbure pe nimeni. în pământul care, oricine s-ar fi schimbat la
cârmuire în cursul atâtor veacuri, a sprijinit aceiaşi oameni ca pe
vremea ducilor stirieni de acum aproape mia de ani, – credincioşi fii
sufleteşti ai Bisericii catolice, loiali ostaşi ai Domnului lor, fără să
caute câte şi ce fel de pietre strălucesc în cununa lor; ţerani
mulţumiţi cu puţin şi ştiind să descopere în liniştea patriarhală a
cugetului lor fericiri mai mari decât acelea de care vorbesc cele mai
lăudăroase poveşti ale Orientului.

325 În periodic cel din urmă cules cursiv.

129
 Pe moş Petre povestaşul l-au dat odihnei în locurile unde tot aşa
de simplu, după o vieaţă îndurată cum îi e dat fiecăruia şi după
bucurii câte trebue ca o mângâiere la atâtea dureri, înaintaşii lui s-au
înmormântat. Iar după el rămâne ceea ce criticii pot numi,
calificând-o şi clasificând-o, o «operă literară», dar care pentru el nu
era decât ca un grai liniştit la colţul vetrei, când cel care ştie ce este
rostul omului pe lume spune celor cari încă trebuie să-l afle pe ce căi
poţi trece printr-însa curat şi bun ca să nu rămâie pe urmă, în locul
uitării la oare toţi avem dreptul, îndelungarea unui blăstăm.
Aşa a scris paginile lui acela care, decenii întregi, a fost, în
Austria, singurul scriitor austriac. Şi poate că va fi şi ultimul. Până în
munţii lui au răsunt tunurile luptelor de trei ani de zile, oare arătau
de ce e capabilă mintea omenească pornită pe distrugere şi omor. Se
părea că duşmanul va răzbate şi prin aceste locuri, atâta timp ferite
de relele războiului. Atacul a fost însă răspins, şi steagurile austriece
au pătruns în ţara celui care ataca.
El însă, moşneagul, nu se va fi bucurat de această izbăvire. Căci
va fi înţeles că, oricum, Austria s-a dus. Austria pe care a înţeles-o, a
iubit-o şi a cântat-o el; că farmecul care o încunjura s-a risipit pentru
totdeauna înaintea realităţilor unei economii politice pe care chimia
şi mecanica o servesc peste mormanele vieţilor stinse şi peste tristul
haos al ţinuturilor distruse.
Şi cu această jale Peter Rosegger, incapabil de a scrie aceste
poveşti, s-a dus în mormânt.
21 iunie 1918.

CXXV
ALEXANDRU CALLIMACHI
La Paris a murit, după o boală care l-a chinuit trei ani, Alexandru
Callimachi. Răposatul era fiul lui Teodor Callimachi, care şi el a jucat
un rol în vieaţa politică a terii. A-ceşti Callimachi din Botoşani erau
coborâtori direcţi din Dumitraşcu, fratele acelui Calmăşul, care,
grecizându-şi numele la Constantinopol, unde prin cunoştinţile de
franceză, italiană şi latină pe care şi le câştigase, ca şi prin
inteligenţa lui deosebită, ajunsese dragoman al Porţii, a fost numit
Domn al Moldovei, peste care au stăpânit şi cei doi fii ai săi, Grigore
si Alexandru. Alexandru Callimachi era foarte mândru de această
origine, nesemănând întru aceasta cu atâţia oameni din neamuri
mari, cari n-au nicio atenţie şi nicio iubire pentru acel trecut al rasei
din care aiurea pornesc cele mai solide virtuţi şi cele mai nobile
devotamente.
Crescut de mic în străinătate, el adăugea la acest simţ o vioiciune
cavalerească, un simţ al onoarei care şi el contrasta cu obiceiul
nostru de a ne spune orice fără vreo consecinţă, ştiind bine că a doua
zi vom relua legături numai momentan întrerupte. Nimic mai firesc
decât că acest frumos sentiment de familie a adus pe urmaşul
Calmăşilor a iubi întreaga istorie a terii sale şi a neamului său.
Avea la Bucureşti o splendidă bibliotecă, plină de documente

130
preţioase, din care nu ştiu ce se va fi ales, şi de tablouri ale
maeştrilor noştri. Orice nouă publicaţie-l interesa, şi o cetea cu luare
aminte şi cu înţelegere. După ce a cerut d-lui A. D. Xenopol şi mie o
povestire a istoriei Moldovei în legătură cu neamul său – şi am fost
foarte bucuros să dau acestui om înţelegător prinosul muncii mele – ,
el însuşi a tratat, cu preciziunea unui istoric, acelaşi subiect într-o
broşură foarte bine făcută. Avea gusturi puţin obişnuite la noi, de
când boierimea326 veche a fost înlocuită cu ce vedem. Când anume
intrigi, pe care Regele Carol le-a calificat de «urme ale barbariei», au
făcut ca Academia să refuze publicarea manuscriptului meu de
«Istoria literaturii româneşti în secolul al XVIII-lea» şi am făcut, după
vechea datina, un apel la prenumeranţi, el mi-a telegrafiat că ia
asupră-şi toate cheltuielile tiparului.
A dat astfel vreo 5.000 de lei şi, când i-am trimes lui exemplarele,
m-a rugat să le primesc eu pentru a face dintr-însele ce voiese,
oprindu-şi doar câteva pentru prieteni.
Fiul său, – nepot de fiică al lui Gheorghe Vernescu, – un tânăr
crescut cu cea mai mare grijă, are, în amintirea omului nobil care a
fost tatăl său, o frumoasă tradiţie de urmat.
20 iunie 1918.

CXXVI
UN CAVALER: GENERALUL CULCER
Totuşi cea mai frumoasă calitate a sufletului e cavalerismul. Să
jertfeşti datoriei şi cele mai scumpe convingeri ale tale, sincer şi
simplu fără a-ţi face din aceasta niciun titlu de glorie; să urmezi
steagul de care eşti legat prin onoarea ta; să fii loaial faţă de şeful
tău şi de camarazii tăi, să nu te desparţi de ei nici în bine nici în rău,
oricât te-ar costa, oricât ţi-ar fi dat să înfrunţi. Şi pe urmă, la fiecare
prilej în care va fi vorba de acei cari nu mai sunt, de acei cari nu se
mai pot apăra, cari nu pot para lovitura şi da răspunsul, sa te ridici
pentru a vorbi în numele lor, socotind ca o jignire a ta orice jignire li
se aduc.
În sălbătăcia evului mediu această concepţie morală a introdus o
lumină, fără care totul ar fi rămas numai ca amintirea unui sângeros
haos pierdut în umbrele celui mai grosolan materialism.
Mi-au răsărit în minte aceste legi ale cavaleriei, trecută ca
moştenire în vremurile noastre, popoarelor celor mai nobile şi
oamenilor celor mai curaţi, cetind cuvintele pe care le-a rostit în
Cameră d-l general Culcer, după ce un domn senator medic
exprimase părerea sa personală cu privire la calitatea şi la serviciile
ajutătorilor francezi ai străduinţilor şi suferinţilor noastre.
Convins că nu putem face un războiu în condiţiile din August
1914, dându-şi seama, ca vechi şi experimentat ofiţer, de greutăţile
luptei fără mijloace tehnice şi fără sprijin asigurat, împotriva
calităţilor reale pe care le aveau aceia împotriva cărora se
întrebuinţau ca forţe «retoricele suliţi» ale întrunirilor publice,

326 În periodic boieria.

131
generalul, îndată ce s-a ridicat steagul, s-a grăbit să se puie fără
rezerve la dispoziţia terii sale. Am ţinut, a spus el, «să mă supun şi
să-mi fac cinstit datoria»-. Şi ştie toată lumea cum şi-a făcut-o.
Membru al Guvernului care s-a găsit înaintea problemei
dureroase a păcii separate, generalul n-a făcut nimic care să adauge
la poverile fatalităţii.....................
(censurat)
Şi, când, în Senat, s-a cetit aşa de uşor – măcar, pentru a vorbi
dincolo de sentiment, fiindcă ziua de mâne n-o ştie nimeni – despre
francezi pe cari i-am iubit şi dintre cari unii dorm în pământul nostru,
după un sacrificiu pe care nu l-au făcut pentru Franţa singură,
generalul Culcer a ţinut să mulţămească «tuturor ofiţerilor francezi
cari au contribuit la organizarea armatei noastre şi au luptat alături
de noi->.
Cuvinte care aveau cu atâta mai multă valoare, cu cât nu se
spuneau dintr-un tren care pleca spre ospitalitatea franceză.
1918.

CXXVII
BOULANGER
S-a vorbit la noi nu numai odată de Boulanger şi de «bulangism».
Ba-mi aduc aminte că, pe vremuri, d-l C. Banu327, care apăra
anumite drepturi de popularitate exclusivă ale partidului liberal, ca
orator de frunte al acestuia, a denunţat în Cameră, cu acea eleganţă
în locul căreia poate adversarul ar prefera o învinuire pasionată, dar
sinceră, «bulangismul» civil al mişcării naţionaliste, populară în
unele cercuri, deci vinovată.
Am răspuns pe vremuri d-lui Banu, arătând că o mişcare sprijinită
pe conştiinţa limpede a suferinţilor adânci ale mulţimilor muncitoare,
a pierderii caracterului naţional în acţiunea Statului, ca şi în
manifestările societăţii întregi, că o astfel de mişcare, întrebuinţând
arma nemiloasă a criticei în locul obişnuitei laude de sine însuşi,
zadarnică şi periculoasă, n-are a face cu bulangismul francez de
acum treizeci de ani.
Căci acesta pleca dela simpatia pe care o inspira publicului
parisian în special, sătul de vulgaritatea vieţii politice burgheze, –
prudentă, socotită, fricoasă de orice cuvânt şi incapabilă de orice
acţiune, dar, înainte de toate, urâtă în haina-i de toate zilele, cu
buzunările uneori prea largi, – un frumos general sărac, mândru de
uniforma sa, de calul său vestit şi de libertatea pe care o da
cuvântului său, pe care-l asculta şi-l admira mai mult decât oricare
altul. Era vorba deci de un curent cu totul personal, fără legătură cu
ce e mai adânc în vieaţa unui popor, fără atingere reală cu nevoile
claselor muncitoare, rău plătite. Dacă o boală ar fi desfigurat pe

327 C. Banu (1873-l940), om politic national-liberal care a reprezentat în mai multe

rânduri acest partid în Camera Deputaţilor. A fost întemeietorul celei mai
răspândite reviste literare româneşti dinainte de primul război mondial „Flacăra“.
La moartea lui C. Banu, survenită cinci săptămâni înainte de aceea a lui N.Iorga,
savantul avea să scrie un emoţionant articol publicat în ediţia noastră, vol. II, p.
XXX.

132
general, dacă splendidul cal iubit de naţiune ar fi trecut în lumea
strămoşilor săi, totul s-ar fi prăbuşit într-o singură clipeală. Cum s-a
şi întâmplat, de altfel, în ziua, când exilat din Franţa, fără ca ţara să
facă o revoluţie pentru dânsul, generalul, acuma un biet pribeag
civil, trăind cum dădea Dumnezeu în sărăcie, s-a împuşcat la
Bruxelles pe piatra mormântului doamnei de Bonnemain, care-l
lăsase, după dezerţiunea prietenilor, şi fără o ultimă mângâiere.
Un nume mare nu va fi generalul Boulanger în istoria
contemporană a Franciei, dar mai ales nicio faptă mare nu va fi
legată de activitatea lui, subit răsărită şi stinsă răpede cu sgomot.
El va însemna, nu persoana sa măcar, ci numai o stare de spirit
trecătoare a poporului francez, care l-a uitat apoi, fiindcă şi credea
că are dreptul să-l uite. Căci cine ridică de jos şi păstrează alături de
obiectele de artă şi de giuvaierele de familie simpla piatră ascuţită
cu care, într-un moment de indignare, a spart geamul dincolo de care
se petrecea un lucru pe care. neputând să-l împiedece, a vrut măcar
să-l tulbure?
Dar, când ne gândim mai bine, generalul Boulanger a fost mai
mult decât un agitator vulgar, care, acesta, n-ar fi isprăvit prin exil şi
n-ar fi fost trântit pentru ultimul gest pe piatra de mormânt a unei
femei iubite, ci ar fi găsit alt chip, mai în vază, de a sfârşi o vieaţă
care nu mai putea folosi nimănui.
Şi n-a fost, iarăşi, niciun exploatator al calităţii sale de ostaş
frumos şi mândru, un calculator pe baza meritelor sale, modeste, de
vechi luptător din 1870, şi de ministru de război harnic, dar fără
concepţii.
Ceea ce a strâns lumea în jurul lui, ceea ce a făcut ca Franţa
întreagă să se sguduie în memorabilele lupte electorale biruitoare,
când Republica-i opunea forţe politice de mâna întâia, ca un mare
popor să-l aclame cum dela tânărul Bonaparte n-a aclamat pe nimeni
dintre aceia cari n-au fost unşi cu mirul monarhilor, ceea ce a
grămădit la picioarele lui toată societatea franceză, cu femeile, cu
capiii, ceea ce i-a câştigat omagiile intelectualilor şi devotamentul
celui mai curat idealism, a fost altceva.
Generalul Boulanger însemna armata Franciei care vrea să spele
ruşinea înfrângerii, însemna revanşa care-şi muşca frâul sângerat,
însemna vitalitatea unei naţiuni trezite dintr-un lung somn de
oboseală şi care simte fiori de luptă în muşchii ei dezmorţiţi; însemna
instinctul naţional care, oprit în a-vântul său, se zbuciumă şi sufere.
Fără aceasta ar fi fost Boulanger, dar un bulangism fără aceasta nu
poate să existe, căci cine s-ar gândi la bulangismul capitulării,
preliminare sau finale?
De aceea l-au ales, de aceea l-au aclamat, de aceea l-au copleşit
cu nesfârşite semne de entuziastă aprobare, care mergeau, dincolo
de margenele fanatismului politic, până la adoraţie; de aceea un
semn, la un anume moment, ar fi ajuns pentru ca şi duşmanii lui,
dându-şi sama că sunt voinţi generale cărora nu li se poate rezista,
să meargă după steagul pe care-l purta el.
Căci a fost un steag – , şi atâta tot328.
Stegarul drapelului care nu se pleacă, care freamătă de patima

328 În periodic afară de căci, totul este cules cursiv.

133
răzbunării, care despretuieşte integritatea asigurată a mătăsii pe
care niciun glonţ n-a străbătut-o încă. Stegarul care o iea înainte fără
ordin, mişcat de o putere supranaturală, dus orbeşte tot mai departe,
chiar dacă ar fi ca el să cada supt greutatea unei misiuni superiore
puterilor sale.
Republica i-a smuls acest steag, dar ea a priceput că, după aceea,
trebuie să-l ţie tot aşa drept ca dânsul.
Căci un aşa de nobil popor n-ar fi îngăduit altfel.
5 iunie 1918.

CXXVIII
UN OM: CLEMENCEAU
O armată eroică împotriva căreia se încoardă silinţile unui
duşman cu mult superior în număr, o societate care sângeră din
atâtea răni, un mare oraş asupra căruia de săptămâni de zile cad
ghiulelele, o lume politică strâns unită pentru apărarea Patriei, de
sigur, dar în care trăiesc vechi uri care nu se pot uita şi straşnice
antagonisme de doctrini ireductibile.
Au mai fost în această ţară, la acest neam, asemenea clipe în
zilele care precedară Valmy şi Jemmapes. Şi atunci batalioanele celor
mai bine organizate oştiri se răpezeau în avântul lor plin de
încredere, şi ducele de Brunswick putea crede că a doua Polonie se
deschide, în Apus, împărţirii.
Atunci primejdia, desperarea au făcut ca duşmăniile interne să se
aprindă şi mai straşnic în acelaş moment când armate de cetăţeni se
aruncau mânioase la hotare. S-a făcut procesul unui rege şi bande de
călăi au intrat măcelărind în temniţile care cuprindeau atâtea merite
şi atâta nevinovăţie.
Astăzi nimic din lucrurile de atunci.
Căci loviturile soartei au găsit un piept care să le primească:
pieptul unui om, unui om adevărat.
A refuzat să dea orice lămuriri Comisiunii speciale, a înlăturat
propunerea şedinţii secrete pentru control, a tăgăduit socialiştilor
dreptul de a-i cere să vorbească, în a şasea zi a marii lupte, despre
ideea care o conduce. «Nu sunt», a spus el – şi culegem toată
informaţia din «Bukarester Tag-blatt» – «aşa de laş încât să procedez
contra unor conducători de armată cari au binemeritat dela Patrie».
Pe cei învinşi, pe cei cari trebuie să se retragă, pe aceia cari, ca şi
dânsul, vor merge însă până la capătul ultimei sforţări, i-a lăudat
public.
Şi, arătând în zare ajutoarele care vin, care trebuie să vie, dela
care atârnă soarta acestor armate, a acestor ţări (censurat),
chemând cu toată puterea sufletului său sutele de mii făgăduite
într-o cinstită alianţă, el se opri scurt pentru a spune aceste neuitate
cuvinte: «Dacă nu mi-am făcut datoria, atunci goniţi-mă din locul
acesta. Dar, dacă am încrederea voastră, atunci lăsaţi-mă să duc la
capăt opera pentru care morţii noştri au căzut».
Trei sferturi din adunare, prinsă şi ea de această frenezie a
muncii, a luptei, a devotamentului şi a încrederii sfinte, a dat, în
mijlocul nesfârşitelor ovaţii, în care striga sufletul nebiruit al unui

134
mare popor, încrederea pe care, în astfel de cuvinte, o cerea George
Clemenceau, primul ministru al Franciei.
(Censurat)
1918.

CXXIX
O AMINTIRE: EPISCOPUL MELHISEDEC
La Roman s-a făcut un parastas solemn pentru episcopul
Melhisedec.
în dezvoltarea Bisericii noastre, acela care atâta vreme a fost
episcop, al Dunării-de-jos întâi, apoi al Romanului, are locul său
deosebit, în afară de marile lui merite ca istoric şi adăugitor la
cunoştinţa trecutului Moldovei, de care până la sfârşit, mai mult
decât orice alta, a fost legată inima lui.
În Calnic de Râmnic, care se odihneşte la Cernica. vechi centru
de cărturărie paisiană, în Iosif Naniescu, Mitropolitul din Iaşi, şcoala
de învăţătură călugărească, de cultură teologică a secolului al
XVIII-lea avea ultimii săi reprezentanţi venerabili.
Ceva nou trebuia să pătrundă şi în Biserică odată cu vremea nouă
pentru poporul nostru.
Unii, fraţii Seriban, formaţi în Rusia, credeau că se poate porni pe
calea unui clericism329 independent, pe cât se poate, de Stat şi
oricum închis în margenile intangibile ale dreptului său şi gata de
luptă oricând aceste drepturi s-ar atinge de către Statul ignorant şi
încălcător, străbătut de ideile laice ale liberalismului apusean.
Biserica pentru sine şi înainte de toate! Se ştie ce război energic au
dat Neofit şi Filaret pentru cauza aceasta, căreia aşa de călduros i se
devotaseră.
Melhisedec nu făcea parte din tradiţia monahilor epocei care se
încheia în cinste şi sfinţenie. Şi el făcuse studii în Rusia. Şi el văzuse
acolo o Biserică puternică, un cler respectat de Statul care, de fapt,
se folosea de dânsa şi care era s-o atragă în catastrofa lui, pe atunci
cu neputinţă a se prevedea. Şi pentru el ortodoxia, pe care a apărat-o
contra catolicismului agresiv, era comoara cea mare.
Dar pentru el mai presus chiar decât Biserica, decât ortodoxia era
naţia, cu amintirile ei de veacuri, cu legitimele ei aspiraţii.
Cu nesfârşită râvnă i-a dat, în tinereţă, cărţile necesare pentru
orientarea cu un spirit mai liber în domeniul însuşi al teologiei. Apoi
a început cercetarea vieţii şi faptelor ierarhilor de pe vremuri,
aducând în acest studiu sufletul de care fusese animat şi în
sprijinirea marii cauze a Unirii. Cu cât ştia şi putea, acela de care
şi-a râs aşa de nedrept critica personală a lui Hasdeu – şi el totuşi un
autodidact – a dat cărţi de istorie care şi azi sunt indispensabile
oricărui cercetător şi care nu aşteaptă decât un cleric şi învăţat şi
inteligent şi, mai ales, modest330 pentru a le reface.
Locul lui, al acelui’ care înnoise românismul în Basarabia-de-jos,
care trimisese emisarii331 săi culturali în Dobrogea, care apărase în
329 În periodic: clericalism
330 În periodic: modest cules cursiv.
331 În periodic: comisarii.

135
Rusia drepturile Bisericii româneşti şi ale Statului român, ca
misionar diplomatic al acestuia, era în Scaunul Moldovei, dacă nu şi
în acela de Primat al terii.
Dar numele lui nu s-a înscris între Mitropoliţii români.
Un alt curent i-a stat împotrivă până la capăt: curentul
politicianismului de clientelă332.
El l-a împiedecat de a face atâtea lucruri, şi ar fi fost 333 mai mult
ca oricare altul, în stare; el i-a interzis accesul la onorurile pe care în
rândul întâi acesta le merita; el a răpit Bisericii o parte dintr-o
putere rămasă neîntrebuinţată, cum lui i se datoreşte că şi în alte
domenii puteri mari s-au pierdut zadarnic, în izolare, ori s-au uzat
mizerabil în prigonire. Pentru Dimitrie Sturdza, ale cărui păreri se
cunosc, «rusescul Melhisedec» era o oroare, un obiect de profundă
aversiune. Şi presa unui puternic partid s-a aruncat la orice prilej
asupra aceluia, totuşi un episcop, fără niciun păcat ca om şi cu
atâtea însuşiri ca ierarh, care nu voia să închine autoritatea nici
meritele sale unor pasiuni şi unor interese străine de misiunea sa.
în ţara unde Sofronie Vulpescu, aşa cum îl ştim cu toţii,
nerăspunzător pentru manifestările uimitoare ale viţiilor sale, a putut
să ajungă episcop pentru a etala încă o ruşine înaintea străinilor,
Melhisedec era mai-mai să fie trimes la o mănăstire ca fiu
necredincios al neamului său.
Suntem într-un mare moment de criză. La idealul lui Iosif
Naniescu şi al lui Neofit Scriban cu greu ne-am putea întoarce, căci
spiritul vremii n-o mai permite.
Vom şti însă cum să revenim la acela al lui Melhisedec?
28 mai 1918.

CXXX
CRITOBUL DIN IMBROS
Constantinopolul căzuse. Constantin Paleologul, cel din urmă
dintre moştenitorii lui Constantin cel Mare, pierise luptând pentru
lege, cinste şi drept, de sabia Turcilor năvălitori cari veniseră să
prefacă în robi ai lor pe aceia cari sprijiniseră până atunci împărăţia
de Răsărit, La Sfânta Sofia ecteniile pentru «împăraţii încununaţi de
biruinţă» tăcuseră, clopotele fuseseră coborâte pentru a face din ele
tunuri cu care cuceritorii să sfărâme si creştinătatea apuseană.
Palatul Cesarilor, care văzuse atâta glorie lângă atâtea crime, stătea
pustiu, şi Mohammed al II-lea, oprindu-se înaintea singurătăţii lui
părăsite, lăsă să cadă de pe buzele despreţuitoare ale celui ce se ştie
stăpân desăvârşit şi veşnic cu-vite din jălania orientală, pentru ruina
«Curţilor din Efra-siiab». Un Stambul nou-nouţ se născuse cu
Sultanul său, cu vizirii săi, cu ienicerii şi spahiii, cu hogii şi ulemalele
unei vremi nouă, care lăsa mâna lui aspră, strivind, peste bucuriile şi
credinţele unei lumi isprăvite. Ce-au făcut Grecii, a-ceia care până-n
ultima clipă şi-au zis Romani şi au socotit împărăţia transmisă de
vechea Romă ca singura putere legitimă în lumea întreagă?

332 În periodic: curentul politicianismului de clientelă cules cursiv

333 În periodic: „de care ar fi fost.

136
 Multă vreme ei s-au ţinut de-o parte. înaltul demnitar bizantin s-a
retras într-un colţ de oraş, într-un colţ de ţară unde nu-l ştia nimeni.
Bogătaşul care-şi pierduse averea, prin jaf sau prin foc, s-a apucat de
muncă pentru ca să asigure o nouă existenţă cinstită la ai săi.
Ostaşul care dezbrăcase zalea şi dăduse jos coiful a dus în retragerea
lui dârză dorul zilelor care nu se mai puteau întoarce. Mai târziu
numai ambiţia a făcut să răsară câte un renegat, care, blăstămând
lupta pierdută şi desfăcându-se din tot mediul moral al naţiei sale,
batjocurind icoanele şi tăgăduindu-si crezul, se îmbulzea la uşa vre
unui puternic dintre Turci şi prin toate mijloacele solicita graţia,
cerşea mila de a fi privit ca unul dintre dânşii, dintre cei mari şi tari
acuma dintre culegătorii bielşugu-lui şi împărţitorii favorurilor. Dar,
când trecea călare în scumpul caftan cusut cu aur, nicăieri el nu
întâlnea decât privirile încruntate ale celor ce-i fuseseră fraţi şi
buzele mormăiau ocări şi afurisenii contra neruşinatului pe care
puterea Dumnezeului adorat până atunci nu-l trăsneşte în clipa chiar
a lepădării de lege.
Când se întâmplă însă aşa ceva, o asemenea grozavă catastrofă,
elementară, care încremeneşte pe neamurile slabe, dar trezeşte la un
nou avânt de refacere şi răsplătire pe celelalte, e de mare interes să
se vadă atitudinea scriitorilor, a celor cari pot ţinea un condei pentru
a mărturisi despre ce se gândeşte între tâmplele celorlalţi şi despre
ce se bate în inimile lor. în societatea bizantină cutare dintre
povestitori – căci ea n-avea poeţi, a pomenit, ca Gheorghe Phrantzes,
cu adâncă evlavie de împăraţii stăpânii săi, de Curtea lor cea
creştină, de străduinţile pentru păstrarea unei teri ameninţate si de
lacrămile ce se vărsau neştiute în colţuri de strălucitoare ietacuri – şi
aceasta pentru a trece la ultima rezistenţă din provincie, la tot ce s-a
făcut pentru ca măcar într-un ungher depărtat să se ţie sus crucea.
Cutare altul a vorbit, în stilul Elinilor celor mari de odinioară, despre
lupta şi truda întregii lumi creştine, în apărarea ei contra potopului334
păgân: Chalkokondylas. Dar este unul înaintea căruia deşi dator a-i
cere lămuriri despre ce a văzut şi ştie, te opreşti totdeauna cu un
dezgust pe care nimic nu-l poate opri. Critobul din Imbros s-a apucat
– de ce să mai întrebăm care i-au fost motivele? – să zugrăvească
isprăvile lui Mohammed al II-lea, ale ucigătorului şi profanatorului,
ale celui care, călcând peste trupurile apărătorilor jertfiţi ai
Constantinopolei în agonie, a întrat plin de sânge în biserica lui
Iustinian şi a răsturnat altarul curprinzător al sfintelor taine şi al
unor tradiţii de o mie de ani şi jumătate.
Cu îngrijire, alegându-şi cuvintele, cumpănindu-şi frazele,
potrivindu-şi colorile, împărţindu-şi cu meşteşug capitolele ca să dea
o bună impresie de total, el s-a consacrat să înfăţişeze urmaşilor care
au fost începuturile, cum s-au desfăşurat cuceririle, în ce chip s-au
serbat triumfurile, pe ce se sprijină drepturile (!) «împăratului celui
nou».
Cartea Iui, » Viaţa lui Mohammed al II-lea«, avea ca scop să facă

334 Evidentă greşeala în textul ediţiei 1035: patronului. Am corec tat conform
periodicului şi sensului frazei. Conform dicţionarelor, istoricul bizantin Laoiiikos
Chalkokondylas (1452 – 1490 datele nu sunt certe) a scris o Istorie a Bizanţului –
între 129? – 1463, în care este înfăţişată decăderea acestui Imperiu. Este evident
lieet că se referă la potopul păgân şi nu la patron.

137
pe acest barbar sângeros – căci ce alta putea el să fie, cu toate
calităţile lui militare şi politice, pentru un Bizantin, pentru un Grec! –
a fi ascultat, a fi iubit335 de aceia cărora doar un singur lucru nu le
luase: dreptul de a munci şi pentru hrana lor, odată ce dau tiranului
tot ce este de nevoie pentru întreţinerea şi răsfăţarea lui.
Ce scârbă!
Dar ceva te mai mângâie străbătând aceste rânduri care şi după o
mie cinci sute de ani revoltă, la neamuri străine, prin infamia lor.
Întâi că niciun cuvânt din ce scrie canalia nu atinge sfinţenia
luptei pe care, orice s-ar fi întâmplat, Bizanţul era dator să o dea ca
să nu rămâie lumii amintirea că el a fost sugrumat în genunchi,
sărutând haina asasinului.
Şi, al doilea, ca lăudătorul păgânului, şi apăsătorului, sufletul de
Iudă care, făcând vânzarea, nu vrea să creadă în putinţa unei învieri,
a fost, între atâţia oameni, – unul singur.
5 mai 1918.

CXXXI ’
DELAVRANCEA NECUNOSCUT. (CRONICILE LUI «FRA DOLCE»)
În suplementul literar al «României Libere», timp de câteva
săptămâni numai, în Septemvrie şi Octomvrie 1884, Delavrancea a
tipărit cronici de artă în sensul cel mai vast, cu teatrul ca şi cu
literatura însăşi – care nu trebuie să piară, pentrucă în ele se
cuprind, în cea dintâi manifestare a unui talent absolut nou, nu
numai în formă, dar şi în fondul de observaţii şi judecată,
caracterizări şi portrete decât care nu se pot găsi altele mai bune.
Se întorsese abia din Paris (pp. 10 – 11) şi aducea proaspete
amintiri din Italia, pe care nu le-a uitat o vieaţă întreagă, cu toată
atmosfera aşa de neprielnică pentru păstrarea lor: «Aceste
acvarele», spune el, vorbind de ale sculptorului Georgescu, «mi-au
redeşteptat cerul senin, albastru şi transparent al Italiei de Nord,
casele rătăcite în desişul verdeţei care acopere clădirile rustice, ca o
manta de smarald presărat cu flori de iasomie».
Robit pe vieaţă de patima frumuseţii, în toate el o caută
pretutindeni în jurul său, cu deznădejdea că o află aşa de rar.
«Ne-am propus a vizita atelierele artiştilor noştri, sculptori,
pictori şi arhitecţi, a asculta în repetiţii generale pe artiştii dramatici
de căpetenie şi a da publicităţii impresiile noastre sincere.» Şi,
adăugia, fără nicio consideraţie de «sistem», de şcoală, de formulă
artistul fiind «volnic» a-şi alege ce-i place după «preferinţile sale
intime», «din momentul ce izbuteşte a-şi aşterne pe pânză o
cerşitoare, a săpa în piatră o Venere, a reprezintă o dramă de
caracter, o comedie de intrigă, a zidi un palat ori o magazie de
mărfuri, cu talentul şi bunul simţ potrivit fiecăruia din aceste
subiecte»336 (p. 22).
Şi astfel el va peregrina dela Georgescu, pe care-l preţuia, la
arhitectul Socolescu, atunci în plina manifestare a unei originalităţi

335 În periodic iubit era cules cursiv.

336 În periodic, de la „cu talentul“ până la sfârşitul frazei era cules cursiv.

138
ce lipsea zidirilor noastre. Am reprodus rândurile de înfierare pe
care tânărul critic le publică pentru a lovi în pretenţia greoaie şi
idioată care, în câţiva ani, a izbutit totuşi a strica definitiv toate
oraşele noastre337 Va trece pe la d-l Mirea, al cărui «Vârf cu dor» e
analizat cu un adânc simţ al artei, dar şi cu o cunoştinţă, fără
păreche la noi, a tehnicei întrebuinţate, cu o putere de străbatere
unică în intimitatea mijloacelor folosite – «faţa smărăldie, grasă,
lustruită şi, de regulă, ca un aspect umed şi moale, a muşchiului,
alcătuieşte imaginea exactă a naturii în munţii noştri». Şi, vorbind de
interpretarea cinstită, pătrunzătoare şi îndrăzneaţă a lui Hamlet de
către Manolescu, el va avea curajul să spuie că el «s-a ridicat la aşa
înălţime că, aici de-ar rămânea şi, incontestabil, s-ar măsura cu cei
mai distinşi artişti din Capitalele terilor civilizate».
împrejurările au oprit aici pe pelerin: dacă mai avea mult de văzut
ne putem întreba.
6 mai 1918.

CXXXII
UN SUFLET CHINUIT – CAZUL LUI WORDSWORTH –
Unul dintre cei mai mari poeţi ai Angliei în secolul trecut a fost
Wordsworth. Iubitor entuziast al naturii pe care a observat-o cu
fiască supunere o vieaţă întreagă, interzicându-şi orice alt rost decât
acesta, descoperitor al unei -«filosofii» care nu trecea dincolo de
porunca ineluctabilă a lucrurilor338, mistic care răspinge pesimismul
şi n-are nevoie de optimism, el a lăsat o existenţă sufletească
întreagă cuprinsă în paginile unui volum de pe fiecare pagină a
căruia se desface, din cea mai mare simplicitate, cea mai subtilă mi-
reasmă.
Om liniştit şi fericit, – s-a spus de cercetătorii vieţii şi operii sale.
Iată însă că un critic, d-l Texte, găseşte, în ale sale «studii de
literatură europeană», o dramă în vieaţa omului fericit care a trăit
într-o aşa de mare linişte.
Ca foarte mulţi Englezi din vremea sa, când radicalismul
«filosofiei» franceze, şi el totuşi venit, în cele dintâi elemente ale
sale, din Anglia, se întindea ispititor şi cuceritor asupra lumii întregi,
deci şi asupra societăţii literare şi politice engleze, când ideile
rezumate în crezul, care ajunsese apoi banal – din cauza oamenilor,
nu din cauza lui339 – «libertate, egalitate, fraternitate», stăpâneau tot
tineretul din Vestul Europei şi hrăneau în Regatul Unit crezul unui
întreg partid nou, revoluţionar, şi Wordsworth şi-a avut, în cea dintâi
tinereţă, epoca de Iacobin.
Şi el a fost convins, nu numai de faptul că neegalităţile sociale,
337 Cu un număr înainte (Neamul Românesc nr. 122, 5 mai 1918, p. 1 – 2) se
reprodusese articolul la care se referă N. Iorga. Titlul redacţional era: Pagini
necunoscute din Delavrancea cel vechi I după care urma o introducere:.Extragem
din suplementul literar al „României libere“, iunie 1884, p. 59 aceste frumoase şi
semnificative rânduri pe care Delavrancea le iscălea Frâ Dolce. În numărul în care
apare articolul lui N. Iorga se tipăreşte partea a doua a cronicii lui Delavrancea fot
cu titlul „Plagini necunoscute din Delavrancea cel vechi“.
338 În periodic: lucrurilor era cules cursiv.
339 În periodic: lui era cules cursiv.

139
prin legile politice, titlurile şi moştenirile trebuie să dispară, că
autoritatea nu mai e de nevoie acolo unde omul liber poate să-şi facă,
aducând toată bunătatea firească – mai ales! – din sufletul său, un
nou «contract social», de dulce frăţie umană, dar că acestea toate
sunt lucruri de făcut de azi până mâne, neîntârziat, subit, prin
decret. I se părea lui, tânărului încă de atunci cu predispoziţiile
mistice care amestecă visul cu vieaţa, că prezentul poate nimici
printr-o singură poruncă trecutul si că ajunge această ’ poruncă
pentru ca el, substituind o clipă unei desfăşurări de secole, să fi
pregătit şi viitorul340. Şi-i era năcaz că aceia cari pot începe şi
desăvârşi schimbarea prin acelaşi gest341 nu se mişcă pentru a-l
schiţa minunat şi făcător de minuni.
Nobilă iluzie, din care şarlatanii fac apoi un mijloc de luptă care
duce, în societăţile exaltate, la eşafoduri şi ia războiul civil, –
manifestări «libere» de cea mai duioasă fraternitate... S-a întâmplat
însă ceva mai râu pentru Word-sivorth.
Anglia, care vorbea în numele ei singur342, a deschis războiul,
pentru scopuri de conservare politică, socială şi naţională care unui
suflet ca acesta trebuiau să i se pară înguste, meschine, nedrepte,
contra Fraudei, care vorbea în numele omenirii ce va veni 343, în
numele Revoluţiei care s-a făcut la Paris şi trebuia să se întindă
asupra Europei întregi, asupra lumii toate, şi în numele principiilor
celor mai raţionale, celor mai fireşti, celor mai folositoare pentru
întreaga noastră seminţie. Dintr-un anume punct de vedere, Anglia
nu era deci decât o rebelă contra Binelui, contra Dreptului,
contra Providenţei care n-a creat pe om pentru a-l ţinea în robie;
ea pornea din lăcomie şi din sgârcenie, din vechiul spirit, diabolic
care trebuie distrus, un război contra acelora cari, rupând perdelele
minciunii, lăsau pe oameni, pe toţi oamenii să vadă toc-mai în fundul
cerului, prea mult timp oprit lor, geana de lumină a zilei care se
vesteşte.
Aşa ceva a Cost ieri in minţile unora din revoluţionarii ruşi,
duşmani ai patriei, fiindcă îndrăzneau să vadă ceva mai presus de
dânsa, în mintea celor cari aveau mai multă poezie decât Lenin şi
mai multă rectitudine cavalerească arică decât Troţchi-Braunstein344.

340 În periodic: „de la prezentul pană la sfârşitul frazei era cules cursiv.
341 În periodic: de la începe până la gest era cules cursiv.
342 În periodic: care vorbea în numele ei singur cules cursiv.
343 În periodic: care vorbea în numele omenirii ce va veni cules cursiv.
344 În paragraful respectiv N. Iorga se referă la ceea ce se petrecuse la
perioada dintre ceea ce tratatele de istorie numesc: „Căderea Ţarismului.
Revoluţia din februarie 1917“ şi „Revoluţia din Octombrie“: „În februarie, guvernul
şi sovietul se aflau în echilibru: primul avea puterea tară forţă, cel de-al doilea
forţa fără putere.“ „Numai muncitorii şi soldaţii au participat efectiv în Octombrie
la răsturnarea puterii. Astfel insurecţia nu a fost realizată de majoritatea populaţiei
dar a spune că a fost împlinită de o minoritate este încă şi mai puţin adevărat
deoarece, paralel, naţionalităţile şi ţărănimea) se transformă în acelaşi sens.
Revoluţia este opera bolşevicilor sau mai exact al unui embrion al statului proletar
care s-a radicalizat si bolşevizat pe măsură ce regimul din februarie s-a discredidat.
Conducătorii sunt de pe acum şefi ai partidului, lucrători, marinari şi soldaţi,
întemeietori Birocraţiei sovietice şi ai viitoarei Armatei Roşii.“ (De la Russie a
l’U.R.S.S. de Rene Girault si Marc Ferro;Nathan, 1983, p. 120)
În Memorii aflăm unele consemnări despre evenimentele din Rusia cum ar fi: „21
august 1918 Atentat contra lui Lenin“ (Memorii, II, p. 58)

140
 Wordsworth a avut atunci şi el ceasul în care a dezaprobat patria
sa, în care conştiinţa sa a condamnat acţiunea ei, în care speranţele
sale au negat speranţele luptătorilor supt steagul naţiei sale, în care,
fără a dori victoria altora, n-a dorit victoria alor săi.
Dar – şi aici stă interesul, in vădirea sufletului, în sfintele lui
adâncimi sincere – m ce fel şi cu ce cuvinte345.
Sâ-l ascultăm:
Natura mea morală nu suferise sguduire până atunci.
Sentimentele mele nu încercaseră acea bruscă scuturătură care ar
putea să se cheme o revoluţie. Tot restul era înaintare pe aceeaşi
cărare pe care mersesem cu un pas, de rând, încet şi răpede. Data
aceasta insă, fui prăbuşit într-o regiune nouă... Mă bucură, da –
dureroasă mărturisire! – , mă bucură peste măsură, în triumful
sufletului meu, când mii de Englezi fură biruiţi, lăsaţi fără glorie pe
câmpul de luptă... Am încercat o durere – nu, să nu zicem: durere;
era cu totul altceva – , un conflict de senzaţii fără nume, de care-şi
poate da sama numai aceia care iubeşte cât mine vederea unei
clopotniţe de sat, când, în mijlocul credincioşilor îngenunchiaţi cu
toţii înaintea Tatălui din ceruri, preotul mulţămia pentru victoriile
compatrioţilor noştri. Singur poate, dintre toţi aceşti credincioşi
simpli, rămâneam aşezat, în tăcere, ca un oaspete pe care nimeni nu
l-a recunoscut. Şi voi adăogi oare că gustam dinainte cu patimă ziua
răsplătirii ce va veni?».
Şi s-a dus apoi – unde? în acea Franţă pe care de două ori o
cutreerase până atunci şi pe care o iubea? În a-ceea care-i dăduse
sufletul346, cum Anglia îi dăduse trupul? Nu, nici măcar n-a spus
nimănuia, atunci, taina cea grea care-i apăsa sufletul347.
Iar, pe urmă, când toate s-au trecut, el s-a oprit, pe vieaţă, la
părerea că «lucrurile colaborează pentru scopuri pe care robii
acestei lumi nu le bănuiesc niciodată.»
11 mai 1918

CXXXIII
MITROPOLITUL VICTOR
E cam târziu să se pomenească moartea Mitropolitului Românilor
Uniţi din Ardeal şi Ungaria, dar numai acum, prin ziare venite cu
atâta întârziere şi cu totul accidental, aflăm cu siguranţă de
încetarea din vieaţă a acelui care, după harnicul organizator, de
neuitată memorie, Ioan Vancea, a fost, mulţi ani de zile, şeful uneia
din Bisericile româneşti ale fraţilor noştri.
Victor Mihalyi de Apşa făcea parte dintr-o mare familie
maramureşană, cu diploma de nobleţă dela regii Ungariei, pentru
care şi acel predicat nobiliar şi forma maghiară a numelui său. A
avut fraţi cari s-au distins prin atitudinea ca şi prin activitatea lor.
Unul, Ioan Mihaly, pe care l-am cunoscut în primitoarea lui casă din
Sighet, s-a ocupat – rar exemplu prin acele locuri – de trecutul
neamului său românesc prin văile frumoase de unde au venit, acum
345 În periodic: în ce fei şi ce cuvinte cules cursiv.
346 În ediţia 1935 evidentă eroare: „În aceea în care-i dăduse“.
347 În periodic de la n- a spus până la sufletul cules cursiv.

141
peste o jumătate de mileniu, descălecătorii acestei Moldove. Strân-
sese multe hârtii româneşti, cu care nu ştim ce s-o fi făcut, şi copiase
atâtea acte latine, din care a făcut un întăiu volum, căruia înţelegea
să-i dea continuare, «Diplome maramurăşene» Pe lângă ediţia cu
explicaţii româneşti era şi una în care explicaţiile se dădeau în limba
Statului.
Ceva din această notă era şi la răposatul Mitropolit. Foarte legat
de confesiunea sa, credincios loaial faţă de Scaunul roman, de care
atârna, el era mândru şi de sângele său aristocratic şi de numele său
care AU era ca al oricui. Atitudinea lui de abate din neam bun, din
prinţ-prelat, ca în Franţa veacului al XVIII-lea, dar cu o credinţă care
nu era acolo, ca şi vorba lui socotită, prudentă, în care sunau tare,
după normele altui grai, accentele, o arătau îndeajuns. în vechiul
castel al lui Apâffy din care s-a făcut reşedinţa metropolitană, el, cu
fina lui figură mobilă, cu mersul lui cochet, cu îngriijrea elegantă a
îmbrăcăminţii sale, cu nivelul ridicat al unei conversaţii alese, nu era
un oaspete neobişnuit decât doar pentru că străinii nemeşi ardeleni
dinaintea lui, ale căror umbre vor fi rătăcit prin ganguri, cu tot atâta
mândrie, n-aveau manierele lui. Adeseori la masa metropolitană, în
care se observa o strictă etichetă, apărea însă, lângă energica faţă a
canonicului Bunea, un cleric cu croiala aspră, cu ochii mici de
viezure străbătându-te deasupra batjocoritorului nas cârn, cu aspra
barbă de pădure, cu reverenda înverzită şi pătată, care rupea
nepăsător ţesătura supţire a discuţiilor administrative sau a
schimbului de noutăţi oarecare printr-un cald şi energic cuvânt
popular, care nu ştia ce e frica înaintea nimănuia. Şi ce spunea
canonicul Moldovanu va fi făcut uneori să fugă înspăimântate prin
acele ganguri de piatră umbrele baronilor transilvăneni din zilele lui
Apâffy.
Moldovanu a închis, crunt, ochii înainte de a vedea cele mai mari
dureri.
Mitropolitul Victor înaintea lor s-a dus, sfios, în lumile care nu
cunosc ura şi vărsările de sânge.
Cine Va fi stăpân în locul unde după vremuri a fost multă
smerenie călugărească şi multă gospodărie cuminte, iar uneori au
sunat tare şi cuvintele care nu se pot uita?
Dela răspunsul ce se va da acestei întrebări vor atârna multe
acolo.
20 mai 1019.

CXXXIV
BISMARCK BĂTRÂN...
Ce greu e să fii bătrân, şi mai ales, să meriţi a fi bătrân!
Generaţia mea a apucat încă pe Bismarck după silita părăsire a
puterii prin vestita demisie smulsă la capătul celor mai stăruitoare
intervenţii din partea stăpânului care. cu defectele şi cu
atotputernicia şi tirania lui, nu-l mai voia cu niciun preţ. Retras la
Friedrichsruh, acela care de fapt crease prin geniul său aspru,
nemilos, una din cele mai formidabile puteri ale lumii şi ştiuse, după
atingerea scopului său firesc, să impuie acestei lumi, douăzeci de

142
ani, pacea pentru care-i era recunoscătoare, simţea dureros, cu toţi
cei şaptezeci de ani trecuţi ai săi 348, neputinţa la care fusese redus,
izolarea în care era închis, lipsa de întrebuinţare a unor puteri care,
până la capăt, n-au slăbit, – dar foarte rar al naturii şi care trebuie
preţuit spre a face din el numai ceea ce se cuvine, nu pentru propria
ambiţie, ci pentru binele a-celor cari nu cer unui om aşa de bătrân o
nouă afirmaţie victorioasă a acestei ambiţii.
Păstra toate formele cele mai ceremonioase când vorbea de cine-l
trimisese în acest surgun al zilelor din urmă, arătând un devotament
fără margeni ideii monarhice de care nu voia să despartă viitorul
Germaniei, – el, omul care ar ti socotit ca o grobienie nepotrivită ou
anii săi, ca şi cu meritele sale, să atingă în dreptul lui pe acela care
domnea printr-un titlu pe care, oricât ar fi făcut pentru ţara sa însăşi,
nu el i-l dăduse şi nu el i l-ar fi putut da349.
Dar nu era gazetar cu oarecare influenţă căruia să nu i se fi
deschis, odată cu uşa castelului, şi accesul la tainele politicii de
odinioară şi la cunoaşterea dramei prin care pentru dânsul ea se
încheiase. Iar la Hamburg gazeta care servea interesele fostului
Cancelariu nu scăpa niciun prilej ca să critice ceea ce se făcea în
politica exterioară a Imperiului după plecarea aceluia care, mai la
urmă, fiind cel mai inteligent şi având cea mai vastă experienţă,
putea să se creadă, fără prezumţie, indispensabil şi neînlocuibil.
Acum treizeci de ani admiraţia pentru opera lui Bismarck era
generală; în mintea noastră, a tineretului, ea întuneca, prin vasta ei
umbră, ideile eterne ale dreptului. Şi totuşi spectacolul acestei
neînfrânate lăcomii de putere, a acestei dorinţi de răzbunare, cu atât
mai învierşunată, cu cât se stăpânea mai mult în rostire, era pentru
oricine o jignire, o iritaţie aproape zilnică. Nu înţelegeam cum poate
cineva să împuţineze astfel icoana pe care trebuie s-o lase întreagă
urmaşilor!
îmi aduc aminte când, într-o localitate din Austria, ziarul de
dimineaţă deschis pe marmura cafenelei a adus vestea morţii lui
Bismarck.
Ei bine, a fost şi ea o uşurare350. Căci distrugătorul de sine însuşi
găsise puterea pentru a-l opri în antipatica lui operă de
auto-profanare.
23 mai 1918.

CXXXV
C. C. COROIU
încă un mormânt care se deschide pentru a primi bietele rămăşiţe
ale unui suflet curat şi nobil.
C. C. Coroiu a fost unul dintre cei dintâi tineri cari s-a raliat la
mişcarea naţionalistă şi până la sfârşit a dat dovezi de credinţă
idealului ce-şi fixase odată pentru totdeauna.
După studii strălucite la Universitatea din Iaşi, el a mers în Apus,
348 În periodic: lui.
349 Dat fiind că articolul este cules cu litere cursive vom indica-textele evidenţiate
cu litere drepte: de la „să atingă până l-ar fi putut da“.
350 În periodic: „şi ea o uşurare“ cu litere drepte.

143
având încă de atunci în el germenii bolii care l-a ucis, ca să capete în
cel mai scurt timp, prin încordări pe care le-a plătit apoi aşa de
scump, diploma de doctor în drept.
Autor de preţuite lucrări, el a fost numit conferenţiar la
Universitatea ale carii bănici abia le părăsise. Şi a dovedit un
deosebit talent de vorbire unit cu solide cunoştinţe şi cu o rară
conştiinţă în pregătirea lecţiilor sale.
Din nenorocire glasul tânărului cuvântător nu era să se audă
multă vreme.
Tuberculoza larinxului l-a scos din vieaţa publică înainte de
treizeci de ani.
Advocatul cu un mare viitor, conferenţiarul înzestrat cu
superioare însuşiri şi-a ascuns chinurile trupului şi sufletului într-o
mănăstire. Rare ori apărea aici, – ultima oară pentru a se amesteca
în lupte politice date cu prilejul trecutelor alegeri. Dar el nu era
decât o umbră mută şi o suferinţă.
Suferinţa a încetat, şi sufletul bun nu-şi mai târăşte mizeria de
care se sfia.
C. Coroiu e pentru noi acum o amintire, şi una din cele mai
scumpe.
10 iulie 1918.

CXXXVI
«NICOLAE ROMANOV.
Aşa i se va scrie numele pe piatra de mormânt, şi se vor găsi
destui cari să arate cum un om bun şi nenorocit, aruncat în mare
suferinţă de vinovăţii care nu erau ale sale şi de cumplite fatalităţi
ale vremii, plătind pentru părinţii, bunii şi străbunii săi, s-a târât
între paznici din loc în loc, despărţit de ai lui, batjocurit şi urgisit,
până ce sentinţa unui Soviet oarecare l-a făcut să cadă supt gloanţe
în ziua de 3 Iulie 1918.
Dar istoria va şti să spuie şi alte lucruri despre Nicolae al II-lea. îl
va înfăţişa plăpând om tânăr, primind o moştenire care pe un uriaş
l-ar fi răpus, luând pe şubrezii săi umeri şi asupra capului său,
sguduit de vechea lovitură a atentatorului japonez, toată moştenirea
de putere, de glorie, de crime şi de vicii care se grămădise dela Petru
cel Mare încoace. Va înşira toate silinţile unei conştiinţi oneste de a
se ţinea la nivelul vremurilor, asupra cărora bătea un nebun vânt de
prefaceri, fără ca tradiţia păzită de ochii geloşi ai rudelor sale celor
mai de aproape, ai celor mai influenţi demnitari, ai atâtor mari familii
şi de atâta funcţionărime creată de Stat, lucrând pentru Stat şi fără
valoare în afară de dânsul, fără ca această atotputernică tradiţie să
fie jignită. Cât s-a sbătut cu gânduri de pace între oameni, de iubire
şi iertare, această voinţă care singură nu era în stare să împiedece
acţiunea fără greş a marilor puteri oarbe! Iar, la urmă, când văzu că
tot ce pornea dela dânsul ieşea deformat din ticăloşia de suflet a
singurilor oameni de care se putea încunjura fiul lui Alexandru al
III-lea, el se înecă în turburile unde ale misticismului, – şi astfel
ajunse a nu mai vedea nici mizeria morală cea mai apropiată de
dânsul, nici ruşinea care rodea la temeliile casei sale. Aşa a fost, în

144
felul său, fericit, fiindcă avea liniştea. Şi cu această linişte pe faţă va
fi căzut de glonţ, ultimul Ţar.
Noi nu-î vom vedea în umbra urâtă a întrevederilor cu profeţii
idioţi sau infami ai ietacurilor din Petrograd şi nici în temniţa
durerosului său exil.
Ci el ne va răsări înainte la Constanţa, în vederea Mării albastre,
salutând româneşte steagurile unei oştiri care în acea clipă a simţit
fiorul celor mai sfinte speranţe.
Cu gândul la clipa în care inima lui Nicolae al II-lea a bătut
pentru România şi drepturile ei, o lacrimă pentru a-cela care va fi
plâns numai în temniţa unde moartea n-a venit încă să uşureze
imensa nenorocire a celor mai iubiţi ai lui351.
12 iulie 1918.

CXXXVII
AUREL METRONIU
S-a dus dela noi cel mai devotat prieten, sufletul cel mai bun şi
mai bucuros de sacrificiu, omul care nu trăia decât pentru bucuria de
a urmări cu o logică de fier ideea şi de a face ca ideea să fie bunătate
şi folos pentru neamul său şi pentru omenire. Nu se poate spune
îndeajuns ce puternică ajunsese a fi legătura dintre acest ziar şi
tânărul de o superioară inteligenţă, de o mare cultură şi de o
nesfârşită dorinţă de a fi de ajutor care a fost Aurel Metroniu. Slab
din naştere, atins de boli grave, cu un plămân sclerozat, cu neputinţă
de a rosti limpede cuvintele sale care erau numai convingere şi
hotărâre, Metroniu a fost faţă de suferinţile sale de fiecare clipă un
erou, un nobil erou care nu s-a cruţat, n-a vrut să se cruţe nicio clipă
pentru datoria pe care şi-o simţea.
Elev al Facultăţii noastre de Litere cum poate n-am mai avut altul,
capabil nu să înveţe, ci să creeze alături şi uneori mai sus decât
învăţătura pe care o primise, el a biruit slăbiciunea sa firească şi o
boală grea, care-l dusese la doi paşi de moarte, acum şapte ani,
pentru a fi profesor. Şi niciodată şcolarii n-au avut în învăţământul
lor un mai luminat conducător, dar şi un mai dulce părinte decât
dânsul.
Lupta politică îl atrăgea cu o nebiruită putere. Naţionalismul
dogmatic a fost pentru dânsul un sfânt crez, căruia i-a sacrificat
toate puterile unei aşa de nobile inteligenţe. Cu nesfârşitele resurse
ale unui spirit nou în toate afirmaţiile sale el a dat luptă de bun
cavaler pentru idealul lui.
Se poate să fie mai crudă soarta decât faţă de acest suflet mare,
pe care-l răspinge brutal în întunerecul nefiinţii în clipa chiar când
încep a luci zorii spre cari o vieaţă întreagă, cu durerile necontenite
ale bietului său trup, s-a târât, biruindu-le, prin noaptea nenorocirii
şi a neînţelegerii?
Şi cum nu voia moartea, pe care de ani de zile o simţea lângă
dânsul şi pe care prin muncă o sfida! Prevăzând însă uneori biruinţa
ei fatală, neapărată, el avea această mângâiere: că «natura n-a putut

351 Se credea că familia fusese cruţată (nota autorului la ediţia 1935).

145
crea o forţă ca sufletul omenesc pentru ca să o lase a recădea în
neant».
Cu credinţa în această nemurire a sufletului, care în bietul lut al
fiinţii sale ardea aşa de luminos şi de drept, a închis el ochii copleşiţi
de puterea molimei.
Şi măcar pe cei cari s-au simţit aşa de puţin supuşi sufleteşte
peirii îi putem crede necontenit lângă noi, liniştiţi, îndemnători,
senini acolo unde au fost hotărâţi şi credincioşi ostaşi.
15 octombrie 1918.

CXXXVIII
C. GIURESGU
O ştire din Bucureşti arată moartea profesorului C. Giurescu,
membru al Academiei Române.
Ca învăţat era un puternic spirit critic, străbătând până în miezul
problemelor, cărora li dădea uneori o soluţie definitivă, alte ori una
care, şi prin discuţiile ce provoca, lumina esenţial subiectul.
în studiile istorice niciodată nu s-a introdus la noi o aşa de
vânjoasă dialectică, obişnuită mai mult în filosofie, pentru care era
format tot spiritul său.
Lucrările lui Giurescu asupra cronicilor vor rămâne ca o
puternică dovadă a unei superioare inteligenţe; cele asupra chestiei
ţărăneşti în trecut, cu aceeaşi pătrundere, sunt mai mult stăpânite de
idei preconcepute.
Ca om, tânărul învăţat era de o puritană corectitudine, de o mare
stăpânire de sine şi de o mândrie la care desigur că avea dreptul.
Nu putem deplânge îndeajuns pierderea unei puteri ştiinţifice de
întâiul rang, răpită în plina ei dezvoltare.
18 octombrie 1918.

CXXXIX
IANCU FLONDOR
Cu voia cui vorbeşte de Iancu cavaler de Flondor, după dreptul
creat de Austria împărţitoare de titluri nobiliare, pentru vânjoşii
noştri mazili şi boieri, cari astfel să fie ispitiţi la noul loaialism, vom
scrie aici simplu, ca pe bunele vremuri moldoveneşti, când nu era
nevoie de altă -«cavalerie» decât a strămoşeştii vitejii şi de niciun
-«von» nemţesc pentru a se şti de unde este cineva cu moşia: Iancu
Flondor. Aşa l-ar recunoaşte ai lui, al căror nume e legat de trecutul
Moldovei. Şi aşa a redevenit în ziua, memorabilă pentru neam, când
la asigurarea trufaşului, îndărătnicului guvernator al Bucovinei că se
va transmite hotărârea poporului românesc «la locul mai înalt», el
s-a proptit înaintea măririi străine pentru a-i spune: «locul cel mai
înalt suntem noi»352.
, Pe Iancu Flondor nu l-au scos la lumină ultimele împrejurări. Nu
e mult de când, la capătul celei mai îndârjite lupte, şeful vechiului

352 În periodic: noi cules cursiv.

146
partid naţional era recunoscut de toţi 353 ca singurul conducător , al
întregii Românimi bucovinene. Nu voi uita ziua când în colţul meu
prahovean, de unde stăruisem după puteri pentru a se trece peste
toate deosebirile, am primit din partea lui ştirea că unirea politică a
celor de acelaşi sânge şi cu acelaşi drept s-a îndeplinit.
Din nenorocire intrigile de odinioară au reînceput din partea
ambiţioşilor cari şi ieri încă socoteau că n-avem altceva de făcut
acolo decât să ne hotărnicim cu Ucrainenii supt binecuvântarea
austriacismului trăgând de moarte. I s-a opus democraţia, de oameni
cari puteau prezintă aceleaşi cărţi domneşti din Moldova şi aceleaşi
privilegii împărăteşti, având astfel aceeaşi «vinovăţie». De fapt,
naţionalismul lui Iancu Flondor a fost totdeauna, ca orice adevărat 354
naţionalism românesc, la un popor care a trăit, a luptat şi urmează a
se sprijini pe ţerani, democratic în esenţa sa. Deosebirea intre el şi
altă355 democraţie e numai aceea că noi îl înţelegem ca o iubire, iar
ceilalţi ca o. ură. că noi cuprindem pe toţi într-o legătură de luptă, jar
ceilalţi rup rândurile într-o împuţinare.
În zilele când o mare parte din fruntaşii Bucovinei româneşti
rătăcesc în pribegie, când atâta vlagă a ţerii e oprită supt steagurile
capitulării, când rutenisrnul ucrainian întindea o mână lacomă până
la Suceava şi avangarda sa obişnuită a bolşevismului prădalnic
începea hâda operă a jafului, din nou Românismul din jurul
mormintelor româneşti s-a strâns în jurul lui Iancu Flondor şi voinţa
celor din cripte prin glasul lui a chemat oastea României liberatoare.
Cu adâncă recunoştinţă mulţămim omului întreg şi ne-
înfricoşatului Român.
28 octombrie 1918.

CXL
GENERALUL LAFONT
Asupra venirii, primită cu atâta bucurie, a soldaţilor francezi în
Iaşi, soarta, vitregă încă odată, aruncă o adâncă umbră de doliu.
Generalul Lafont s-a stins ieri, Joi, la ceasurile 6 seara, aşa cum se
rugase lui Dumnezeu să o poată face, «ca un creştin şi ca un soldat».
Gripa infecţioasă, frângând trupul obosit de atâta muncă şi de
atâtea drumuri, l-a răpus în trei zile, la întoarcerea lui dela
Bucureşti, unde, lângă marele său prieten, generalul Berthelot, îşi
făcuse intrarea în ziua răsplătirilor noastre.
Nu se poate spune cât de mult datorim acelui care era menit să
închidă ochii în ţeara căreia aşa de generos i-a dat doi ani întregi din
vieaţa sa.
învăţat ofiţer de artilerie, care-şi însemnase numele între ale
conducătorilor grelelor lupte din Apus, el a împărţit frăţeşte cu
artileriştii noştri o experienţă câştigată pe câmpul de luptă. Metodele
cele nouă el le-a împărtăşit oştirii revanşei româneşti.
La plecarea generalului Berthelot, Lafont, de curând înaintat
general, a luat asupră-şi întreaga operă militară franceză în
353 În periodic: de toţi cules cursiv.
354 În periodic: adevărat cules cursiv.
355 În periodic: altă cules cursiv.

147
România. Dezbrăcând uniforma armatei Republicei, el trece prin
mijlocul nostru, vioi, nervos, împărţind strângeri de mână şi
îndemnuri, şi oriunde se vedea sprintena siluetă elegantă a acestui
am frumos, încă tânăr, o încredere nouă pătrundea în suflete. Nu
poate cădea o cauză care e reprezintată prin atâta muncă şi credinţă.
Ultima oară a fost văzut aici în ziua mobilizării. Îndelungatele lui
stăruinţi, ostenelile lui peste orice măsură erau răsplătite. Şi, cum îl
aclama mulţimea, el a oprit automobilul înaintea unui planton356 cu
drapelul şi, luând în braţe pe cel dintâi soldat român, l-a sărutat
frăţeşte.
Acuma din toată această energie şi din tot acest devotament
rămâne aici doar sărmanul lui trup chinuit.
Să ne descoperim adânc înaintea acelui care pentru ultima oară
trece printre noi.
2 decembrie 1918.

CXLI
THEODORE ROOSEVELT
America sufere o mare pierdere, pe care o împarte cu umanitatea
întreagă. Una din cele mai mări energii pe care le avea lumea s-a
stins, şi încă odată conştiinţa umană se poate întreba de oe se lasă
pământului pe aşa de scurtă vreme puteri aşa de mari.
Om care s-a pus la şcoala aspră a vieţii, el a străbătut-o întreagă
fără falsă ruşine şi fără falsă mândrie, ajungând a fi astfel un om în
stare să se măsoare oricând, în orice, cu alt om. Şi, îndată ce s-a
creat forţa aceasta nebiruită care căta lupta ca să îngenunche pe
orice adversar, din fericire ea a fost închinată numai celor mai nobile
scopuri. Aceasta s-a văzut în clipa care a hotărât despre cum vor trăi
veacurile viitoare. Dacă America a mers, e pentrucă Roosevelt a vrut
aşa.
Şi astăzi, în momentul de biruinţă, care trebuie să încunjure
rămăşiţile triumfătorului, se amestecă, pare că, toate colorile
steagurilor stropite cu sângele răscumpărător.
30 decembrie 1918.

CXLII
EDMOND ROSTAND
Edmond Rostand a murit. Se spune, de aceia cari-l plâng, crezând
că ştiu cine a fost şi cari, oricum, au cetit cu admiraţie
scăpărătoarele lui versuri, cu el se duce ultimul romantic. Aşa să fie
oare? Romantismul înseamnă, înainte de toate, simţ pentru trecut,
simţ pentru taină, credinţă mergând până la fanatism, încredere care
ajunge până la iluzie.
Romantismul face literatura, oricum, pentru altceva decât
literatura însăşi357. Şi aceasta chiar dacă-şi închipuie că nu are altă

356 În periodic pluton.

357 În periodic: propoziţiunea era culeasă cursiv.

148
iubire decât a literaturii, din care face un element de sine stătător al
vieţii, fără izvor şi fără un ocean unde se varsă. El s-a ivit şi-a
progresat – aşa de răpede!
– pentru a cădea – aşa de brusc! – , în momentul când popoarele,
ieşind din vijelia revoluţionară, din gloriosul freamăt al războaielor
napoleoniene, aveau tot sângele în faţă, toată lumina în ochi, toţi
muşchii încordaţi şi, în părul dezordonat al încăierărilor, înfiorări din
altă lume.
A fost o revoluţie în stratele adânci ale sufletului omenesc,
precum evenimentele politice şi sociale fuseseră o revoluţie în
stratele adânci ale trupului omenirii. Dar la Rostand
– nimic din toate acestea. Venit după un naturalism greoi, după un
spirit de sistem, înăbuşitor pentru orice independenţă, el a făcut
numai, în fruntea unei generaţii care răpede trebui să-l înlăture,
mergând şi mai departe, o raită prin terenurile necunoscutului şi
posibilului. A încercat potriviri de cuvinte, sonorităţi de vers, ciocniri
de idei cum altul până la el nu se încumetase a face. Şi a cutezat aşa
de mult, încât pe scena franceză, a atâtor tradiţii, a înfăţişat un
Romeo cu creastă şi o Julietă cotcodăcind. Suflet rafinat însuşi, a
sguduit nervii unei societăţi obosite şi desgustate de tot ce a fost, de
tot ce se credea că ar putea fi, prin bizareria elegantă a procedeelor
sale, – dincolo de care nu se poate găsi un suflet358.
Şi de aceea, după prestidigitatorul superb, după galvanizatorul
uimitor, literatura nouă, care s-ar putea să fie foarte simplă, aşteaptă
acest suflet359.
25 decembrie 1918.

CXLIII
MOARTEA UNUI IREDUCTIBIL.: MITROPOLITUL GHENADIE
Se anunţă moartea fostului Mitropolit Ghenadie. în istoria
decăderii la care greşitele, concepţii despre legătura dintre cele
politice şi cele duhovniceşti au adus Biserica, odinioară sfântă,
glorioasă şi, înainte de orice aşezământ, culturală a poporului nostru,
omul oare s-a stins la Bucureşti în patriarhala vrâstă de optzeci şi doi
de ani va avea un loc aparte.
Nu numai din cauza calităţilor şi defectelor care, într-o
periculoasă unire, au format personalitatea lui, de sigur puţin
obişnuită şi care în alte împrejurări ar fi putut fi, prin neînduplecata
ei energie, de un mare folos terii. Căci Ghenadie Petrescu era un om
frumos şi impunător prin statura sa, prin privirea sa, prin gestul său;
cărturar cel mult pe sfert, era gata să ajute prin averea lui mare,
strânsă cum sufletul lui va fi ştiind, orice întreprindere cărturărească
– a dat lui Dimitrie Sturdza cele dintâi fonduri pentru tipărirea
«Actelor şi documentelor cu privire la Renaşterea României»- –; om
cu o vieaţă supt atâtea raporturi foarte discutabilă, el avea o
prestanţă care era în stare să acopere atâtea din greşelile lui 360;
acoperit de păcatele sale şi trăind, dacă nu supt povara unei
358 În periodic: de la dincolo până la suflet cules cursiv.
359 În periodic: dela foarte până la sfârşit cules cursiv.
360 În periodic: sale.

149
condamnări sinodale, care fusese retrasă, cel puţin supt strivitoarea
amintire a dezbaterilor, pline de revelaţii, ale procesului său înaintea
opiniei publice, el nu s-a umilit un singur moment Prin această
atitudine în mijlocul unui popor la care a se pleca înaintea soartei, a
primi nedreptatea oamenilor, a o sancţiona prin laşitate şi prin
descurajare e un fapt aşa de obişnuit, el s-a ţinut dârz ca ierarhii de
pe vremuri când valurile lumii se ridicau împotriva lor şi cari aveau
pentru dânşii ceea ce lui i-a lipsit: conştiinţa unei smerite vieţi de
muncă, iubire şi jertfă închinată numai Bisericii lui Hristos.
Clericul fără merite speciale a ajuns, prin această voinţă de fier a
lui, episcop de Argeş. Aceeaşi voinţă a izbutit să dea în lături, pentru
a-şi face drum, pe atâţia cari erau mai mult decât dânsul chemaţi să
ocupe Scaunul de Primat al României în momentul când şi alte
primejdii răsăreau decât aceea a indiferenţei publice în creştere faţă
de un aşezământ a cărui sfinţenie era prea mult umbrită de
insuficienţa, în atâtea privinţi, a reprezintanţilor ei. Ajuns unde
dorea, el s-a proptit contra oricării361 influenţe, în chestia antagonis-
mului ortodoxiei tradiţionale cu catolicismul care i se înfăţişa în
concurenţă. într-o vreme când era în ţeară măcar o voinţă înaintea
căreia se plecau toate, el s-a ridicat – exemplu unic – şi împotriva
acestei voinţe, dacă nu cu mlădierea de spirit a Occidentalului în
luptă pentru Biserica sa, măcar cu aspra îndărătnicie a Bizantinului
din vremea conflictelor cu împăraţii iconoclaşti.
Pentru a-l răsturna, ca pedeapsă, scotocind meschin prin
geamantane care de fapt erau încărcate în chip nelegal şi neîngăduit
şi recurgând la ştiinţa cutărui călugăr de prin alte părţi care venea
cu suflet de Iudă şi în mijlocul nostru, ş-a ridicat un om care şi el era
de o sălbatecă hotărâre: Dimitrie Sturdza. Ca în acel Bizanţ de harţă,
cu pasiuni de evul mediu, Mitropolitul a stat înaintea primului
ministru.
Ghenadie a refuzat să se plece şi a refuzat să şi plece.
Iar omul care a făcut în politică mai multe cruci a trimes pur şi
simplu poliţia ca să-l înhaţe, acolo sus, în dealul Mitropoliei.
Aşa s-a dus, – luptând, şi ca să lupte şi mai departe.
Şi prin uneltiri de bani, prin mişcări de stradă, prin adevărate
tulburări revoluţionare, el şi-a dus războiul până la capăt. Retras la
Căldăruşani, a văzut pe Regele Carol apărând în pragul bisericii şi a
visat în trufia lui de o Canossă românească. Nesupus urmaşilor săi în
Scaun, pe cari în fundul conştiinţii sale îi privea ca pe nişte simpli
uzurpatori, el a făcut pe un alt îndărătnic, Haret, care nici nu se
lăuda cu vreo cucernicie adâncă, să-i acorde prin lege un neauzit
domeniu de absolută scutire faţă de orice autoritate ierarhică la
Căldăruşani, – episcopia362 lui.
Şi dăunăzi el se visa înviind ca Mitropolitul românesc al
Macedoniei...
Lumea – putem s-o spunem azi – în mare parte l-a iubit, fără a se
preocupa de dreptatea lui, şi chiar dacă s-a convins că n-o are. îi
plăcea de omul care nu se dă, de omul rar în această societate, unic
în Biserica aceasta, care nu se dă.

361 În periodic: oricării cules cursiv.

362 În periodic: episcopia cules cursiv.

150
 Ca model el nu poate servi nimănuia, dar actele dramei sale
îndelungate pot servi ca învăţătură oricui ar mai vrea să-şi supuie
Biserica României pentru interesele sale politice. Fără aceasta
Ghenadie n-ar fi fost Mitropolit, n-ar fi căzut din Mitropolie, n-ar fi
tulburat, un moment, aşa de grav, o teară care avea de sigur alte
griji. Şi fără aceasta nu s-ar fi introdus în vieaţa ierarhiei româneşti,
pe lângă viciile pe care în orice domeniu politicianismul le duce după
sine, şi acea patimă de răsturnare, luată din conflictul permanent – şi
întru câtva firesc – al partidelor, care dela «judecata» lui Ghenadie, a
dus la «judecata» altora pe cari nu-i mai pomenim, căci, dacă
Partenie a precedat în pământ pe Ghenadie, alţii trăiesc încă.
Clericalism n-avem din fericire: ortodoxia nu-l poate hrăni. Dar nu
poate fi o mai mare greşeală decât, atunci când Biserica nu se
amestecă în interesele şi pasiunile vieţii politice, aceasta să-i impuie
interesele şi pasiunile sale.
Exemplul lui Ghenadie o dovedeşte – cui e în stare a înţelege.
6 septembrie 1918.

CXIV
TISZA ISTVAN
D-l Vaida Voevod chema, acum câteva zile, pe contele Tisza
înaintea reprezintanţilor umanităţii întregi, convinşi acuma cu toţii
care teorie politică are într-însa adevărul şi în care se sălăşluieşte
răufăcătoarea minciună, pentru a-şi da samă acolo de credinţa şi de
fapta sa prin care lumea întreagă a fost aruncată în cel mai sălbatec
război. Soldatul din Budapesta care a întâlnit pe nobilul senior ce-şi
făcea promenada ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat pe lume, ori
măcar în această Ungarie pe care a vrut, nu numai s-o salveze, dar
s-o ridice la culmea puterii sale ca în evul mediu al strămoşilor, acest
executor al unei sentinţe istorice i-a trimes înaintea altei judecăţi,
poate pentrucă aici pe pământ nu era pedeapsă de-o potrivă cu
vinovăţia sa.
Nu ştiu cine dela noi a spus – serios – că Tisza Istvan ar fi avut
sânge românesc în vinele sale. Ferit-a sfântul! Cine ar fi avut cât de
puţin din acest sânge n-ar fi fost în stare să joace cu atâta linişte şi
siguranţă rolul de Neron, distrugător al unei civilizaţii la producerea
şi dezvoltarea căreia de sigur că alte popoare au lucrat incomparabil
mai mult decât al său. Român a fost furiosul, pătimaşul Bânffy, urmaş
al vechilor Bani ardeleni pe cari-i amintea în numele său. Tisza, el,
aducea calităţile şi defectele de rece socoteală crudă, oricât, la unii,
ar curge prăpăstios cuvintele, ale altei rase, – aceea care a dat
omenirii îngrozite pe un Attila, pe un Ginghiz-Han şi pe un
Timurlenc, Turanieni din aceiaşi stepă.
Tatăl său, Kâlmân Tisza, a fost ministru-preşedinte al Ungariei în
vremea când se alegea noua formă politică a dualismului în Statele
habsburgice. Un aspru puritan, un îngust cap de nobil de provincie,
plin de patriotism şi de prejudecăţi, nevăzând pe lume altceva decât
naţia sa, căreia ar fi fost gata să-i dea conducerea fără control a
globului pământesc, – aşa a fost bătrânul, a cărui fizionomie de
quaker anglo-american a rămas populară la ai lui. Conaţionalul său

151
Andrassy, Bismarckul de clasa a doua al acestui dualism, făcea haz
de un asemenea retrograd fără orizont, aşa de cerbicos şi de migălos
în apărarea unor grămezi de pietre în care convingerea Ivii vedea un
mândru burg de pe vremea Arpadienilor. Era şi ceva din don Quixote
în acest îndărătnic feudal certat cu toate realităţile. Fiul său s-a pă-
truns din cei dintâi ani ai cugetării sale de aceste «adevăruri».
Dar în reprezintarea crezului de familie el a făcut un pas mai
departe. Tisza Kâlmân nu văzuse decât naţia maghiară; restul, dacă
mişcă puţintel, – Valahi de trimes în România, Sârbi de trimes în
Balcani, Croaţi de convertit la soluţia «istorică» pentru seminţia lor,
elemente materiale în Magyarbrszâgul unic şi etern.
De ce s-ar preocupa cineva şi de sufletul pe care numai cu multă
bunăvoinţă l-ar putea recunoaşte cineva acestor robi din naştere şi
de chemare? Tisza Istvân avea ochii săi de Turanian mai bine
deschişi asupra lucrurilor, bune sau rele, care sunt363. El îşi dădea
samă de ce forţe ale spiritului zac în aceste neamuri pe care fiece
atingere a culturii le întăreşte şi mai mult. Şi astfel el îmbracă
veşmânt de diplomat peste părul aspru de lup al speţei sale, şi întră
în staulul oilor ca să le ţie o predică asupra datoriei lor de a fi hrană
grasă pentru fălcile lui, îmi. aduc aminte încă de întâiele cuvântări, _
pe care, cu mierea pe buze, le ţinea prin Banat, între Români, pe cari
credea că are calitatea să-i şi reprezinte debutantul. Faţă de
stropşirile. şi de bătăile de cizmă ale lui Bânffy, faţă de indiferenţa de
Şvab gros şi moale a. lui Wekerle, faţă de imperioasele gesturi ale
«oamenilor regali» din vremea continuei crize, era totuşi ceva nou.
Câte unul – , ca Mangra cel de neagră memorie – s-a si prins, pentru
ca încetul pe încetul dintr-o concesie în alta să fie târât la cele mai
mizerabile renegări.
Un puternic partid, închinându-se înaintea Coroanei pentru a-i
răpi pe nesimţite toate prerogativele, o asociaţie de interesaţi culeşi
din toate varietăţile etnografice, acesta trebue să fie mijlocul cu care
el, Tisza, domn fără concurent în Ungaria naţională, era să-şi înceapă
stăpânirea.
La guvern a reuşit să ajungă, – şi a lăsat urme. Au fost momente
când nimeni nu s-a putut clinti împotriva lui. Şeful de seminţie cu
sentinţe indiscutabile învia într-însul. Dar până la capătul planurilor
sale n-a putut merge. Nu fiindcă364 politicianismul maghiar ridica tot
alte ambiţii, vanităţi şi cupidităţi înaintea lui pentru ca el, imediat, să
alerge a le măguli şi satisface, ci fiindcă «naţionalităţile» îi puneau în
cale piedeci pe care nicio măgulire şi nicio conrupţie nu le puteau
înlătura pe deplin.
Astfel marele lui partid, cu cetăţeni «de buze nemaghiare» lângă
cei «de buze maghiare», a căzut.
Şi, atunci, cum vechii Sultani, din aceeaşi plămadă, porunceau,
printr-o fetvă365 a Muftiului, ca neamuri rebele să fie distruse de
sabie până la cel din urmă om, contele Tisza formă planul uriaş şi
nebun de a pune capăt pentru totdeauna chestie naţionale prin
distrugerea naţionalităţilor înseşi înlăuntru şi în afară366.
363 În periodic: sunt cules cursiv.
364 În periodic: pentru că
365 Sentinţă.
366 În periodic cursiv.

152
 Astfel, calm, ca unul care execută o sentinţă, el aprinse cu mâna
lui criminală clădirea civilizaţiei mondiale.
De câteori ne vom uita la munţii prin cari s-a tras, curgând sânge
din inimile noastre, un nou hotar ta să fie asigurată acea Ungarie pe
care o visa Tisza, ne vom gândi de dânsul. Şi nimeni de nicăieri, din
chiar ţeara lui însăşi, nu se va putea gândi la ce a fost el fără să-şi
amintească de cele unsprezece milioane de morţi cari-l apasă în
mormânt.
24 octombrie 1918.

CXLV
CALIFUL – LA MOARTEA LUI ABDUL-HAMID –
A murit un mort. În colţul de Asie unde fusese ascuns când
Salonicul, unde multă vreme a vegetat bătrâneţa lui fără rost şi scop,
ajungea şi el în stăpânirea creştinilor, şi încă a celor dela cari mai
puţin aştepta o biruinţă asupra oştilor încercate ale lui Sultanul
«gaziu», «învingător», s-a stins Abdul-Hamid al II-lea.
Un banal sfârşit de pneumonie, oficial constatată şi oficial
garantată, fără niciun amestec al tradiţionalei filantropii de Stat...
Aşa-i era scris să isprăvească, după lungi ani de neînsemnătate,
aceluia care se temuse odinioară, cum nu s-a temut mai tare vreun
om pe lume, ca sfârşitul, un tragic şi sângeros sfârşit, să nu-i vie, în
mijlocul voluptăţilor plăcerii absolute, dela asasinul meşter şi
viclean, care ar fi pătruns pe drumuri neştiute până la adăpostul lui,
aşa de strict supraveghiat de către garda sa albaneză, de către
poliţiştii şi curtenii încrederii şi răsplătirilor sale, spre a răzbuna
atâtea şi atâtea victime ale unor porniri sângeroase, la izvorul cărora
era aceeaşi atotputernică simţire, stăpânitoare a şovăitorului său
suflet, veşnic pândind, veşnic bănuind, veşnic pedepsind, – frica.
Anul trecut se împliniseră patruzeci şi unul de ani de când pe
tronul lăsat liber de Abdul-Aziz nebunul, ucis pentru păcatele lui, şi
asupra căruia se strecurase o clipă fantoma melancolică a fratelui
său, Murad, Abdul-Hamid, tânăr plin de speranţe pentru străvechea
împărăţie, era instalat de uneltitorii schimbărilor răpezi din zilele
unei crize supreme. Se părea că Statul osmanlâu se va prăbuşi supt
povara greşelilor grămădite în cursul veacurilor, şi cu toate
încercările de a-l salva ale unei reforme de suprafaţă, care nu
atingea şi nu căuta să atingă vieaţa însăşi a poporului.
«Junii Turci», de mai veche şi mult mai cinstită speţă, ai lui
Midhat, făcuseră367 în zădar tentativa unei nouă contrafaceri după
datina Apusului creştin, şi diplomaţii Europei ocrotitoare, adunaţi în
conferinţa care trebuia să împiedece temutul războiu cu Rusia,
capabil de a pune în primejdie întreaga ordine politică, tresăriseră la
bubuitul tunurilor prin care se anunţa tuturora – şi lor în special – că
o nouă eră s-a deschis pentru Turcia modernă, aceea în care ea
însăşi are să hotărască, fără presiuni, fără sfaturi chiar, asupra
soartei sale.
Abdul-Hamid înlătură răpede această parodie a unui Parlament

367 În periodic tăcută.

153
care ştia numai să plece capul de câte ori se făcea apel la iniţiativa şi
la răspunderea lui. Ieşit din umbra care (reţinea tinereţa prinţilor din
casa lui Osman, el se simţi în stare, fără să aibă măcar o profundă
credinţă religioasă, totdeauna întăritoare, să ia totul asupră-şi, având
ca singură putere, în totala lui lipsă de experienţă, în aproape totala
lui incultură, o inteligenţă reală, care nu se putea ridica însă
niciodată până la o concepţie politică. Având mai mult decât oricine
dintre prietenii şi duşmanii lui talentul oriental de a trage profit din
orice împrejurare ţesând din incidentele meschine ale fiecării zile
platoşa siguranţei sale personale, pe care nimeni să n-o poată rupe,
el a trecut prin atâtea greutăţi înaintea cărora un mai hotărât
caracter şi o mai nobilă voinţă ar fi căzut poate învinse. Prin
conspiraţiile de acasă, prin intrigile din afară, el s-a strecurat aşa de
isteţ, încât pentru cei mai mulţi dintre supuşii lui, apariţia în fiecare
Vineri pentru a merge la rugăciunile sale a sumbrei figuri cu ochii
mari de spaimă cari alunecau în dreapta şi în stânga după primejdia
ce s-ar putea ivi era ca o asigurare că, orice s-ar întâmpla pe lume.
împărăţia va trăi.
Şi el, care s-a putut păstra împotriva celor mai iscusite minţi
politice, a căzut jertfa unei mişcări pornite, într-un colţ de provincie,
de câţiva sublocotenenţi ieşiţi dintr-un club de discuţii teoretice
asupra celui mai bun sistem de a învia putreziciunile Statelor. Pe
dânsul cel neînduplecat ei i-au adus înaintea unei mulţimi care nu
ştia ce aclamă, ca să declare că va fi de acum înainte un stăpânitor
constituţional368 şi, la capătul unei ultime încercări de a fi el însuşi, o
răsturnare l-a cruţat de moarte pentru a-i da ceva mai crud decât
dânsa. Căci, nu numai el n-a simţit nimic în ţeara unde fusese totul,
dar a trebuit să asiste la reluarea politicei sale de către acei cari
pentru dânsa îl dăduseră jos şi, supremă durere, la triumful acelei
politice, măcar la meschinul triumf de orizont restrâns în care el era
deprins să mărgenească perspectivele sale.
Prigonise mult, cu o poliţie care n-avea niciun control al puterii
sale, şi Enver, Talaat, învingătorii, au stabilit o şi mai stăpânitoare
poliţie, căreia oricine-i era şi-i este supus. Urmărise unificarea
naţională a imperiului – «Turcia, Turcilor!>> – prin uciderea în masă
a creştinilor, în măceluri ca acelea dela Adana, dela Constantinopol
chiar, care au făcut ca indignarea lumii sâ-l înfiereze «Sultanul Roşu»
şi «Junii Turci», încă mai crunţi, mai cinici, au lucrat şi lucrează la
exterminarea totală a Armenilor, a Grecilor, a Sirienilor, mâne a
Arabilor... Se visase şef al Islamului, calif dominând peste
credincioşii din patru continente, şi megalomanii cari i-au luat locul
au căutat să ridice în arme pe toţi închinătorii lui Allah pentru a crea,
odată cu o Turcie pan-turanică, şi o influenţă mondială în numele
religiei în care
nu cred. Şi, în sfârşit, acei cari l-au atacat în puterea ideilor de
libertate ale Apusului anglo-francez, pe dânsul prietenul împăratului
din Berlin, sunt astăzi sângeroşii mandatari în Orient ai lui Wilhelm
al II-lea, din mila căruia trăiesc.
Măcar de le-ar „fi fost dat să piară odată cu dânsul, în catastrofa

368 În periodic după naţional urma punct.

154
finală, pe care în visurile lui îngrozite o văzuse adeseaori! Dar nu,
ei369 au izbutit! Şi, cum Abdul-Hamid vedea aşa de bine, dar numai de
aproape, el a murit cu această mare durere în suflet.
3 februarie 1918.

CXLVI
Dr. C. I. ISTRATI
O ştire din Paris, trecută pe la duşmani, cari o dau în foile lor din
Bucureşti, anunţă încetarea din vieaţă în Paris a doctorului C. I.
Istrati. Era o figură foarte cunoscută şi care se impunea prin
puterea, dorinţa de muncă şi credinţa în ideal care se desfăceau din
însăşi impunătoarea lui înfăţişare. O elocvenţa călduroasă, pe care
n-o conducea în deajuns critica, izbutea mai totdeauna să câştige şi
să mişte pe ascultători. Un entuziasm real, care părea să-i cuprindă
întreaga fiinţă, se rostea în cuvintele care curgeau ca din izvor, fără
pretenţii de a aduce370, într-o formă superioară, idei care ar fi nouă.
Om cu planuri vaste, cu dorinţi mai mari decât puterile reale pe care
numai alte împrejurări decât ale noastre le-ar fi putut îndeplini, dar
pe care el le vedea drept înaintea lui, aşa de aproape de să-ntindă
mâna numai pentru a le prinde şi reţinea. Puternica lui imaginaţie,
gata oricând să plece la drum, n-avea nevoie însă totdeauna de
biruinţă: se satisfăcea prin ea însăşi.
Nu s-a oprit, ca învăţat, ca profesor, ca diletant în studiile de
istorie, de etnografie, de arheologie – lasă în urma sa un bogat
muzeu puţin cam amestecat – , ca om politic şi administrator,
ministru, organizator de expoziţie371 înaintea niciunei greutăţi.
Credinţa lui ataca orice problemă, şi bucuria lui era nesfârşită când,
la cea dintâi atingere cu acele realităţi care mai cereau încă atâta
muncă, el credea că a şi isprăvit cu dânsele. Aceasta avea însă
totdeauna şi o parte folositoare. Bucuria cuiva de a fi întreprins un
lucru e, prin ea însăşi, un îndemn pentru ca alţii să pornească la
drum, cu o ştiinţă mai specială, cu o chibzuire mai rece, cu o mai
bună disciplinare a mijloacelor de care dispun. Şi, de câte ori se face
ceva din isprava reală, el nu se poate să nu se gândească la acela
care, în condiţii mult mai rele, totuşi a îndrăznit. A face ceva, a
reforma, a schimba şi a construi, acesta i-a fost visul, şi pe toate căile
el a căutat o ţintă pentru setea sa de activitate, de activitate publică
în mijlocul mulţimilor pe care să le convingă, să le încălzească şi care
să-l aclame.
A început studii de medicină la o vrâstă când puţini se mai
gândesc a-şi alege o carieră. S-a făcut chimist printr-o nebiruită
voinţă, şi lucrările publicate şi în limba franceză arată că studiile sale
n-au rămas fără roadă. Spectacolul unei vieţi politice conrupte l-a
îndemnat încă din tinereţă să supuie celei mai aspre mustrări un
regim în care, totuşi, necontenit protestând, acuzând, vorbind de
schimbări radicale şi de revoluţii populare, şi-a găsit de atâtea ori

369 În periodic ei cules cursiv.

370 În periodic: de a duce.
371 În periodic: Expoziţie. Se referă la expoziţia jubiliară prilejuită de cea de a
patruzecea aniversare a venirii in ţară a Regelui Carol I. Expoziţia a fost organizată
în anul 1906

155
locul. Şi aici ca şi în alte domenii, în pornirea lui de negaţiune chiar
el îşi găsea mulţămirea, pe care alţii ar fi căutat-o în paşii hotărâţi şi
definitivi de-a lungul drumului plin de riscuri şi primejdii spre care
indignarea lui, sinceră, arăta, fără să pornească.
Pentru războiul României şi tot ce se întrevedea la capătul
«campaniei de trei luni», care trebuia să fie «decisivă»-, el a agitat
din toate puterile Iul Ce mare i-a fost bucuria când a văzut că, în
sfârşit, steagurile se mişcă spre Carpaţi! Un moment n-ar fi putut
crede că atâta entuziasm nu ar ajunge totuşi pentru a se atinge
marele şi strălucitorul scop.
Pentru întâia oară în vieaţa lui el a avut noţiunea, cu neputinţă de
înlăturat, a neizbânzii, a neputinţii da a îndrepta şi de a reface.
Pentru alţii, aceasta duce la cercetarea cauzelor, la critica
mijloacelor, la nouă hotărâri pe altfel de baze, la noi metode pentru
aceeaşi ţintă. Pentru el a fost o dărâmare, o complectă catastrofă a
întregii sale fiinţi. Mai face să trăieşti într-o lume care poate da aşa
de grozave surprinderi?
Şi el s-a dus în cealaltă, unde credinţile lui religioase şi filosofice
îi deschideau largi porţile unor speranţe care nu se veştejesc.
Dintre cei morţi, când vor veni faptele, pe alţii îi vom simţi
ajutând energia noastră, dar, de câte ori, în aceeaşi nudă pentru
neam, avântul încrederii absolute, naive, copilăreşti – şi atât de
înduioşătoare – , în ce se poate mai mult şi mai înalt pe pământ, va
cuprinde o clipă sufletele noastre, odihnindu-le şi mângâindu-le prin
măreaţa zădărnicie a iluziilor, lângă noi îl vom vedea – pe dânsul
8 februarie 1918.

CXLVII
AMINTIREA LUI WASHINGTON
Motto: «De-ar fi să rămâie în orice ţară doar un Adam şi o Evă,
dar liberi, tot ar fi mai bine ca acum».
(Preşedintele Jefferson)
Radiogramele arată că ziua de naştere a lui Washington, care e o
sărbătoare naţională americană, a fost celebrată la Paris cu o
ceremonie deosebită şi că s-a ţinut o cuvântare, de d-l Pichon,
ministru de Externe al Republicii, preamărindu-se fapta de acum
aproape o sută cincizeci de ani a celui dintâi preşedinte pe care l-a
avut America.
E natural să se dea astăzi această importanţă unei zile care altfel
ar fi trecut neobservată oriunde aiurea decât în America însăşi. Din
ce în ce se face mai necesară neîntârziata intervenţie a trupelor pe
care Statele Unite le pregătesc pentru înţelegere, şi lumea-şi pune
întrebarea dacă această intervenţie a lor va trece de sarcina unei
defensive cu puteri şi mijloace mai mari pentru a se pronunţa în sfâr-
şit ofensiva biruitoare pe care câţi cred totuşi în dreptate, măcar
pentrucă ea este necesitatea permanentă a lucrurilor, pe când
nedreptatea nu a fost niciodată altceva decât un accident de
trecătoare tulburare a lor, o aşteaptă cu o aşa de dureroasă
nerăbdare. Nu ştim câţi Americani se află până acum pe pământul
francez, dar colaborarea lor, deşi Germanii au şi înfăţişat în foile

156
ilustrate grupe de prizonieri dintre dânşii, nu a avut până acum vreo
importanţă deosebită, – în orice caz nu a fost a unei armate dând, cu
alcătuirea ei proprie, nota ei deosebită în marele război. Se vorbeşte
ceva mai puţin – dar poate că aceasta vine şi numai din seceta
noastră de informaţie mai răpede – , de acele mari preparative
tehnice care ne făceau să sperăm aşa de mult şi pentru o dată mai
apropiată decât primăvara lui 1918, care pentru Apuseni începe
aproape a se socoti, căci suntem în preajma lui Martie: din partea lor,
Germanii cred că pot vorbi de neajunsuri în această pregătire şi de
apelul ce s-ar fi făcut şi se face de Americani încă la Aliaţii din
Europa.
Oricum – , zică-se orice din tabăra duşmanului – , e imposibil ca
acest Stat care e însuşi o lume şi în jurul căruia gravitează cea mai
mare parte din ţerile cu aşa de bogate rezerve ale Americei de Nord
şi ale celei de Sud, ca acest imens rezervoriu de oameni să nu-şi dea,
nu numai partea, dar, în acelaş timp şi măsura 372. A sosit momentul
ca Noul Continent să-şi fixeze locul pe care-l va avea, nu numai prin
muncă şi avuţie, dar şi prin concepţiile politice şi energia cu care e în
stare, nu numai a le enunţa prin gura elocvent;! a unui profesor, dar
a le şi îndeplini prin braţele vânjoase ale unui milion de soldaţi în
mijlocul societăţilor omeneşti viitoare împăcate şi prinse într-o
tovărăşie care să poată fi pentru unii o glorie, unită şi cu o datorie
corespunzătoare, dar pentru nimeni o robie.
Vor rămânea Statele-Unite numai creditorii, ei înşişi zguduiţi, ai
unei Europe ruinate prin înfrângere şi prin necontenita stoarcere
germană, conform tratatelor impuse de spiritul feudal, nemilos şi
lacom, sau vor reprezintă ele forţa morală directivă 373, aşa cum
ambiţionează aşa de mult şi cum atâta dreptate au să ambiţioneze?
Aceasta se va hotărî prin evenimentele ce vor avea loc – orice s-ar
petrece aici la noi, orice am mai avea de jertfit şi de îndurat, vinovaţii
ca şi nevinovaţii, Ruşii, de o parte, ca şi, de altă parte, pe lângă
popoarele odată supuse lor, noi şi Sârbii – , pe frontul apusean, cel
plin de ameninţări şi ^cuprinzând acum singur straşnica taină. Prin
nimic America nu arată că s-ar îndoi de putinţa îndeplinirii acestei
mari misiuni pe care şi-a rezervat-o şi pentru ducerea la capăt bun a
căreia îşi adună şi-şi disciplinează toate puterile.
În această siguranţă o ţine, fără îndoială, şi conştiinţa acelor
puteri nesfârşite care zac într-însa şi priveliştea uriaşei mişcări
pornite de acum un an şi în care se strânge toată vieaţa naţională,
până atunci prinsă în furia câştigurilor materiale. Dar o ţine însuşi
exemplul fundaţiunii şi dezvoltării sale superbe, până astăzi, când, în
numele sfintelor principii ale întemeierii sale, marea Republică a
Lumii Nouă se simte chemată a da umanităţii legile ei viitoare374.
Şi însăşi împrejurările faptei lui Washington, cel sărbătorit acum
la Paris ca un erou liberator, de o potrivă cu altă figură simplă şi
smerită, aşa de slabă, dar totuşi biruitoare, Ioana d’Arc, vorbesc, nu
numai pentru posibilitatea unei asemenea victorii a forţei morale,
dar pentru necesitatea375 ei, pe care nimic n-o poate împiedeca.
372 În periodic de la „nu numai“ până la sfârşitul frazei textul Mu cules cursiv.
373 În periodic: „forţa morală directivă“ este cules cursiv.
374 În periodic întreaga frază era culeasă cursiv.
375 În periodic: necesitatea era cules cursiv.

157
 Faţă de puternica Anglie a veacului al XVIII-lea, care ajunsese a
hotărî ea toată politica Europei, de care avea nevoie pentru
întinderea economică a fabricelor ei începătoare376, faţă de această
mândră Anglie care ţinea în puterea sa toată lumea germanică şi
care va sfida pe Napoleon până-l va pune în genunchi pe el, colosul, –
câteva provincii depărtate, sărace, necunoscute, fără sprijin, menite,
s-ar zice, unei veşnice exploatări a Metropolei, care numai supt acest
raport se gândeşte la dânsele, trimeţându-le corăbii cu ceai indian şi
strângători de taxe ilegale. în revoltai lor contra
acestei veşnice stoarceri fără să cugete măcar acei cari trag
profitul la calitatea umană, egală, a celor dela cari el se scoate, cine
să cunoască, să preţuiască şi să fie gata a sprijini pe aceşti oameni,
amestec de Englezi, de paşnici Olandezi, de câţiva Francezi, cari au
pornit o revoltă fără nicio perspectivă pentru calculatorii şi profeţii
politici ai timpului? Ce se putea aştepta dela această tovărăşie pe
care un istoric o numeşte «mixtură ciudată de fugari, de speculatori,
ie entuziaşti, de tâlhari, de aristocraţi»-, pe cari-i unea doar
munca alături? Abia un milion de oameni contra unui mare regat
dispunând de un imperiu colonial nemărgenit şi de rezerve băneşti
infinite în frunte, un om care până la patruzeci de ani nu însemna
nimic. Origine modestă, educaţie pentru acele împrejurări: nici bază
clasică, nici limbi străine, nici literatură, nici ştiinţe, – nici gramatică
şi ortografie engleză; ceva matematică. Un rol oarecare în luptele de
hotar cu vecinii francezi. Colonel al trupelor neregulate cu care s-au
căpătat succese uşoare. Nimic strălucitor ci dânsul: nicio făgăduială
în grai, în ochi, în gest, în clipa declaraţiei de drepturi în numele
unor teritorii neorganizate, în numele unor oameni cari aveau numai
conştiinţa – iar deplină377 – că sunt oameni, – atâta şi în ce priveşte
conducerea. Ca hotărâre în caz de înfrângere, «retragerea în munţii
Alleghani», – moartea de foame. Şi, când Americanii văd ce a ieşit
din silinţile desperate ale acestora supt conducerea acestuia378, n-au
ei dreptul, sute379 de milioane de neobosiţi muncitori pentru cultură
în numele libertăţii, să întindă lumii întregi noua -«declaraţie de
drepturi ».
Şi nu ne e îngăduit nouă, şi in ceasul când mai puternic urla
triumful organizaţiei germane, să credem că aceste drepturi» vor
birui totuşi şi să salutăm nobila figură demnă a lui Washington, care
n-a fost un împărat, nici im marc om politic, ci abia un general?
16 februarie 1918.

CXLVIII
EMILIA HUMPEL
Sora lui T. Maiorescu i-a urmat răpede în mormânt. Crescută cu
aceeaşi grijă ca şi acesta de un tată care avea cele mai sănătoase
idei despre educaţie, ea a fost una din cele mai luminate femei ale

376 Evidentă greşeală în ediţia 1935: Încăpătoare. Am corectat conform

periodicului si a realităţii istorice.
377 În periodic: deplină era cules cursiv.
378 În periodic: acestora şi acestuia cules cursiv.
379 În periodic suta.

158
vremii sale. Avem dela dânsa, iscălită modest cu iniţialele E. M., o
traducere românească a «Morţii lui Wallenstein» de Schiller, în care
e mai mult adevăr decât poezie, dar care dovedeşte o perfectă
cunoaştere şi interpretare a originalului.
S-a consacrat – ca nimeni alta – educaţiei fetelor, şi pensionul ei
din Iaşi a fost cea mai bună şcoală de acest fel pe care am avut-o
până deunăzi. Directoarea, care a fost mai mult decât atâta, era
venerată de elevele sale, faţă de care rămânea aspră, dar dreaptă.
Căsătorită cu un muzicant german, când Maiorescu însuşi se
însurase, în întâia căsătorie, cu o Germană, ea n-a iubit pământul
acesta românesc cu acea iubire care face să se treacă peste toate
lipsurile societăţii noastre. Deşi văduvă, s-a retras, de mult, în
Austria şi moartea a prins-o lângă Viena.
La dânsa opera îndeplinită – atât de naţională cât o putem socoti
– a fost superioară, deci, aceleia care, pentru a fi altfel ea însăşi,
avea nevoie poate de acea sentimentalita te femeiască pe care –
condusă de teorii care au fost şi ale fratelui ei – nu ţinea S-O arate
prea mult.
19 februarie 1918.

CXLIX
VASILE BUMBAC
Din Suceava se anunţă moartea profesorului Vasile Bumbac. El se
stinge, foarte bătrân, în ziua chiar când steagul României, ridicat
pentru câteva săptămâni pe zidurile cetăţii lui Ştefan-cel-Mare, se
clatină înfiorându-se de jalea părăsirii lor. Oricât de scurtă ar fi fost
însă această ocrotire supt tricolor a sfintelor ruine, această minune
trecătoare u vremurilor cumplite va fi fost pentru vechiul dascăl cu
mult mai mult decât pentru cei de un sânge cu dânsul, mai tineri de
ani, dar neavând în suflet aceeaşi veşnică tinereţă a vremurilor
romantice de care el se împărtăşise şi care îi dăduse până la sfârşit
fericirea fără păreche a omului care se poate apăra în cetatea
idealului său contra oricării jigniri şi a oricării suferinţe.
Nu-mi închipuiesc ca în oraşul care poartă gloriosul nume al
Sucevei şi care cuprinde în fiecare piatră înegrită ceva din măririle
moldoveneşti ce au fost, să se fi găsit vreun om, fie şi aderent al
«ideilor» lui Aurel Onciul şi al procedeelor lui Isopescul, care e şi
Grecul, în inima căruia să un se fi mişcat ceva la ivirea pe drumul
Burdujenilor a uniformei albastre în scânteierea baionetelor dela
Mărăşeşti.
Şi, iarăşi, nu-mi închipuiesc pe nimeni care la un ceas de nouă
despărţire, să nu le fi trimes, peste hotarul care nu vrea să dispară, o
ultimă caldă salutare de frate. Dar pentru acest paşnic moşneag cu
privirile blajine ivirea soldatului României era ceva mai mult.
Era împlinirea unui mare vis380.
Şi acest mare vis era al unui poet, al unui adevărat şi puternic
poet din mila lui Dumnezeu381. Căci în anii când prindea aripă geniul

380 În periodic: „împlinirea unui mare vis“ era cules cursiv.

381 În periodic de la „al unui...“ până la sfârşitul frazei textul era cules cursiv.

159
poetic al lui Eminescu, învietor al trecutului plin de fapte şi de
învăţăminte pentru vremi scăzute şi umilite, în aceşti ani un tânăr
Bucovinean, student în Viena, care se chema Vasile Bumbac,
întrebuinţa cea mai frumoasă limbă românească, plină de viteze
cuvinte bătrâne şi de duioase şi şugubeţe întorsături populare,
pentru ca îndrăznind a se lua după sublimele modele ale poeziei ho-
merice, să cânte pe Dragoş-Vodă descălecând Moldova. Şi în acest
poem al său, cetit la «Societatea literară română din Viena» în
toamna anului 1809, el dădea expresie, în cea mai nobilă şi
impresionantă formă literară, celei mai nezguduite credinţi în
puterea şi viitorul acestui neam românesc, pe care-l simţea şi-l
proclama unul singur, în origini, în suflet şi în misiune382.
Prin graiul lui Bogdan care-şi trimite fiul la dezrobirea Moldovei,
acel tânăr vorbea aşa, pe vremea când nu era o Românie neatârnată:

Voinici ai terii mele, voi, bucuria mea!

Din ghinda mărunţică ce, toamna, cade jos
De pe stejarul-rege în codru ’ntunecos,
Răsar puienii fragezi ce’n dalba primăvară
De abia se văd din iarbă când iarba-i împresoară.

Sunt mici copiii ghindei, dar cresc necontenit.

Pe ’ncet, însă temeinic. Şi, când a ’mbătrânit
Cu timpu-al lor părinte şi caută să pice,
Greu încercat de veacuri, să nu se mai ridice,
Atunci puienii’n urmă-i, ca luptători vioi,
Spre cer îşi nalţă fruntea şi crâncen fac război.
Cu al iernii groaznic vifor şi viscole geroase,
Şi drelele lor aspre şi rădăcini vânjoase
Ii fac vârtoşi ca stânca, la duşmani nu se dau:
Ca vechiul lor părinte viteji prin veacuri stau,
De coatele lor aspre furtuna se zdrobeşte, –
Stejarul nu, nu moare, ci numai se ’noieşte.
Astfel nemuritoare tulpină de zei mari
Şi de ’mpăraţi ai Romei, ce-au fost în lume tari –
Căci lumea stăpâniră – întins-a rădăcine
Din cele şepte dâmburi prin ţerile păgâne
Şi-a străbătut departe spre-Apus şi Răsărit...

Un fraged ram din coapsa poporului ce-a dat

Legi mari la lumea mare, pe mări şi pe uscat,
Noi suntem ce bem apă din Tisa nisipoasă,
Şi cei ce beau din Nistrul cu maluri priporoase,
Şi cei ce jos se scaldă în Istrul cel bătrân,
Şi cei ce sus prin sânul Carpaţilor se ţin...
Eminescu, prietenul lui Bumbac, n-ar fi cântat altfel. Şi astăzi,
când acel patriarh – de mult uitat – al şcolii româneşti şi mai ales al
unui aşa de mândru scris naţional s-a coborât în groapă, i-o fi
înfăşurat cineva rămăşiţele în steagul lui Dragoş şi al lui Bogdan,
care, acum, se duce? I-ar ţinea de cald acolo jos în zilele urgiei care

382 În periodic de la „unui...“ până la sfârşitul frazei cules cursiv.

160
se întoarce asupra robilor, – păstrându-i un giulgiu de libertate!
5 martie 1918.

CL
CHANZY
în dorinţa, pe care trebue să o aibă oricine în asemenea momente,
de a cerceta trecutul pentru a vedea cum au primit şi alte popoare o
suferinţă, o umilinţă, o sfâşiere aşa de cumplită ca ale noastre şi
cum, prin ce mijloace morale, mai puternice, în ultima esenţă, decât
toate apăsările violenţii biruitoare, decât toate înăbuşirile asasine, au
ajuns ele din nou la o conştiinţă de forţă şi de mândrie şi la tot ce
trebuie ca pregătire pentru deplina reparaţie a trecutului, – răsfoiam
o revistă franceză din anii cari au urmat nemijlocit marea catastrofă
naţională din 1870383.
Straşnici ani pentru Franţa, aproape tot aşa de straşnici ca şi acel
-«an teribil» pe care în neuitate versuri de o dramatică revoltă l-a
înfăţişat Victor Hugo... Unii patrioţi credeau că de fapt s-a sfârşit, că
zile mai bune nu se pot întoarce, că duşmanul care pândeşte va
putea săvârşi o nouă uzurpaţie pe care ţara stoarsă, sărăcită în
aparenţă, lipsita de aliaţi – căci ce rece privise şi Anglia martiriul
vecinei sale! – , nu o va putea împiedeca. Pământul terii se privea cu
acel sentiment cu care ochii, umezi, se opresc asupra unei fiinţe
iubite oare astăzi este şi mâine ar putea pleca spre alte tărâmuri.
Totul părea ca un provizorat, asupra căruia apasă ameninţarea unei
nouă distrugeri. Şi, cu câtă ură era în suflete după marea răscoală
care dăduse Parisului «pătrarul roşu-al Comunei socialiste, urmând
căderea Imperiului384, care mai avea aderenţi, se credea, de atâţia,
că nu s-ar mai putea aştepta măcar acea solidaritate naţională cu
ajutorul
căreia se trece, mai la urmă, şi prin cele mai crude încercări.
Pe paginile acelei reviste din 1872 am găsit simpatica figură a
generalului Chanzy, cu această calificaţie, scurtă, dar potrivită:
«acest priceput ofiţer, necunoscut în ajun şi devenit în câteva zile
eroul rezistenţei... Chanzy a fost singurul dintre generalii noştri care
să fi avut gloria, deşi nu comanda decât trupe tinere, rău armate, rău
echipate şi formate în pripă, de a bate pe Prusieni în mai mult decât
o întâlnire fără să fi fost vreodată bătut de dânşii».
Şi se anexează, ca o şi mai bună caracterizare a marelui soldat,
oare a fost şi un mare cetăţean, proclamaţia lui către oamenii
armatei a II-a, datată 14 Decembrie 1870, din care scoatem aceste
rânduri, care ar părea de astăzi:
«Consideraţii strategice v-au adus înapoi pe poziţiile ce ocupaţi
acuma. Le veţi păstra, oricare ar fi sforţările duşmanului, care nu se
învierşunează asupra noastră decât fiindcă înţelege că voi sunteţi
pentru dânsul piedeca şi rezistenţa
«Ceea ce aţi făcut până acum, cu toate privaţiile silite, cu toate
necontenitele osteneli, cu tot frigul, cu toată zăpada, cu tot noroiul

383 În periodic: 1870 – 1

384 În periodic: după căderea Imperiului

161
bivuacurilor noastre, o veţi face şi mai departe, pentrucă e vorba de
a scăpa Franţa, de a răzbuna ţara noastră năvălită de hoardele
devastatorilor».
Şi tot mai limpede răsare icoana luptătorului care n-a desperat,
deşi, mai mult decât oricine, el ştia că nu se mai poate învinge 385,
Marile lupte hotărâtoare se purtaseră. Râu preparată şi rău condusă,
silită a trece dela siguranţa unei răpezi ofensive cuceritoare la
vădirea unei înfrângeri iremediabile, armata de căpetenie a
Imperiului francez depusese armele la Sedan ca să fie târâtă apoi, în
mijlocul celor mai mari dureri şi înjosiri, dintr-un lagăr în altul, până
în locurile captivităţii îndelungate.
Bazaine, mult timp o mare speranţă, se lăsase închis, flămânzit,
redus la suprema mizerie materială şi morală, în Metz, care, la
rândul său, capitulă. Nu mai putea crede nimeni că o asemenea stare
de lucruri se va îndrepta. La capătul atâtor lovituri ale sorţii se
vedeau numai două lucruri: desperarea şi datoria. Am zice: o
desperată datorie386. Omul care a înţeles-o şi a dat trup ideii a fost,
mai presus de toţi, acest «necunoscut».
Armata Loirei era aşa cum o descrie Times, puţin prietenos pe
atunci: un amestec de arme, de uniforme, de naţiuni chiar cum nu se
mai văzuse până atunci în lupta orânduită a unui Stat. Ce trudă
pentru a o ţinea împreună, pentru a o duce la victorie! Şi mai ales ce
talent de şef pentru a-i păstra sufletul387, atunci când niciunul dintre
soldaţi nu putea hrăni iluzia unei refaceri a lucrurilor! Chanzy a izbu-
tit. El n-a putut împiedeca pacea şi pierderile de provincii pe care ea
le-a adus terii. Dar în fruntea acelor cari au protestat solemn a fost
generalul dela Loire, ca unul ce ştia că vine din locul cel mai rar şi
pentru un ostaş viteaz, de dincolo de margenile înţelepciunii, ale
prevederii şi posibilităţii.
Şi pe urmă?
Ah, ce straşnic proces ar fi putut el face – chiar după căderea
Imperiului şi mai ales de aceia – acelora cari dăduseră Franţa pe
mâna unui Bazaine şi a altora ca dânsul, cari distruseseră într-o clipă
atâta prestigiu şi atâta putere! Ce «responsabilităţi» ar fi putut
preciza generalul minunii necrezute de după388 catastrofă!
Dar nu. Deşi Prusienii plecaseră, deşi privirea lor nu mai urmărea
de aproape convulsiile trupului rănit pe care alţii picuraseră otrava,
el a stat la locul său389, în Parlament – fiindcă a fost şi un activ
element politic – mărgenindu-se a afirma nevoia unei Francii
democratice, în care prin gând nu i-a stat să ocupe un loc care, cât
de mare, ar fi fost prea mic pentru acel care salvase, până la sfârşit,
onoarea naţională.
Şi, când e vorba de a-l lăuda, foaia390 de care vorbeam adăuga:
«de curând el a primit medalia militară din mâna chiar a d-lui
Thiers», – a preşedintelui burghez care nu ştia ce este o luptă, dar ce

385 În periodic de la: care n- a până la sfârşitul textul este cules cursiv.
386 În periodic: o desperată datorie este cules cursiv.
387 În periodic: „pentru a- i păstra sufletul“ este cules cursiv.
388 În periodic: „după“ este cules cursiv.
389 În periodic: „lui“.
390 Aici cu sensul de ziar.

162
este vieaţa unui Stat, ştia391...
Fericită ţeara care, în nenorocirile ei, poate să aibă asemenea fii!
18 martie 1918.

CLI
UN REGE ŞI O EEGINA
Berlinul era dela 1806 la 1809 fără legiuitul său domnitor, pe
care392 îl doreau şi-l chemau mulţi din membrii unei societăţi culte
despre care istoricul german Menzel spune că se gândeau
«mizerabilii» (elende Menschen), că, orice s-ar face, totuşi «naţia
franceză va ajunge ca şi vechii Romani Ia dominaţia lumii» şi că
măcar ei se vor distinge şi mai departe prin calităţile lor personale.
Reşedinţa părechii regale a fost în acest timp la Konigs-berg, supt
apărarea Ruşilor, şi, la un moment dat, a trebuit chiar ca ea să fie
strămutată şi mai departe, la Memel. Gândul chiar al părăsirii
teritoriului naţional n-a fost poate străin uneori de socotelile
desperate ale acelora cari se întrebau dacă, după o aşa de mare
înfrângere, după dezerţiuni aşa de ticăloase, după atâta indiferenţă
înconjurând atâta nenorocire – pe când glasuri cutezătoare vorbeau
de veşnica fericire supt străini, a căror hegemonie ar fi primit-o aşa
de mulţi –, va mai veni vreodată ziua de izbăvire pentru ei doi,
Suveranii unui regat înjumătăţit şi ameninţat, izgonit formal, prin
tratat, din rolul naţional ce şi-I atribuise în Germania, şi pentru
întreagă această naţie, în care mar. torul citat, ne spune că «din
fericire doar ţeranul de rând» – numai el! – «cugeta mai viteaz
despre neam». Căci «cultura germană de atunci», adăugă el, «nu
servea nicăieri a îndrepta Guvernele spre o politică mai vrednică şi
mai naţională, ci favoriza şi provoca toate greşelile şi slăbiciunile lor.
Căci ea despreţuia şi lua în batjocură credinţa, îngrijirea şi
înfrumuseţa uşurătatea moravurilor şi stima ce era străin mai mult
decât ce era din ţeară» 393
Şi cultura unui popor e sufletul lui, iar toate ale unui popor din
sufletul lui, cât este şi cum este, şi numai din el pot să vie.
Pribegii dela Konigsberg, locuind în vechiul castel înaintea căruia
odată descălecaseră Cavalerii Teutoni, stăpâni ai unei mai vechi
Prusii, ce puteau ei crede despre rezultatul politicii pe care o
făcuseră şi despre îndreptăţirea ei faţă de interesele contemporane
şi faţă de judecata liberă a urmaşilor?
Frederic-Wilhelm al III-lea nu era un om vorbăreţ şi niciunul prea
bucuros de scris. Declaraţii cu caracter intim, oglindind sufletul
întreg, dela dânsul nu avem. Gâcim numai ce s-a putut petrece în
inima aceluia care, când Napoleon s-a întâlnit la Tilsit, în Statele
sale, cu Ţarul Alexandru pentru a se hotărî, între alte lucruri, şi
despre Prusia, n-a fost admis la sfătuirea tainică, ci a aşteptat călare
la Niemaen să i se comunice şi lui un rezultat care era de fapt o
sentinţă. Regina Luisa, princesă de Mecklenburg-Strelitz, primise,
într-o ţeară fără prea mari tradiţii de cultură şi în care poporul, cu
391 În periodic: de la «a preşedintelui“ până la sfârşitul frazei cules cursiv
392 În periodic pe care am văzut cât îl doreau.
393 În periodic fraza culeasă cursiv.

163
meritele şi drepturile sale, nu însemna prea mult, cea mai îngrijită
creştere idealistă dela doamna de Wolzogen.
înfăţişarea ei ca şi caracterul ei, mai ales, îi câştigaseră dela
început toate simpatiile în acea Prusie, care, cu sclava ce fusese soţia
lui Frederic-Wilhelm I, cu nenorocita exilată, aproape repudiată, care
ar fi trebuit să fie tovarăşa lui Frederic al II-lea şi cu vieaţa fără frâu
şi fără ruşine dela Curtea lui Frederic-Wilhelm al II-lea, nu ştia ce
este, ce poate fi o regină. Foarte tânără încă, la începutul unei opere
pe care o visase aşa de mare, o atingeau loviturile cele mai cumplite
ale fatalităţii. Cu un gest care dovedea lipsa educaţiei sale, marele
împărat biruitor râsese într-o proclamaţie adresată armatei sale de
«Armida» de poem romantic care prin farmecele sale rătăcise un
popor întreg şi-l dusese pe calea pierzării. Iar Luisa, neînfrântă în
convingerea ei că sufere pentru dreptate şi pentru viitor, scria astfel
într-una din zilele cele mai grele ale vieţii sale, după încheierea păcii
care-i rupea ţeara în două:
«Pacea s-a încheiat, dar cu un preţ dureros. Graniţile noastre vor
merge de acum numai până la Elba; totuşi Regele e mai mare decât
adversarul său. După Eylau ar fi putut face o pace mai favorabilă, dar
atunci ar fi trebuit să negocieze de bună voie cu principiul cel rău şi
să se alieze cu dânsul, pe când acum a negociat silit de nevoie şi nu
se va alia cu dânsul394. Acest fel de a lucra al Regelui va aduce noroc
Prusiei: aceasta e puternica mea credinţă».
Câţi vor fi râs de aceste cuvinte în clipa când sus stătea,
neclintită, steaua lui Napoleon! închipuiri femeieşti... Lumea se
conduce după alte norme decât ale Dreptului. Puterea singură e în
stare a hotărî, d’apoi când se adauge la dânsa geniul, – şi un geniu
adevărat! Reginei Luisa nu-i era dat să poată dovedi potrivnicilor ei
contrariul prin singurul mijloc ce are efect pentru inimile josnice şi
pentru slabele inteligenţe care nu pot privi în zări cu priceperea lor,
reală uneori, dar mioapă. încă din 1810, zdrobită de necazuri, ea
murea, de o boală de piept, după ce măcar intrase în Berlin şi mai
văzuse odată leagănul copilăriei sale.
Dar doi ani după moartea ei se desfăşurau steagurile liberării pe
care aşa de mult ar fi dorit să le vadă, fie şi numai în clipa ei din
urmă.
Şi iscălitura soţului ei se aşternea, la 17 Martie 1813, supt o
chemare către popor, în rândurile înduioşate şi mândre ale căreia
pare că vibra sufletul ei:
«Am căzut supt superioritatea Franciei. Pacea ne-a făcut răni mai
adânci decât însuşi războiul. Vlaga terii a fost suptă; agricultura ca şi
sârguinţa industrială a oraşelor s-a paralizat; fortăreţele au rămas
ocupate de duşman. Obrăznicia şi lipsa de credinţă au zădărnicit cele
mai bune intenţii ale mele, şi am văzut numai prea bine că tratatele
lui Napoleon trebuiau să ne prăpădească pe încetul, mai mult decât
chiar războaiele sale... Jertfe mari se cer dela toţi, căci mare e
întreprinderea noastră şi nu e puţin nici numărul, nici mijloacele
duşmanilor noştri. Dar, oricâte ni s-ar cere, ele nu pot sta în cumpănă
cu sfintele bunuri pentru care le dăm bucuros, pentru care luptăm şi
trebuie să biruim».

394 În periodic fraza este culeasă cursiv.

164
 Cum au şi biruit.
26 martie 1918.

CLII
SUFERINŢE OMENEŞTI SUPT OCUPAŢIE395
Lucrurile parcă s-ar schimba396, dar suferinţa omenească,
prefăcându-şi formele şi înfăţişările, păstrează din veac în veac
aceleaşi note dominante. N-am găsit, oricare ar fi progresele tehnice
ale artei de a face rău, nici altfel de durere fizică pentru a vedea pe
aproapele nostru suferind cum nu s-a mai văzut, nici altfel de durere
morala pentru a smulge sufletului său un alt strigăt.
Şi de aceea ni sunt aşa de scumpe paginile istoriei în zilele
marilor dureri pe care prin găsirea altor exemple pare că le
împărtăşim, nu numai cu contemporanii noştri, ci cu speţa noastră
întreagă, peste toate deosebirile timpului ca şi ale spaţiului. Şi noi,
cari n-am ajuns la speranţele noastre, ne îmbărbătăm, după ce am
plâns lacrimile noastre peste dureri care au mai fost odată plânse de
ochi cari nu mai sunt, amintindu-ne de speranţele care, la capătul
atâtor încercări, s-au îndeplinit, prin însăşi logica lucrurilor care la
aceia a tras ultimele şi neînduplecatele ei concluzii. Lărgim astfel
margenile fiinţii noastre, o complectăm şi o întărim pentru o
rezistenţă de care altfel poate nu ne-am fi simţit în stare, când la
fiece pas către lumină ne înfundăm mai adânc în noapte, fără a ne da
samă că, odată ce soarele a apus, aceasta e o condiţie neapărată
pentru a-i vedea din nou răsăritul.
August Lewald, scriitor germani foarte simpatic scriitor german,
a văzut pe Napoleon în Konigsberg, L-a văzut de două ori în vremea
când norocul lui părea mai tare decât silinţile coalizate ale omenirii
întregi.
Copil, el a tresărit de emoţia luptelor care se dădeau în margenea
chiar a oraşului său, a privit la răniţii din bisericile însângerate, la
grămezile de agonizanţi cari, în mijlocul iernii, mureau pe pieţe şi în
străzi «fără a putea găsi un acoperământ». «Bieţii ţerani, cari nici ei
n-aveau ce mânca şi trebuiseră să-şi petreacă o zi lungă şi o noapte
şi mai lungă în aierul liber, îşi aruncau sarcina (de murinzi) pe ceva
fân, într-un colţ de stradă, îi acopereau milos cu vreo haină veche
sau cu vreo cergă de cai, şi se întorceau la ai lor».
Noaptea întreagă răsuna oraşul de gemetele celor pe cari nu-i
mai putea ajuta nimeni.
La Lewald în casă a apărut un şef de escadron francez, «om de
bună cuviinţă şi de cunoştinţă a lumii»; alături, marinari ai gardei,
«oameni de treabă, cari primeau din bielşug bonuri de carne şi de
legume cu care-şi ospătau bucuros gazdele. Seara stăteau pe prag,
se jucau cu copiii şi le cântau frumoase cântece franceze».
«Eu», spune acest martor, «mă uitam cu deosebită dragoste la
aceste figuri romantice... Şeful nostru de escadron mă luase în
afecţie deosebită... Tata, cum văzu buna purtare a Francezilor din

395 În periodic titlul „Alte suferinti omeneşti“.

396 În periodic: „par că se schimbă“.

165
vecinătate şi că vieaţa noastră pare a căpăta acum prin ei o
înfăţişare mai paşnică, acceptă inevitabilul şi îngădui să merg la
politicosul nostru oaspete, care dorea să fiu lângă dânsul în orice
clipă din zi, după ce mântuiam ceasurile mele de învăţătură.
«Mă lua cu el când mergea la prieteni ori la teatru şi mă făcea şi
pe mine să iau parte la mesele lor de camarazi. Şi deoarece el era un
om fin, cu bune moravuri, am ajuns a cunoaşte printr’însul numai
oameni de o cultură socială asemenea cu a lui».
Mama lui Lewald şi alte femei din familie puneau flori pe masa
ofiţerului rănit, care suferea încă. «Cultura Francezilor, cuviinciosul
lor ton de societate, pe care ştiuseră a ,şi-l păstra peste campanii de
atâţia ani de zile, Îmi câştigă sufletul pentru ei. Deosebirea între
dânşii şi iuncării noştri fudui de strămoşi şi ţapeni, fără talent şi
cunoştinţi, fără bunătate de suflet şi încercare, sărea limpede în ochi.
La mesele prieteneşti la care asistam, domnea aceeaşi amabilă lipsă
de constrângere; nicio grosolănie, nicio apucătură urâtă, deşi era din
destul şi bucurie şi vin».
Cu acest conducător ca un tată văzu copilul pe Napoleon însuşi
coborându-se înaintea castelului, după ce trecuseră fraţii împăratului
şi Eugene şi Mural, rudele sale397 cele mai de aproape, şi camarazii398
săi Berthier, Ney, Soult, Bernadotte şi speranţa multor tronuri
germane, tineri prinţi din vechi Case, cari împodobeau alaiul
învingătorului. în sfârşit se auzi: Cest lui! («Iată-l!»), şi omul tânăr,
acum aşa de bine cunoscut, trecu pe un cal alb înaintea mea... Toţi
cei de pe piaţă strigă:
«Vive l’Empereur!»399
Cincizeci de ani pe urmă. Aţi cetit ceva din Alphonse Karr? Pe
vremea lui a fost cel mai preţuit din scriitorii satirici ai Franciei.
Nimic nu scăpa de gluma lui arzătoare. Vespile», revista lui
necruţătoare pentru moravuri şi oameni, a avut clipa ei de mare
celebritate. Nu ţi-l poţi închipui altfel pe acest spirit sarcastic decât
înţepând şi lăsând veninul fără a muri, cum face viespea cea
adevărată. O mască voltairiană pare să-i acopere figura. Şi cine ar
crede că de pe urma lui a rămas o pagină de supremă durere!
Trecuse la 1871 în teritoriul ocupat şi de aici s-a întors cu
sentimentele cuprinse în ceea ce numeşte «Inima unui Francez ».
«Căutam un prieten, azi fiul meu, atunci ofiţer de mobili400, bolnav
şi prizonier. Ei bine, mi-a rămas din acele zece» zile o impresie pe
care n-o pot asemăna decât cu im vis rău; numai ce-mi aduc aminte
şi-mi trece un fior prin păr, mă apasă pe piept, mi se umple ochii de
sânge şi mi se turbură vederea; o străbătătoare durere-mi strânge
inima şi-mi crâşcă dinţii...
Am văzut în străzile din Pontarlier, din Byans, din Dole soldaţi
zâmbitori care cu vârful cravaşei îţi făceau semn să te cobori de pe
trotuar, şi să le faci loc. Dumnezeu mă ştie că mergeam tot prin
mijlocul drumului. Mâneam în picioare fărâma de pâine şi de brânză
ce puteam găsi pentrucă văzusem pe aceiaşi soldaţi intrând într-o
cârciumă şi făcând să se ridice Francezi ca să le ia locul, şi eu
397 În periodic lui.
398 În periodic cules cursiv.
399 În periodic cuvintele în franceză sunt culese cursiv.
400 În periodic mobili cules cursiv.

166
simţeam că, deşi a mă împotrivi ar fi fost o nebunie, mi-ar fi fost cu
neputinţă să mă supun.
Şi, totuşi, nu aveam cu mine nici pe fiica mea, nici vreo altă
femeie iubită pe care s-o ameninţe o insolenţă.
Nu aş fi gâcit niciodată puterea şi grozava durere a acestei
impresii dacă nu mi-ar fi fost dat s-o încerc.
27 martie 1913.

CLIII
COMINES
După ce s-a oprit atacul de sdrobire către Amiens, un altul, de o
putere tot mai mare, caută pe la canalul La Bassée drumul spre
Calais, urmărind şi aici scopul de a rupe legătura dintre Englezi şi
Francezi şi de a grămădi pe cei dintâi, din retragere în retragere,
către Malul Mării. Intru cât s-a atins acest scop se poate vedea din
ştirile zilnice pe care ni le dau radiogramele. Dar cine mai are simţ
astăzi pentru Ţinuturile care sufăr de pe urma unui război ca acela
de acum, distrugând, fără milă, totul în calea sa, lăsând pustiul total,
absolut, acolo unde înainte se desfăşura vieaţa cea mai înfloritoare,
unde comori de artă se păstrau in fiecare sat – şi ce sate de veche
muncă omenească răsplătită prin bielşugul veacurilor! – unde fiece
frântură de zid aminteşte un trecut care se cunoaşte şi în cele mai
mici amănunte – încă odată ruinele castelului Coucy au trecut din
mână în mână pentru a adăposti din nou tunurile germane –, are
prilej de adâncă părere de rău. Şi parcă toată acea lume, care se
nimiceşte pentru ca nicio refacere să nu-i poată da înapoi taina ce s-a
împrăştiat odată, se ridică la numele care smălţează buletinele de
luptă spre a vorbi despre tot ce a produs şi adăpostit pe vremuri
când, înainte de teribilele victorii ale ştiinţei, omul, lăsat numai cu
puterile sale, nu putea face tot răul, de care e capabilă voinţa lui.
Între aceste nume, unul evocă şi o mare figură de cugetare
adâncă aplicată la politică, de socoteală măiastră a împrejurărilor
timpului, de concepţii nouă privitoare la legăturile dintre State, –
Comines.
La douăsprezece mile spre Nord de Lille e castelul unde s-a
născut, la 1445, acela care era să fie sfetnicul rece al aprinsului,
pătimaşului duce de Burgundia Carol Cutezătorul, pentru oa apoi,
printr-o schimbare pe care şi fără anecdote o poate explica
psihologia lui statornică, el să se alipească de regele cel cu nasul
ascuţit, cu bărbia de babă, cu scotocitorii ochi de pândă, care-şi
înfăşură viclenia în veşmântul unui sărac pelerin şi ale cărui medalii
de plumb din pălărie ţăcăneau la fiece mişcare făcută de cine voia să
fie cât mai puţin rege pentru a domni de fapt cât mai mult.
Rege «modern» acest Ludovic al XI-lea, care era socotii în stare
să otrăvească un frate incomod şi căruia de sigur nu i se păre-a, nici
lui, că «trupul duşmanului mort miroase rău»; rege care face oaste,
care strânge bani, care pune guvernatori pe terenuri de libertate
feudală, care distruge până în temelie tot ce pentru trei, patru secole
fusese măreţia, nobleţă şi frumuseţa vieţii. La el la Curte – ce Curte!
– nu sunt petreceri, nu sunt lupte de cavaleri, nu sunt spectacole

167
care să poată fi puse în faţa acelora, vestite, dela rivalul burgund,
îngropând o avere într-o seară.
Doi, trei burghezi în haine simple, – unul, bărbierii] Maiestăţii
Sale – se adună pe tăcutele, vorbesc puţin şi încet, şi ei hotărăsc401.
Altă lume decât aceea de până atunci! E lumea Statelor care se
ridică, a regalităţilor care iese de supt tutelă, a armatelor
permanente oare se deprind cu cazărmile lor, a socotitorilor de? bani
şi a meşterilor diplomaţi, speţă nouă, cari se strecoară pretutindeni,
descopăr servitori402 devotaţi, plutesc toate informaţiile şi ajutoarele,
se ţin în curent foarte de aproape cu tot ce se petrece la duşman de
mâne, redactează rapoartele secrete al căror cuprins dacă s-ar
cunoaşte, ei ar trebui să plece fără zăbavă de lângă prinţul căruia-i
sânt recomandaţi.
Comines joacă, fireşte, prin înţelegerea lui cea adâncă a rosturilor
acestei «Mări a vieţii», cu «furtunile» grele, un rol cu totul superior
în aceste timpuri de prefacere care-i îngăduie să-şi desfăşure toate
mijloacele neobişnuite cu care l-a înzestrat natura. Şi o asemenea
politică, pentru care caută modele în antichitatea clasică, plină de
uzurpări, de asasinate, de cuceriri brutale ce se înnobilau doar prin
grija pentru bunăstarea supusului, îi place. E pasionat de dânsa, şi
nimic din ce o alcătuieşte; minciună, trădare, vărsare de sânge, ruină
nu repugnă sufletului de târgoveţ flămând care nu-şi ia ochii –
indiferent faţă de drumul ce se va străbate – dela câştigul ce se
urmăreşte. Are şi el faţă de izbânda obositul râs crud al stăpânului
său. Şi astfel va fi în stare să treacă prin Italia năvălită de trupele
franceze ale lui Carol al VIII-lea, care n-aveau de sigur respectul
frumuseţii artistice şi pietatea istorică, fără ca în faţa lui
dărâmăturile acumulate să mişte de revoltă, de indignare un singur
muşchi. Odată ce toate acestea servesc regelui său... Nimic nu e mai
presus de cerinţile interesului care prin forţă necruţătoare îşi face
drum... Poate ceva pe lumea cealaltă, dar şi înainte de Tartuffe se
ştia că sunt mijloace de a te înţelege cu Cerul:...Avec le ciel des
acoommodements...
Şi totuşi Philippe de Comines n-ar fi înţeles cu totul vremea
noastră, care, sgomotos, în urletele miilor de tunuri, vine să sguduie
azi, în acest colţ de Flandră, şi pământul naşterii lui. N-ar fi înţeles-o
nici în scopurile, nici în metodele ei.
Căci, spune marele istoric german Ranke, măcar în afară de
«politica» sa, el era «aplecat spre virtute şi bunătate» – să credem! –;
el ura războaiele de aventură, strălucitoare, dar primejdioase, şi
vedea catastrofa la capătul lor; el era contra «capetelor nebune»
care se dau de Dumnezeu unui popor pentru a-l pedepsi, cum se dau
de voinţa de sus «oameni înţelepţi» pentru a-l răsplăti; el sfătuia pe
prinţi «să aibă mai puţin sbucium, să nu se obosească aşa de mult şi
să întreprindă mai puţin»; dar, mai presus de toate, el era de
credinţa, nezguduită, că dacă «în toate lucrurile trebuie toleranţă şi
drept, căci Dumnezeu a pedepsit totdeauna cruzimile, fără zăbavă»,
ceea ce este mai de nesuferit e când un prinţ străin vrea să fie domn
în ţara altuia. «De ce a îngăduit Dumnezeu», strigă el cu mânie,

401 În pcriodic hotărăsc cules cursiv.

402 În periodic scriitori.

168
înaintea planurilor de cucerire ale lui Maximilian de Austria, «ca
Austriecii să ajungă domni în Ţările-de-jos», în buna lui Flandră, «ca
să nu facă alta decât a le umplea de război?»
Şi, dacă dela Augustinii din Paris, unde se odihneşte, el s-ar putea
întoarce sufleteşte la leagănul său, la Comines, ce întrebare alta ar
pune astăzi?
8 aprilie 1918.

CLIV
UN POET BUCOVINEAN: V. BUMBAC I
În fascicula I a anului 1869, «Foaia soţietăţii pentru literatura şi
cultura română» din Cernăuţi, care se tipărea prin îngrijirea
profesorului I. G. Sbiera, se publică, împreună cu o prefaţă
explicativă – scurtă, dar interesantă şi despre care vom vorbi mai
târziu – cel dintâi cânt dintr-o epopee românească «Descălecarea lui
Dragoş în Moldova».
în fascicula următoare, ultima din acest an, se dădea şi cântul al
doilea. Dar publicarea n-a mai urmat.
Autorul acestei lucrări, care în intenţia lui trebuia să cuprindă
îndătinatele douăsprezece cânturi, dar din care numai atâta fusese
isprăvit, la fiecare dată, cât se tipărea, iscălea V. Bumbac.
Lămuriri asupra vieţii sale nu’ s-a îngrijit să lase acest om
modest, ale cărui zile liniştite s-au prelungit până dăunăzi. Colegul şi
prietenul său Sbiera dădea în «Enciclopedia română» doar câteva
ştiri din care se vede că Bumbac s-a născut în Februar 1837, că a
învăţat întâi în Cernăuţi, că a trecut prin Blaj ca să ajungă la Viena.
Aici termină cântul I la 10 Noemvrie 1868, iar al doilea peste un an,
la 20 Noemvrie 1869.
Deoarece locul său de naştere e Costâna, în părţile dela Nordul
Sucevei, el este autorul unei bucăţi lirice, purtând data de: Suceava
1859 şi iscălită «Audin Costânceanu» oare a apărut numai atunci la
1869, în aceeaşi revistă ca şi poemul epic (p. 233 şi urm.). Imitaţie a
Odei lui Cârlova asupra ruinelor Târgoviştei, influenţată apoi de
Bolintineanu mai mult decât de Alecsandri, această «Dimineaţă pe
ruinele Sucevei» cuprinde generalităţi abstracte, care nu mişcă,
despre «al zilei împărat», despre «cereasca lege», despre «fiinţa
creatoare», etc. Dar ici şi colo răzbate grai popular şi vorbă aşezată,
tare, când se înfăţişează:
...sfântul soare în falnică mărire
Pe calea presărată de-aur şi de flori,
Cu şoimii săi ce varsă scântei de strălucire

ori

Carpaţi cu piscuri ’nalte şi ’mpodobiţi cu nori

ori când, numărându-se duşmanii lui Ştefan cel Mare, se înşiră:

Tătarul crud, sălbatec, sămânţă blăstămată,
Ce-şi părăsi Caucazul, ungher afurisit,
Spre-a pângări pământul,

169
 Până ce
Încuminţit Tătarul prin ghioage sănătoase
Cu multe rane-n coaste grijit s-a cam mai dus

Apărarea Moldovei i se pare poetului că ridică «fii de

uriaşi»contra unor «titireze»cărora «viaţa li-asfinţeşte».
Şi, dorind ca aceste glorioase rosturi să nu mai fie călcate de
piciorul profan, el încheie astfel, nu fără energie:

O, cum n-am eu putere, o ziduri întristate,

Să vă ’mprumut o gură şi glas din glasul mieu,
Să-mi desveliţi secretul ce ’n viitor departe
Înegurat s-ascunde, de nu-l pot vedea eu.
Nu-l văd, nu pot prezice ce vremuri or să mai vie
Şi ce-or să mai aducă poporului român:
Veni-vor ani de jale sau ani de bucurie –
Nu ştiu – şi voi nu-mi spuneţi...

Mult mai slabe, dar nu inferioare ca factură, nici mai palide cu

inspiraţie sunt deosebitele cântece pe care Bumbac le dă aceleiaşi foi
şi care par a fi scrise mai de mult: uşoare, săltăreţe cântece de
vânătoare, de beţie, de iubire, în metrul şi cu vocabulariul acelui
Alecsandri care era sărbătorit în Bucovina ca regele poeziei
româneşti şi a acelui ucenic bucovinean al literaturii dela noi,
byronianul Petrino» a cărui indignare şi durere de atitudine nu vor
găsi un sentiment adevărat ca să poată făuri versuri răsunătoare
pentru rostirea lui403. Ici şi colo doar câte un amănunt nou de limbă,
ca «dricul de vânat», câte o figură trecând scurt înaintea noastră:
Stuhul geme de sitari,
Când tânărul din Suceava înfăţişează pe ostaş astfel:
Sunt voinic, sprinten, prind glonţi’n palmă,
simţim cum răsare artificialitatea lui Bolintineanu, şi-i refuzăm
atenţia noastră. Un imens progres faţă de aceste începuturi şi de
toată literatura bucovineană, de literatura românească de atunci, îl
constituie însă poemul epic.

III
În «Mihaida» lui Eliad, enumerarea acelor cari acum sunt
conspiratori, iar pe urmă vor fi luptători, eroi, e seacă, fără epitete
ori cu epitete uzate, banale adesea şi cu numele rău potrivite:...Aici
sta banul Udrea, Bătrânul Banul Manta şi Banul al Craiovei,
Mihalcea bellicosul, şi Vornicul Dumitru, Şi Mircea cel hotarnic (!),
Mirică Logofătul, Isar şi Teodose, mintoşi Logofeţi ambii. Vistierii
Dan şi Pană Spătarul Vintilică, Spătarul Văcărescul şi Aga
Vitejescul404, Şi Aga Luca Lungul (!) şi Radu Bărcănescul, Tustrei
fraţii Buzeştii, Calonfirescul Radul, Şi capul lor păstorul Euthymie
zelosul.
«Zelosul», «kyriarchul»-, cât de puţin trezesc aceste neologisme,
aceşti termeni speciali, evlavie pentru Vlădica!
403 Şi o baladă a lui Bumbac merită atenţie. în periodic: „Despre o baladă a lui
Bumbac mai departe“.
404 În periodic: Mirică, Vintilică, Vitejescul erau culese cu caractere cursive.

170
 încep discursurile, după oe-i vedem pe toţi în costume descrise cu
de-amănuntul până la
...coloana cea de aur,
Cea rămăşiţ’ antică de cavalerii Romei.
Când e vorba de sfat, de gâlceava, de luptă, spiritul războinic al
lui Eiliad nemereiste uşor tonul şi dă versuri care ating şi mişcă.
Teodosie arată neomenia Turcilor:
...îţi ia astăzi copila,
Mâne-ţi ucide tata, îţi spânzură flăcăul...
Mai aproape de cugetul şi de simţirea oricui vorbeşte un Isar, un
Udrea:
Ci staţi, să ştim ce facem. Noi ne sculăm cu arme, Şi ţara e
puţină, de tot dărăpănată. N-ar fi de cuviinţă întâi să ne-nţelegem
Sau cu vecinii noştri sau cu-o Putere mare, Să cerem ajutoare? –
Ce ajutor, nea Udreo, Precurmă Logofătul Isar cu carte multă.
Nu este la loc vorba: pe semne de-alianţă
Ai vrut s-aduci cuvântul, căci fratele Moldavul (!)
Şi, dincoaci, Transilvanul e într-aceeaşi stare,
Şi toţi avem nevoie să ne întindem mâna
În strânsă legătură, şi unul pentru altul
Să sară spre ’ntărire. Iar Sârbul şi Bulgarul,
De-şi simte scăpătarea şi jugul, scoate arma
Şi cauză comună cu noi vie să facă.
Aşa înţeleg lucrul. Iar, dacă mergi cu mintea
La Neamţ sau Leah sau Ungur să cerem ajutoare,
La astfel de’mprumute e camătă prea mare,
Şi lipsa de-ajutoare ce nu le mai poţi duce.
Nu vă ’ncurcaţi cu şoangheri şi cu Puteri de astea,
Că unii ce aceştia or să ni puie capul
În numele credinţii. De-o fi să scăpăm astăzi
Ca să cădem iar mâne, schimbând mereu la juguri
Sau să întindem mâna, cerşind când ici, când colo,
Scutire şi protecţii, mai bine, fraţi cu Turcul!
Dar am intrat în polemici contemporane. Eliad are socotelile lui,
şi i se pare că nici într-un chip nu le-ar putea plăti mai bine decât cu
eroicele versuri ale epopeii sale. Democrat care va visa în curând
cine ştie ce coborâre dela Radu Negru – de unde Rădulescu – , el se
va lua la luptă cu boierii, cu cei ce se cred aristocraţi şi, atribuindu-şi
drepturi, doresc a se desface, înălţându-se, din mijlocul terii:
Acum îl vezi c’aleargă după grofii străine,
Să-şi împletească coada cu bandă baronală (!).
Duşman al jignitorului şi păgubitorului amestec al Rusiei în vieaţa
noastră naţională, al acelui regim consular, preconsular care căuta
pricină pentru a sdrobi cu orice prilej cel mai elementar simţ de
demnitate al nostru şi credea – mare greşeală! – că supunerea se
naşte din umilire, el nu pierde prilejul să încheie şi aici un condei de
debitor faţă de
...acea vulpeană (!), ascunsă despoţie.
Ba, cum stă rău şi cu Vodă Bibescu, cel ce şi-a căpătat cu
meşteşuguri Domnia şi, acum, în veşmântul eroului dela Călugăreni,
pozează scenic înaintea unei societăţi care e departe de a-l admira
fără rezervă, iată-l prins şi pe dânsul, răutăcios, în două versuri:

171
 Domnia e arendă, pe care îţi dai suflet
Şi’n care arendaşul e una cu pristâvul
Ce-a mijlocit vânzarea... E bun, biet, tot Românul,
Ce întră dracu’ntr’însul cum s-a văzut călare
Cu buzduganu ’n mână...
Convorbirea se pierde în dialoguri de roman de senzaţie:
Alexandre Dumas, Eugene Siie: «noi să ’ncercăm, nepoate», «Ce
facem astă seară», etc. Şi, când Minai va apărea, el nu a contribuit
moral cu nimic la deciziunea de care ia cunoştinţă, pentru ca să
apară teatral, dar nu epic405:
Ban Manta face semnul,
Feciorul trage coarda, cortina (!) se deschide...
Boierii împreună văd toţi pe însuşi Vodă.

UN POET BUCOVINEAN: V. BUMBAC

Rămâne doar ea «Muza smerită» să fie chemată-n ajutor. Doar ea
să ajungă la un capăt, căci după două cânturi întregi acţiunea nu a
înaintat cu un singur pas în singurele lumi pe care le poate cutreiera
neadormită – căci altfel e şi adormitoarea – epopee.

IV
Bucovineanul din Costâna nu e preocupat de adevărul istoric. Şi
pentru subiectul lui care ar putea fi acesta? Ce se ştia la 1868 despre
descălecarea Moldovei atunci când critica nu osebise realitatea
documentară de fantazia unei frumoase legende? Dacă, şi atunci, se
ştia, totuşi, că Dragoş, din care se făcea încă un Domn, deşi a fost un
simplu căpitan al regelui Ungariei pe pământul ocupat dela Tătari,
n-are a face cu adevărul, cum crede Ureche despre «Dragoş-Vodă,
feciorul lui Bogdan-Vodă, carele era din domnii Râmului» (pentru ca
Bogdan cel istoric să apară după propriu său fiu Laţco), – nici unul
nici altul n-aveau o figură distinctă şi fapte nedespărţite de dânşii.
Ce încurcat ar fi fost poetul erudit faţă de asemenea greutăţi! Lui
Bumbac însă nu-i pasă. El e convins doar că «poetul îşi poate urzi
cântarea sa având o bază chiar şi numai în tradiţia poporală», căci
«poetul poate crea din nimica, istoricul insă nu poate crea nimica»
(p. 5). Şi, aşa fiind, se va mulţămi a căuta izvoare de informaţie la
faţa locului, lângă vechile bisericuţe bucovinene. îl mai ajută câte un
prieten, ca profesorul Buliga. Iar, încolo, el va croi din închipuire,
făcând să apară Voevodul din Câmpulung ales de ţerani, cei opt şefi
din ţeara şeasă care va fi o Moldovă; el va scoate din acelaşi izvor
cele cinci cete de câte o mie care îndeplini luarea în stăpânire a
teritoriului şi izbăvirea oamenilor din robie, şi, când va fi vorba de
căpetenii, le va găsi pe toate în comoara poreclelor populare. Şi în
largul spaţiu gol al unei realităţi aşa de bătrâne şi de pustii el va
aşeza scene care, în mult mai mult, corespund acelora din care se
alcătuieşte vieaţa însăşi a ţeranilor noştri = aceleaşi ospeţe, aceleaşi
cântece, aceleaşi sfaturi, aceleaşi idei. Şi astfel el va fi adevărat 406 şi
după istorie, căci Voevozii şi boierii vremurilor ce au fost ei oare, în
cea mai bună vreme din trecutul nostru, decât săteni cu mai mult
405 În periodic: dela „el nu a“ până la „cunoştinţă“ şi „teatral, dar nu epic“ sunt
culese cursiv.
406 În periodic: „adevărat“ e cules cursiv

172
noroc fiindcă aveau mai multă minte şi vitejie mai mare!
Ce bine ales e totul! Şi numele eroilor: Boldur, Băluţă, Pintea,
Arbure, Vlad, Novac, Bistra, Cercel, Ureche, Arcan, Potop, Ciurea,
Tisa, Crăciun, Faur407, Străbun, Balaur, Hurmuz, Stejar, Bradu,
Corbu, Şoldan, Racul, Pădure, Vintrea, Carpăn, Măcieş, Vârcolac,
Veveriţă, Graur, Buzdug, Vârtej. Calificativele populare, scurte, dau
vieaţă: «Văr Arbure ’nţeleptul», «bătăuşul Borcea», «Hurul cu fală
’mpodobit», etc.
Limba lor şi limba în care ei şi ale lor se înfăţişează e cea mai
bună limbă vorbită în adâncul satelor. întâlnim termeni rari şi
termeni noi, cari pot prinde, pot rămânea, îmbogăţind limba: la
«vadeaua de pornire» apar «fârtaţi războinici», gata să învingă,
«de-a voire408 soarta», liberând «câmpia de lifte treierată» şi
răspingând «bulucul de vrăjmaşi».
Altă dată ei vânează prin locurile cu «frăţini brazi», unde sunt, se
spune într-un vers frumos, «doisprezece munţi cogemeţi cu băi
nemaisecate», şi anume la «dricul toamnei, când bouri-s mai graşi».
Apoi cei pe «şoimi buieci călări» petrec de mulţămită, şi iată-i
înaintea mesei împodobite cu «harul cuhnei», bucurându-se de o
«pârgă din holdă câmpenească» şi ridicând o «cupă de mursă cu
mărgele». Expresii dialectale: «mări», «fiindureca» (= pentrucă) se
amestecă smălţând viu stilul.
Acest stil e de o plasticitate minunată. Iată, în aceeaşi ordine,
îndemnuri către luptă ale bătrânului Bogdan:

Bogdan căruntul mări, cu sceptru’n mâna dreaptă,

C-o burcă peste umăr lăsată’n voia sa,
Iar coapsele-i cuprinde o chingă de curea,
Cu cătărămi de aur şi altfel aurită
Şi dela brâu atârnă o sabie-ascuţită.
Şi aici un preot apare pentru a binecuvânta, dar, în locul
«kyriarchului», simţim cum
O tainică tăcere cuprinde sala toată...
Din luntrul unei cameri de tron apropiată
Pe ’ncetul scârţâieşte zăvorul uşii mari
Şi-un preot se iveşte în haine de altariu.

Cuvântările lui Bogdan (pp. 25, 195) au un măreţ şart bătrânesc

şi trezesc şi în sufletele noastre un adânc răsunet:

Bărbaţi, bătrâni şi tineri, voinici din ţara mea.

Voi razimul acestei moşii în vreme grea,

începe el, pentru ca să arate cum se ţine în adevăr o ţară:

Şi, dacă, prin unire, un pumn de oameni poate

Să deie piept cu duşman în luptele de moarte,
O, ce-ar putea să facă vecinii noştri fraţi
Supt flamura Unirii fiind încununaţi!

407 În volum evidentă greşeală Taur. Am corectat după periodic.

408 În periodic: „voire“ este cules cursiv.

173
 E vorba de a li se da ajutor, de a îndeplini fapta cea mare a
strângerii puterilor laolaltă:

Plecaţi şi dovediţi
Că ’n vetrele străbune barbari nu suferiţi!
Să ridicăm din târnă mărirea strămoşească.
Pe vechile hotare făloşi să fâlfâiască
Ai vulturilor steaguri...

înfrângerea chiar, într-o aşa de dreaptă luptă, n-are a face, căci:

Şi, când va cere timpul, supt lamura străbună

Vom sfărâma cătuşa ce-ar vrea ca să ne-o pună
Sălbatecele turme ce năvălesc mereu Şi samănă prin lume chin,
patimă şi rău.

Şi, de se va supune cu sila patria:

...Cerbici neîndoicioase din sânu-i s-or scula

Şi faima despre dânsa prin lume va sbura:
Se va cruşi pământul cu-al duşmanului sânge.
Ultimul îndemn e plin de vlaga acelor vremuri:
Deci să scurtăm cuvântul şi să venim la fapte:
Supt steag păşind cu toţii, un braţ ne-om face toţi.

Ostaşii sosesc la chemare, «împovăraţi ca stupii». Când:

O ceată de trei sute

De călăraşi războinici soseşte’n larga curte;

Când, iarăşi,

Cinci cârduri de războinici cu suflete bărbate,

Călări şi pedestrime, toţi luptători aleşi
Feciori de vrâstă tineri, voinici de cei viteji,
Cu săbii şi cu arce, cu suliţi, cu săgete,
Ce ştiu luptă-n falangă, şi-n pâlcuri mici, şi-n cete.
În fruntea lor cârmacii pe şoimi sirepi se văd
Cum strălucesc în zale şi braţelor se-ncred:
Fluturătoare steaguri la razele de soare
Sus fâlfâiesc atinse de-a vântului suflare.
Chelarul Curţii deschide înaintea lor poarta cea veche:
A curţii poartă mare, de fier întreg urzită,
Deschide-se de braţul unui voinic fecior
Şi-n curte solii întră jucând pe murgii lor...
Nu sunt aici cine ştie ce anonime personalităţi istorice sau
neistorice, ci cu grămada răsar voinicii din lumea basmului etern şi a
vechii balade:
Este ’nţeleptul Hurul, ce multe ţări calcă
Şi cunoştinţi adânce de carte-şi adună:
De cărturarul Curţii Bogdan şi l-a luat

174
 Să-i fie de’ndemână pentru-ajutor şi sfat,
Şi mărginaşul Pintea, ce-i numai foc şi vieaţă,
sau aiurea:
Boldur, Novac şi Bistra, Ureche şi Cercel, Şutaşi de vrâstă tineri
cu braţele de fier, Arcan, Potop şi Ciurea şi Tisa şi Crăciun, Şi Urşii,
fraţi de-a gemeni, şi Faur şi Străbun... Calea lor e însemnată de un
cunoscător, o cale Cu coborâşuri multe, sălbatece de fire, Cu peşteri
încâlcite şi codri’ntunecoşi...
El vede cu puternica lui imaginaţie cum în urma lor pe-ncetul se
mişcă’n lung şirag409
De cară număr mare, ce tauri mari le trag,
Şi turme de tot soiul, de vite mari, mărunte,
Oi, capre, junei şi junce, şi cai cu stele-n frunte.
Tabăra i se desface înainte:
Văr-Arbure la mijloc cu ceata sa cuprinde Un dâmbuleţ c-o ciuhă
ce vesel îşi întinde Spinarea sa tăpcişă lâng’al cetăţii mur: Ale cetăţii
veghe cu lungile lor suliţi Pe-acolo fac preîmblet, cetatea priveghind
Şi-n ceasurile nopţii, «te văd, te văd» strigând. Iar, când e vorba de a
porni, semnele se întreabă. Şi-atuncea fulgerare de către mâna
dreaptă,
Noroc bun şi biruinţă voinicilor! Acum partea mesei, care precede
şi închide luptele. Cămările sunt ca pe timpurile istoriei care e o
legendă şi ale legendei care poate fi o bună realitate rurală:
De-a dreapta şi de-a stânga se-ntrec in strălucire Icoane daurite
cu chipuri de mărire Ce-mbracă-n jur păreţii scobiţi de săpături Şi
zugrăviţi în vrâste şi printre v râs te flori.
Aici pune harnica bătrână «Bogdăneasă» ospăţul cel de cinste.
Sala ni se înfăţişează în strălucirea ei, care e mai mult de legendă:
Treizeci de policandre cu lanţuri de argint, Iar crestele de aur de
cel mai lămurit,
Vioi lucesc la focul făcliilor aprinse,
Ce luminează sala de străluciri cuprinsă:
Trei mese stau de-a lungul odăii atârnate,
Tustrele-acoperite cu feţe’nciucurate,
Ţesute-acolo-n casa de-a’ Bogdănesei mâni,
Cu gust, cu iscusinţă lăsată de bătrâni,
Cusute pe la cornuri cu scumpă strămătură,
Iar ciucurii din cornuri, ce greu în jos atârnă,
Sunt numai fir de aur, lucraţi de-a’ Doamnei mână410,
Şi fel de fel de vinuri prin plosce puse-n rând
Pe lucedele mese te’ngână şi-ţi aprind
Un gust şi-o sete-adâncă...
Dar masă bătrânească fără cântec nu se poate, şi iată şi rândul
cântăreţilor cu alăute, din meşteşugul naiv al cărora
Ospăţul lui se’ngână prin farmecul de strune,
căci
...meşterii de coarde arcuşuri ieau şi trag Şi zic un cântec dulce şi
zic un cântec drag: Toţi tac, şi toţi ascultă a’ coardelor supţiri
Fermecătoare ziceri şi tainice şoptiri. Şi cupele direse cu vinuri vechi
409 În ediţia 1935 cuvântul şirag lipseşte. L-am adăugat conform periodicului rimei
şi ritmului.
410 În ediţia 1935 mâni am corectat conform periodicului şi necesităţilor rimei.

175
şi bune Fruntaşii le ridică şi-nchină şi ciocnesc, Şi cina strălucită
timp lung se trăgănează, Şi glasul de-alăută ospăţul desfătează.
Şi aşa într-una, dela un pahar la altul, dela un cântec la altul, dela
un cuvânt la altul, de când
...soarele se culcă şi ciurdele de stele Ici, colo licurează cu focuri
mititele, Plutind de-asupra nopţii pe depărtatul cer,
până ce, de spre ziuă,
...noaptea-şi pătureşte veşmântul ei cernit Şi fuge’nspăimântată
prin peşterile-ascunse.

V
De unde însă acest grai nou, aşa de real, de popular, de arhaic şi
de prezent, purtând atâtea amintiri şi trezind atâtea icoane de cel
mai actual şi mai obştesc adevăr? De unde această revelaţie faţă de
literatura fără miez şi, dela un timp şi fără de formă, a lui
Bolintineanu, pe lângă uşorul cântec al lui Alecsandri, aşa de iubit
totuşi în Bucovina boierească a meritoşilor fraţi Hurmuzachi, – acel
cântec care rechiamă în minte, nu paijşti înflorite şi văi pline de
umbră şi drumuri tăiate în stâncă şi culmi de munţi fără îmblânzire,
ci miresme de saloane moldoveneşti într-o epocă de prefacere,
policandre cu lumânări de spermanţetă, acorduri de harpă şi cântece
romantice pe clavirul domnişoarelor ieşite dela pension cu savoir
vivre şi «sentiment?».
Ca să găsim explicaţia, n-avem decât să mărturisim asămănarea-i,
care se impune, cu unul mult mai mare, de un avânt epic chiar
superior şi de-o lirică absolut nouă în farmecul ei cuceritor de suflete
prin ritm şi armonie: cu Eminescu. Şi să ne gândim şi la acel prieten
al amândurora, ai Bucovineanului şi al Moldoveanului, cari amândoi
făcuseră aceeaşi şcoală supt auspiciile ţeranului ardelean Aron
Pumnul apoi, la Blaj, de unde venise acesta 411: Ungureanul, Ioan
Slavici, care, pe o vreme când d. Iacob Negruzzi dădea nuvele cu
teorii după moda Berlinului şi N. Gane, în cea dintâi fază, desfăcea în
proză poezia artificială a lui Alecsandri despre ţeranii ideali», cuteza
să prezinte, în toată asprimea lui zguduitoare şi înduioşătoare, traiul
ţeranului de pe Murăş.
Tustrei se întâlniseră însă la Universitatea din Viena. Nu ne
interesează ce se învăţa pe atunci acolo, în ce spirit se predau lecţiile
pe o vreme când, ştim, energia creatoare în toate domeniile, avântul
de luptă, îndărătnicia în credinţă a poporului german întreg scăzuse
şi aiurea decât în această Austrie condamnată a gândi şi simţi ca şi
oficialitatea412...
Ne interesează ce au putut schimba între ei Românii veniţi din
toate provinciile teritoriului naţional românesc 413. Această atmosferă
pan-românească a creat starea de spirit naţională 414 din care a ieşit
ideea acelor serbări dela Putna, în 1870, care pentru întâia oară au
adus umbrei lui Ştefan cel Mare prinosul de recunoscătoare

411 În periodic de la „cari amândoi“ până la „venise acesta“ e cules cursiv.

412 Cenzurat (n.a.). Indicaţia Cenzurat apare începând din periodic aşezată chiar în
locul unde se operase eliminarea unor cuvinte. În ediţia 1935 este plasată în
subsol.
413 În periodic întreaga frază este culeasă cursiv.
414 În periodic: naţională era cules cursiv.

176
admiraţie şi de făgăduinţi de a nu-i părăsi moştenirea, al întregului
său popor.
Eminescu, Bumbac, Slavici s-au întâlnit aici şi cu alţii, cu d. A.D.
Xenopol, venit dela Berlin pentru a ţinea vestita sa cuvântare.
Dar la Viena nu erau, ca la Paris, bogaţi băieţi de boieri, bine
crescuţi cu preceptori francezi şi iniţiaţi aşa de mult în tainele
culturii străine, încât pe a lor o uitaseră cu totul. Aici erau mai mult
copiii satelor din Bucovina şi Ardeal, şi marea lor energie,
spontaneitatea lor sinceră, iubirea lor absolută şi înţelegerea lor
adâncă pentru realităţile fecunde, în fapta vieţii şi în stilul scrisului,
domină uşor orice alte tendinţi.
Caracterul popular415 se impune astfel, prin ei, prin originea şi
caracterul vieţii lor, prin întorsătura pe care trebuie s-o ia orice
învăţătură mai înaltă, literaturii nouă româneşti, care a putut să vie
pe urmă la «Convorbirile literare», redactate de foştii studenţi din
Germania, vlăstare ale aristocraţiei ori ale noii intelectualităţi, dar
n-a şi pornit dela dânşii.
Şi între cele dintâi produse ale acestei literaturi nouă a fost
«cântecul dulce şi cântecul drag» al lui Bumbac pe oare ni-l amintim
cu atât mai bucuros, cu cât azi din acele părţi, ca şi de pretutindeni,
un cântec trist ne vine în auz, acel cântec trist de care l-a scutit
soarta pe bătrânul, blândul pensionar în clipa când cu ochii la
steagul românesc pe cetatea lui Ştefan-cel-Mare el se stingea,
binecuvântând416.
14 aprilie 1918.

CLV
GHEORGHE COŞBUC
întregul neam românesc pierde în aceste zile grele pe vin om care
era printre acele puţine indiscutabile glorii ale lui.
Gheorghe Coşbuc a închis ochii la Bucureşti.
Sufletul adânc şi tăcut s-a sfărmat de necuprinsa durere a
Românului şi a fiului locurilor unde s-a născut.
Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, dela Gelu al legendei până
la dorobanţii din 77, moare fără să fi văzut cu ochii supt steag pe
aceia cari au onorat din nou sfântul drapel al ţerii.
Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o
umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.
1 mai 1918.

CLVI
DELAVRANCEA
în momentul când dădeam la tipar vestea morţii lut Coşbuc, aflăm
aceea, fulgerătoare, a morţii lui Delavrancea.
415 În periodic: caracterul popular este cules cursiv.
416 Un nepot al său mă asigură că în hârtiile lui se mai găsiau şase cânturi din
această epopeie. Sînt sigur că familia va şti să păstreze cu pietate tot ce a rămas
pe urma lui. (Nota autorului începând din periodic.)

177
 Când cea mai duioasă coardă a poeziei româneşti se rupe,
amuţeşte glasul cel mai zguduitor de suflete.
Nu e nevoie să spunem oe l-a ucis.
El moare ca ostaşul căruia în mâni i s-a frânt arma.
Ori, printr-o fatalitate sălbatecă, suntem osândiţi şi la mutilarea
noastră sufletească?
1 mai 1913.

CLVII
ULTIMA CUVÂNTARE A LUI DELAVRANCEA
Care a fost ultimul cântec al lui Coşbuc, ultima operă asupra
căreia s-a oprit în nopţile de trudă care i-au pregătit şi grăbit
sfârşitul, – poate nu vom şti niciodată. Acest tăcut ţeran, cu sufletul
închis chiar pentru cei mai de aproape ai lui, această discretă şi
sfioasă natură de sătean căruia nu-i place a împărtăşi nimănui ce se
petrece în «sfânta sfintelor», în intimitatea sacră a sufletului său, va
trece ducând cu dânsul, între atâtea alte taine, şi aceasta.
Dar ştim care au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit în public
oratorul tuturor nuanţelor şi fineţelor, acela de pe buzele căruia nu
se desfăcea niciun cuvânt care să n-aibă ca o mireasmă nouă, acela
înaintea sicriului căruia, în marea lui nenorocire, îngreuiată prin
această nouă lovitură, se descopere azi un neam întreg.
Nu a fost discursul la reforme. Acum când el nu mai e în vieaţă,
când anume adevăruri se pot spune fără ca sufletul lui să sufere – şi
de aceea, o vieaţă întreagă, în treizeci de ani încheiaţi cât l-am
cunoscut, nici nu le-am spus – , putem arăta de ce acele frumoase
fraze nu şi-au luat avântul care ar fi înduioşat şi cucerit.
Membru al partidului conservator, pentrucă – şi aceasta trebue
s-o spunem – în partidul liberal de pe vremuri inteligenţa lui
superioară şi suprema lui virtuozitate oratorică nu puteau găsi altă
întrebuinţare decât aceea de gazetar de porunceală, fie şi supt un şef
ca G. Cantacuzino, la «Voinţa Naţională», fiul de ţeran din
Delea-Vechea trebuia să aducă laude unui proiect care fusese smuls
interesului egoist al marii proprietăţi şi, mai mult decât atâta, să facă
cea mai largă parte acelora chiar cari, în coaliţia din 1917, o
reprezintau mai legitim, de sigur, dar evident, şi mai puţin generos.
A simţit deci nevoie să se îndreptăţească pe sine însuşi 417 înainte
de a îndreptăţi pe alţii. A făcut – jenat şi jenant – istoria carierii sale.
O grea carieră pe care de sigur, cu experienţa unei vieţi întregi, ar fi
vrut-o, acum altfel. Se va fi închipuit vorbind mulţimilor sale? 418,
săracilor şi harnicilor acestui pământ, ostaşilor şi mucenicilor,
fraţilor săi de sânge de cari-l despărţise soarta, pentru ca din
cuvântul lui minunat să se desfacă toată povestea suferinţii lor, toată
siguranţa dreptului lor, toată chemarea lor de viitor. în locul
aplauzelor pe care le dau mânile albe, supţiri când cineva bate în
struna nevoilor celor de sus, i se va fi părut că aude ridicându-se din
adâncurile norodului sguduit şi aprins de rostul lui acel glas care nu

417 În periodic: pe sine însuşi este cules cursiv.

418 În periodic: „mulţimilor, mulţimilor sale“ sale fiind cules cursiv.

178
se poate asămăna în înfricoşatul său vuiet decât al mării când sare la
asaltul stâncilor. Cine ştie? poate şi el ca alţii din osul lui ar fi fost, la
vremi hotărâtoare, un conducător de oameni, din robia Eghipetului
în Ţara Făgăduinţii, şi aceasta cu vorba lui, dar şi cu dreptatea lor419.
Şi acum să cânte şi să descânte milostenia boierilor şi să-i dea ca
sprijin, nu numai vorba lui aşa de tare, dar vieaţa lui pe care nu
ştiuse a şi-o face tot aşa de tare, – şi o simţea. în acel moment mai
mult ca oricând.
Au trecut însă luni de zile. Victoria care se pregătea atunci, pe
care toţi o credeam sigură, n-a fost decât o mare jertfă, o mare cinste
– şi atât. Ce vremi grele au venit după ce dădusem tot ce un neam
poate da, şi nimeni mai mult decât sătenii, fraţii lui! Dezerţiunea
aliaţilor celor mai de aproape, izolarea, împresurarea, momentul
suprem al hotărârii care nu putea duce nici măcar la păstrarea celor
ce le avusem.
Un general, un general biruitor a venit la putere 420, şi in
Parlament, într-o şedinţă neuitată, la 19 Februar, cel însărcinat de
dânsul a venit să ne spuie că ţara se va sfâşia421.
Atunci Delavrancea a rostit ultimul său discurs.
De sigur cel mai sguduitor. Nu mai erau nici consideraţii de
partid, nici interese de clasă. N-avea de apărat o tagmă de Români
contra altora. Ci în glasul lui tremura numai durerea fără margeni a
unei teri prin care trece fierul despoierilor şi al carii trup întreg se
strânge într-un ultim spasm de apărare, înăbuşindu-şi strigătul care
nu trebuie să se audă.
Vă închipuiţi ce a spus. Ce ar fi spus un ostaş dela Mărăşeşti dacă
i-ar fi fost dat să aibă dumnezeiescul lui dar... O formulă mi-a rămas
însă în minte: Se clinteşte azi hotarul pe care dela Neagoe Basarab
până astăzi nimeni nu l-a atins.
A doua zi s-a găsit cine să râdă de aceste cuvinte, al căror adevăr
scormonise toate fibrele sufletelor noastre.
Şi, azi, când sufletul lui poartă mărturie aiurea despre suferinţile
poporului care l-a născut, am vrut să amintesc, cât lacrimile pentru
el curg încă, această apărare a dreptului nostru în cel mai frumos
discurs al lui, – care a fost şi cel mai sincer.
3 mai 1918.

CLVIII
IDEILE POLITICE ALE LUI COŞBUC
Cu sufletul marelui poet care s-a stins la Bucureşti de o boală
veche şi de dureri nouă, nu s-au prea ocupat ziarele de acolo, care au
atâtea alte lucruri de comunicat cetitorilor obişnuiţi şi entuziaştilor
419 În periodic „dar şi cu dreptatea lor“ e cules cursiv.
420 Se referă la generalul Alexandru Averescu care preia funcţia de Preşedinte al
Consiliului de Miniştri la 29 ianuarie 1918.
421 În periodic: ţara se va sfâşia cules cursiv. În Memorii, vol. I, 19 ianuarie 1918,
p. 291 notează: „Foarte frumos vorbeşte Delavrancea, atingând şi pe Iancovescu
întors de pe front «teafăr şi voinic»“. Arată imposibilitatea morală a cedării faţă de
concesiunile ce ni se cer şi pe care le enumeră (le are de la Regină). Arată că ai lui
(conservatori n.n.) se deosebeau de Brătianu prin aceia că răspingeau însăşi ideea
negocierilor, prevăzând unde vor duce.“

179
clienţi pe cari şi i-au câştigat în Moldova.
Dar totuşi cineva, un scriitor şi el, din cei mai noi, pare a fi voit să
furişeze, în cele câteva linii de necrolog, o bănuială cu privire la felul
cum feciorul popei din Năsăud ar fi privit şi apreciat evenimentele
grozave al căror teatru sângerat a fost ţeara noastră. De aici nu
putem şti ce a spus Coşbuc cui îl întâlnea pe stradă şi-i vorbea fără
să fie întrebat asupra unor lucruri pe care ’ el avea motive – de
temperament şi altele – să nu le comunice nimănui
Dar altceva putem şti422. Un om nu se judecă după chiar o vorbă
de nerăbdare, de nemulţămire care i-ar fi scăpat într-un moment
oarecare supt presiunea unor evenimente capabile să turbure şi
minţile cele mai sigure de sine, să facă a devia o clipă şi convingerile
cele mai bine întemeiate şi mai statornice. Ci judecata cea dreaptă se
poate dobândi numai după dovezile pe care le dă el în momente
decisive sau în lucrări îndelung chibzuite despre ce se găseşte în
adâncul cugetului său. La Coşbuc, cel tăcut şi închis în sine,
cel despreţuitor de conversaţii zadarnice şi aplecat mai mult la
discuţii cu privire la atâtea probleme de limbă, de literatură, ori
chiar de o natură specială care se părea cu totul străină de
preocupaţiile unui poet, nu se poate afla acel crez complect, expus în
siguri termeni de abstracţie filosofică, pe care-l poţi găsi şi fixa la
oameni necontenit amestecaţi în politica militantă sau desprinşi, siliţi
a-i analiza problemele.
Dar altceva ne poate lumina asupra gândului acestui om de
socoteli încete şi adânci: nota fundamentală a scrisului său întreg 423,
aceea care domină toate amintirile de lectură, toate influenţele
străine, amestecate şi contopite într-însul. Şi omul care va izbuti, din
străbaterea acestei opere cu aparenţa variată, să culeagă ceva care
nu s-ar potrivi cu sângele lui, cu locul lui de naştere, cu anii lui de
lucru dela -«Tribuna»- cea mare din zilele de luptă, cu tovărăşiile lui
de acolo, cu spectacolul din acel ceas al dezvoltării ideii româneşti,
cu pribegia lui printre noi, – acela, dar numai acela, ar cuteza 424 să
rupă, fie şi prin simple insinuări, din solidaritatea morală a neamului
său în supremă suferinţă pe cel mai mare din poeţii de energie
luptătoare425 al Românimii întregi.
5 mai 1918.

CLIX
CELE PATRU GREŞELI ALE UNUI POET: M I C K I E W I C Z426
Un Francez, istoric al literaturii sale naţionale, făcea observaţia
că, având să aleagă între literatura polonă şi cea rusească, ai lui au
lăsat pe ultimul plan pe cea dintâi, şi tot interesul, toată simpatia,
toată dorinţa de a imita pentru a-şi îmbogăţi scrisul propriu a mers
către produsele romanului rusesc.
Păcat! Pentrucă, dacă acest roman rusesc cuprinde mari tragedii

422 În periodic: putem şti cules cursiv.

423 În periodic: nota fundamentală a scrisului său întreg cules cursiv.
424 În periodic: „ar putea cuteza“.
425 În periodic: energie luptătoare cules cursiv.
426 În periodic titlul era: „Cele patru greşeli ale unui poet: Mickiewicz“.

180
omeneşti, dar mai ales o îndrăzneaţă si originală privire în sufletul
omului, dela Poloni era să se înveţe altceva, care dincolo lipseşte mai
cu totul: pe lângă o graţie nesfârşită, pe lângă cel mai delicat
amestec între înduioşare şi ironie, potrivit cu însuşi caracterul
naţiunii, o iubire fără margeni pentru ţeară şi pentru neam, pentru
libertate în vederea naţionalităţii, pentru naţionalitate în vederea
libertăţii427, lucruri pe oare, precum Rusul nu le poate uni, Polonului
îi e imposibil să le despartă.
Şi între cărţile străine pe care publicul francez ar trebui să le aibă
mai des în mână este «domnul Taddeusz», sau, în traducere franceză,
«Tadeu Saplitza», a lui Adam Mickiewicz.
E o epopee glumeaţă şi sentimentală, poetică şi reală, adevărată
şi închipuită, descriptivă şi psihologică, al carii scop, în jurul unei
nunţi care ar trebui să se facă şi trebuie sa se facă între un tânăr
întors din lume şi o fetiţă rămasă la casa ei, la castelul strămoşilor,
este să înfăţişeze supt toate aspectele Lituania iubită cântăreţului:
imensele păduri nestrăbătute, cu adâncile lacuri tainice de unde
beau zimbrii, satele în care atâţia din ţerani sunt nobili cu titluri şi
steme, vânătorile de iepuri şi de urşi, mesele mari în care, dacă s-ar
socoti preţul merindelor, averi întregi ar fi risipite, certele de familie
învierşunate ascunse în inimi, sfaturile misterioase, apariţia
profeţilor cari anunţă ceasul izbăvirii, al învierii regatului, al
independenţii.
Totul merge, oricât am râde cu petrecătorii şi ne-am emoţiona cu
cei deziluzionaţi în sentimentele lor, spre acel ţel ultim: să se
înfăţişeze răsărirea din nou, luptătoare azi, triumfătoare mâne, a
Patriei umilite, sfâşiate, acoperite în sicriul robiei sale cu ţărâna
morţilor.
Anul 1812 vine, cel din urmă ai gloriei Iui Napoleon, care apare
aici ca restabilitorul Poloniei întregi. «An vrednic de pomenire pentru
acela care te-a văzut în ţară! Poporul îţi zice încă anul bielşugului;
războinicul, anul luptător. Bătrânii şi azi încă vorbesc bucuros de
tine; te slăvesc totdeauna în cântecele populare. De mult erai vestit
prin vedenii în ceruri, prin zvonuri surde care alergau în mulţime. La
apropierea soarelui de primăvară, inima Lituanienilor se umplea de
presimţiri ciudate; aşa, înainte de ce se va sfârşi lumea, inima
tuturor oamenilor va fi în prada unei aşteptări pline de fericire şi de
îngrijorare...
«Surguciuri, steaguri strălucitoare se coboară de pe dealuri şi cad
în văi. Călăreţi! Ciudate porturi, arme necunoscute: un escadron
după altul şi, la mijloc, ca un râu crescut de topirea zăpezilor, se
înşiră pe drumuri rânduri îmbrăcate în fier. De către pădure şepci
negre, şiruri întregi de baionete ce sclipesc: infanterie care se
apropie fără număr, ca din furnicar.
«Spre Miazănoapte merg toţi. Ai zice că odată cu primăvara
năvălesc la noi, nu numai păsările, ci toate neamurile, mânate de

427 Din ediţia 1935 a fost omisă o parte a frazei. Am redit textul aşa cum a apărut
în periodic opinând pentru această formă deoarece imediat se spune „lucruri pe
care, precum Rusul nu le poate uni, Po-Honulua îi e imposibil să le despartă“. Ceea
ce n-are sens decât în structura frazei aşa cum apare în periodic. Menţionăm că de
la „pentru libertate“ până la „în vederea libertăţii“ inclusiv în periodic textul era
cules cursiv.

181
puterea unui tainic îndemn. Cai, oameni, tunuri, vulturi, zi şi noapte.
Ici şi colo, cerul se face roşu la lumina flăcărilor, tremură pământul,
tunul bubuie departe».
Mickiewicz însuşi, copil atuncea, i-a văzut. Sunt amintirile lui
chiar când înfăţişează la masa cvartirului din vechile cărţi nobiliare
pe generalii Dombrowski, Kniazewicz, Malachowski, Gedroyc,
Grabowscki, când descrie uniformele de pe vremuri, când vrăjeşte
cântecul sălbatec al lăutarului, evocând ziua de 3 Mai 1791, Regele
alături de naţie, Constituţia, idealul Poloniei unite, al neamului
reintrat în dreptul său, durerea celor ce stau de o parte, confederaţia
dela Targowiza, chemarea străinului, înfrângerea, risipirea, fuga,
distrugerea terii, noua robie şi mai grea, aproape fără speranţă... Şi
totuşi, poetul face să sune la capăt marşul lui Dombrowski: «Nu, Nu
e moartă Polonia. Spre Polonia merge Dombrowski!»

Greşeală de idealist! Căci 1791 a însemnat o întreprindere peste

puterile naţionale, a însemnat vădirea atâtor vechi păcate, a
însemnat neînţelegerea şi împărţirea în partide, a însemnat războiul
civil şi invazia străină, a însemnat desfiinţarea Poloniei, câtă mai
rămăsese. Ce simpatie poate să păstreze o cauză învinsă, un război
care n-a izbutit, o pornire care s-a poticnit în drum sângerată, un
avânt care s-a sdrobit şi o speranţă1 care s-a întunecat? Cât şi o
afacere care n-a putut fi dusă la capăt.
Şi greşeala lui Mickiewicz e şi mai mare. Lăudând războiul acesta
chiar, din 1812, se face a uita că el a însemnat pentru naţie o jertfă
nouă fără folos. Căci Polonia unitară şi liberă s-a îngropat în
catastrofa lui Napoleon.
Nenorocită alianţă! Cu cât mai bună ar fi fost o înţelegere cu
Puterile care luaseră parte la cele trei împărţiri ale Regatului! S-ar fi
putut căpăta concesii, mari concesii... O, să fi mers Polonii pe
cealaltă cale!
Dar, e şi o a treia, o a patra greşală 428. Cântând aşa anul 1791,
anul 1812, Mickiewicz aproba revoluţia nenorocită din 1831, ruina
definitivă a terii, şi el pregătea revoluţia, şi mai păgubitoare,
aducând ca o osândă ultimă asupra întregii părţi din neam supuse
Rusiei, din 1864...
Ah, făcătorul de râu care jertfeşte raţiunea sentimentului! Ce
greu trebuie să-l fi judecat istoria!
Şi totuşi mi se pare că în mijlocul chiar al Varşoviei ruseşti am
văzut în bronz chipul lui Adam Miekiewiloz!
27 aprilie 1918.

CLX
IOAN BOGDAN
Duminecă, 1 Iunie429, s-a stâns, după o lungă şi grozavă boală,

428 În periodic: „e şi o a treia, o a patra greşală“ este cules cursiv.

429 „1 iunie“ apare numai în ediţia 1935.

182
încă unul din oamenii cari aveau înaintea lor o întreagă muncă pe
care alţii n-o vor putea face ca dânşii: Ioan Bogdan, profesor la
Facultatea de Litere din Bucureşti, fost decan al ei, un moment
rector, săpat şi răsturnat de intriga politicianismului coalizat, al
Universităţii.
Amintirile care mi se trezesc în suflet in această clipă, cuprinzând
vieaţa mea întreagă, sunt prea multe şi prea duioase, ele închid prea
mult din ce a fost mai intim în fiinţa mea însăşi pentru ca să nu-mi
impun, cu atâta greutate totuşi, să le păstrez pentru durerea mea.
Mă voi sili să vorbesc lumii numai despre ce o priveşte pe dânsa
pentru ca să poată preţui după cuviinţă pe acela care, printr-o mo-
destie exagerată, în mijlocul pretenţiilor curente care l-au năvălit şi
înnăbuşit şi pe dânsul, s-a ţinut de o parte în atâtea împrejurări în
care el se impunea prin calităţi incomparabil superioare acelora ale
concurenţilor şi rivalilor săi. Voi fi săvârşit astfel, odată cu o datorie
de pietate, care mă priveşte printre cei dintâi, şi o mare datorie de
dreptate ce trebue îndeplinită măcar faţă de memoria omului neglijat
şi calomniat în ţara unde de atâtea ori, compromiţând-o şi pă-
gubind-o, a triumfat şarlatanismul430 fără cunoştinţi şi fără talent.
Sfiosul copil care, acum patruzeci de ani aproape, venea din
Braşov, unde în casa mamei sale însăşi văzuse ce poate fi o muncă,
de toate zilele, o luptă necontenită cu greutăţile vieţii şi o jertfă
neîntreruptă pentru datorie, aducea cu dânsul însuşiri din cele mai
preţioase oriunde, – căci în orice ţeară el ar fi ajuns la situaţia pe
care şi-a câştigat-o aici, dar poate fără suferinţile pe care, dacă a
tăcut despre ele, nu înseamnă că nu l-au pătruns adânc, zguduindu-i
pe încetul puternica sănătate, – dar preţioase, aceste însuşiri, mai
ales ia noi şi în acel moment când se trecea dela un romantism
definitiv răsuflat, dela un criticism sterp, – ca al «Junimii»,
admiratoare a singurelor ei negaţii, – la un realism constructiv.
A făcut bune studii de filozofie la Iaşi, şi un raport din tinereţă
despre învăţământul din Germania arată ce competinţă îşi putuse
câştiga, aşa de răpede, în domeniul pedagogiei. Dar, cerându-se un
specialist pentru limbile slave, în care până atunci se pricepea numai
genialitatea necritică a lui Hasdeu si tot aşa de puţin criticul
diletantism naiv al episcopului Melhisedec, el a avut curajul,
extraordinarul curaj de a se iniţia, timp de câteva luni, într-o materie
din cele mai grele şi, adăugim, din cele mai puţin simpatice.
A făcut solide studii la Universitatea din Viena şi a petrecut un
timp în mediul rusesc, a cărui limbă o vorbea cu uşurinţă şi eleganţă,
cunoscând, în acelaşi timp, cu o stăpânire deplină de filolog, celelalte
limbi ale vastei familii slave. S-a întors la Bucureşti pentru a crea
catedra de limbi slave, pe care era s-o ocupe trei decenii întregi şi
care, prin pierderea lui, la cincizeci şi cinci de ani abia, rămâne goală
fără să vedem cine ar putea primi, dintre cei din ţeară, o succesiune
ca aceasta, care cere cunoştinţi431, metoda şi un spirit critic ales.
Publicaţii hotărâtoare pentru ştiinţa noastră şi care până azi sunt
punctul de plecare al oricării cercetări despre istoria Românilor432
mai veche, fără să fi pierdut nimic din valoarea lor, în text şi chiar în
430 În periodic urma: „oamenilor“.
431 În periodic: „cunoştinţă“.
432 În periodic: „istoria noastră“.

183
comentarii, cu toată îmbogăţirea, datorită lui, şi a cunoştinţilor de
amănunte433, au. apărut îndată. Prin el am ajuns a cunoaşte, peste
târzia prelucrare de compilator stângaci a Vornicului Grigore
Ureche, originalele slavone, izvoarele primitive ale istoriei Moldovei,
dela însemnările din Bistriţa şi Putna până la adausurile, supt Petru
Şchiopul, târziu în veacul al XVI-lea, ale călugărului Azarie. Tot prin
el s-a avut culegerea, de o capitală importanţă, a scrisorilor domneşti
în limba slavă păstrate în Arhivele din Braşov.
Şi, în sfârşit, prin munca lui s-au adunat şi publicat, într-o colecţie
model, actele, în aceeaşi veche limbă diplomatică, ale lui
Ştefan-cel-Mare. Aceste trei lucrări fundamentale pentru istoria
noastră vor fi, necontenit, titlul lui de glorie în istoria ştiinţii
filologice şi istorice la noi.
înzestrat cu un spirit de organizare, armonizare şi conducere
puţin obişnuit, acela căruia i se datoreşte şi întemeierea «Comisiei
Istorice», cu ediţiile ei admirabile supt toate raporturile, ar fi putut
îndeplini, într-o societate mai dreaptă în aprecierile ei, şi rosturi
superioare acelora în care a lăsat urme ce nu se vor putea şterge.
Rare ori a fost între intelectualii noştri un om de un mai sănătos simţ
real şi totdeodată de o conştiinţă idealistă mai sigură decât dânsul.
Cei ce l-au cunoscut bine au avut astfel pentru dânsul un respect
care, în aceste momente duioase, biruie cele mai fireşti lacrimi434.
În ultimul timp, chinurile bolii nu-l împiedecau de a se gândi
necurmat, cu o dureroasă urmărire a tuturor ştirilor, la soliditatea
marii clădiri naţionale pe care ne-a dat-o soarta.
Trei, patru zile înainte de moarte, când i s-a vorbit de
documentele noastre dela Moscova şi de alte averi ameninţate, a
obiectat: «Totul se poate pune la loc, documente şi averi; ţeara să
rămâie»435.
Ţeara nu-l va putea uita, şi memoria lui va fi cu atât mai vrednic
onorată, cu cât discernământul însuşi al societăţii noastre va creşte.
3 iunie 1918.

CLXI
THEODOR AMAN: LA POMENIREA LUI
în zilele acestea de supreme încordări şi de suferinţe cum de mult
nu le-am avut, pregătind supreme bucurii, cum de veacuri nu le-a
mai avut acest neam, se serba într-un colţ de ţară, în Craiova,
amintirea pictorului Aman.
Fără această hotărâre mult aşteptată, fără această sacră ridicare
de steaguri, această serbare nu şi-ar fi avut mediul. În adevăr, arta
de azi, complicată, dorită de senzaţii nouă, iscoditoare de procedee
tehnice încă inedite, – mergând până la grandomania şarlatană şi
până la barbaria brutală, – n-are multă evlavie pentru acest înaintaş.
Aman n-a fost nici un virtuos al desemnului, nici un original al colorii,
tablourile lui fiind sure şi şterse – , nici un om de îndrăzneaţă
concepţie. Fiul negustorului grec din Craiova şi al femeii care pare
433 În periodic „amănuntul“.
434 În periodic: „lacrimile“.
435 În periodic: „ţeara să rămâie“ cules cursiv.

184
a-i fi dat ea isteţimea şi idealismul a fost un sârguincios şcolar al
maeştrilor săi din Apus, un onorabil absolvent al bunei educaţii
artistice primite şi... Şi un bun şi mare patriot cu mijloacele artei
sale.
A revenit în ţeară, cu un idealism legat de nevoile înseşi ale ei.
Dorea să facă a se cunoaşte, a se păstra în formele nemuritoare ale
artei tot ce cuprindea România în prezent, tot ce-şi putea aminti în
trecut, îi era drag de faţa oamenilor, de veşmântul lor, el însuşi operă
de artă, de datinile dela ţeară şi de felul de vieaţă, încă patriarhal,
dela oraşe, de luptele Voevozilor şi de triumfurile lor. Şi în tablouri,
în aqua-forte, în schiţe el le-a prins pe toate aşa de răbdător şi de
statornic, o vieaţă întreagă, fie şi fără vreo recunoaştere şi răsplată,
încât a trebuit casa lui întreagă – azi, un Museu – ca să-i cuprindă
opera.
Şi de aceea e bine să-l sărbătorim astăzi când micile pâraie ale
vieţii de specialitate se varsă toate cu avânt, cu sete, în râul cel mare
ale vieţii naţionale.
Un gând bun, Români, pentru acela oare a pus pe pânză, inspirat
de melancolia poeziei a Boilintineanului, «ultima noapte a lui Minai
Viteazul», – dincolo de care astăzi pentru noi se luminează zorile.
1919.

CLXII
LA ÎNMORMÂNTAREA POETULUI AL. VLAHUŢA
Când ai ţinut, prietene, frate, cum îţi plăcea să ne spui. acum
treizeci de ani, şi celor mai tineri dintre noi, când ai ţinut ca orice
curiozitate să fie departe de patul suferinţii tale, orice iubire chiar să
fie cruţată de a suferi împreună cu tine, când ai interzis zădărnicia
pompelor şi trufia goală a oficialităţii la ultimele îngrijiri ce putem da
fiinţei tale pământeşti, n-ai putut gândi să ne împiedeci pe cei cari nu
te-am văzut de mult şi cari nu te vom mai vedea niciodată de a-ţi
spune un ultim cuvânt. Un ultim cuvânt ţie, celui ce ai fost om ca noi,
supus mizeriilor noastre, pe care, viteaz ca un ostaş de rasă, din
vremurile eroilor cari-ţi erau dragi şi pe cari-i cântai în cei din urmă
ani ai vieţii tale, le-ai biruit, senin, râzând de cine te putea răpune,
dar învinge nu, şi în ceasul când vântul morţii rupe pânza steagului,
dar vulturul suliţei nu-l poate apleca.
Dar ţie celui oare ai fost mai mult ca gloata omenească, care te-ai
ridicat cât de sus poate un suflet nobil şi mare, în avântul suprem al
inspiraţiei, ţie celui a cărui divină putere creatoare s-a coborât pe
vecie în pagini care nu pot muri, ţie îţi vom vorbi adesea, mult, duios,
cu drag, în adâncul, unde încap toţi morţii iubiţi, al sufletelor noastre
înseşi, – temple ale iubirilor răpite şi ale prieteniilor ce s-au dus.
Îţi vom vorbi, ne vom mărturisi ţie, ne vom sfătui cu tine, vom
aştepta mângâierea şi vom primi judecata ta. în acest suprem
adăpost pe care şi-l vor transmite generaţiile pe rând pentru vieaţa
vie a sufletului tău, tu nu vei mai trece prin durerile pământului din
care noi nu venim, dar spre care soarta ne apleacă până ne
confundăm cu dânsul.
Şi de aceea să-ţi vorbim ţie, cel din ţărână, care ai pătimit de

185
osândele ei, să-ţi vorbim de cele din urmă prin care ai trecut pentru
ca, la capătul lor, inima din tine să se rupă.
Te văd despărţit de vremea ta, pe rând despoiat de prietenia celor
dragi ţie, te văd izolat în mijlocul unei lumi pretenţioase, pline de
sgomote bizare, care, în delicateţa ta superioară, te sperie, făcând ca
tot mai mult să cauţi un colţ de ţară blândă şi bună unde să te
întovărăşeşti cu natura care n-are pretenţii şi rămâne tot aceeaşi.
Te văd prins de furtuna cumplitului război, fugar, cu toate cele
scumpe rămase în urma ta, bătând drumurile nenorocirii în car cu
boi, între săteni înspăimântaţi şi ostaşi fără putere să se mai lupte; te
văd cărunt, obosit, sfărâmat luând parte, cu o ascunsă mulţămire în
suflet că n-ai fost fericit în mijlocul nenorocirii altora, la mucenicia
neamului tău.
Te văd în odăiţa pusă la îndemână de un preţuitor, în laşul
îmbulzit de o mulţime care nu te înţelege şi pe care nu vrei s-o
înţelegi, te văd bolnav, aproape murind, având o singură durere: că
nu poţi vedea biruinţa în care crezi. Te văd aducând solia apropiatei
liberări, îndată, peste o lună, întrezărind cu atâta timp înainte
izbăvirea care era să încunjure de lumină apusul tău însuţi.
Te văd lăcrămând pe ruinele micii tale averi, a scumpelor tale
odoare, te văd din nou iarăşi pribeag, când paşii altora se opreau la
un prag mult dorit.
Te vedem acuma aşa cum eşti, – peste tot ce-ţi poate da vremea
mai rău, peste tot ce ţi-am putea da noi mai bun.
Şi, când ne vom întoarce după împlinirea supremei datorii faţă de
acest lăcaş al nemuririi tale, ceea ce ne va usca lacrămile va fi partea
din tine pe care ara furat-o în sufletul nostru şi de care nimic nu ne
va mai despărţi.
26 noiembrie 1919.

CLXIII
UN OM DE ISPRAVA: SCARLAT VÂRNAV
Fulgerător a venit vestea morţii vigurosului bătrân Scarlat,
Vâmav. Mai dăunăzi el asista la o şedinţă a Academiei în care se
pomeneau oamenii de mare merit în lupta pentru Noua Românie cari
au fost: tatăl său, d-rul Costachi Vârnav, şi unchiul său, călugărul
Sofronie. Ieri încă el se ocupa de campania electorală în care se
prezintă, în faţa Dobrogenilor, ca reprezintant al intereselor şi
aspiraţiilor ţerăneşti. Şi astăzi din ziare aflăm brutal, sfârşitul lui.
Acest frumos bătrân, cu atâta simţ de demnitate personală în fiecare
acţiune a sa şi în fiecare cuvânt al său, acest tip al boierului de o
aleasă educaţie a fost acum zece, cincisprezece ani unul din
binefăcătorii prin faptă ai Dobrogii unde îl adusese ca prefect de
Constanţa hazardul politicei.
Aici e unul din cei mulţi cari, împovăraţi de zile, se duc. Dar
acolo, în fiecare sat trăieşte şi va trăi amintirea lui, prin şcolile pe
care le-a făcut, prin bisericile pe care le-a înălţat, cinstit, harnic,
gospodăreşte, cu priceperea lui tehnică de arhitect şi cu caldul lui
avânt de patriot, cu nesfârşita lui iubire de om de bine.
A fost, în acel timp, acest organizator şi civilizator, şi unul din acei

186
oameni de autoritate cari oriunde, şi mai ales acolo, sunt de cel mai
mare folos. A fost un mândru reprezintant al Statului român, care
numai arareori a fost servit de oameni cu fibra lui.
Şi astăzi încă, în Dobrogea prădată, el îşi avea locul. Politica de
partid nu i l-a dat în vieaţă; politica naţională îl va găsi de mult
odihnit în mormânt.
27 octombrie 1919.

CLXIV
O PIERDERE REALA: GHEORGHE DANIELOPOL
Unul dintre tinerii partidului liberal, Gheorghe Danielopol, moare
de cumplita boală a vărsatului negru, căpătată cu prilejul unei
campanii electorale nenorocite prin satele judeţului Olt. Când un
partid pierde valori care-i foloseau numai lui, el poate rămânea
singur să-şi plângă mortul. Dar, când acela care se duce iea cu
dânsul o energie, care, oricât ar fi fost «disciplinată», comprimată şi
utilizată în folosul unor interese materiale coalizate şi ale unei găşti
de asigurare mutuală, era menită, în noile şi grelele împrejurări
create de un războiu ca acesta, să folosească terii întregi, e o datorie
de loaialitate, de camaraderie politică de a releva meritele celui
dispărut. Când tovarăşii de luptă sânt aşa de stângaci în a-şi arăta
regretele, cu atâta mai mult.
În Constituanta dela Iaşi am cunoscut pe Danielopol, fiul unui
eminent jurist, original şi bizar, şi nepot de fiu al unuia dintre vechii
librari culturali şi naţionali, ca pe unul dintre aceia cari aduceau în
chip mai onest cunoştinţi mai solide, o practică a lucrurilor
economice şi sociale mai reală şi o inteligenţă deosebit de vie pentru
a trage folos din acest bogat material. Se deosebea astfel în chipul
cel mai avantagios de atâtea dintre «speranţele partidului» care,
fiindcă aveau o uşurinţă de vorbă oarecare, au abuzat în chipul cel
mai neiertat de timpul pe care-l aveau Camerele pentru a elabora
indispensabila reformă agrară. Singurul lui discurs face mai mult
decât toată vorbăria acestor ambiţioşi. Lui i-a fost încredinţată şi
sarcina formulelor juridice în proiectul de lege pe care l-a explicat şi
apărat ca raportor. I se cuvenea desigur, şi s-a achitat cu deosebită
îndemânare de această grea misiune. În opera de refacere a ţerii, el
era unul dintre aceia cari puteau să ajute mai mult. Nădăjduiam că
într-acestea el va şti să se ridice şi peste egoismul de partid:
inteligenţa sa era desigur capabilă de aceasta.
Pierderea lui va fi simţită la discuţiile apropiate asupra
reformelor care se cer revizuite şi întregite, fără zăbavă, de aceste
Camere.
26 noiembrie 1919.

CLXV
AL. VLAHUŢA ŞI REFORMELE
Acuma când Alexandru Vlahuţă nu mai este şi modestia lui
mândră nu se mai poate sfii de ce s-ar spune, fie şi cu cea mai

187
deplină dreptate şi pentru îndeplinirea celei mai elementare datorii,
despre meritele lui, mă simt dator a vădi cele ce urmează cu privire
la omul superior pe care am avut cinstea de a-l păstra treizeci de ani
întregi ca prieten. în Aprilie 1917, la Iaşi, se zădărnicise abia o
lovitură bolşevică rusească împotriva Regelui şi a ordinii de Stat.
Eram însă şi mai departe supt ameninţarea hordelor revoluţiei roşii.
Atunci, într-o zi pe care am însemnat-o în notele mele436, Vlahuţă a
venit în casa ce ocupam pe Strada Romană şi mi-a comunicat, în chip
impresionant, că, din informaţiile ce are, – căpătate din chiar
rapoartele, deosebit de bine informate, ale Siguranţei Aliaţilor, –
rezultă că situaţia în ţară e foarte rea, că nemulţămirea se tot
întinde, că străinii lucrează pe capete şi că până în acel moment
nimic nu s-a făcut ca să împiedece acea nemulţămire de a izbucni.
Trebuia deci, după socotinţa lui de om cuminte şi prevăzător,
care, fără «a face politică», avea şi elementele şi judecata şi
hotărârea ce se cer pentru aceea ca fără zăbavă să se dea reformelor
de atâta timp făgăduite şi totuşi amânate necontenit, fără motiv
aparent, în vremea lungii neutralităţi ca şi în vremea războiului
însuşi. Niciun nou termen nu mai trebuia fixat, ci isprava să se
îndeplinească, imediat, fără şovăire.
Văd încă odaia aproape goală: lângă masa studenţească, aşa de
simplă, de lemn gol, patul de împrumut acoperit cu o velinţă
ţerănească. Lângă fereastă, cu ochii aprinşi de puterea unei
nezguduite şi poruncitoare convingeri, cu faţa energic brăzdată de
vrâstă şi de suferinţă ca şi de sforţarea voinţei, cu dârza năvală a
părului negru, de tânăr ostaş, el dă cuvintelor acea sonoritate
deosebită, ciudată, venind liniştit din adâncuri sufleteşti nesondabile
care era puterea cu care fermeca şi ţinea cucerit pe ascultător.
Am fost, fireşte, foarte impresionat de ştirea pe care o aducea şi
foarte mişcat de patriotica grijă, de temerea chinuitoare ca şi de
nesfârşita iubire pentru cei slabi, veşnic jertfiţi, care a fost un
caracter de căpetenie al vieţii lui întregi.
Îndată am scris primului ministru, care, ca şi în alte cazuri, s-a
grăbit să vie în modestul adăpost al studiilor şi năcazurilor mele.
S-a aşezat pe acelaşi vechi divan moldovenesc ca şi. cu câteva
ceasuri înainte, poetul cu intenţiile eroice. Mi-a ascultat expunerea
cu un netăgăduit interes, dar, la urmă, când să ia o hotărâre, a
refuzat să se atingă de privilegiile clasei de sus, care, Doamne
fereşte!, ar putea face o revoluţie. Nu voi spune aici ce am răspuns,
dar, supt impresia acestei convorbiri şi cu gândul la destăinuirile lui

436 Însemnările zilnice ale lui N. Iorga publicate cu titlul „Memorii“ încep din ziua
de 17 mai 1917. Aceasta deoarece aşa cum indică în cuvântul introductiv al
primului volum (Memorii, voii, Editura „Naţionala“ S. Ciornei) însemnările pană la
această dată: „se află în mâini duşmane şi nu ştiu dacă vreodată voi putea să le
recapăt de unde sunt deţinute fără drept“. Mai precis au fost trimise împreună cu
valorile romaneşti la Moscova de unde - nici până acum - nu au fost restituite, tn
consecinţă discuţia cu Al. Vlahuţă nu apare în volumul „Memorii“. Este cert însă că
în perioada la care face referire N. Iorga, Al. Vlahuţa se află la Iaşi deoarece în ziua
de 25 mai 1917 notează: „Vahuţă pleacă la ţară“ În ziua de 9 aprilie 1918 (Memorii,
I, p. 345) N. Iorga notează: Delavrancea a avut un atac de angină de piept şi
uremie. Era să se piardă. E încă foarte slab. „Cu părul răsfirat pe pernă şi barba
crescută“ spune d-na Vlahuţă „era Ştefan cel Mare, din piesa lui, pe patul de
suferinţă“.

188
Vlahuţă, am redactat un memoriu către Regele, al cărui cuprins nu
voiesc să-l dau, dar care ţintea la realizarea fără zăbavă a reformelor
aşteptate şi a căror necesitate mi se părea de neînlăturat. A doua zi
chiar, d-l I. C. Brătianu437 mi-a anunţat personal că aprobă ideea de a
se aduce în Parlament reformele, orice s-ar întâmpla. Dar
propunerea trebuia să vie dela înaintatul Vasile Morţun care era şi
preşedintele Camerei. Se ştie, ce a urmat. Dar, la început chiar,
Vlahuţă a fost vestitorul şi îndemnătorul la luptă.
29 noiembrie 1919.

CLXVI
UN MODEST ÎNVĂŢAT: GRIGORE CREŢU
O notiţă prin ziare, între cele neînsemnate, cu litere mărunţele,
anunţă moartea lui Grigore Creţu, şi înmormântarea lui la Bucureşti.
Creţu, pe care cea mai mare parte din cetitori nu l-au putut
cunoaşte, era în adevăr un om de pricepere şi muncă în specialitatea
lui. Profesor de liceu, copleşit de ocupaţiile sale la şcoală,
neîndemnat şi nesprijinit de nicăiri, el a prins pentru graiul
românesc în dezvoltarea lui seculară o pasiune a’ toate stăpânitoare.
I-a închinat toată vremea sa, renunţând la orice mulţămiri obişnuite
poate să deie vieaţa.
Un hazard extraordinar îl făcuse să descopere acel vechi
manuscript, cuprinzând Faptele Apostolilor, care, din al XV-lea veac
încă, se aşează în fruntea momentelor limbii româneşti medievale.
Editarea aşa de preţiosului text a luat-o asupră-şi un filolog
bucovinean, I. Sbiera, care şi-a; legat numele de «Codicele
Voroneţean» (manuscriptul fusese aflat în mănăstirea Voroneţului,
din Bucovina). Niciodată Creţu n-a putut uita această jignire adusă
dreptului său.
A lucrat şi mai departe în acest domeniu şi în cele învecinate.
Orice chestie de limbă românească îl interesa.
Se consacra pentru săptămâni şi luni întregi elucidării
problemelor ce i se înfăţişau.
Vedeai bine că vieaţa lui întreagă e legată de această lămurire.
Mulţi ani el a fost unul dintre cei mai stăruitori oaspeţi ai Bibliotecii
Academiei Române. Migălea la manuscripte cum n-a mai făcut altul.
Le cetea şi le răscetea, le aducea la lumină, le observa îndelung, le
străbătea, le mânca, poţi zice, cu ochii.
Era în stare să străbată mii de pagini pentru a-şi face câteva
rânduri de însemnări cu privire la un cuvânt. Şi cu ce ironie se uita el
la noi, pripiţii, cari ne mulţămim, în superficialitatea noastră, cu mult
mai puţin şi ale căror aserţiuni trebuie privite totdeauna numai cu
îndoiala criticei!
Se pare că pregătea o lucrare mai întinsă, dar subiectul nu voia
să-l spuie nimănui. Trăind aşa singuratec, în familia lui, între cărţile
sale, în mijlocul notelor lui, ajunsese un misantrop. Abia răspundea
la ce-l întrebai, şi în fiecare vorbă parcă bănuia intenţia de a
descoperi secretele lui, de a împiedeca astfel marea răzbunare pe

437 În vremea aceea Preşedintele Consiliului de Miniştri.

189
care înţelegea să şi-o ia cândva, contra celor cari nu-l băgaseră în
samă şi nu-l făcuseră măcar membru corespondent al acelei Acade-
mii pentru care editase, comentându-l îndelung, dicţionarul slavon al
lui Mardarie Cozianul.
Ceea ce a scris e cinstit şi solid. Un autodidact nu putea da mai
mult; un om cu şcoală n-ar fi putut aduce atâta dragoste. Din când în
când ştiinţa noastră filologică tot va întâlni pe Grigore Creţu.
La el acasă trebuie să fi rămas o bogată colecţie de manuscripte.
Ele nu trebue să se risipească. Acei cari se vor folosi de ele nu vor
trebui să uite însă pe omul care cu o nesfârşită iubire le-a adunat ca
să le închine toate zilele unei harnice vieţi modeste.
8 decembrie 1919.

CLXVII
UN SUFLET ADÂNC (AL. VLAHUŢĂ)
Acei cari cunoşteau în Alexandru Vlahuţă pe poetul de o artă
sigură şi mândră, dând, greu, lucruri de o formă neatacabilă, a căror
răspundere părea că se declară gata a o înfrunta, peste orice
schimbări de gust, de-asupra veacurilor, aceia cărora le mângâia
sufletul proza de o cadenţată armonie, ducând în valul ei frumuseţi
îndelung socotite şi primite numai la capătul celor mai îngrijite
cercetări, toţi cetitorii, din toate ţinuturile româneşti, pe cari nu i-a
deslipit de dânsul triviala reclamă pentru bizarele lucruri, atât de
inferioare, venite pe urma lui, nu l-au cunoscut totuşi pe aceia care
cu atâta discreţie iese din lume, închizând cu grijă, cu frică, pare-că,
uşa după dânsul. Omul, aşa cum am avut norocul de a-l cunoaşte, de
când aveam nouăsprezece ani abia împliniţi, fiind începător în ale
scrisului, până acum, când generaţia mea trece în rândul celor ce,
fără a slăbi arma, privesc totuşi moartea în faţă, omul era superior şi
acestei opere literare, de care, sunt sigur, vremurile se vor atinge pe
rând numai pentru a constata cât a fost de românească şi cât a fost
de umană în rezerva-i fără orgoliu, dar fără concesii. Era în acest om
oare nu voia să se comunice decât într-un cerc foarte restrâns şi pe
care părea că-l sperie, că-I îngrozeşte, mai mult chiar decât îl
desgustă, orice trivială apariţie, orice îmbulzeală cutezătoare, o
adevărată şi nepreţuită comoară, de care, zgârcit al visteriei sale
celei mai din lăuntru, scânteind la lumina razelor inspiraţiei pentru a
se pecetlui îndată, nu lăsa pe nimeni decât pe cei mai de aproape, şi
încă numai la ceasurile lui, să se apropie.
Dintr-o familie care-şi trecea din generaţie în generaţie ca o
misiune mistică, în legătură cu ceea ce natura cuprinde mai tăinuit şi
sufletul omenesc ascunde mai cu pază, el avea în figura lui brăzdată
adânc, din tinereţă încă, plină de umbra propriilor sale gânduri, în
ochii de aşa de înţelegătoare lumină tainică, urmărind toate, dar
răsfrângând numai izvorul ei neştiut, enigmatic, în glasul potolit,
care părea că recitează litanii dintr-o carte pe care nimeni altul
n-avea voie s-o deschidă, în sonoritatea religioasă a intonaţiilor, sale,
ca şi, când, fără poza, care-l scârbea la alţii, dela sine fiinţa-i toată se
concentra într-o formulă fulgerător de justă, avea, zic, ceva ocult şi
sacru. Era în trupul mic, dar vânjos, uşor îndoit de povară, dar

190
capabil totuşi s-o sprijine, unul din templele marilor mistere.
N-a vorbit decât rare ori, în relaţie cu o chemare oficială de care-l
legau nevoile vieţii, înaintea unui auditoriu de şcolari sau de săteni.
Prieten al lui Delavrancea, care a făcut să vibreze, atingând toate
coardele, cu o măiestrie infinită, sufletele mai multor generaţii, tot
aşa de mult legat şi de Caragiale, care-şi expunea verva cuceritoare
şi gata să muşte în prieten ca şi în duşman oricărui rând de ascul-
tători vulgari, el despreţuia contactul acelora de cari nu se simţea
legat prin ce poate avea mai bun natura omenească.
Însă în conversaţiile pe care nu le căuta, dar de oare delicata lui
sensibilitate, cald prietenoasă, avea o neapărată nevoie până şi în
clipa din urmă. când, ironic, dar rezignat, şi-a pledat singur
pleoapele, despărţindu-se de lume; se desfăcea o întreagă bogăţie de
cunoştinţe onest adunate şi controlate necontenit, de observaţii
originale asupra vieţii, de scânteieri uimitoare, care meritau a fi
păstrate printre cele mai frumoase formule ale realităţilor celor mai
importante, întreaga orchestraţie a unei armonii intime, necontenit
înoite, împuternicite, înălţate se simţea în vigoarea ca şi în fineţa
fiecărei note.
De ani de zile sâ-l fi cunoscut, şi totuşi revelaţiile se îngrămădeau
ca să nu se mai repete altă dată, făcând loc altor unde, tot aşa de
puternice şi de curate.
Un capac de sicriu s-a lăsat acum peste acest tezaur răpit nouă
pentru totdeauna, şi bulgării de ţărână au căzut peste atâta vieaţă
oprită brusc, în plină radiere, de legea căreia toţi îi suntem supuşi.
Ţeara a pierdut, nu numai pe un mare scriitor, dar şi unul din cele
mai adânci suflete ale neamului, iar, pentru vremea de azi, cel mai
adânc.
26 noiembrie 1919.

CLXVIII
FRIEDERICH NAUMANN
Să-ţi fi văzut înşelate speranţe pe care le-ai hrănit numai în
adâncul inimii tale, oricât ţi-ar fi fost de scumpe, să fi asistat la
dărâmarea unei clădiri care-ţi era dragă pentrucă te născuseşi şi
trăiseşi în cuprinsul ei, pe care însuţi nu-l adăogiseşi şi nu-l
schimbaseşi între nimic, – acestea sunt, fără îndoială, mari şi
adevărate dureri.
Dar este una care le întrece cu mult: anume acea durere pe care
o simte omul care s-a gândit o vieaţă întreagă la un lucru, pe care l-a
socotit îndelung cu tot ceea ce mintea lui poate avea mai bun, pe
care l-a construit bucată cu bucată, îngrijindu-se bine ca nimic să nu
strice frumoasa întregime ideală a totalului, pe care l-a apărat în
contra atacurile tuturora, ale neînţelegătorilor, ale interesaţilor, ale
invidioşilor, pentru a-l vedea în sfârşit înţeles, recunoscut, impus,
pentru a-l privi cu mândrie ca principiul conducător al celei mai mari
forţe în ceasul celei mai strălucite biruinţi, şi care, deodată, e
cuprins supt dărâmăturile imense ale uriaşei clădiri, pe care nimeni
nu se mai arată dispus a o reface.
E cazul lui Friederich Naumann.

191
 Om de convingere, de credinţă. Pregătit pentru teologie şi
aducând în vieaţa publică entuziasmul şi siguranţa dogmatică a
pastorului de vocaţie. Om de carte şi de cugetare. În vieaţa mai nouă
a Imperiului german, el se ridică, nu numai prin elocvenţă, dar prin
concepţie şi prin caracter, la unul din cele mai înalte locuri. La el
nimic din duplicitatea unui Max de Bade, nimic din cinismul brutal al
lui Matthias Erzberger, nimic din pasivitatea bătrânească a cutărui
Cancelariu improvizat, nimic din epicurismul diplomatic al unui
Richard von Kuhlmann438. Un German de rasă bună şi tare, dintre
aceia cari, pe vremuri, au făcut mărirea şi gloria patriei sale.
Părea că a venit la vremea lui, care avea nevoie de o astfel de
inteligenţă susţinută de o virtute ca a lui.
După o îndelungată şi laborioasă pregătire se ajunsese la războiul
care trebuia să deie lumea întreagă, ca sprijin şi ca ajutor, ca pradă
şi ca material de exploataţie, poporului german. Imensele mijloace
ale celei mai mari lupte fuseseră puse în acţiune şi pământul părea
că se cutremură la deslănţuirea puterilor pe care tehnica ştiuse a la
închide în combinaţiile ei multiple. Biruinţa era dela început sigură,
şi cele. dintâi succese, înaintea cărora neamurile s-au oprit uimite,
păreau că îndreptăţesc această siguranţă.
Parisul părea la un lat de mână, şi, odată prestigioasa cucerire a
Capitalei franceze îndeplinită, unde nu se deschidea drumul pentru
soldaţii lui Wilhelm al II-lea, noul Alexandru Machedon?
Dar, între lucrurile de mai înainte potrivite, lipsea planul deplin
pentru construcţia politică viitoare ce trebuia să rezulte din aceste
nemaipomenite victorii, din aceste cuceriri după placul celei mai
nebune ambiţii.
Desigur generalii se gândiseră la hotare strategice, care se şi
popularizaseră de mult, asa încât le ştia orice «bun German».
Industrialii ştiau perfect care sunt districtele de materie primă care,
neapărat, trebuie alipite la Imperiu. Istoricii răscoliseră toate titlurile
de drept ale Sfântului Imperiu Roman de naţie germanică. Etnografii
naţionalişti nu uitaseră nicio fărâmă de germanism pierdută în
mijlocul altor seminţii. Făcătorii de proiecte aveau cele mai felurite
soluţii pentru «pacea germană» care trebuia să fie. Ei uitau însă că
pentru a încununa opera unui război, unui asemenea război, care
tulbură lumea toată şi o desgărdinează din toate legăturile ei se cer
nu formule de oportunitate pe care le primeşti şi le schimbi, ceea ce
înseamnă să le încurci mann. Un German de rasă bună şi tare, dintre
aceia cari, pe vremuri, au făcut mărirea şi gloria patriei sale.
Părea că a venit la vremea lui, care avea nevoie de o astfel de
inteligenţă susţinută de o virtute ca a lui.
După o îndelungată şi laborioasă pregătire se ajunsese la războiul
care trebuia să deie lumea întreagă, ca sprijin şi ca ajutor, ca pradă
şi ca material de exploataţie, poporului german. Imensele mijloace
ale celei mai mari lupte fuseseră puse în acţiune şi pământul părea
că se cutremură la deslănţuirea puterilor pe care tehnica ştiuse a la
închide în combinaţiile ei multiple. Biruinţa era dela început sigură,
şi cele. dintâi succese, înaintea cărora neamurile s-au oprit uimite,

438 Născut în 1873 a încetat din viaţă în 1948. Diplomat, ministru de externe, a fost
cel care a negociat pacea de la Brest-Litovsck cu Rusia şi cea de la Bucureşti.

192
păreau că îndreptăţesc această siguranţă.
Parisul părea la un lat de mână, şi, odată prestigioasa cucerire a
Capitalei franceze îndeplinită, unde nu se deschidea drumul pentru
soldaţii lui Wilhelm al II-lea, noul Alexandru Machedon?
Dar, între lucrurile de mai înainte potrivite, lipsea planul deplin
pentru construcţia politică viitoare ce trebuia să rezulte din aceste
nemaipomenite victorii, din aceste cuceriri după placul celei mai
nebune ambiţii.
Desigur generalii se gândiseră la hotare strategice, care se şi
popularizaseră de mult, asa încât le ştia orice «bun German».
Industrialii ştiau perfect care sunt districtele de materie primă care,
neapărat, trebuie alipite la Imperiu. Istoricii răscoliseră toate titlurile
de drept ale Sfântului Imperiu Roman de naţie germanică. Etnografii
naţionalişti nu uitaseră nicio fărâmă de germanism pierdută în
mijlocul altor seminţii. Făcătorii de proiecte aveau cele mai felurite
soluţii pentru «pacea germană» care trebuia să fie. Ei uitau însă că
pentru a încununa opera unui război, unui asemenea război, care
tulbură lumea toată şi o desgărdinează din toate legăturile ei se cer
nu formule de oportunitate pe care le primeşti şi le schimbi, ceea ce
înseamnă să le încurci vezi lucrările conferinţii dela Paris, căreia
acest singur lucru îi lipseşte – , ci altceva, mai mare, mai greu, mai
sigur: un sistem.
Un sistem însă nu-l pot da toţi diplomaţii laolaltă, cu ce pricep şi
ou ce nu pricep. Acest sistem trebuie să vie dela un singur om. Şi
Naumann l-a elaborat el. Se părea pe atât de natural, pe cât de
efectiv. Legătura dintre Germania şi Austro-Ungaria era aşa de
veche, aşa de firească, ea se dovedise aşa de folositoare ambelor
părţi unite, încât veşnicirea ei devenea o adevărată datorie. Bulgaria
lui Ferdinand de Coburg, fostul ofiţer de husari, ruda Habsbuigilor,
Ungurul de sânge, avea atâta ură contra Serbiei cât să-i ajungă
pentru o sută de ani de alianţă. Supt toate raporturile, la capătul
unei munci stăruitoare şi inteligente, Turcia aparţinea Germaniei,
oare pătrundea cu linia Bagdadului până în cele din urmă ale ei
adâncuri neexplorate economic. Ce putea fi mai logic decât să se
alipească prin sila biruinţei totale teritoriile intermediare la această
împătrită alianţă, aşa de strânsă încât ar fi echivalat cu o contopire?
Şi atunci, dacă Germania, care ea ar fi dominat, nu lua în posesiune
lumea întreagă, ea o înfăşură într-o strânsură de şarpe căreia nicio
energie nu mai putea să-i reziste.
Naumann a numit Statul visat de dânsul «Mitteleuropa», «Europa
mijlocie», de fapt însă, prin partea asiatică a formaţiunii, prin
aderenţele în alte continente ar fi fost, nu numai miezul Europei, ci al
lumii întregi.
Să se mai mire cineva când, faţă de grandiozitatea proiectului şi
de numărul baionetelor Victorioase care-i garantau îndeplinirea, bieţi
caraghioşi politici din Bucureştii ocupaţi, cari începeau să se
descurce din metoda lui Ahn pentru învăţarea promptă a limbii
germane, se ’declarau adevăraţi Mitteleuropeni, născuţi din părinţi
mitteleuropeni şi hotărâţi a-şi boteza mitteleuropean pruncii? Şi iată
că înfrângerea pentru Naumann neaşteptată, prăbuşeşte totul,
isteţul creator însuşi rămânând zdrobit supt rămăşiţile maşinii sale.
Această maşină perfectă avea un defect, unul singur: puternicul

193
motor n-avea în el scânteia de vieaţă a sufletului.
16 septembrie 1919.

CLXIX
VASILE MORŢUN: O ÎNVĂŢĂTURĂ
La moşia sa din judeţul Roman, s-a stins, încă în putere, fostul
ministru şi preşedinte al Camerei, Vasile Morţun.
Naţia – în afară de cercurile politice la care a trăit, cu care a
lucrat439, de care a fost sprijinit şi duşmănit, pe faţă sau, după obicei,
dibaci, tăcut, pe la spate – nu va şti să adauge nimic la această veste.
Aceia cari cunosc însă vieaţa lui, cari l-au apucat la începuturile
lui, cari i-au putut preţui bunăvoinţa de a munci şi indiscutabilului
talent, idealismul generos cu care întră la douăzeci de ani într-o
arenă pe care nu şi-o închipuia nici ca a unor crude şi caraghioase
lupte de cocoşi solemni, nici ca o înfăţişare de trucuri â la Sherlock
Holmes şi Fantomas. aceia trebuie să vorbească, nu numai ca să
arate cât valora omul în sine, când nu-l influenţase mediul, mai mult
decât existenţa către care a fost sedus, care i s-a impus chiar, dar şi
ca să ferească tineretul ce se ridică astăzi de a cădea în cursa în care
a căzut Morţun şi de a fi victima, ce e dreptul în general şi în
aparenţă satisfăcută cu soarta ei, care a fost el.
Acuma treizeci de ani şi mai bine, şi acel care scrie aici era prins
pentru o clipă în mişcarea generoasă care se îndrepta spre poporul
în suferinţă supt numele unui socialism care se deosebea cum e cerul
de pământ de bolşevismul cu marcă marxistă al prăvăliei de varietăţi
şi al depozitului de explosive anti-sociale care e clubul zis «socialist»
din Bucureşti sau chiar – deşi este o nuanţă – ceea ce-i corespunde la
Iaşi. La şaptesprezece ani noi ceteam «Capitalul» lui Marx, făceam
conferinţe despre dânsul şi împărţeam numere din «Revista socială»
şi extrase din articolele ei, nu cu gândul de a ne vedea numele trecut
la gazetă – care nici nu era – şi nu cu acela – pe care l-am socotit
dezonorant – de a face o carieră, fie şi în tabăra negaţiunii şi a
răsturnării. Nu ardeam de dorinţa conferinţilor şi discursurilor şi,
cum nu era un club, – căci căsuţa din Păcurari a lui Carol Mayer, fiul
de pastor englez, sămăna mai mult cu o cămăruţă de presbiteriu, –
aşa nu se vorbea în numele socialismului de mijloacele prin care se
poate dezorganiza pentru totdeauna societatea însăşi, – greve sau
altceva. Pe noi ne îndemna setea de adevăr şi mila de oameni. Iar ca
mijloace cunoşteam unul singur: în loc să profităm de incultura
omului pentru a-l învierşuna ca pe oricine n-are judecata întreagă,
visul nostru era să-l facem a înţelege, a şti. În afară de formula de
atunci, ne-am şi ţinut de cuvânt puţintel.
«Foaia partidului» era o revistă. Dar nu una de metafizică
potrivită pentru un Seminariu de sociologie ca truda «tovului»
Maidanik de azi, ci o revistă de cunoştinţi ştiinţifice pregătitoare. Aşa
o întemeiase d. Ion Nădejde, care, cât a fost şef şi pe urmă, după ce
şi pe dânsul l-au captat liberalii, dar numai ca să-l arunce la
vechituri, de a doua zi, ca pe un exemplar demodat de om fără avere,

439 În periodic: a lucrat era cules între ghilimele.

194
fără prieteni şi fără strălucire, n-a făcut nicio ispravă pentru dânsul.
I s-a părut însă cuiva că nici socialismul nu merge fără o bună
literatură pentru inimă, – încă un obicei de care marxiştii de acuma,
minţi fanatice şi inimi veştede, nici nu vreau să ştie. Acel cineva
cetise foarte mult şi într-ales, se folosise din cetirile lui pentru a-şi
forma o frumoasă cultură generală, pe care a dovedit-o şi pe urmă, la
orice prilej, şi el prinsese o nesfârşită iubire pentru carte. Acel
cineva era V. Gh. Morţun.
Am văzut şi eu, undeva într-o casă unde salonul fusese prefăcut în
bibliotecă, colecţia lui, de care era aşa de mândru, – şi avea dreptul,
pentrucă îl costase o avere, una din averile pe care, pe rând, le-a
mâncat»-, afară, poate, întru câtva, de cea din urmă. Era, toată
literatura franceză, nu numai cea nouă, ci şi clasicii, în bune ediţii;
era tot ce se tradusese în limba franceză din capodoperele altor
literaturi, nelipsind romancierii ruşi, cari atunci ajunseră la modă.
Toate volumele legate elegant şi sobru, cu spatele de piele neagră,
aşa cum ieşiseră din atelierele, vestite pe atunci la Iaşi, şi până acum
neîntrecute, ale lui Schonviszner. M-a dus în acel templu al
admiraţiei sale fericitul – o, cum îl fericeam! – , fericitul proprietar
însuşi. Era un tânăr foarte frumos, cu ochii luminoşi, mari, cu părul
negru lăsat în plete, cum cereau legile nescrise ale «partidului», cu
acea înfăţişare de neglijenţă în îmbrăcăminte care arăta... despreţ
faţă de vechea societate.
Morţun era, ca şi toţi din generaţia lui – ceea ce dovedeşte ce
puţin exclusivism aveau aceşti oameni inteligenţi şi de cea mai
aleasă creştere, – şi cel mai mare închinător al lui Eminescu, a cărui
fatală stea răsărise, uimitoare, la orizont. S-a îngrijit să-i culeagă
bucăţile inedite cu o dragoste de bibliograf, şi le-a publicat în
elegantul volum «Versuri şi proză», apărut la Iaşi atunci, prin 1890.
Dar simpatiile sale voia să le transmită, cu toată bucuria ce-i
aduceau lui, camarazilor de credinţă. Şi astfel el literariză440
«Contimporanul», aşezându-se ca redactor lângă întemeietorul
revistei şi cheltuind nobil, boiereşte, din punga sa pentru susţinerea
ei. Atâţia, Eduard Gruber, D. Anghel, eu însumi am început literatura
noastră supt «direcţia literară», a lui Morţun.
A venit apoi în Bucureşti. Aici a dat de mediul muncitoresc care
acolo441 nu era. Şi nu s-a îndreptat spre dânsul ca să-l înrăiască fără
a-l lumina. Descoperindu-se orator, cu fraza largă, în genul lui Jean
Jaurès – şi acum, în urmă, la Iaşi, el regăsea ceva din această
elocvenţă a tinereţelor sale, când, în limba franceză, după
«diplomaţia» şefului liberal şi şefului conservator asociat în
subordine, a rostit şi el câteva cuvinte pline de căldură şi de vigoare,
oare au impresionat, – el a fost cel mai bun vorbitor pe care l-au avut
ideile de reformă socială în România, căci fraţii Nădejde se exprimau
cu greutate, D. A. Teodoru era obositor de didactic şi de abstract, iar
alţi tineri, chiar dacă nu sufereau de prea multă timiditate, n-aveau
de loc avântul pe care el, şi când repeta clişee şi imita cele cetite în
cărţi, îl avea.
Şefii socialişti au întrat în Cameră. D. Nădejde nu s-a putut

440 În periodic: literariză era cules între ghilimele.

441 În periodic: dincolo.

195
impune, cu greutatea masivă a onestelor sale cunoştinţe şi cu
expunerea de catedră, fără nerv şi pasiune, a unor convingeri
profunde. Nu era din lumea celor mai mulţi de acolo acest om ridicat
printr-o imensă muncă, de oare se simţea însuşi copleşit, strivit. Pe
când Morţun, el era din această lume. Fiul şi nepotul de moşier,
băiatul de «familie bună», având atâtea legături, poetul care, afară
de poeme în proză, încercase şi un teatru nou, naturalist, în două
piese, dintre care-mi amintesc pe «Zulnia Hâncu», tânărul frumos,
având o viaţă exterioară, a fost deci ascultat dela început cu alt
interes decât urâtul barbar negru, care trebuia să fie pe urmă aşa de
bun pentru a face, răbdător, gazetăria cea mai plină de probitate la
«Voinţa Naţională» a stăpânilor. Şi, cum cultura lui literară,
cunoştinţa lui de oameni442, îi dădea arme care lipseau celuilalt şef,
reprezimtantul socialist al judeţului Roman s-a impus.
S-a impus, – aceasta înseamnă că era cineva bun de achiziţionat.
Incurajându-l cu manevre dibace, au izbutit în câţiva ani să-l
convingă că lucrurile se fac pe încetul şi că, pentru a le face astfel, se
cere o puternică organizaţie, care, mai ales în România, nu se poate
improviza. Dar această organizaţie există, ea nu are decât să intre în
curent, să se modernizeze, să se puie în serviciul celor mai nouă idei,
– căci care sunt margenile liberalismului (odată ce nu mai are baze)?
Auziţi de aici predica ipocrită, cu care s-au prins atâtea alte
nevinovate păsărele cu penele de aur. Şi Morţun «a trecut», a «întrat
în partid».
După astfel de «treceri» şi «întăriri» se face selecţie ca la pescari
când trag năvodul la mal. Ce e rău se aruncă ori se mănâncă în
pripă; ce e mai bun, se expune. Şi, de fapt, aceasta a fost soarta lui
Morţun, timp de douăzeci de ani şi mai bine; o perpetuă expunere.
Şi, cum era un om blajin, nu fără voluptatea orientală a pasivităţii,
fostul tribun s-a aclimatizat. Surâdea din locul unde figură, surâdea
cu un curios zâmbet ambiguu, cu dinţii lungi albi supt sprincenele
negre împoncişate. Era şi scepticism în acest zâmbet – , uneori, pare
că şi dezgust? De cine, de ce? Eu s-o spun?
«Nebunia» veche-l apuca uneori. S-a dus în 1913 ca sergent în
Bulgaria, bătrân sergent asmatic, împărţind tutun soldaţilor. Cei ce
l-au cunoscut mai bine spun că mai avea momente când râvnea astfel
la ceea ce fusese înainte de a fi întemniţat în splendoarea noului său
partid.
Tineri, feriţi-vă! Aşa se omoară sufletul oamenilor cu un îmbătător
filtru dulce turnat într-o cupă de aur...
3 august 1919.

CLXX
BADEA GHEORGHE
Gheorghe Pop de Băseşti şi-a isprăvit lungul veleat. Şi-a închis
ochii trudiţi. A murit pe urma duşmanilor ori că au trimes un glonte
în trupul patriarhului cauzei româneşti, ori că l-a doborât durerea

442 În periodic: „cunoştinţa lui de oameni, şi mai ales de aceşti oameni, îi dădeau“.
Cuvintele culese cursiv nu apar în volum.

196
patimilor ce se adaugă astăzi la acelea care se cer pentru
răscumpărarea din robia de o mie de ani a neamului celui încercat
peste măsura puterilor omeneşti. L-au omorât astfel, de-a dreptul sau
prin zvonul năvălirii lor păgâne asupra nenorocitului Sălagiu, aceia
în cari, când el avea vrâsta visurilor, când braţele se întindeau ge-
neros spre îmbrăţişarea tuturor popoarelor în zi de libertate pentru
toţi, a crezut şi el.
Era în 1848. Poeţii cântau începerea unei noi ere pe ruinele
tuturor bastiliilor politice şi un vânt de primăvară făcea să mişte şi
steagurile roşii care păreau să aibă, nu coloarea sângelui, ci coloarea
florilor. Gheorghe Pop, feciorul de nemeş, moştenitorul de «iugăre
cadastrale», a fost printre aceia cari au crezut că la izvorul fermecat
pot bea laolaltă lupul şi mielul. Vieaţa l-a învăţat altfel.
Ea l-a putut lămuri răpede că osânda lui Adam apasă încă asupra
urmaşilor lui şi că «umanitatea» e poate unul din cuvintele frumoase
culese din gura şarpelui când se învârtea în jurul pomului cunoştinţii
binelui şi a răului. De atunci şi-a iubit neamul, – neamul lui singur443.
Alţii îi aduceau prinosul talentului, al ştiinţii, al energiei luptătoare.
EI i-a adus, după ce şi-a găsit drumul care nu se mai poate părăsi,
ceea ce la puţini oameni se dă din mila unui Dumnezeu care în
veşnicia lui pare gelos de bătrâneţele prea lungi ale oamenilor,
şubrede făpturi ale jocului său sublim cu vieaţa.
A fost bătrânul naţiei.444
Era astfel mai presus şi decât arhiereii pe cari-i văzuse copilandri,
şi, faţă de aceia dintre Vlădici cari – aşa de puţini – erau de seama lui
ca vrâstă, avea încă avantagiul descendenţe, dintre oamenii cari au
avut pământul fără a trebui să-şi înoiască dreptul asupra lui prin
picătura de sudoare a fiecării brazde deschise din nou.
Tocmai fiindcă este acolo o aşa de mare şi mândră oaste de
ţerani, îi trebuia Voevodul445 ca pentru obştile – şi ostile – ţerănimii
celei vechi, întemeietoare şi sprijinitoare de Domnii. Sunt Domni cari
nu domnesc, şi sunt de aceia cari fără a sta în Scaun de stăpânire au
rost domnesc între ai lor. Icoană de trecut, garanţie morală pentru
prezent, îndemn către tineretul viitorului, aşa a fost când l-au lăsat
să trăiască duşmanii seminţiei sale, în castelul său care era o căsuţă,
între ţeranii săi care-i erau fraţi, bătrânul Gheorghe Pop.
Naţia i-a zis «badea Gheorghe».
În acest dulce nume, pe care nu a simţit nevoie să-l prefacă
potrivit cu cărunteţele lui, este o notă de iubire şi încredere cum n-a
mai avut-o altul.
Şi, când vremurile se vor aşeza şi dreptul nu va mai trebui să se
teamă de nimic, legenda patriarhilor se va ţese pe locul unde
bătrânul a murit de durerea neamului de oare nu se îndura să se
despartă prin moarte.
15 februarie 1919.

443 În periodic: „neamul lui singur“ era cules cursiv.

444 În periodic: „bătrânul naţiei“ era cules cursiv.
445 În periodic: „Voevodul“ era cules cursiv.

197
 NOTE ŞI COMENTARII

DOCTORUL IACOB FELIX, Sămănătorul, an IV, nr. 5, 30 ianuarie 1905,

p. 65 – 68 şi în N. Iorga, O luptă literară – Articole din Sămănătorul. vol. I,
ed. 1914, mai 1903 – iulie, p. 301 – 306.
Articolul a fost scris cu prilejul încetării din viaţă a doctorului Iacob
Felix (n. 1832), renumit savant higienist, fondatorul acestei ramuri a
ştiinţei medicale în ţara noastră.

UN POET AL FLORILOR: DL. D. ANGHEL, Sămănătorul, an IV, nr. 15,

10 aprilie 1905, p. 239 – 240, fără titlu, deoarece apărea în cadrul rubricii
„Cronica“ şi N. Iorga O luptă literară, ed. cit., p. 347 – 348. Titlul apare
începând cu volumul O luptă literară.
D. Anghel a fost unul din statornicii colaboratori ai Sămănătorului.
Începând din 29 septembrie 1903 (cu excepţia anului 1905). După plecarea
lui N. Iorga, face parte din conducerea revistei (de la 21 ianuarie 1907)
împreună cu Şt. O. Iosif, Mihail Sadoveanu, C. Sandu Aldea şi I. Scurtu,
până la 28 decembrie 1908. La moartea lui D. Anghel, N. Iorga a scris un
vibrant portret (vezi volumul de faţă, p. )
Într-o Cronică din Sămănătorul (4 iunie 1906, vezi O luptă literară,
Editura Minerva, 1979, p. 338), N. Iorga întâmpină entuziast apariţia unui
volum de traduceri semnat de Şt. O. Iosif şi D. Anghel: „Poeţii Iosif şi
Anghel strâng într-un frumos volumaş traducerile lor din poeziile lirice ale
lui Ibsen la sfârşit, se află minunata poemă Terge Vigen, povestea bietului
luntraş norvegian care a putut să ierte pe cine-i furase întreagă fericirea
vieţii.
Traducerile acestor meşteri traducători nu se mai laudă. Toţi le dorim
încă şi mai multe“.
Lui Dimitrie Anghel îi datorăm, primul portret al lui N. Iorga comparabil
cu cel al lui G. Călinescu din Istoria literaturii romane. Din punct de vedere
artistic, portretul este unul din cele mai reprezentative momente ale
genului în literatura română şi atestă influenţa pe care N. Iorga a avut-o
asupra tinerei generaţii în primele două decenii ale secolului. Portretul cu
titlul N. Iorga a apărut pentru prima dată în revista Ramuri, 1911 şi a fost
inclus de autor în volumul Triumful vieţii, Fantezii şi Portrete (Biblioteca
pentru toţi), 1912, p. 47 – 55. A fost republicat în D. Anghel Proză, ediţie de
Mihai Dragomirescu, Editura Minerva, 1975, p. 142-l47 şi în O luptă
literară, ed. 1979, vol. I, p. 37l-373.
În cadrul portretului este evocată personalitatea lui N. Iorga în timpul
evenimentelor din ziua de 13 martie 1906, când studenţii bucureşteni au
protestat împotriva unui spectacol în limba franceză cu o piesă franceză ce
intenţiona să fie prezentată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti de
artişti amatori din societatea aristocratică românească.
„D. Anghel a fost printre semnatarii Chemării adresată în ziua de 15
martie f906, lansată de Alexandru Vlahuţă, în care se solidariza cu acţiunea
studenţilor şi se dezavuau brutalităţile împotriva lor. (Vezi O luptă literară,
vol. I, ed. cit., p. 409).

LAMPRECHT DESPREROLURILE NAŢIONALE. Sămănătorul, an V)Â~

IV, nr. 38, 18 septembrie 1905, p. 681 – 683 şi în O luptă literară, ed. 1916,
vol. II, p. 93 – 94.
Karl Lamprecht (1856 – 1915). Se consideră că prin activitatea sa ca
profesor la mai multe universităţi din Germania (Bonn, Marburg, Leipzig)
ca şi prin studiile sale a influenţat dezvoltarea ştiinţei istorice din ţara sa.

198
N. Iorga a trecut teza de doctorat cu o comisie din care făcea parte şi Karl
Lamprecht, la 4 august 1893. Corespondenţa lui N. Iorga cu Karl
Lamprecht este publicată de I. Oprişan în revista Manuscriptum, nr. 3/1982
(48) an XIII, p. 67-85. (Vezi pentru aceasta O viaţă de om, ediţia 1984, p.
255 – 256). Karl Lamprecht i-a comandat lui N. Iorga lucrarea în limba
germană Istoria poporului românesc în cadrul formaţiilor sale de stat,
apărută în 1905 în colecţia „Geschichte der Eurropaischen Staaten“. A fost
tradusă în limba română de Otilia Teodoru Ionescu (Enache), fiind tipărită
în patru volume (ultimul în două părţi) între 1922 – 1928. A fost retipărită
în aceeaşi traducere, dar într-o ediţie critică exemplară cu un bogat aparat
de note şi comentarii în anul 1985, de Editura Ştiinţifică şi Enciclopedica,
ediţie semnată de Georgeta Penelea.
Cu o săptămână înainte (Sămănătorul, 11 septembrie 1905, p. 679 –
680), tot la rubrica la care a fost tipărit şi articolul de faţă, a apărut o altă
însemnare despre Karl Lamprecht pe care îl numeşte întemeietorul şcolii
celei nouă de istorie culturală din Germania“.

UN SCRIITOR ARDELEAN: TITU CHITUL: Sămănătorul, an IV, nr. 44,

30 octombrie 1905, p. 819, în cadrul rubricii „Cronica“ şi în O luptă
literară, ed. 1916, vol. II, p. 130, cu titlul de faţă. În Dicţionarul literaturii
române de la origini până la 1900, 1979, p. 180 se spune: „A trăit retras de
lume, imobilizat la pat timp de 17 ani, până în clipa morţii, din cauza unei
boli care îl făcuse să-şi întrerupă studiile de medicină pe care le urma la
Universitatea din Cluj. A scris romane istorice, fiind preţuit de Iosif Vulcan,
directorul revistei „Familia“. A publicat, de asemeni, şi proză scurtă“.

CARTEA UNUI DISPĂRUT: „FEŢE“ DE 1. D. MANOLACHE, Să-

mănătorul, an IV, nr. 45, 6 noiembrie 1905, p. 82l-823 şi în O luptă literară,
ed. 1916, vol. II, p. 131 – 135.
Sextil Puşcariu în volumul Cinci ani de mişcare literară, p. 80, spune
despre cartea recenzată de N. Iorga: „Cel ce a îngrijit editarea volumului
Feţe de I. D. Manolache, mort înainte de a ajunge la maturitate, a dat
dovadă că nu are spirit critic necesar pentru a deosebi bucăţile
neînsemnate şi banale de cele ce denotă un talent de prozator“.

UN FANATIC ŢĂRAN AL ROMANTISMULUI NAŢIONAL: BADEA

CARŢAN.
Cârţan Badea Gheorghe (1849 – 1911), fiu de păstor, a fost la rândul lui
cioban. Analfabet şi apoi autodidact. A călătorit mult, fă când legătura cu
românii din Transilvania, transportând cărţi. De asemenea, a făcut multe
călătorii în Europa, în primul rând în Italia, din dorinţa de a cunoaşte
locurile legate de strămoşii noştri. A între prins şi alte călătorii. Pitoreasca
sa figură a stârnit interesul epocii care vedea în el un reprezentant al
„României profunde“, animată de idealul unităţii naţionale (vezi Valentina
Borda, „Călători şi exploratori români“, 1985, p. 122 – 126).

UN PROFESOR ARDELEAN: D-L ANDREI BÂRSEANU. Neamul

Românesc Literar, an III, nr. 27, 17 iulie 1911, p. 417 – 418.
Andrei Bârseanu (1858 – 1922), profesor şi animator transilvănean,
preşedinte al Astrei, membru al Academiei Române, publicist, autorul
lucrării Istoria şcoalelor româneşti din Braşov, fată de care N. Iorga a avut
o nedezminţită simpatie. Între anii 1899 – 1911, N. Iorga şi Andrei
Bârseanu au întreţinut corespondenţă care dovedeşte relaţiile lor amicale.
Prima scrisoare a lui Andrei Bârseanu către N. Iorga datează din 27
octombrie 1899. La 21 august 1922, N. Iorga notează în Memorii:
„Moartea, în urma unei operaţii de cancer, a vechiului meu prieten Andrei

199
Bârseanu, cel mai corect, cel mai bun şi mai blând om din tot Ardealul“. Cui
acest prilej, N. Iorga a scris un portret (vezi ediţia de faţă, p. ), iar în 1929
a scris „Comemorarea lui Andrei Bârseanu“, ibidem. Despre Andrei
Bârseanu vezi şi Un suflet frumos de Octavian Goga (Însemnările unui tre-
cător, Arad, 1911, p. 256 – 260). De asemenea, vezi şi „Andrei Bârseanu şi
naţionalismul“, discursul de recepţie al filosofului Constantin
Rădulescu-Motru, care a fost ales membru al Academiei Române în locul
vacant prin moartea lui Andrei Bârseanu (vezi C. Rădulescu-Motru,
Mărturisiri, ediţie Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, 1990, p. 136-l53).

ÎN AMINTIREA LUI PETRU LICIU, Neamul Românesc, an Vil, iu. 37, 6

aprilie 1912, p. 577 – 579.
Coleg de liceu cu N. Iorga, şi asume în cursul superior la Iaşi, Petru
Liciu dovedea, aşa cum spune în autobiografia „O viaţă de om“ (ed. cit., p.
73) „o inteligenţă deosebită, fiind tot mai mult atras dincolo de şcoală prin
pasiunea pe care i-o trezise teatrul“. A fost unul din marii actori de comedie
ai ţării noastre. Stilul său de joc şi repertoriul lui au fost nu numai o dată
remarcate de N. Iorga, care în coloanele revistelor conduse de el amintea
în termeni călduroşi turneele lui Petru Liciu. Iorga a scris şi articolul „Liciu
şi teatrul lui Alecsandri“ (23 noiembrie 1907), subliniind creaţia celui „mai
cult dintre actori noştri“ în „Lipitorile satului“ de Vasile Alecsandri, piesă
care corespundea integral viziunii lui N. Iorga asupra satului şi a cauzelor
care provocau mizeria ţărănimii. Articolul este publicat în ediţia noastră. N.
Iorga a mai scris articolul Amintirea lui Petru Liciu, datat 27 aprilie 1937.
Născut în acelaşi an cu N. Iorga, Petru Liciu încetează din viaţă prematur la
vârsta de 42 de ani. Când, în autobiografia menţionată, N. Iorga vorbeşte
de colegul său de liceu, Petru Liciu, aminteşte că era „fiul unui magistrat
bolnăvicios şi şubred şi al unei mame care s-a stins chiar în acest timp,
lăsând câtva timp ca o umbră asupra vieţii lui întregi“.

GHENADIE, EPISCOPUL RÂMNICULUI, Neamul românesc, an VII, nr.

136, 30 noiembrie 1912, p. 2301 – 2302.
Ghenadie Georgescu, fost arhiereu Băcăuanul, fusese ales la 22 martie
1909 şi înscăunat la 26 martie acelaşi an episcop al episcopiei
Râmnicului-Nou Severin.

C. NEGRI, Neamul Românesc, an VII, nr. 66, iunie 1912, p. 1041 – 1042.
G. Negri s-a născut în 1812 şi a încetat din viaţă în 1876. A fost unul
dintre reprezentanţii generaţiei de la 1848 şi ai epocii Unirii, militând cu
consecvenţă, hotărâre şi modestie pentru împlinirea acestor idealuri
democratice şi pentru desăvârşirea Unirii Principatelor. N. Iorga pune în
evidenţă calităţile morale ale prezenţei sale în viaţa politică a României. A
fost şi scriitor, care a ilustrat prin poeziile şi proza sa idealurile epocii.

JUBILEUL REGELUI CAROL I-IU, Neamul Românesc, an VII, nr. 108 –

109, 25 septembrie 1912, p. 1813 – 1814, cu titlul Jubileul Regelui.
Un portret al Regelui Carol I în N. Iorga Supt trei regi. Istoriea unei
lupte pentru un ideal moral şi naţional, ediţia 1999, ed. Pro, pp. 3-l1.

SPIRU C. HARET, Neamul Românesc, an VII, nr. 141 – 143, 21

decembrie 1912, p. 2381 – 2382.
Născut în 1851, Spiru Haret a fost una din acele personalităţi ale vieţii
publice româneşti care a sintetizat activitatea ştiinţifică, fiind un
matematician recunoscut pe plan internaţional, cu o angajare publică
fermă. Membru cunoscut al Partidului Naţional Liberal, a fost de trei ori
ministru al Instrucţiei, prima dată în 1897. De nu mele lui se leagă reforma

200
învăţământului secundar, a modului de recrutare a profesorilor universitari
etc. Marele său merit îl constituie atenţia dată lumii satului românesc, atât
din punct de vedere economic (impulsul dat Băncilor Populare) cât şi
cultural. A se vedea pe larg Gheorghe Adamescu: Viaţa şi activitatea lui
Spiru C. Haret, Bucureşti, 1936. Membru al Academiei Române din martie
1832, fiind şi vicepreşedinte al acestei instituţii. Lucrarea sa fundamentală:
„Mecanica socială“.
N Iorga a scris în paginile revistei „Sămănătorul“ articolul Reformele în
învăţământ şi d. Haret (an II, nr. 51, 21 decembrie 1903, p. 803-806) în
care deşi are unele rezerve asupra unora dintre propunerile făcute de
ministrul instrucţiunii Regelui ţării şi aminteşte ce au făcut înaintaşii săi pe
acest tărâm spune în încheiere că pentru întemeierea sistemului de
învăţământ „în stratele adânci, nimeni nu va fi depus mai multă râvnă decât
d. Haret“ (O luptă literară, ed. 1979, vol. II, pp. 92-95). Tot în
„Sămănătorul“ întâlnim şi alte referiri elogioase la Spiru Haret, mai ales în
ceea ce priveşte acţiunea acestuia în slujba şcolii săteşti, tărâm în care
omul politic se întâlnea cu ideile lui N. Iorga. Într-un articol din 9
octombrie 1905 (O luptă literară, ed. 1979, vol. I, p. 234-237), N. Iorga
spune: „Domnul Haret va păstra totdeauna, în ciuda tuturor clevetitorilor
săi, meritul cel mare de a fi pus cartea în mâna satelor, ceea ce face mai
mult decât o mie de discursuri ţinute de cel mai «gură de aur» politician al
târgurilor (aluzie la Take Ionescu, n.n.) şi decât o mie de isteţimi iscodite
de cel mai măiestru organizator de alegeri.“ Îl numeşte „întemeietorul
şcolii poporene“. Un moment delicat în relaţiile dintre cei doi a fost la
discuţia legată de Legea sinodală, când N. Iorga a ţinut un amplu discurs
(23 martie 1909) în care s-a împotrivit proiectului de lege promovat de
Spiru Haret , în acea vreme ministrul Instrucţiunii şi Cultelor. În esenţă, N.
Iorga combătea imixtiunea Statului în treburile Bisericii şi structura
Consistoriului superior bisericesc. Intervenţia sa este publicată în
Discursuri parlamentare, vol. I, Bucureşti, 1939, pp. 285-314. În acest
discurs N. Iorga arată faptul că Spiru Haret i-a comandat „Istoria Bisericii
Româneşti şi a vieţii religioase a Românilor“ apărută în două volume în anii
1908-l909. După acest episod vezi pe larg studiul „Nicolae Iorga – Spiru C.
Haret, o dispută publică privind organizarea Bisericii Ortodoxe Române“ de
Nicolae Ioan în volumul Nicolae Iorga 1871 – 1940, Editura Universităţii
din Bucureşti, 2006, coordonator Constantin Buşe, pp. 17l-l87.

EUGENIU BROTE, Neamul Românesc, an VII, nr. 139 – 140, 11

decembrie 1912, p. 2354.
Născut în anul 1850, Eugeniu Brote s-a înrolat în lupta naţională a
românilor ardeleni, fiind la un moment dat vicepreşedinte al Comitetului
Central al Partidului Naţional Român. A făcut parte din cei judecaţi şi
condamnaţi în ceea ce s-a numit procesul Memorandului (1894). S-a stabilit
în România unde a publicat un an mai târziu cartea la care se referă N.
Iorga în primul paragraf al articolului său. Tipărită în limba germană,
cartea se intitula Die rumänische Trage.

IOAN MINCU, Neamul Românesc, an VII, nr. 139 – 140, 11 decembrie

1912, p. 2353 – 2354.
Portretele lui Eugeniu Brote şi al lui Ioan Mincu au apărut în acelaşi
număr al Neamului Românesc. În publicaţie cel dintâi portret era al lui
Eugeniu Brote, ordine care nu a mai fost respectată în volum.
Născut în 1852, Ioan Mincu este considerat creatorul şcolii de
arhitectură în stil românesc. Printre clădirile construite după planurile sale,
amintim Şcoala centrală de fete din Bucureşti.

201
 CONTESA -MARJA DE FLANDRA, Neamul Românesc, an VII, nr. 130,
16 noiembrie 1912, p. 44 – 45.
Ca să fie înţeles astăzi portretul, are nevoie de unele precizări. Măria de
Hohenzollern-Sigmaringen s-a căsătorit cu Filip, contele de Flandra, fratele
lui Leopold II, regele Belgiei între 1865 – 1909. La acesta din urmă face
aluzie N. Iorga când spune că la Curtea din Belgia „plăcerile au avut
intrarea liberă“. Căsătorit din 1853 cu Măria Henrietta de Austria,
căsătorie – aşa cum se arată în lucrările de specialitate – dictată de motive
politice, Leopold II a avut o viată sentimentală agitată, care nu o dată a
provocat scandal public. Dar toate lucrările de istorie subliniază că această
slăbiciune a regelui, cumnatul Măriei de Flandra, nu a avut înrâurire
negativă asupra modului în care monarhul a condus destinele Belgiei,
aflată în perioada maximei sale înfloriri economice şi sociale. Neavând
urmaşi, la moartea sa survenită la 17 XII 1909, a fost proclamat rege fiul
lui Filip şi al Măriei, Albert – pe care îl numeşte N. Iorga în portretul său –
atunci în vârstă de 34 de ani şi care va domni cu numele Albert I până în
1934, când va muri în urma unui accident în timpul escaladării unei stânci.
N. Iorga avea să-l cunoască pe Albert I în luna aprilie 1923, care îi acordă
şi o audienţă personală. Audienţa fusese cerută „după însărcinarea regelui
nostru care mi-a spus că e bine să-l vizitez“, date fiind legăturile de rudenie
între Ferdinand I, regele României şi vărul său Albert I, regele Belgiei. Se
vor mai întâlni în luna februarie 1925, când Albert I şi soţia sa vor asista la
una din conferinţele lui N. Iorga (vezi N. Iorga, Pe drumuri depărtate, vol. I,
1890 – 1926, Editura Minerva, 1987).

ION PUŞCARIU, Neamul Românesc Literar, an IV, nr. 1, 15 ianuarie

1912, p. 1 – 2.
Născut în 1824, Ion Puşcariu a fost unul din conducătorii revoluţiei
române de la 1848 din Transilvania. N. Iorga se referă la o amplă lucrare
apărută în două volume în care Ion Puşcariu a cercetat istoria familiilor
nobile româneşti. A tipărit, de asemeni, studii despre biserica română. A
fost membru de onoare al Academiei Române. Membru activ din 4/17
aprilie 1900. După moartea sa, locul în Academie a fost ocupat de Barbu
Delavrancea.

IOAN BORCIA, Neamul Românesc Literar, an V, nr. 8, 4 martie 1912, p.

113 – 114.

LICIU CA ARTIST, Neamul Românesc Literar, an V, nr. 13, 7 aprilie

1912, p. 193 – 195.

I. L. CARAGIALE, Neamul Românesc Literar, an V, nr. 23, 16 iunie 1912,

p. 353 – 354.
Relaţiile N. Iorga – I. L. Caragiale, relaţii sinuoase, formează un capitol
al istoriei noastre literare. Menţionăm că N. Iorga a debutat în ziarul
„Lupta“ cu un articol despre „Năpasta“ lui I. L. Caragiale, luând apărarea
scriitorului. Textul cronicii în N. Iorga Pagini de tinereţe, ediţie Barbu
Teodorescu, vol. 1, p. 217 – 222.

CE SE IU Bl A ÎN CARAGIALE, Neamul Românesc Literar, <m V, nr. 24,

23 iunie 1912, p. 369 – 371.
N. Iorga se referă aici la angajarea politică a lui I. L. Caragiale, în anul
1908, de partea noului partid conservator – democrat condus de Tache
Ionescu, participând la campania acestuia în ţară, ţinând mai multe
discursuri. Trei dintre ele au fost publicate în I. L. Caragiale Opere, tomul
V, ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, p. 218 – 235 şi reprezintă

202
cuvântările ţinute de scriitor în sprijinul lui Tache Ionescu şi al partidului
său nou înfiinţat, la Iaşi, Ploieşti, Roman. Menţionăm că I. L. Caragiale a
participat la mai multe întruniri, comentate ironic în publicaţia lui N. Iorga
„Neamul Românesc“, care, la un moment dat, vorbeşte de „o mică
reprezentaţie a mare lui Caragiale“ (vezi articolul nostru din Curierul
Naţional Magazin, nr. 168, 14-20 noiembrie 1994.

OCTAVIAN SMIGELSCHI, Neamul Românesc Literar, an V, nr. 43 – 44,

15 noiembrie 1912, p. 673 – 675.
Reproducem caracterizarea pe care criticul de artă Gh. Oprescu a
făcut-o lui Octavian Smigelschi în Grafica Românească în secolul al
XIX-lea, vol. II, Bucureşti, 1945: „Polonez după tată, este cel mai însemnat
pictor ieşit dintre ardeleni. Studiază la Pesta, la şcoala de profesori de
desen. Este remarcat, mai ales pentru însuşirile ce dovedeşte în pictura
monumental-decorativă. Călătoreşte în Italia şi la noi, ca să se familiarizeze
cu tehnica frescei, pe care o va practica într-unele din bisericile ce va picta.
Opera sa capitală este Mitropolia din Sibiu. Se distinge prin stilul mobil al
desenelor destinate să fie traduse apoi în compoziţii murale“. O analiză
amplă a operei graficianului (născut în 1866) în aceeaşi lucrare unde se
citează şi monografia lui Virgil Vătăşianu: Pictorul Octavian Smigelschi,
Sibiu, 1936.
În Neamul Românesc, 7 noiembrie 1913, p. 1108, N. Iorga semnează
nota Smigelschi si România: Canonicul Smigelschi arată în Românul tristul
adevăr că adormitul întru fericire Octavian Smigelschi, cel mai important
pictor al fraţilor noştri de peste hotare n-a fost recunoscut şi ajutat în ţară
şi că zugrăvirea făgăduită lui, a catedralei episcopale din Galaţi a fost dată
unui ungur. Perfect! adevărat. Am stăruit mult timp ca lui Smigelschi să i se
dea măcar locul de care avea nevoie pentru a-şi expune lucrările la
Expoziţie (din 1906, n.n.). Am fost pentru aceasta la ministrul de care
depindea hotărârea, d. I. Lahovary. Totuşi, n-am izbutit. Smigelschi n-a că-
pătat locul ce dorea“.

PROFESORUL PETRU RAŞCANU, Neamul Românesc, an VIII, 5

septembrie 1913, p. 962 – 963.
Născut în 1846, Petru Răşcanu a fost pe rând institutor, profesor de
liceu şi la Universitatea din Iaşi. Dintre cărţile sale se citează un curs de
istorie universală în mai multe volume şi un istoric al învăţământului
secundar.

LOCOTENENT-COLONEL MANOLESCU-MLAD1AN, La înmormântarea

lui, Neamul Românesc, nr. 12 – 13 – 14, 13 februarie 1913, p. 181 – 182, cu
titlul Cuvântarea d-lui N. Iorga la înmormântarea locotenent-colonelului
Manolescu-Mladian.
în Neamul Românesc, 20 februarie 1913, nr. 15 – 16 – 17, p. 235 a
apărut un scurt articol reprodus după „Furnica“, sub semnătura pu-
blicistului G. Ranetti despre colonelul Manolescu-Mladian.

NERV A HODOŞ, Neamul Românesc, an VIII, nr. 71, 7 noiembrie 1913,

p. 1105 – 1106.
S-a născut la 20 noiembrie 1869 în judeţul Hunedoara. Este considerat
unul dintre întemeietorii ştiinţei bibliografice româneşti. A lucrat în cadrul
Bibliotecii Academiei Române, între 1891 – 1913. Împreună cu I. Bianu,
autorul primei mari lucrări în acest domeniu: Bibliografia românească
veche.

AUREL VLAICU, Neamul Românesc, an VIII, nr. 62, 5 septembrie 1913,

203
p. 961 – 962.
Din punct de vedere al expresiei literare, portretul lui Aurel Vlaicu se
situează la cotele cele mai înalte ale scrisului lui N. Iorga şi este un
adevărat model al genului.
Aurel Vlaicu a încetat din viaţă în ziua de 31 august/13 septembrie
1913, în timpul tentativei de a trece Carpaţii la bordul avionului. Catastrofa
s-a produs deasupra comunei Băneşti, lângă oraşul Câmpina, judeţul
Prahova. În Neamul Românesc, an IX, 6 aprilie 1914, nr. 13, p. 6 se publică
Ce ne învaţă cariera lui Aurel Vlaicu. Idei dintr-o conferinţă ţinută de N.
Iorga. Textul începe astfel: „Am cunoscut şi eu pe Aurel Vlaicu, am putut să
apreciez, dacă nu pe tehnicianul genial, a cărui descoperire nu intră în
cercul restrânsei mele competinţe, care se mulţămeşte a primi verdictul
specialiştilor şi dovada faptului însuşi, dar pe tânărul modest de ispravă,
împodobit cu toate calităţile morale ale unui suflet omenesc“.

MIHAIL LĂZARESCU-OLTEANU, Neamul Românesc, an VIII, nr. 60, 20

august 1913, p. 932 – 933.
Cu privire la împrejurările morţii lui, pe câmpul de luptă, Nea-mul
Românesc din 3 octombrie 1913, p. 1038 la rubrica „Armata“ se citează din
cartea dr. Gerota (Impresiuni şi aprecieri din timpul acţiunii militare în
Bulgaria), faptul că atunci când autorul se afla cu ambulanta în localitatea
Borovan: „aici ne-a venit nefericitul locotenent Lăzărescu, cu intoxicaţie
alimentară gravă, căruia nu-i puteam da nici-un ajutor, neavând nici
medicamente, nici aparat de ser, nimic pentru fricţiune, nici pentru injecţie.
Totul s-a rezumat în a-i prepara ceai cald, pe care i l-am preparat şi servit
cu vasele mele personale. Această situaţie critică ne-a dat de gândit de
modul cum vom ajuta sutele de răniţi în caz de luptă Neputându-l îngriji,
l-am trimis cu ambulanţa la Rahova-Bechet“.
Aşa cum spune N. Iorga, M. Lăzărescu a fost un colaborator permanent
al publicaţiei „Neamul Românesc, situindu-se pe poziţiile radicalismului
social al lui N. Iorga în ceea ce priveşte problema ţărănească, în acest sens,
concludent este articolul său din Neamul Românesc, 31 iulie 1912, p. 1331
– 1332 intitulat „Cu privire la represiunea din 1907“ în care comentează
broşura fostului prefect de Olt, C. Anghel, intitulată Răscoala din 1907“,
eveniment despre care pregătea o cirte.
O schiţă biografică a lui M. Lăzărescu-Olteanu în Neamul Românesc, an
X, nr. 15, 12 aprilie 1915, p. 2 sub titlul „Cuvinte pioase“ reprodusă după
ziarul „Apărarea Naţională“, semnată Profesor Şt. Ciuceanu. Minai
Lăzărescu era născut la Craiova, în ziua de 4 iunie 1888^

HORIA ROSETTI, Neamul Românesc, an VIII, nr. 47, 16 mai 1913, p.

721 – 722.
G. Călinescu în „Istoria literaturii române“, ediţia 1981, p. 167,
înfăţişează astfel căsătoria lui C. A. Rosetti cu Măria Grant survenită la 31
august 1847: „Tânăra soţie era fiica unui căpitan scoţian şi a unei mame
franceze, se născuse la Guernessev şi fusese crescută, în Provenţa (...)
Cununia religioasă o făcu în Anglia“. Horia s-a născut la 14 iunie 1855.

GH. GR. CANTACUZINO, Neamul Românesc, an VIII, nr. 35-36-37,. 14

aprilie 1913, p. 529 – 530.
Născut în 1837. De profesie magistrat. În 1867 a intrat în viaţa politică
unde parcurge toate treptele, fiind Preşedinte al Partidului Conservator şi
în câteva rânduri prim-ministru. Ultima dată a deţinut această demnitate
până în primăvara anului 1907, când, din pricina declanşării răscoalelor
ţărăneşti, a fost nevoit să demisioneze cu întregul cabinet. I se spunea
Nababul din pricina uriaşei sale averi, la care se referea N. Iorga.

204
 „Luxosul palat“ despre care vorbeşte N. Iorga a fost construit în anul
1901, se află pe Calea Victoriei şi astăzi adăposteşte Muzeul „G. Enescu“.

RADU PORUMBARU, Neamul Românesc, an VIII, nr. 27 – 28, 20 martie

1913, p. 903.

REGELE GHEORGHE AL GRECIEI, Neamul Românesc, an VIII, nr.24 –

25 – 26, 13 martie 1913, p. 353 – 354.
Se referă la regele George I al Greciei. Născut în anul 1845, a fost rege
al Greciei timp îndelungat (1863 – 1913). Aşa cum arată N. Iorga, el
succede lui Otto I, fiul lui Ludovic I de Bavaria, alungat în urma unei
lovituri militare în 1862. George I este cel de-al doilea fiu al lui Cristian IX,
regele Danemarcei. De numele lui se leagă promulgarea constituţiei
democratice a Greciei din 1864.

LOCOTENENŢIIL-COLONEL I. MAMOLESCU-MLADIAN, Neamul

Românesc, nr. 9 – 10 – 11, 4 februarie 1913, p. 129 – 130. Menţionăm că ar-
ticolul a fost publicat în periodic înaintea cuvântării ţinută la în-
mormântarea locotenent-colonelului Manolescu-Mladian.

IOAN MAIORESCU, Drum drept, an I, nr. 1, ianuarie 1913, p. 2.

Profesorul Ioan Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu, a trăit între anii
1811 – 1864. Născut într-un sat din apropierea Blajului, Ioan Maiorescu a
făcut studii de teologie la Blaj, Pesta, Viena A. fost profesor la Cernăuţi,
Craiova, Iaşi, Bucureşti. între 1849 – 1859 s-a stabilit în Germania şi
Austro-Ungaria, fiind pe rând funcţionar al Dietei din Franckfurt, translator
la Viena. În 1859 revine la Bucureşti, unde va fi numit director la Eforia
Instrucţiunii Publice.

P. CERNA, Drum drept, an I, nr. 3, martie 1913, p. 129 – 131.

Panait Cerna îşi trecuse doctoratul la Facultatea de Filosofie din Leipzig
în februarie 1913. Volumul la care se referă N. Iorga apăruse în anul 1910
şi se intitula Poezii (Editura Minerva) fiind singurul volum publicat de
Panait Cerna în timpul scurtei sale vieţi (era născut în anul 1881). Panait
Cerna a fost publicat de N. Iorga în revistei „Sămănătorul“ cu poezii
originale, dar şi în revista „Floarea Darurilor“ cu o traducere din Goethe
(an II, nr.8, 20 mai 1907, p.119-l20) Tot în „Floarea Darurilor“ (an II, nr. 27;
30 septembrie 1907, p.432) Nicolae Iorga scrie: „«Convorbirile literare» au
o strălucită poezie a d-lui P. Cerna în care schiţează anul tragic al
răscoalelor“. Poetul îl considera într-o scrisoare pe N. Iorga“: „marele fiu al
neamului“, el fiind unul „dintre cei mulţi care i-au cunoscut inima şi
sfaturile şi nu-l uită niciodată“.

CONSTANTIN ERBICEANU – Discurs la înmormântare – Drum drept,

an I, nr. 2, februarie, p. 65 – 67, cu titlul: La înmormântarea profesorului
Constantin Erbiceanu. Cuvântare ţinută în numele Academiei Române de
N. Iorga.
Constantin Erbiceanu s-a născut in anul 1835. A fost profesor de istorie
universală bisericească şi de drept canonic la Seminarul Socola (1868 –
1886), apoi la Seminarul Central din Bucureşti şi la Facultatea de Teologie
din capitala României. A predat, de asemeni, la Universitatea din Bucureşti
între 1897 – 1904 limba şi literatura elină. Din 1890 membru corespondent
al Academiei Române. Din 1899, membra titular al acestei instituţii cu
discursul de recepţie: Viaţa şi activitatea literară a protosinghelului Naum
Râmniceanu. A publicat studii de istorie bisericească. întemeietorul
studiilor neo-greceşti în România.

205
 Despre prietenia dintre N. Iorga şi Constantin Erbiceanu aflăm date
pline de interes în volumul Constanţa Erbiceanu Scrisori, Editura Muzicală,
Bucureşti, 1989. Mama pianistei Constanţa Erbiceanu îi scrie fiicei sale,
aflate la studii în străinătate, ţinând-o la curent cu ceea ce se întâmplă în
ţară, în cercurile intelectuale. Scrisorile sunt cât se poate de interesante
pentru împlinirea biografiei lui N. Iorga în ultimul deceniu al secolului
trecut. Familia C. Erbiceanu şi N. Iorga erau legate prin sentimente
prieteneşti, aşa cum spune în acest discurs. La p. 56, soţia lui C. Erbiceanu
îi spune fiicei sale: „Iorga a fost astăzi împreună cu Mihai să ne facă o
vizită ca la coleg. Căci cu toate stăruinţele lui Caloian, pe el l-a numit
suplinitor. E aşa de vesel şi de gauche, n-ai idee“. „Sariban spune că Iorga
face cursuri excelente“ (p. 64). Reproducem şi această preţioasă imagine a
unei conferinţe ţinute de N. Iorga la Ateneul Român (scrisoarea datată
miercuri 21/4 martie 1896) cu atât mai preţioasă cu cât din această
perioadă avem puţine amintiri despre N. Iorga şi modul în care prezenţa lui
a fost receptată în epoca respectivă: „Am fost la Iorga la conferinţe;
Duduie, n-am mai pomenit o asemenea manieră; m-am speriat; a vorbit un
ceas, fără punct, fără virgule, repede, cam cum ai spune tu odată Tatăl
nostru când erai micuţă şi erai cumătră mare totodată, la vecina, ştii tu?
Nu puteam să mă uit la el, căci îmi dădea vertige; nu exagerez, ce-ţi spui eu
nu e nimic pe lângă ceea ce am auzit. Atheneul literalmente plin, dar, după
obicei, începuse lumea să petreacă, vorbind tare fiecare, ieşind, intrând, un
zgomot teribil şi deodată aud pe Iorga (poate era preparat să facă asta, aşa
avea aerul): Apoi dacă Dv. mă dezaprobaţi, etc, etc, aici e o instituţie
culturală etc. Toată lumea a aplaudat cu Esarcu în cap! Eu am conchis că
puţini oameni în lumea întreagă ar putea avea o memorie aşa de
înspăimântătoare“ (p; 82). Deşi între Măria (prima soţie a Iţii N. Iorga) şi
soţia lui C. Erbiceanu relaţiile nu erau totdeauna cordiale (p. 84), totuşi una
din fetele lui N. Iorga, Florica, a fost botezată de-familia Erbiceanu: „Am
petrecut bine, pe fată o cheamă Florica, Maritza era extra de frumoasă
într-o rochie verzuie de catifea, bine de tot (...) Mai erau o jumătate de
duzină de domni Evolceanu, Onciu etc M-me Zulnia (mama lui N. Iorga,
n.n.) făcea onorurile casei. Băieţelul lui Iorga mi-e drag ca şi Andraşca,
deştept lucru mare, drăguţ şi frumuşel, mai are şi o fată de trei ani (p. 131,
scrisoare datată 1/12 februarie 1899). Câteva luni mai târziu, îi scrie: „A
murit fetiţa lui Iorga de 21/2 ani." Intr-o altă scrisoare îi spune: „Sâmbătă
toată Universitatea e convocată contra lui Iorga. Tocilescu şi Urechea s-au
pus în grevă, nu merg la curs până nu li s-o face dreptate, mâne seară o să
vedem. Iorga nu are nas să vină la noi, însă e amabil straşnic cu Papa,
indirect îl roagă să-l sprijine“ (p. i75).

PAUL DEROULEDE, Neamul Românesc, an IX, 26 ianuarie 1914, p. 1,

cu titlul „Moartea lui Paul Deroulede“.
N. Iorga are o atitudine negativă faţă de poetul şi omul politic
naţionalist francez Paul Deroulede (1846 – 1914). Acesta a luptat voluntar
în timpul războiului franco-german (1870 – 1871), scriind poezii patriotice
care s-au bucurat de o largă răspândire, devenind un susţinător al
generalului Boulanger. A încercat o lovitură de stat în 1899, după
terminarea funeraliilor naţionale ale preşedintelui republicii, Felix Faure,
când a vrut să oprească, în fruntea unui grup de 600 de naţionalişti, trupele
care reintrau în garnizoană. A fost condamnat la 10 ani de exil, graţiat în
1905. N. Iorga se vădea consecvent cu atitudinea sa fermă împotriva
formelor violente de acţiune, a loviturilor de stat, a răsturnărilor prin forţă
a ordinei publice.

V. ONCU. Neamul Românesc, an IX, 26 ianuarie 1914, nr. 3, p. 1.

206
 UN PROFESOR: VASILE BURLĂ, Sămănătorul, an IV, nr. 4, 23 ianuarie
1905, p. 62 – 63 ,primul articol de la rubrica intitulată Cronica. Indicaţia
din ediţia de bază (p. 105) 1914 constituie o eroare ca şi paginarea
articolului în acest loc. El preceda pe cel dedicat doctorului Iacob Felix.
Este cert că unul din alcătuitorii volumului n-a verificat datarea eronată şi
l-a aşezat în cu totul alt loc decât cel cuvenit, începutul articolului „Şi eu
am ceva de spus despre Vasile Burlă“ se referă la faptul că înainte cu un
număr (Sămănătorul an IV, nr. 3, 16 ianuarie 1905, p. 46 – 48), la rubrica
intitulată Cronica apărea un articol al lui Mihail Sadoveanu despre Vasile
Burlă care era „doborât de multă vreme de fulgerul unei boale care nu
iartă, ars şi ruinat cu desăvârşire“. Născut în februarie 1840, Vasile Burlă
avea să împlinească vârsta de 65 de ani când a încetat din viaţă. G.
Cătinescu îl caracterizează astfel: „Mult temei puneau junimiştii la început
pe Vasile Burlă. El nu răspunse aşteptărilor, cu toate articolele lui sunt
judicioase, neavând poate nici condiţiile materiale pentru asemenea studii“
(G. Călinescu, Istoria literaturii române, p. 441), E. Lovinescu îl include în
Antologia ideologiei junimiste, Bucureşti, 1943, p. 42l-438, unde se
reproduce un articol al său intitulat: Contra ortografiei impuse şcoalelor
române de Ministerul Instrucţiunii Publice. Scrisoarea la care se referă N.
Iorga trimisă cu puţin timp înaintea morţii de profesorul său (12 decembrie
1904) a apărut în I. E. Toronţiu, Studii si documente literare, VII, p. 227 –
228. în O viată de om, N. Iorga conturează un portret plin de culoare
fostului său profesor, unde se dau amănunte asupra unei vieţi sentimentale
agitate şi nefericite. (O viată de om, p. 71).

IOANA ROSETTI, NĂSCUTA ŞTIRBEI, Neamul Românesc, an IX, nr. 13,

6 aprilie 1913, p. 6.
Pe coloana următoare articolului lui N. Iorga era paginat articolul:
„Ioana Ştirbei“, de Şt. Dragomir (Rânduri mai vechi) în care se insistă
asupra actelor de caritate ale principesei Ioana Ştirbei.

ARHIDUCELE FRANZ-FERDINAND, Neamul Românesc, an IX, nr. 24,

22 iunie 1911, p. 1, Franz-Ferdinand de Habsburg a fost asasinat în ziua de
28 iunie, 1914 la Sarajevo de studentul naţionalist sârb Princip. Se
consideră că acest atentat – în care a murit şi soţia lui Franz-Ferdinand,
Sofia Chotek la care se referă şi N. Iorga –. a constituit scânteia care a
declanşat primul război mondial.
Franz-Ferdinand era nepotul împăratului Austro-Ungariei, Franz-Iosif şi
ajunsese moştenitor al tronului acestui imperiu în urma sinuciderii – în
1889 – a arhiducelui Rudolf, fiul lui Franz-Iosif, împreună cu amanta sa
Măria, la Mayerling si a morţii lui Carol Ludovic, fratele împăratului şi tatăl
lui Franz-Ferdinand, în 1896.
N Iorga avea să scrie articolul „Condamnarea lui Prinţip“ (vezi Războiul
nostru în note zilnice, I, p. 101 – 102) pe care îl reproducem integral:

Condamnarea lui Prinţip.

Copilul care a dat foc Europei, liceanul Prinţip, nu va muri.
Va sta douăzeci de ani la închisoare, va posti o zi pe lună, şi în fiecare
an la 28 Iunie se va gândi în celulă neagră la îndoita crimă săvârşită
împotriva a doi oameni care n’aveau alt păcat decât ,că întrupau în ei o
teribilă fatalitate.
Va îmbătrâni la închisoare Prinţip. Pe încetul părul îi va fi alb şi se vor
încreţi mânile lui sângerate. Va avea atâtea mustrări de cuget! Va vedea în
întunerecul celulei un om bun şi nobil căzând de gloanţele lui şi o mamă
gândindu-se în clipa uciderii de dânsul la copiii ei orfani. Şi Prinţip va

207
plânge, şi pe obrazul lui se vor săpa adânci urme de lacrămi.
Va afla mai târziu şi cât sânge a curs pe urma lui; sângele omenirii
întregi aproape, ducând cu dânsul gânduri pe care le-au avut numai morţii şi
simţiri de care numai ei s’au împărtăşit. I se va părea că se înneacă
într’însul şi va urla de spaimă în pustietatea lui straşnică.
Dar douăzeci de ani sunt „vreme multă. Ce nu se poate petrece în ei!
Dreptatea merge, pe vremea noastră, mai iute decât atâta.
Şi când, după încheiarea lor, bătrânul care în copilăria lui a fost asasin, va
ieşi iarăşi în lume, el o va găsi altfel. Nu va mai fi nevoie de ucigaşi ca dânsul,
fiindcă nu vor mai fi apăsători. Şi cea d’intăiu rază de soare care-i va atinge
fruntea încreţită va fi un semn că la ispăşirea oamenilor s’a adaus, pentru
acela care a mers pe calea Iadului întru îndeplinirea ursitelor cereşti, s’a
adaus iertarea lui Dumnezeu!
26 Octombre, 1914.

EMIL GÂRLEANU, Neamul Românesc, an IX, nr. 26, 6 iulie 1914, p. 1.

Născut la 5 ianuarie 1878, Emil Gârleanu se stinge prematur din viaţă
la treizeci şi şase de ani, după o viaţă pe care a dorit-o dedicată integral
scrisului şi care a fost marcată mari perioade de timp de lipsuri materiale.
A fost unul dintre scriitorii cei mai apropiaţi de N. Iorga, prin concepţia sa
asupra societăţii româneşti şi asupra rostului literaturii. Emil Gârleanu a
fost sufletul revistei „Făt-Frumos“, care a apărut între 1904 – 1906 la
Bârlad, publicaţie de o fermă angajare estetică sămănătoristă. Din
septembrie 1904 (nr. 37), când publică schiţa „Boierul Furtună“, Emil
Gârleanu colaborează la „Sămănătorul“. N. Iorga recenzează entuziast
volumul „Bătrânii“ de Emil Gârleanu. (Sămănătorul, 20 noiembrie, 1905;
vezi textul în O luptă literară, ediţie 1979, vol. 1, p. 257 – 260) Cronica se
intitula Boierimea de ţară care se duce – Despre nuvelele domnului
Gârleanu şi reprezenta una din cele mai tipice expresii ale esteticii lui N.
Iorga din perioada Sămănătorului, o definiţie integrală a modului său de a
privi literatura ca reflectare a fenomenelor sociale. Nuvelele lui Emil
Gârleanu întruchipau integral idealul sămănătorist. G. Călinescu în Istoria
literaturii române (p. 634) arată că după 1906, „scriitorul se stabileşte în
Bucureşti unde este redactor şi administrator la Neamul Românesc al lui N.
Iorga, cu 150 lei pe lună, lipind împreună cu soţia numită Emilgarina şi cu
Corneliu Moldoveanu benzi şi mărci“. Corespondenţa Iorga – Emil Gârleanu
a fost publicată de I. E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. VII, p.
370 – 405. Intr-una din scrisori, Emil Gârleanu îl numeşte pe N. Iorga
„părintele meu sufletesc“. N. Iorga îşi păstrase spiritul critic faţă de proza
lui Emil Gârleanu aşa cum rezultă din nota la volumul „Cea dintâi durere“
care „are numai puţine schiţe din acea viaţă boierească de demult, din care
d-sa părea că şi-a făcut o specialitate literară. Se dau însă unele amintiri
din viaţa de militar, de un foarte mişcător tragic scurt. Amintirea care
deschide volumul, şi ea din acelaşi ciclu, e poate şi cea mai bună bucată din
toate. Alte schiţe n-au contururi şi coloare. Se poate zice că acest al doilea
volum, care spune mai puţin decât cel dintâi, are trei sau patru bucăţi mai
presus de toate aşteptările, pe lângă altele grăbite şi prea puţin definite şi
prelucrate.“ (Floarea Darurilor, vol. II, nr. 14, 1 iulie 1907, p. 224, Cronică)

HARTVIG, Neamul Românesc, an IX, nr. 26, 6 iulie 1914, p. 1.

COMEMORAREA LUI CONSTANIIN-VODĂ BRÂNCOVEANU, Neamul

Românesc, an IX, nr. 33, 24 august 1914, p. 1. în Neamul Românesc din 10
august 1914 (nr. 31, p. 1), N. Iorga scrisese „Pentru comemorarea unui
mucenic al naţiei“.
Una dintre personalităţile cardinale ale istoriei naţionale, pe care / N.

208
Iorga a evocat-o ca o pildă a spiritului de jertfă. în 1934, N. Iorga! ţine la
Radio conferinţa „Valoarea naţională a lui Constantin Vodă“ (Sfaturi pe
întunerec, Editura Casa Radio, 2001, în care îl socoteşte pe Constantin
Brâncoveanu „un măreţ stăpânitor al Ţării Româneşti şi un binefăcător al
neamului său, în toate domeniile culturii, ba, mai mult decât atâta, un
milostiv sprijinitor şi dăruitor al întregii lumi din Răsăritul creştin până în
ţările arabilor“. De asemenea, – atunci, în 1934 – pune în evidenţă
„expresia de românism care se înfăţişează printr-însul“.

SPIRUS CARPUS, Neamul Românesc, an IX, nr. 31, 10 august 1914, p.

6, semnat N. I.
Spirus Carpus semna în Neamul Românesc cronica externă (vezi, de
pildă, Tulburătorii păcii, Iena, 6 aprilie, în 20 aprilie 1914, p. 4-6.

D. A. STURDZA, Neamul Românesc, an IX, nr.40,, 12 octombrie 1914, p.

3 şi în N. Iorga: Războiul nostru în note zilnice, 1914 – 1916, Editura
„Ramuri“, vol. 1, p. 89-90.
D. A. Sturdza, zis Mitiţă (1833 – 1914), om politic liberal. Preşedintele
Partidului Naţional-Liberal, după moartea lui Ion C. Brătianu. în repetate
rânduri ministru şi prim-ministru. Ultima oară a fost prim-ministru din 12
martie 1907 până în 27 decembrie 1908, apoi a fost internat intr-o casă de
sănătate din străinătate din pricina deteriorării facultăţilor mintale.
Corespondenţa mai mult protocolară a lui IX A. Sturdza cu N. Iorga în
Torouţiu: Studii şi documente literare, XII, p. 264 – 267. în şedinţa din 19
mai 1933 a Academiei Române, N. Iorga a prezentat comunicarea „Un om
de severă muncă şi aprigă autoritate: D. A. Sturdza (vezi N. Iorga Portrete
şi comemorări, „Biblioteca pentru toţi“, nr. 1454 – 1456, p. 151 – 166).
Reproducem începutul, deoarece N. Iorga aminteşte şi o polemică publică
avută cu Titu Maiorescu în aula Academiei, legată de personalitatea lui D.
A. Sturdza: „Acum câţiva ani, în această adunare a noastră, cineva care a
jucat un mare rol in dezvoltarea spiritului public în România, un dătător de
direcţie în cultură şi un om de mare autoritate în politică, a crezut că se
poate vorbi în Academia Română împotriva acelui care a fost Dimitrie
Sturdza. Am luat cuvântul îndată pentru a-i spune foarte răspicat aceluia
care a fost întotdeauna împotriva felului de a fi al lui Sturdza şi că această
critică nu se poate primi. Şi cred că în conştiinţa tuturor celor care se aflau
de faţă era aceeaşi convingere. Astăzi când e vorba de o comemorare a
acelui care a fost ctitorul nostru cel mai stăruitor şi, în felul cum înţelegea
el entuziasmul, şi mai entuziast, aduc faţă de dânsul, orice ar fi fost la
mijloc pe alte terenuri, aceleaşi sentimente pe care le aveam acum treizeci
de ani când pentru a-l sărbători pe dânsul, ne adunam contribuţiile din ţară
şi de peste hotarele ei pentru Prinosul oferit cărturarului“. N. Iorga
trasează portretul moral a lui Dimitrie A. Sturdza arătând că în politică
acesta l-a avut ca model pe Bismarck şi că a fost consecvent un adept al
apropierii de Germania şi de Austro-Ungaria, „căutând totdeauna legături
cu lumea noului Imperiu de hegemonie mondială şi foarte bucuros de câte
ori putea să facă mai strânsă dependenţa noastră de Austro-Ungaria“.
Admiră calităţile de organizator ale lui D. A. Sturdza: „Hărnicia lui a strâns
Academiei o avere, economia lui a supravegheat-o“. Vezi şi Sărbătorirea
d-lui D. A. Sturdza, de N. Iorga în Neamul Românesc, 7 martie
1913, nr. 21 – 22 – 23, p. 313 – 314, cu prilejul împlinirii vârstei de
80 de ani.

ION MIHALYI, Neamul Românesc, an IX, nr. 40, 12 octombrie 1914, p.

7, semnat N. I.
Ion Mihalyi de Apşa (n. 1844 la Apşa) fusese ales membru corespondent

209
al Academiei Române în ziua de 25 martie/7 aprilie 1901. Lucrarea la care
se referă N. Iorga se numea: Diplome maramureşene din secolele XIV – XV,
care a primit premiul „Năsturel“ al Academiei Române în 1902. A fost
preşedinte al Partidului Naţional Român din judeţul Maramureş.

SAN GIULIANO, Neamul Românesc, an IX, nr. 40, 12 octombrie 1914,

p. 7.
Marchizul Antonio Paterno-Castello San Giuliano (1853 – 1914) a fost
ministru de externe al Italiei În două rânduri (1905 – 1906 şi 1910 – 1914).
Aşa cum spune N. Iorga, San Giuliano a dus o politică de deschidere faţă de
Franţa şi Anglia, deşi a ţinut la Tripla Alianţă. A fost unul din cei ce au
plănuit ocuparea Libiei şi a militat pentru neutralitatea Italiei în primul
război mondial.

DIMITRIE ANGHEL, Neamul Românesc, an IX, nr. 46, 23 noiembrie

1914, p. 3. În periodic titlul era D. Anghel.
Poetul s-a sinucis în ziua de 26 octombrie 1914. G. Călinescu înfăţişează
(Istoria literaturii române, ed. cit., p. 691) pricinile sinuciderii prin gelozia
lui D. Anghel, care după ce luase în căsătorie pe Natalia Negru, soţia
prietenului său Şt. O. Iosif: „O ţinea închisă cu cheia în casă, nu voia să
meargă nicăieri, nici să primească pe nimeni, provoca lumea la duel. În
cele din urmă, chinuit de pasiunea contrariată, se sinucise. Accidentul,
privit profan, se petrecu în formele cele mai comune“. D. Anghel s-a
împuşcat la Tecuci după ce un glonte tras de el rănise prin ricoşeu pe soţia
sa. A murit la Iaşi – aşa cum spune N. Iorga – la 13 noiembrie 1914, „cu
voinţă, prin ruperea pansamentelor“.

AVRAM SĂDEANU, Neamul Românesc, an IV, nr. 44, 9 noiembrie 1914,

p. 2 şi Războiul nostru în note zilnice, vol. cit., p. 110 – 111. În O viată de
om, Iorga aminteşte moartea lui Avram Sădeanu şi Alexandru Bogdan: „Zi
de zi, veneau veştile de moarte, cei mai buni pierând în străinătatea pustie,
pentru o cauză străină, pentru cauza duşmanilor lor de moarte“.

ALEXANDRU BOGDAN, Neamul Românesc, an IX, nr. 42, 26 octombrie

1914, p. 1 şi în Războiul nostru în note zilnice, vol. cit., p. 99 – 100. În
acelaşi număr al Neamului Românesc, p. 2 – 3 se publică extrase din presa
de „peste munţi“ grupate sub titlul: Ardelenii şi moartea lui Alexandru
Bogdan.
În O viaţă de om (ed. cit., p.335), N. Iorga evocă moartea cumnatului
său, fratele soţiei sale Ecaterina: „sfărâmat în bucăţi fără urmă în şanţurile
galiţiene de la Zumia“.

DIMITRIE C. MORUZI, Neamul Românesc, an IX, nr. 41, 19 octombrie

1914, p. 1.
Dimitrie C. Moruzi s-a născut în ziua de 2 iulie 1850 la Iaşi. (deci nu era
atât de bătrân pe cât s-ar putea înţelege din portretul lui N. Iorga.) În anul
încetării din viaţă avea 64 de ani dar boala şi mizeria materială accentuau
impresia de bătrâneţe. în Istoria literaturii române (ed. cit., p. 676 – 677),
G. Călinescu îl defineşte astfel: „Romancier, Dumitru C. Moruzi (...) nu este
în nici un fel. Om care a văzut multe, el îşi romanţează amintirile în stilul
lui Filimon şi oarecum al lui N. D. Popescu“. Cartea despre Basarabia la
care se referă N. Iorga se numeşte Basarabia şi viitorul ei şi a apărut în
1905. Un roman al său intitulat „înstrăinaţi“ fusese editat în tipografia lui
N. Iorga de la Vălenii de Munte.

SĂPTĂMÂNA REGELUI CAROL, Neamul Românesc, an IX, nr. 39, 5

210
octombrie 1914, p. l-2 şi nr. 40, 12 octombrie 1914, p. 1 şi în Războiul
nostru în note zilnice, vol. cit., p. 68-77. După cum se vede şi din titlu,
articolul uneşte în stilul specific al lui N. Iorga „reportajul“ înhumării
regelui Carol cu consideraţii asupra personalităţii regelui. Nu este o simplă
înfăţişare a ceremonialului, deoarece pe parcurs N. Iorga sesizează
atitudini şi comportamente revelatoare pentru cei ce asistau la tristul
eveniment.
Sub impresia morţii suveranului, N. Iorga a publicat în Neamul
Românesc un articol-necrolog retipărit în volumul Războiul nostru in note
zilnice, vol. cit., p. 62 – -63, din care desprindem aceste rânduri în care N.
Iorga, trecând peste cuvintele şi imaginile convenţionale, evocă drama
regelui Carol în anii ce au urmat declanşării războiului din 1914: „S-a
întâmplat ceea ce tuturor li se părea cu neputinţă, aşa de mult erau legate
gândul şi voinţa regelui Carol, liniştită şi neînduplecată, de orice lucru se
făcea de aproape cincizeci de ani în această ţară. Regele Carol s-a stins pe
acest pământ al României de care-I legase o misiune căreia-s consacrase
viaţa întreagă. Căci dacă viaţa aceasta a cuprins atâtea clipe mari, ea a
cuprins şi o suferinţă ascunsă cu îngrijire de oricine, dar cu atât mai
puternică (...). A trăit peste şaptezeci de ani fără a!tă tovărăşie, fără altă
comuniune de spirit decât aceea a Datoriei. Zeul său pe pământ – şi ce zeu
nobil, ce zeu teribil! – a fost acesta. În afară de dânsa, n-a cunoscut nimic.
(...)
Şi, odată, a simţit că omul, pe care se torturase să-l ucidă, trăieşte în el,
că are amintirii din tinereţă, vechi reminiscenţe de câmpuri de luptă, că
inima bate pentru lucruri de care eroic voise să se despartă. Şi lumea a
simţit: furtunoasă a început, în strigăte de mânie, să-l recheme la datoria
lui, - – pe Dânsul.
Dacă a suferit? Cu atât mai mult, cu cât nu putea altfel. O sfâşietoare
dualitate morală se trezise în el. Nu poate fi mai crudă natura pentru un
om, pentru un om bun şi nobil care a făcut tot ce omeneşte se poate face ca
să atingă culmile ei morale. Şi nu poate fi Dumnezeu mai milos de cum a
fost pentru Dânsul“.
Am reprodus aceste rânduri deoarece ele atestă arta şi subtilitatea cu
care N. Iorga reliefează zbuciumul din ultimele luni ale vieţii lui Carol I,
izvorât din înfruntarea între originea sa germană şi datoria pe care i-o
impunea istoria ţării al cărei Rege era de aproape cincizeci de ani de a
intra în război împotriva Puterilor Centrale, deci şi împotriva tării în care
se născuse şi se formase din toate punctele de vedere. Acest necrolog
reprezintă una din paginile antologice ale portretisticii lui N. Iorga.
N. Iorga a strâns într-o broşura tot ceea ce a publicat în paginile
«Neamului Românesc » cu prilejul morţii Regelui Carol I. Broşura se
intitula: Pagini loaiale despre Regele Carol de N. Iorga, Vălenii de Munte,
Tipografia Neamul Românesc, 1914, 109 p. Broşura se deschidea cu
portretul îndoliat al Regelui Carol I şi cuprindea: necrologul publicat în
«Neamul Românesc », reprodus în nota de faţă, Săptămâna Regelui Carol
pe care N. Iorga l-a reţinut în volumul « Oameni cari au fost» (vezi ediţia de
faţă, pp. ), Cuvântarea d-lui N. Iorga cetită de d. C. Nottara la
comemorarea de la Teatrul Naţional în seara zilei de 3 octombrie; A trecut
soarta...apărut şi în Războiul nostru în note zilnice, I, pp.92-93 în care
înfăţişează o audienţă pe care Regele Carol I i-o acordase în noiembrie
1913: « Regele prezida masa, ca de obicei vorbind mai mult, fiindcă şi
mânca mai puţin. Sunetul muzical al glasului său domina conversaţiile
rezervate ale celorlalţi. Regina era veselă de sănătatea soţului ei.
întovărăşirea anecdotelor spuse solemn, într-un bas profund, de Kalinderu,
lipsea, dar niciodată nu văzusem pe d-na Bengescu mai vioaie, mai gata de
întrebări, mai plină de interes pentru toate. Eram la stânga princesei de

211
Wied, care se informa despre strămoşii săi Cantacuzini din Moldova şi mă
invita să caut lângă fratele său, la moşia bunicei sale, Fântânelele, acte
nouă privitoare la trecutul neamului său românesc. Principelui de Wied
Regele Carol mă sfătuise să-i dau, împreună cu broşura mea suedeză
despre Albania, şi ce lămuriri aveam la dispoziţie despre această ţară în
care mă asigurase că nepotul său s-a hotărât să meargă. » Ca după un an
moartea să se abată asupra celor ce se aflau atunci la Castelul Peleş. În
primul rând Regele Carol îl semna articolul Presa bulgară şi Regele Carol
(apărută şi în « Războiul nostru în note zilnice », I, pp.90-92; O domnie
nouă (idem...,I, pp. 64-68). Articolul datat 28 septembrie 1914 reprezintă o
pagină semnificativă pentru consecvenţa gândirii şi demersului lui N. Iorga
ca şi a lucidităţii lui. Vom cita cele dintâi paragrafe pentru a vedea că în
acel moment de trecere a Domniei, N. Iorga arăta că primă îndatorire a
noului Rege trebuie să fie îmbunătăţirea soartei ţăranului: « Nu se poate
începe o Domnie în mai grele împrejurări decât a lui Ferdinand I, astăzi
Rege al României.
În interior, problema materială aşa de grea a liberării ţerănimii dintr-o
robie economică rară păreche între popoarele Europei întregi.
Alături cu dânsa, şi cel puţin tot aşa de însemnată, problema morală a
îndreptării unei societăţi care n-a putut trăi până acum decât o viaţă
sufletească aparentă: coborârea celor răi, ridicarea celor buni, înlăturarea
leneşilor şi neprevăzătorilor, chemarea la locurile de răspundere a acelor
cari aduc cu dânşii, o conştiinţă, o energie şi un adevărat devotament către
ţară şi Rege. » E un articol antologic care n-are nicio legătură cu locurile
comune şi consideraţiile protocolare care se spun la începutul unei Domnii
şi reprezintă o radiografie lucidă a situaţiei ţării şi a noului Rege care
«n-are popularitate, fiindcă ajutătorii care s-au impus regelui Carol au făcut
tot ce le-a stat în putinţă pentru ca el să nu fie o forţă prin sine însăşi».
Urmau articolele: Regele Ferdinand şi datoria noastră (publicat în Războiul
nostru... pp.86-89), Darurile Regelui (idem, pp. 88-89). După care era
inserat un capitol intitulat Despre Regele Carol {Din revistele şi foile
noastre începând cu articolul Cuvântarea Regelui la Academie (1904)
publicat în Sămănătorul din 28 Martie 1904, până la Jubileul Regelui (în
septembrie 1912) şi ca Apendice, Testamentul Regelui Carol şi Jurământul
şi cuvântarea Regelui Ferdinand /, ambele din « Monitorul Oficial »
Menţinem faptul că în timp ce Carol I era Rege, N. Iorga a ţinut la
Universitatea din Bucureşti un număr de 10 lecţii tipărite în anul 1916, cu
titlul „Politica externă a Regelui Carol I“ – Lecţii ţinute la Universitatea din
Bucureşti de N. Iorga. Din publicaţiunile Casei Şcoalelor, 311 p. +
Cuprinsul. La sfârşitul textului, în subsol apărea indicaţia „S-a isprăvit de
cules la 1 august 1914“.Pe prima pagină ca notă a titlului „Curs făcut în
anii 1914-l915“. De la început N. Iorga considera o prejudecată faptul că „e
foarte greu să se vorbească de toate cele petrecute în cursul unei domnii ce
durează încă“. Între timp Carol I încetase din viaţă dar unii dintre actorii
politici mai erau în viaţă. Ţinute şi publicate într-o perioadă de răscruce
pentru ţara noastră, se declanşase războiul ce avea să devină Primul război
mondial, şi se aştepta opţiunea ţării noastre de partea uneia sau alteia din
tabere, cursul avea bineînţeles şi înţelesuri actuale: „Vom trece cândva
desigur – spunea chiar de la începutul primei lecţii – şi la o politică externă
care să plece dinăuntru, din ce în ce mai mult – pentru a merge în afară.
Dorim cu toţii ca tot mai mult consolidarea independenţei noastre pe toate
terenurile, pronunţarea iniţiativei noastre în toate direcţiile, originalitatea
răspicată, permanentă, indestructibilă a activităţii noastre în toate
sensurile să devie evidente; dorim să se «naţionalizeze» oarecum şi acest
domeniu ca toate celelalte şi să ajungem într-o vreme a exercita influenţa
noastră ca naţiune prin Statul pe care l-am creat.“

212
 La puţin timp de la moartea monarhului, N. Iorga a prezentat în şedinţa
de la 17 octombrie 1914 a Academiei Române comunicarea „Opera de
istoric a Regelui Carol“, extras din Analele Academiei Române, seria II, tom
XXXVII, Memoriile Secţiunii istorice, 10 p. În comunicare prezintă
„publicaţia istorică intitulată puţin cam misterios“ Din viaţa Regelui Carol
al României, însemnări ale unui martor ocular. Arătând că „din patru
volume, cel puţin trei privesc însă o singură şi mare dramă a istoriei
contemporane: Războiul care ne-a dat gloria dela Griviţa şi un deosebit
prestigiu militar“. Întrebându-se care e valoarea istorică a Însemnărilor, N.
Iorga răspunde: „În ceea ce priveşte dezvoltarea Balcanilor, în genere, e un
izvor incomparabil; astăzi e izvorul de căpetenie, cartea capitală pentru tot
ce s-a petrecut acolo dela 1866 la 1881. Nu se poate scrie o singură pagină
despre oricare din Statele cu cari suntem vecini fără ca, jos, să nu se afle o
trimitere la Însemnările martorului ocular.
Spune că „Aceste note personale sunt scurte şi severe [...]
Senzaţionalul, interesantul lipsesc cu totul; ele I s-ar fi părut sub
demnitatea sa de Domnitor“. N. Iorga spune, referindu-se la structura
notaţiilor: „Aceste fapte mici, de multe ori neînsemnate în aparenţă, îşi au
fiecare locul lor într-o demonstraţie convingătoare din care fiecare rând
face parte: demonstraţia dreptăţii unei politice şi morale. Caracterizările
Regelui Carol I vor rămâne. Din bogata bibliografie despre care vorbeam
semnalăm Carol I-iu – o caracterizare – conferinţă ţinută la Fundaţia Carol
în ziua de 17 februarie 1932, Bucureşti, 1932, 16 p. Reţinem mărturisirea
lui N. Iorga legată de faptul că la apariţia cărţii sale Istoria Românilor în
limba germană „în care Domnia lui Cuza Vodă şi a lui Carol I erau puse în
acelaşi capitol“, „a fost vorba chiar de o dezaprobare oficială. Mai mai
să-mi confişte cartea.“ N. Iorga afirmă: „Domnia lui Cuza Vodă şi Domnia
lui Carol I sunt legate strâns împreună.“

N. CULIANU, Drum drept, an X, nr. 45, 6 decembrie 1915, p. 713.

Născut în anul 1832, matematicianul N. Culianu a fost ales membru
corespondent al Academiei Române în ziua de 1/13 aprilie 1889.

UN OM „DĂRÂMAT“ D1MITRIE ONCIUL, Drum drept, an X, nr. 43, 22

noiembrie 1915, p. 681 – 682.
Dimitrie Onciul s-a născut în ziua de 7 noiembrie 1856 în judeţul
Suceava. După studii la Cernăuţi şi Viena, este profesor secundar la
Cernăuţi. Din 1896, profesor de istorie veche a Românilor la Universitatea
din Bucureşti. N. Iorga se referă pe larg la activitatea lui D. Onciul ca
director ai Arhivelor Statului, unde fusese numit în anul 1900, funcţie pe
care o va deţine până la moartea sa în anul 1923. Era membru
corespondent al Academiei din 1889 şi membru titular din 1905. Discursul
de recepţie se intitula: Epocele istoriei române şi împărţirea ei (ţinut la 22
martie/4 aprilie 1906) în care îl citează pe N. Iorga alături de A. D. Xenopol,
ambii aducând „netăgăduit însemnate servicii istoriografiei şi cunoştinţei
istoriei noastre“. N. Iorga se referă la începutul articolului la faptul că
preşedintele Academiei din acea vreme ar fi vorbit despre „inutilitatea“
operei lui D. Onciul. Preşedintele Academiei Române din 1913 era
chimistul Constantin I. Istrati.

UN POET STUDENT: ALEXANDRU SIHLEANU, Drum drept, nr. 36, 4

octombrie 1915, p. 569 – 571.
Născut la 6 iunie 1831, Alexandru Sihleanu încetează din viaţă la 14
martie 1857. G. Călinescu acordă un spaţiu larg prezentării liricii si vieţii
lui Alexandru Sihleanu în cadrul capitolului Poeţi minori în momentul V.
Alecsandri. Epoca Domnitorului Cuza. N. Iorga se referă şi la familia

213
poetului, deoarece acesta corespundea idealului său social: tatăl său era
paharnicul Zamfirache Sihleanu, care avea o moşie la Sihlea, unde s-a
născut şi şi-a petrecut copilăria şi a încetat din via fă prematur poetul. Din
1852 până în 1855 a făcut studii în străinătate. Şi G. Călinescu este de
părere că poetul „ar fi adus, de trăia mai mult, un temperament sangvin,
furtunos de fiu de boier cult, trăind între salon şi sălbăticia de la moşie,
biciuit fie turburea ereditate pe jumătate aristocratică, pe jumătate
câmpenească“.

COMEMORAREA LUI ALECSANDRI, Drum drept, an X, nr. 31, 30

august 1915, p. 489 – 490.
La moartea lui Vasile Alecsandri, N. Iorg3, aflat atunci în primul an al
activităţii sale critice a scris în Revista nouă a lui B. P. Haşdeu, un amplu
studiu în care, recunoscând însemnătatea scriitorului, îi aducea şi reproşuri
privind idilismul viziunii sale ca şi faptul că la el nu aflăm: „munca aprigă a
stilului, truda cuvintelor alese, cizelarea verbului“ (articolul a apărut în
numerele din 15 septembrie – 15 octombrie al publicaţiei amintite).
A fost reluat în primul volum de critică literară a lui Nicolae Iorga,
intitulat Schiţe din literatura română, vol. I, 1893, p. 13-72, structurat în
două capitole: „Omul“, p. 13-31 şi „Opera“, p. 3l-72. Analiza operei se
realiza urmând suita cronologică a volumelor lui Alecsandri. În nota de la
începutul studiului, Nicolae Iorga precizează: „Acest studiu a fost publicat
de «Revista nouă» îndată după moartea lui Alecsandri, în două articole, a
căror legătură artificială, cu toate schimbările făcute, se cunoaşte. Timpul
publicării explică şi tonul fals al biografiei şi lipsa de cercetări mai
personale şi serioase asupra vieţii poetului“.

SUFLETE ÎNDOITE – CU PRILEJUL MORŢII LUI I. LAHOVARY, Drum

drept, an X, nr. 22, 28 iunie 1915, p. 345 – 346.
Ion N. Lahovary s-a născut in anul 1845. Aşa cum spune N. Iorga, a
făcut studii de drept la Paris. Ales deputat în 1871 pe listele Partidului
Conservator, al cărui membru va rămâne până la sfârşitul vieţii. Intre 1892
– 1895 a fost ministru plenipotenţiar la Paris. Apoi ministru de externe şi de
domenii în guvernele conservatoare, Gheorghe Grigore Cantacuzino şi P. P.
Carp. Este tatăl scriitoarei Marta Bibescu, care în 1925 a publicat cartea
acestuia Souvenirs d’un volontaire de l’armè roumaine (Plevna, 1877),
reprezentând amintirile celui care la vârsta de aproape treizeci de ani s-a
angajat voluntar cu gradul de soldat în războiul de independenţă naţională.

O CARTE DE NUVELE POSTUME A LUI EMIL GÂRLEANU, Drum drept

=in, X, nr. 17, 22 mai 1915, p. 265 – 266, cu o fotografie a prozatorului.
Volumul se intitula O lacrimă pe-o geană, nuvele şi schite postume,
Editura Universală-Alcaley.

STOIAN NOVACOVICI, Drum drept, an X, nr. 4, 19 februarie 1915, p. 45

– 46.
Simpatia lui N. Iorga pentru această personalitate complexă a vieţii
politice şi intelectuale a Serbiei se explică prin faptul că îşi afla din multe
puncte de vedere corespondenţe cu acţiunea acestuia. Născut în anul 1842,
a fost de două ori (1873 – 1874 şi 1880) ministrul Instrucţiei Publice al
Serbiei, calitate în care a organizat învăţământul primar al acestei ţări. A
mai fost în două rânduiri prim-ministru (1895 şi 1909), ambasador. Este, de
asemeni, autorul unei Istorii a Literaturii sârbeşti apărută in 1871 şi al unei
Gramatici a limbii sârbe apărută în 1894

KARL LAMPRECHT, Drum drept, an X, nr. 15, 8 mai 1915, p. 233 – 236.

214
La pagina 235, o fotografie a istoricului Karl Lamprecht.

CONTELE BELLEGARDE, Neamul Românesc, an X, nr. 49, 6 decembrie

1915, p. 1 şi în Războiul nostru în note zilnice, vol. cit., p. 310 – 311.
Episodul expulzării lui N. Iorga din Bucovina în O viaţă de om, ed. cit., p.
307 – 308. în acelaşi număr al revistei (p. 8) cu titlul Sfârşitul contelui
Bellegarde se reproduce dintr-o „foaie din Bucovina“ un articol din care
desprindem: „Contele Bellegarde a lăsat un nume bun la poporul român din
Bucovina şi îndeosebi la Muntenii din districtul Câmpulungului, cărora le-a
fost profet cu tragere de inimă pentru soarta lor şi cu multă dare de mână
pentru neajunsurile lor (...). S-au legat multe speranţe ale poporului român
din Bucovina de numele acestui bărbat“.

GENERALUL MARCHAND, Neamul Românesc, an X, nr. 43, 25 oc-

tombrie 1915, p. 2 şi Războiul nostru în note zilnice, vol. cit., p. 272 – 273.
Ofiţer de infanterie, născut în 1863. Episodul evocat de N. Iorga s-a
petrecut în oraşul sudanez Faşâda, situat pe cursul superior al Nilului. O
misiune franceză condusa de colonelul Jean-Baptiste Marchand a ocupat
această localitate care prezenta o deosebită importanţă strategică. În urma
presiunii guvernului englez, localitatea a trebuit să fie cedată. Ceea ce a
fost considerat drept o mare umilinţă pentru Franţa şi o victorie cucerită
de Anglia fără să se angajeze nici o bătălie.

VIRGIL ONIŢIU, Neamul Românesc, an X, nr. 42, 18 octombrie 1915, p.

1.
Născut în 1864, Virgil Oniţiu, profesor la Braşov, a fost un militant pe
tărâm cultural pentru drepturile românilor din Transilvania, vicepreşedinte
al Societăţii pentru crearea unui fond de teatru românesc. Ales membru
corespondent al Academiei Române în anul 1902. A fost şi un scriitor
„înzestrat cu un dar de povestitor umorist“ şi traducător (vezi Dicţionarul
literaturii române de la origini până la 1900, ed. cit., p. 646 – 647).
I. M. MOLDOVAN, Neamul Românesc, an X, nr. 38, 20 septembrie 1915,
şi în Războiul nostru în note zilnice, vol. cit., p. 242 – 243.
N. Iorga l-a cunoscut pe I. M. Moldovan în timpul unei călătorii la Blaj
în anul 1902. În O viaţă de om (ed. cit, p. 213 – 214) conturează un expresiv
portret fizic şi moral al canonicului de la Blaj: «era în adevăr numai o
bucăţică de om într-un vechi anteriu cu totul neîngrijit. Vorbea puţin şi
apăsat, niciodată de dânsul (...) dar ce flăcări ieşeau din ochii mici, supt
fruntea încununată cu asprul păr cărunt, flacără de veşnică luptă şi
nestrămutată credinţă, rezistenţa întrupată a neamului său faţă de orice
încercare de a-l deznaţionaliza“. În Războiul nostru în note zilnice, I, pp.
94-95 N. Iorga inserează articolul Donaţia canonicului I. M. Moldovan
(datat 19 octombrie 1914) în care laudă fapta celui ce donase „un milion
pentru cultura naţională“.
UN MORT CARE SE ÎNGROAPĂ: I. CIOCAN, Neamul Românesc r an X,
nr. 38, 20 septembrie 1915, p. 2 şi în Războiul nostru în note zilnice, vol.
cit., p. 247.

EXARHUL IOSIF, Neamul Românesc, an X, nr. 26, 28 iunie 1915, p. 1.

IOAN LAHOVARY, Neamul Românesc, an X, nr. 25, 21 iunie 1915, p. 1.

SILVESTRU MOLDOVAN, Neamul Românesc, an X, nr. 23, 7 iunie 1915,

p. 1.
S-a născut în anul 1861. O intensă activitate publicistică în revistele
ardelene, înfiinţând unele din ele (Rândunica, 1894 – 1895, Femeia şi

215
familia, 1903). A avut o pregătire filosofică şi a funcţionat în; învăţământul
secundar ca profesor de istorie şi geografie. Aşa cum spune N. Iorga, a
publicat lucrări de geografie, toponimie şi a cules legende din Transilvania.

VASILE HOSSU, Neamul Românesc, an XI, nr.2, 10 ianuarie 1916, P. l-2.

Născut în 1866. Studii la Târgu Mureş şi Roma. Doctor în teologie. Din
1888 hirotonit preot (unit) la Blaj. Profesor la seminarul teologic din
localitate. În 1903 episcop al Lugojului, în 1913 episcop al Gherlei.
Activitate publicistică şi didactică.

TREI DISPĂRUŢI, Neamul Românesc, an XI, nr. 2, 10 ianuarie 1916, p.

1. în periodic articolul era paginat în deschiderea primei pagini. Dintre cei
numiţi în acest articol, Ludovic Mocsary.

CAMILLI: articolul la care se referă N. Iorga a apărut în Sămănătorul, 2

octombrie 1905. La monseniorul Camilli; episcopul catolic al Iaşilor (în
două rânduri) N. Iorga se referă în celebra sa conferinţă „Despre drepturile
limbii naţionale în statul modern“, ţinută în ziua de 12 martie 1906,
apreciindu-l pentru faptul că a „luat măsura care se-observă şi până în
momentul de faţă de a se face toate predicile numai în limba românească“
(vezi O luptă literară, ed. 1979, voi I, p. 232 – 234 şi 317 – 318).

OSTAŞI CĂZUŢI. Sub acest titlu N. Iorga a adunat laolaltă scurte

portrete sau consemnări despre unii din cei căzuţi pe câmpul de luptă,

IOAN MOŢET, Neamul Românesc, an XI, nr. 15, 10 aprilie 1916, p. 1.

Evocarea lui Ioan Moţet cu subtitlul (mort la 25 martie 1916) este semnată
cu iniţialele M. C. După acest text, N. Iorga adăuga rândurile sale.
Deoarece prima frază prezintă deosebiri mai mari faţă de Neamul
Românesc, o reproducem după periodic: „Desigur, Moţet a fost unul dintre
cei dintâi şi dintre cei neclintiţi“.

PETRE CINTA, Neamul Românesc, an X, nr. 110, 12 noiembrie 1916, p.

3.

HENRIK SIENKIEWICZ, Neamul Românesc, an XI, nr. 108, 10 no-

iembrie 1916, p. 2 şi în Războiul nostru în no’e zilnice, ed. cit., voi, 11, p.
271 – 272.
Născut în Î846, Sienkiewicz este considerat scriitorul naţional al
Poloniei datorită romanelor sale istorice. Laureat al Premiului Nobel. N.
Iorga scrisese şi articolul „Sienkiewicz şi idealul german“, datat 3
noiembrie 1916 (vezi Războiul nostru în note zilnice, ed. cit., p. 257 – 258)
în care îl caracterizează drept unul din marii scriitori ai lumii.

ZIUA LUI MIHAI VITEAZUL IN 1916, Neamul Românesc, an X, nr. 9

noiembrie 1916, p. 1 – 2, cu titlul „Ziua lui Mihai“.
Simbol al unităţii naţionale ideea fundamentală a operei lui N. Iorga,
personalitatea lui Mihai Viteazul va fi deseori evocată în portretul lui.

MARIA CORNESCU, Neamul Românesc, an XI, nr. 101, 3 noiembrie

1916, p. 2.

ALEXANDRU ZAGORIŢ, Neamul Românesc, an XI, nr. 100, 2 noiembrie

1916, p. 2, şi în Războiul nostru în note zilnice, vol. II, p. 253 – 254. în
Neamul Românesc (an XI, nr. 81, 14 octombrie 1916, p. 2) la rubrica Vitejii
noştri, N. Iorga publica: „E rănit şi locotenentul de rezervă arhitectul Al.

216
Zagoriţ, cunoscut prin solide studii asupra arhitecturii româneşti“.

PRINŢUL MIRCEA, Neamul Românesc, an XI, nr. 89, 22, octombrie

1916, p. 1 – 2 şi în Războiul nostru în note zilnice, vol. II, p. 226 – 227, cu
titlul Doliul regal ca şi în periodic.

PRINŢUL MIRCEA, Neamul Românesc, an XI, nr. 89, 22, octombrie

1916, p. 1 – 2 şi în Războiul nostru în note zilnice, vol. II, p. 226 – 227, cu
titlul Doliul regal ca şi în periodic.

Născut în J912, fiul regelui Ferdinand şi al reginei Măria, prinţul Mircea

a încetat prematur din viaţă din pricina febrei tifoide (vezi Măria Regina
României. Povestea vieţii mele, vol. III, p. 85 – 92, ediţie de Ioana Cracă,
Editura Eminescu, 1991). N. Iorga scrie şi articolul Mormântul de la
Cotroceni, Neamul Românesc, an XI, nr. 25 octombrie 1916, p l-2
republicat în Războiul nostru în note zilnice, II, p. 233-235 şi pe care îl
reproducem:

Mormântul din Cotroceni

Mititelul prinţ Mircea zace pe perna de piatră vecinică, în biserica de la
Cotroceni. Sicriul de metal a fost coborât în acel urât adânc negru cu atât mai
mare decât dânsul şi săbiile care păzeau pe copilul ce nu se va mai juca
niciodată s’au închis iarăşi în tecele lor. Nici tunul n’a bubuit în zilele acestea,
când el n’are decât sarcina de a ni apăra ţara, nici clopotele, care nu pot fi puse
în mişcare decât de vijelia, groazei, vechile clopote cantacuzineşti n’au
sunat în clipa când trupuşorul acelui care între noi era fiu de Rege a fost
sorbit de pământul lacom, mai lacom astăzi decât oricând de tot ce e mai
bun şi scump pentru noi. Trei ani deasupra, în lumina soarelui şi în căldura
desmierdărilor, trei ani între cei cari-l iubiau şi, de acum înainte, linişte
pentru acela fusese cruţat de neliniştile ce sbuciumă sufletul tuturora.
Cui nu i-a fost drag, între câţi l-au văzut şi între câţi au ştiut măcar de
dânsul? Şi cine n’a simţit în sufletul său un răsunet şi dureri ce singură
stăpâneşte aceste zile inima mamei care e Regina Ţerii?
Înmormântarea dela Cotroceni este o grea despărţire, părinţi, fraţi şi
surori, de acela care nu li va mai zâmbi niciodată dar pentru noi toţi, din
această tragedie regală, se statorniceşte încă o legătură între familia
domnitoare şi poporul românesc.
Biserica din Argeş cuprinde rămăşiţele pământeşti ale lui Carol, ale
tovarăşei sale Regina Elisaveta şi ale singurei lor odrasle. În pământul
nostru se odihnesc tustrei, în biserică de legea noastră, în tovărăşia
umbrelor ce rătăcesc lângă căpătâiul lor. Dar frumoasa biserică episcopală
era ctitoria lor; vechea zidire a lui Neagoe-Vodă fusese dărâmată pană la
pământ şi făcută din nou din ordinul întâiului Rege şi după socotinţa lui; pe
păreţi apare el ca întemeietor şi ocrotitor. Iar ţărâna Voevozilor a fost atât
de mult răscolită încât toată aşezarea veche s’a pierdut. Ei sunt acolo
începătorii altei Dinastii, mai ales între ale lor.
Dincoace, bisericuţa veche a lui Şerban-Vodă s’a păstrat neschimbată.
Vechile chipuri înnegrite de sfinţi păzesc blajin şi trist pe ziduri şi în fundul
bolţilor. Catapeteazma minunată scânteie uşor din auriturile pe care
vremea le-a umbrit în adâncuri. Candelele de argint ard neclintite din loc
de două veacuri şi jumătate. La mormintele Cantacuzinilor, Domni şi mari
boieri, nimeni n’a ridicat pietrele împodobite cu cele mai măiestrite
sculpturi. E a noastră, toată a noastră, clădirea micuţă şi armonioasă în
care pentru Mircea al României s’au spus rugăciunile morţilor şi s’a
deschis pentru dânsul drumul care duce dincolo de marginile lumii.
Între cei mari ai noştri de pe vremuri el s’a cufundat, şi pare că la

217
plecarea din braţele Tatălui şi ale Mamei sale din adânc s’au ridicat braţele
prietene ale celor cari ca şi Ferdinand I-iu au apărat tara in cumplite vremuri
şi au mântuit-o,: pentru a primi şi a culca dulce în odihna lor pe acela care,
mic şi nevinovat, venia bucuros către dânşii.
Va trece vremea. Ea nu îndrăzneşte să atingă în sufletele nobile
amintirea celor iubiţi cari s’au dus; dar din focul care arde are, ea face pe
încetul o lumină dulce de dor nestins. Când va fi sigură că nimeni n’o vede,
Mama va merge mereu să se închine la mormântul aceluia care a fost fiu
iubit din carnea Ei. Iar fiecare pas pe care-l va face în lăcaşul unde el o va
chema necontenit va fi o şi mai mare apropriere de noi, o şi mai deplină
confundare sufletească în datina noastră, cu tot ce această datină are mai
sfânt, mai venerabil şi mai frumos.
Şi vor fi ceasuri când Regina Maria îl va vedea pe cel nevăzut pentru
alţii, răsărind fraged pe asprele lespezi seculare pentru a spune că el trăieşte
tot mai mult în fiecare spor nou al iubirii pentru Ţară şi al iubirii Ţerii
pentru Dânsa.
25 Octombre, 1916.

IOAN SBIERA, Neamul Românesc, an XI, nr. 84, 17 octombrie 1916, p.

1 – 2 şi în Războiul nostru în note zilnice, vol. 11, p. 218 – 219, cu titlul I.
Sbiera, ca şi în periodic.
Născut în 1836, Ion Sbiera avea în momentul morţii optzeci de ani. Aşa
cum arată N. Iorga, viata lui Ion Sbiera s-a desfăşurat la Cernăuţi, fiind mai
întâi profesor de română la liceul din localitate, iar din 1875 profesor de
aceeaşi materie la Universitatea nou înfiinţată. N. Iorga se referă la faptul
că sistemul şi lucrările sale filologice au suferit influenţa lui Aron Pumnul.
A scris un mare număr de lucrări de folcloristică, istorie, monografii
literare. Lui i se datorează editarea Codicelui Voroneţean. A fost membru
fondator al Societăţii Literare Române (viitoarea Academie Română) şi unul
din secretarii ei în 1867.

NICOLAE FILIPESCU, Neamul Românesc, an XI, nr. 69, 2 octombrie

1916, p. 1 – 2 şi în Războiul nostru în note zilnice, vol. II, p. 189 – 191.
Nicolae (Nicu) Filipescu s-a născut în anul 1862. Om politic conservator,
deputat, primar al oraşului Bucureşti şi ministru de război (1912 – 1913).,
El a înfiinţat în 1884 ziarul Epoca, oficiosul Partidului Conservator, unde
prim redactor a fost Barbu Delavrancea, iar între 1884 – 1886 colaborator
a fost Alexandru Vlahuţă.
Nicolae Filipescu a nutrit de timpuriu preţuire pentru talentul
publicistic al lui N. Iorga căruia îi solicita colaborarea la ziarul Timpul,
începând din 1892 (vezi în acest sens Scrisori către N. Iorga, vol. I, p. 189
şi II, p. 519, scrisorile lui D. R. Rosetti prin intermediul căruia i s-au cerut
articolele în numele lui N. Filipescu). N. Iorga avea să scrie articolul „N.
Filipescu şi literatura românească“ (vezi Neamul Românesc, 10 octombrie
1916, p. 1 şi Războiul nostru în note zilnice, vol. II, p. 203) pe care îl
reproducem integral:
La plecarea dintre noi a lui Nicolae Filipescu e bine să amintim ce-i
datoreşte şi literatura românească.
Întăiu, însuşi talentul lui. El îl căuta la toţi poseurii şi farsorii cari
aruncau ceva fumuri de metafizică într’un stil cu pretenţii, căci n’a fost
cineva mai indulgent faţă de aceste gaiţe tărcate, nici politiciani, nici
artişti, – decât dânsul. Talentul îl avea însă el, de câte ori acest mare suflet
era răscolit de furtuna unei convingeri. Căci talentul nu e altceva decât
putinţa ce o ai de a da glas unor puteri mai mari decât tine care ţi-au luat
în stăpânire sufletul întreg.
Dar şi altfel literatura noastră e îndatorită lui Filipescu.

218
 «Epoca» lui dela 1888 a fost cel dintăiu ziar politic cu aleasă formă
literară, cel dintăiu care a făcut apel la scrisul tineretului înzestrat cu
însuşiri în această privinţă şi care a făcut din acest scris marea atracţie a
ziarului de luptă. Atunci încă nu se ştia că în locul acestor sforţări sufleteşti
ajunge ceva mult mai uşor de găsit: insulta.
A editat cu cheltuiala sa cronica strămoşului ce i-a fost Constantin
Căpitanul, şi biblioteca lui, necontenit reînnoită, oglindeşte o conştiinţă
care se cercetează necontenit şi o convingere care caută fără încetare cele
mai bune arme.
Şi să nu uităm, în sfârşit, că acest zguduitor ostaş al cuvântului viu a
învăţat din nou, întors din Elveţia, unde studiase, a învăţat din iubire şi
evlavie acea limbă a noastră, căreia i-a smuls aşa de bărbăteşti accente.
10 Octombre 1916.

O ÎNMORMÂNTARE: A LUI N. FILIPESCU, Neamul Românesc, an XI,

nr. 71, 4 octombrie 1916, p. 2, cu titlul „O înmormântare, nu!”.

ATANASE GHERMAN, în Războiul nostru în note zilnice: vol. II, p.

174-l75.

PROFESORUL TIBERIU POPESCU

MOARTEA UNUI PRIBEAG: EMIL SLUSANSCHI, Neamul Românesc, an

XI, nr. 29, 17 iunie 1916, p. 1.
În numărul 21 din 22 mai 1916 (p. 4 – 5), Emilian Slusanschi semnase
articolul Iarăşi naţionalitatea evreilor – Un răspuns pentru Înfrăţirea, organ
al Uniunii Evreilor Pământeni.

MOATEA PICTORULUI LUCHIAN, Neamul Românesc, an XI, nr. 27, 3

iulie 1916, p. 4.
Idealul estetic şi moral al lui N. Iorga pe tărâmul artelor plastice a fost
pictorul Nicolae Grigorescu. Deşi – în afară de acest necrolog nu i-a
închinat în timpul vieţii lui Ştefan Luchian un articol special, N. Iorga a
consemnat elogios prezenţa pictorului în expoziţii. Astfel, în Sămănătorul
(4 aprilie 1904) prezentând expoziţia „Tinerimea artistică“, N. Iorga scria:
„Luchian, fire echilibrată, fără poze şi fără mode, fără dorinţă de a uimi şi
de a câştiga, cinstit observator şi reproducător limpede, foarte delicat
uneori, expresiv totdeauna, are într-un unghi unele lucruri mai mărunte,
printre care luminoase flori galbene“ (vezi O luptă literară, ed. 1979, vol. II,
p. 124). Tot în Sămănătorul (26 decembrie 1904) N. Iorga consemnează: „În
rotonda Ateneului, la o lumină foarte puţin princioasă şi într-un mare zuzăt
vulgar de lume ) indiferentă, se desfăşoară apoi expoziţia d-lui Luchian.
Colori puternice, în lovituri tari, observaţie de-a dreptul crudă, o închipuire
personală, nouă, – în total, adevăr, energie şi despreţ pentru gustul pu-
blicului care, trebuie să spunem, caută o frumuseţe mai discretă, mai puţin
neaşteptată şi zguduitoare. Sunt marine şi unele peisagii foarte vii şi
portrete care au părţi bune, dar mai ales fructe, care parcă stau să ^se
rostogolească de pe pânză“, (vezi O luptă literară, ed. cit., p. 176).
Ştefan Luchian a semnat Chemarea intelectualilor români în sprijinul
lui N. Iorga cu prilejul demonstraţiei pentru apărarea limbii româneşti din
13 martie 1906. Tot în Neamul Românesc (31 iulie 1916), p. 4 cu titlul
„Cele mai frumoase cuvinte despre Luchian“ se publică un articol al
sculptorului Storck din Noua Revistă Română.

UN SFERT DE VEAC DE LA MOARTEA LUI MIHAIL KOGĂLNI-CEANU,

Neamul Românesc, an XI, nr. 25, 19 iunie 1916, p. 1.

219
 Personalitate politică şi culturală din secolul al XIX-lea, spre care se
îndreaptă preuţirea constantă a lui N. Iorga, care i-a dedicat numeroase
portrete, studii, conferinţe aflate în volumele O luptă literară, Oameni cari
au fost, Sfaturi pe întunerec etc., precum şi volumul Mihail Kogălniceanu,
Scriitorul, Omul politic şi Românul.

PENTRU CE S-A COMEMORAT C. A. ROSETTI? Neamul Românesc, an

XI, nr. 24, 12 iunie 1916, p. 1. În pagina 4, în cadrul rubricii „Cronica“, se
publică scrisoarea regelui Ferdinand către Preşedintele Consiliului de
Miniştri (Ion I. C. Brătianu) la care se referă N. Iorga în articolul său.
Comemorarea lui C. A. Rosetti era prilejuită de împlinirea a o sută de ani
de la naşterea sa.
Cu acest prilej, a apărut şi volumul omagial Lui C. A. Rosetti (1816 –
1916). La o sută de ani de Ia naşterea sa, conţinând o „biografie critică“ de
A. Ştefănescu-Galaţi, acte şi fragmente, corespondenţă inedită. Volumul
avea 399 de pagini.

KITCHENER, Neamul Românesc, an XI, nr. 22, 29 mai 1916, p. 1 şi în

Războiul nostru în note zilnice, vol. II, p. 72 – 73.
Născut la 24 I 1850, Horaţio Herbert Kitchener era în momentul
accidentului mareşal englez. A avut funcţii importante în cadrul sistemului
armatei engleze: comandant şef al armatei egiptene, a cucerit în
septembrie 1898 Sudanul, eveniment la care se referă N. Iorga. A mai
îndeplinit şi alte funcţii în care, pe lângă calităţile sale militare, a dovedit şi
metode brutale cum erau pârjolirea pământului, internarea femeilor şi
copiilor în lagăre unde erau trataţi cu asprime etc. între 1911 – 1914, a fost
numit rezident general al Egiptului, în 1914 ministru de război,
reorganizând armata engleză şi sporindu-i efectivele. Accidentul despre
care vorbeşte N. Iorga s-a petrecut în timp ce era îmbarcat pe crucişătorul
Hampshire, mergând spre Rusia, unde avea de îndeplinit o misiune pe
lângă Ţar. Istoricii consideră că circumstanţele morţii sale sunt
misterioase, cu toate că nava a fost lovită de o mină.

VON DER GOLTZ, Neamul Românesc, an XI, nr. 16, 17 aprilie 1916, p. 2
şi în Războiul nostru în note zilnice, vol. II, p. 48 – 49.
Caiman baron Von der Goltz zis Coltz paşa s-a născut la 12 VIII 1343 şi
a încetat din viaţă la Bagdad. Ca să fie înţeles, portretul are nevoie de
câteva explicaţii: ofiţer de stat major, între 1883 – 1895, Goltz a condus
reorganizarea armatei turce. Din 1899 a fost şeful corpului de geniu şi
inspector general al fortificaţiilor. în timpul primului război a fost mai întâi
guvernator general al Belgiei. În 1915 a fost comandantul corpurilor de
armată I şi IV ale armatei turceşti din Orientul Mijlociu, biruindu-i pe
englezi la Kut el Amara. în momentul morţii, avea gradul de feld-mareşal.

NICOLAE GANE, Neamul Românesc, an XI, nr. 17, 24 aprilie 1916, p. 1.

Născut la 1 februarie 1338 la Fălticeni, a fost scriitor, autor de nuvele şi
versuri, unul din junimiştii cunoscuţi şi, aşa cum arăta N. Iorga, om politic
liberal care a fost deputat, senator, primar al oraşului şi prefect al judeţului
Iaşi, ministru. N. Iorga se referă la faptul că N. Gane junimist a părăsit
partidul conservator pentru a trece la liberali. în finalul articolului, N. Iorga
aminteşte faptul că N. D. Gane a fost în fruntea demonstraţiei de la Iaşi din
martie 1906 demonstraţie de solidaritate cu acţiunile studenţeşti
declanşate de N. Iorga pentru afirmarea drepturilor limbii naţionale în
statul modern.

REGINA ELISABETA, Neamul Românesc, an XI, nr. 8, 21 februarie

220
1916, p. 1 – 2, şi în Războiul nostru în note zilnice, vol. II, p. 37 – 39.
În periodic articolul ocupa în întregime prima pagină, în chenar negru.
În Drum drept (an XI, nr. 7, 21 februarie 1916, pi 97 – 9)8). N. Iorga a
publicat un alt articol intitulat Regina Elisabeta a României. În Neamul
Românesc, nr. 9, 28 februarie 1916, N. Iorga retipăreşte articolele Ce
datorăm reginei Elisabeta (p. 1) şi De la înmormântarea Reginei Elisabeta –
Careva note, ambele cu menţiunea Din Universul. În numărul 10, 6 martie
1916, p. 4, N. Iorga publică de asemeni Pentru Regina Elisabeta. La
redeschiderea cursului de la Fundaţia Carol I.
În Drum drept – Revistă literară condusă de N. Iorga, an I, nr. 7-9
octombrie – decembrie 1913, pp. 499-501, cu indicaţia în notă „Din
Românul de la Arad“ N. Iorga a publicat „La jubileul Reginei Elisaveta“ pe
care îl reproducem integral:

La jubileul reginei Elisaveta446.

În viaţa reginei pe care, la albe bătrâneţe, o serbătoriţi, după vechea
d-voastră datină de-a alege din zgomotul şi praful învălmăşitei vieţi de la noi
figuri curate şi lucruri care rămân, ca să le putem descoperi pe urmă şi noi,
în urma d-voastră, se pot deosebi două elemente sufleteşti.
Unul l-a adus, acum aproape jumătate de veac, de pe malurile Rinului,
pline de vechi castele în ruină, de păduri bătrâne, de frumuseţă veşnică şi
totdeauna nouă, de amintirile a două mii de ani de lupte şi suferinţi ome-
neşti, de tradiţiile patriarcale a prinţilor păstori de popoare, iubitori şi iubiţi,
princesa tânără care venia să poarte coroana noii Romanii. La atingerea
celei d’intăiu mari dureri, tot ce această natură şi acest trecut adunaseră
într’un suflet ales a căpătat glas. Şi, supt un nume de împrumut, Doamna
României a început să scrie.
Scrisul omenesc e formă şi suflet, e disposiţie şi îndreptare, e sunet şi
expresiune, e închipuire şi realitate. în el, peste vălul de negură albastră al
poesiei, care trebuie să fie, e, neapărat, o interpretare, o lămurire şi
îndreptare a lucrurilor care sunt.
Cu aceste lucruri trebuie să fii în atingere, în necontenită atingere: cu
durerea lor brutală, cu triviala lor suferinţă, cu bucuria lor stângace, cu
avânturile lor ce tremură fără a-şi găsi cuvinte. Din adâncurile negre ale
pământului, cu mâni sângerate trebuie să scoţi mineralul care cuprinde, cu
atâta ternă, şi o fărâmă din aurul sufletului omenesc. Trebuie să-l speli cu
mânile, cu mânile tale supţiri de artist, trebuie să-ţi pleci faţa nobilă asupra
vâlvătăilor crude ale focului, înainte de a lovi cu ciocanul în lamura strălu-
citoare şi a scoate chipuri veşnice, în care mulţimile recunoscătoare vor
descoperi instinctiv că împreună cu geniul tău creator se găseşte ce a fost
mai bun şi mai real în frământările sărmanului lor suflet.
Patria, naţia, singurele inspiratoare, fiindcă numai prin ele se poate
vedea natura şi omenirea, nu se pot strămuta. Fără îndoială însă ele se pot
reface, mal ales când este o misiune care porunceşte.
Era aici o ţară cum sînt puţine altele şi un popor, atât de vrednic de
înţelegere şi iubire, fără de care această ţară nu poate avea un sens. Ce
larg câmp de cercetare, de tălmăcire, de înnălţare putea să afle spiritul în
care puterea poetică fusese trezită de minunile de ieri şi de azi ale Rinului!
Dar, de la început, între această forţă care a înnobilat totdeauna între
figurile altor regine figura reginei României, şi între obiectul firesc, din
toate punctele de vedere, al acţiunii sale, s’a interpus un zid. Cine ar crede
că se poate face un zid atât de înalt şi nestrăbătut din oameni inteligenţi,
cari se mişcă uşor, din frumoase femei, care zâmbesc cu artă, din
oficialitatea cea mai solemnă şi cea mai „patriotică“! Dar s’a făcut. Şi
atunci puterea poetică s’a îndreptat asupra ei însăşi, subiect şi obiect în

446 Din „Romînul“ de la Arad.

221
acelaş timp, spiritualisând forma şi rafinând visiuni romantice din ce în ce
mai complicate şi particulare.
Astăzi, când scriitorii români sînt datori să aducă omagiul lor unei lungi
vieţi din care nicio zi n’a fost lipsită de intensa frământare cu preocupaţiile
spiritului, unim la recunoaşterea unor calităţi literare care au trezit şi
aiurea o respectuoasă atenţiune, sentimentul acestei tragedii în însăşi
concepţia poetică, părerea de rău pentru această îngustare şi constrângere
pe care aii adus-o sufletului Carmen Sylva oameni cari nu sînt ca noi, dar
locuiesc în ţara noastră şi represintă România.
Şi am adăugi o dorinţă. în odăile cu un deosebit gust mobilate şi pline
de creaţiuni originale ale castelului Cotroceni amestecă în realitatea de
toate zilele preocupaţii artistice cunoscute şi apreciate demult şi lucrări
literare, revelate de curând, în care se cuprinde o frumoasă francheţă, în
sentiment şi expresie, atingând, ca orice talent sincer, valori netăgăduite, o
princesă care va fi mâne şi ea regină. Sunt şi acolo ziduri, aceleaşi, dar mai
puţin înnalte şi închegate.
Mulţi oameni lucrează aprig ca să le ridice mai presus de margenile
vederii. Sunt nişte duşmani, ai tronului ca şi ai naţiei. Şi trebuie să-i
înlăturăm. Înaintea ochilor Măriei principesa României, să se vadă ceia ce
se putea vedea acum câteva zeci de ani înaintea ochilor, pasionaţi şi el de
frumuseţă şi aprinşi de un ideal, ai Doamnei Elisaveta: o ţară şi un popor!

BUSTUL LUI PETRU LICIU, Neamul Românesc, an XI, nr. 15, 10 aprilie
1916, p. 1. în Neamul Românesc (an XI, nr. 8, 21 februarie 1916, p. 3 – 5)
se publică Onestitatea profesională – conferinţă ţinută de N. Iorga la
Focşani în ziua de 31 ianuarie 1916 pentru sporirea fondului ridicării unui
monument lui Petru Liciu (conferinţa fusese stenografiată de H. Sthal).

PROFESORUL C. I. COCULESCU, Neamul Românesc, an XI, nr. 7 14

februarie 1916, p. 5.
C. I. Coculescu fusese uul din militanţii Partidului Naţionalist-Democrat
al lui N. Iorga. în aceeaşi pagină cu urmare în pagina următoare se publică
articolul intitulat: Colegii şi prietenii săi despre C. I. Coculescu, semnat
Dimitrie Horvath, cu indicaţia Severiii în care se spune că prof. C. I.
Coculescu s-a născut în 1875 din părinţi ţărani. Licenţiat în matematică în
1904, a funcţionat ca profesor de matematică la Turnu Severin. Nu a fost
înregimentat în nici un partid politic până la formarea partidului lui N.
Iorga, fiind cel care a înfiinţat la Turnu Severin organizaţia Partidului
Naţionalist-Democrat. Deşi bolnav – aşa cum rezultă din articol – a răspuns
ordinului de concentrare.

D. P. MORUZI, Neamul Românesc, an XI, nr. 5, 31 ianuarie 1916, p. 1.

Născut în 1847, D. P. Moruzi a fost ofiţer, ajungând la gradul de colonel.
Prefect al poliţiei Capitalei. Era născut în Dorohoi, ceea ce explică episodul
relatat de N. Iorga în O viaţă de om (ediţia 1985, p. 282) în legătură cu
demonstraţia de la 13 martie 1906, episod pe care îl aminteşte şi aici:
„Consultat, jovialul prefect de poliţie Moruzi, „cneazul“, care cunoscuse
familia tatălui meu şi-mi vorbise cu simpatie de dânsa, dăduse voie ca o
demonstraţie cu cântece naţionale să se facă în faţa sălii de spectacol,
neîmpiedicată, dar fără violenţă“. în acelaşi număr şi pe aceeaşi pagină se
publica necrologul mitropolitului Ioan Meţianu de la Sibiu, neinclus în
volum de N. Iorga.

CEI CE NU SE POATE ODIHNI: MIHAI VITEAZUL, Neamul

**.Românesc, şi în Războiul nostru în note zilnice, vol. II, p. 94 – 97. Titlul
era „Cel ce nu se poate odihni“.

222
 MOARTEA LUI FRANCISC-IOSIF, Neamul Românesc, an XI, nr. 109, 11
noiembrie 1916, p. 1 – 2 şi în Războiul nostru în note zilnice, vol. II p. 272 –
274, în ambele cu titlul Moartea împăratului Francisc-Iosif. Născut la 18
august 1830, împăratul Austro-Ungariei Franz-Iosif a încetat din viaţă în
ziua de 21 septembrie 1916. Împărat al Austriei din 1848, Franz-Iosif a fost
din 1867 împăratul Austriei şi rege al Ungariei, f tolerând asuprirea
naţională şi politica de desnaţionalizare a guvernului de la Budapesta. Se
mai adaugă şi faptul că în 1916, ostile austro-ungare şi germane invadaseră
teritoriul României şi ocupaseră cea mai mare parte a Munteniei. Primul
război mondial declanşat de Austro-Ungaria ca urmare a asasinării la
Sarajevo a arhiducelui Franz-Ferdinand era pus, de asemenea, pe seama
împăratului Franz-Iosif.
N. Iorga aminteşte aici de suita de tragedii care s-a abătut asupra Casei
Imperiale a Austriei: executarea fratelui său Maximilian I al Mexicului în
1867, sinuciderea fiului său Rudolf la Mayerling în 1889 0 (N. Iorga dă o
altă versiune acestui fapt rămas până astăzi în ceaţă), asasinarea soţiei sale
Elisabeta (Sisi) de către un anarhist italian în 1898, femeie de o rară
frumuseţe, având comportări stranii şi o înclinare către singurătate ce o
făcea să stea perioade mari de timp departe de soţul ei, în fine, în 1914,
asasinarea moştenitorului, nepotul său Franz-Ferdinand despre care am
vorbit.
N. Iorga a scris articolul „Cine plânge pe Francisc Iosif“, datat 18
ianuarie 1918 (vezi Războiul nostru în note zilnice, III, pp. 60-61, pe care îl
reproducem:
Cine plânge pe Francisc-Iosif
N’a fost suveran despre care să se fi spus mai des, poate în lipsă de altă
temă pentru laudă, că e încunjurat de veneraţia şi iubirea tuturora decât
Francisc-Iosif, cu desele lui aniversări şi jubileuri de bătrân tenace care nu
se dă. De ce nu erau mulţămite „popoarele dale“? De câte ori călca în vreo
expoziţie şi cu zâmbetul blajin al unei oficialităţi obosite făcea
complimentul său obişnuit: «Dumneata ai făcut aceasta! Foarte bine!»,
ziaristul care urmărise pe augustul visitator făcea să se observe că un fior
de bucurie, am zice chiar de mândrie naţională, străbătuse spinarea celor
de faţă. Dacă avea guturaiu şi scăpa de dânsul, dacă ieşia la primblare pe
vreme bună, dacă i se năştea încă un urmaş, toate erau prilej de mulţămire
generală. Când se dădea, de vrăjmaşii Austriei, asigurarea că Monarhia va
ţinea numai cât şi viaţa „bătrânului“, era şi recunoaşterea acestei «iubiri»
care lega pe orice bun Austriac, pe orice bun «supus» de figura Împăratului
nemuritor.
Au trecut acum două luni în capăt de când la poarta criptei Capucinilor
din Viena s’a presintat maistrul de ceremonii al Curţii cerând în zadar
intrarea pentru «Împăratul», pentru «regele apostolic al Ungariei», pentru
ca la urmă să se facă loc numai, după datină: „unui biet om cu păcate,
fratelui nostru Francisc-Iosif». Şi ce s’a întâmplat oare când presupusa
legătură de «iubire» a dispărut?
Se va zice că războiul a împiedecat lucruri care altfel s’ar fi produs de
sigur: declaraţia de independenţă a Ungariei, răscoala Boemiei,
reclamaţiile tulburătoare ale naţionalităţilor pregătite de mult pentru o
ultimă socoteală.
Am crede că şi fără marele războiu care amuţeşte gurile şi înţepeneşte
braţele tot aşa ar fi fost. Căci legătura nu e în persoană, ci în sistem,
imperialismul acesta tradiţional având ceva din schimbătoarea
imutabilitate a Papalităţii.
Şi «iubirea» pentru Francisc-Iosif? Afară de câţiva bieţi Români din
Ardeal culegând vreascuri de speranţe uscate în pădurea austriacă, ea era

223
un fenomen curat vienes, pe care-l proclama – şi-l generalisa – presa din
Viena.
Am fost şi eu, cel ce scriu aicea, marturul vieţii de toate zilele a acestui
Împărat, ba chiar... vecinul său! Arhivele erau odată în aripa dreaptă a
vechiului Burg, între «Camera» de jos şi «apartamentele private» din al
treilea rând, iar în al patrulea era biblioteca arhivelor. Când lucram jos,
deasupra se desfăşura la ceasurile unu, în sunetul musicei militare, prânzul
împărătesc, după care supt gang se auzia vuietul trăsurii care scotea pe
moşneag la primblare, iar, când treceam sus, la gangul luminat cu lămpi şi
’n amiaza mare, „gardistul de corp“ care mă confunda cu cine ştie ce faţă
luminată bătea din pinteni şi saluta.
Această musică de fiecare zi, această primblare pe acelaşi drum, acelaşi
neschimbat zâmbet erau o nevoie pentru Vienes ca şi Opera şi berăria, şi
ele erau împlinirea unei datorii faţă de dânsul. Credea că i se cade. Şi acum
cine le mai dă? Deci este şi va fi jale în Viena până ce acest punct de
spectacol va fi înlocuit cu altul Dar nici aici durerea nu iea forma
îngrijitoare pentru o lume care asistă zilnic la masacre cum nu le-ar fi putut
da nici un Tamerlan turbat. Am văzut doar pe vremuri această populaţie
primind, într’o noapte de vară, sicriul, ridicat sus pe simplul catafalc negru,
al Împărătesei asasinate, şi aşteptarea era întreruptă, nu de zgomotul
suspinelor, ci de al halbelor de bere care circulau fără întrerupere.
Se va consola şi Viena prin alt articol de program. Şi, într’un an de zile,
nimeni nu va plânge pe Francisc-Iosif cel care a fost atât de iubit...
18 Ianuar 1918.

ZIUA LUI (A LUI MIHAI VITEAZUL), Neamul Românesc, 12 noiembrie

1917, p. 1, cu titlul „Ziua lui“.

CTITORI, Neamul Românesc, an XII, nr. 293, 25 octombrie 1917, p. 1,

cu titlul „Un ctitor“.

A. D. HOLBAN, Neamul Românesc, an XII, nr. 244, 6 septembrie 1917,

p. 1.
Născut în 1836, a făcut studii de agronomie în străinătate, a intrat în
viaţa politică, trecând prin mai multe partide. Numele său rămâne legat de
pamfletele publicate în presa vremii. în Memorii (I, p. 110), 6 septembrie
1917, N. Iorga consemnează: „înmormântarea lui A. D. Holban. Biserica Sf.
Spiridon goală. Greceanu şi Mârzescu fac un simplu act de prezenţă. Pe
drumul spre cimitir, cei treizeci de oameni cari urmează carul se reduc
aproape la jumătate. Niciun discurs“.

ANTON NAUM, Neamul Românesc, an XII, nr. 237, 30 august 1917, p.

1.
Născut în 1829, Anton Naum este caracterizat astfel de G. Călinescu:
„Printre mediocrii poeţi pe care i-a cultivat „Junimea“ împin-gându-l la
Academie este şi „rafinatul Naum“, fiu de negustor macedonean“.
A fost ales membru corespondent al Academiei în martie 1887, iar în
martie 1893 membru titular, fiind în 1898 preşedintele secţiei literare. A
scris versuri caracterizate prin eclectism şi a tradus din lirica franceză. În
Memorii (I, p. 105), N. Iorga notează: „Moartea azi, înainte de amiază a lui
Anton Naum, în raiul lui de casă din Păcurari“.

ÎNCĂ UNUL: PREOTUL MATEEVICI, Neamul Românesc, an XII, nr.

236, 29 august 1917, p. 1, cu titlul „încă unul...".
Figură emblematică a literaturii basarabene, Alexei Mateevici (născut la
16 martie 1888) este apreciat de G. Călinescu astfel: „Ar fi fost un poet

224
mare dacă trăia. Numai Eminescu a mai ştiut să scoată atâta mireazmă din
ritmurile populare“. Iar cât priveşte poezia Limba noastră tot G. Călinescu
socoteşte că ea conţine: imagini superioare de mare poezie“. Pe aceeaşi
pagină cu articolul lui N. lor ga, sub frontispiciul ziarului, partea dreaptă,
se publică poezia Limba noastră cu subtitlul „La deschiderea cursurilor de
învăţători moldoveni din Chişinău (18 iunie 1917)" semnată Preotul A.
Mateevici.

AUREL POPOVICI, Neamul Românesc, an XII, nr. 34, 6 februarie 1917,

p. 1 şi în Războiul nostru în note zilnice, vol. III, p. 121 – 123.
Născut în 1863, a făcut studii în Austria, om politic de o vastă cultură,
aşa cum arăta şi N. Iorga, spirit incisiv şi caustic. A fost di rectorul ziarului
România jună (2 decembrie 1899 – octombrie 1900). N. Iorga a colaborat la
acest ziar, iar în perioada respectivă a întreţinut corespondenţă cu Aurel C.
Popovici (vezi Torouţiu, Studii şi documente literare, p. 101 – 104). În O
viaţă de om (ed. cit., p. 204) N. Iorga a conturat acest expresiv portret al lui
Aurel C. Popovici: „bănăţean, medic de profesie, luptător radical pentru
libertate a lor săi, fără să predice încă încrederea în Viena şi imposibila
alipire la Austria, pentru care va lupta, cu o rece convingere antipatică, şi
bucovineanul Aurel Onciul, era un om impresionant prin vigoarea sa
trupească, prin frumuseţea oacheşului, rotundului său cap de medalie
romană, prin tumultul de idei care i se zbăteau în suflet, printr-o elocvenţă,
puţintel de cafenea vieneză unde, ţara stând totuşi pe loc, toate chestiile se
puneau şi se rezolvau înaintea unei halbe de bere, dar covârşitoare,
copleşitoare pentru ascultătorii uluiţi de abundenţa unui val care nu se mai
sfârşesc, precum şi prin intonaţiile profunde ale unui formidabil glas de
tribună. II voi cunoaşte mai târziu, terorizat şi eu de aceste excepţionale
daruri fizice“.
În Sămănătorul (2 aprilie 1906) (O luptă literară, ed. cit. p. 342 – 346)
cu titlul O carte de filosofie politică a unui român, N. Iorga recenzează
cartea lui Aurel C. Popovici Statele Unite ale Austriei Mari, rezumând cu
simpatie viaţa autorului mai ales după „trecerea“ sa în Vechiul Regat:
„Dacă a făcut un moment gazetărie, a făcut-o pentru neam, şi nu pentru
vreun partid, şi desigur că, în dezvoltarea ideii şi sentimentului românesc,
România Jună a lui, care a dispărut răpede, nefiind venită la ceasul potrivit,
a făcut, cu toată înfrângerea ei, mai mult decât o sută de gazete, pentru că
n-a solicitat publicul linguşindu-l sau n-a solicitat partidele mânând la
moara lor apa din largul traiului nostru întreg. În acest timp de migăloasă
muncă nerăsplătită, domnul Popovici n-a pierdut nici-o clipă din vedere
preocuparea cea mare a vieţii sale: chestiunea românească, pentru care şi
nu prin care, ca atâţia alţii el trăieşte“. Cât priveşte teza propriu-zisă a
cărţii Statele Unite ale Austriei Mari, N. Iorga este reticent în mod
politicos, arătând că „pot fi multe puncte de vedere. Unii pot zice: ce ni e
nouă Austria Mare, Mică sau Mijlocie? (...) Alţii pot zice: dacă este vorba să
nu fim cum am dori, de ce să mai schimbăm şi să punem capul nostru
sănătos supt alte evanghelii?“
Să mai adăugăm că din 1908 (nr. 16) Aurel C. Popovici a devenit
director al revistei „Sămănătorul“, care a corespuns cu o compactă eclipsă
a gustului literar.

CEI DOI GOLEŞTI, Neamul Românesc, an XII, nr. 143, 28 mai 1917, p.
1.

ACEIAŞI DOI GOLEŞTI.

ÎNMORMÂNTAREA UNUI PRIBEAG: COLONELUL ANDONOVICI, în

225
Neamul Românesc, an XII, nr. 152, 8 iunie 1917, p. 1, cu titlul:
Înmormântarea unui pribeag.
În Neamul Românesc, an XII, nr. 152, 6 iunie 1917, p. 1 se publică
următoarea notă din care extragem aceste fragmente: Un prieten al
ziarului nostru ne trimite aceste rânduri: „A încetat din viaţă aici la laşi,
colonelul Dragomir Andonovici, fost ataşat militar al Serbiei în România. în
războiul din 1912 – 1913 a comandat o divizie de cavalerie, distingându-se
ca erou la Cumanovo, Scoplie, Biegahiiţa. în aprilie 1914 a fost trimis în
România ca ataşat militar, stând până în martie, când, bolnav de
miocardită, a cerut să fie înlocuit.
Era decorat cu „Steaua României“ cu spadă, în grad de comandor.
Iubea sincer neamul şi armata românească. Lasă regrete printre toţi
camarazii cari l-au cunoscut“.
Apoi după un rând alb, Urmau următoarele consideraţii: Andonovici era
un frumos şi zdravăn ostaş, care purta în faţa lui deschisă chiar, semnul
unui suflet sincer şi prietenos.
Ca şi ministrul său, el s-a simţit aici, la noi, ca între ai lui de acasă, şi
durerile noastre din aceste luni cumplite vor fi înrâurit şi ele asupra bolii
de inimă de care suferea de mult şi care l-a răpus acum. O figură simpatică
dispare dintre noi în momentul când sora noastră Serbia, şi mai mult
încercată, pierde unul din puţinii oameni care i-au rămas pentru a o reface
şi adăugi prin munca şi devotamentul lor“.
Se anunţă data şi locul înmormântării. Nota era semnată N. I.

T. MAIORESCU, Neamul Românesc, an XII, nr. 167, 21 iunie 1917, p. 1.

În Memorii, 19 iunie 1917, vol. I, p. 43, N. Iorga notează: Moartea lui
Maiorescu. Abia notiţe în ziare. Nici-o părere de rău. Poate din pricina
egoismului celui dispărut. Brătianu spune că tatăl său considera pe
Maiorescu ca pe duşmanul său politic cel mai pătimaş şi mai perfid“.
Deşi relaţiile lor personale n-au fost niciodată cordiale, N. Iorga a
afirmat la începuturile activităţii sale critice rolul pe care l-a avut
„Junimea“ în cultura românească. A se vedea în special articolul Rolul
Junimei în literatură care reprezintă unul din primele sale articole de
critică – 11 martie 1890 – unde spune: „Convorbirile reprezintă bunul simţ
în literatură“, iar despre Titu Maiorescu: „Convorbirile au fost ca o suflare
de vânt răcoritor într-un văzduh îngreuiat de miasme; fără altă armă decât
bunul simţ, d. Maiorescu a curăţit literatura noastră de hipernaţionalism,
şovinism, limbă ultralatinizată şi elucubraţii nesănătoase“, (vezi Pagini de
tinereţe, ed. cit., vol. I, p. 140-142). În articolul Discursurile domnului
Maiorescu (cu prilejul apariţiei volumului al IV-lea) N. Iorga scrie în
Sămănătorul din 1 februarie 1904 (vezi O luptă literară, ed. cit., p. 50 – 54).
N. Iorga identifică principiile noului curent pe care îl definea în paginile
revistei ..... cu principiile lui Titu Maiorescu afirmate în 1894 şi anume:
„Suntem convinşi că numai prin cea mai rodnică muncă naţională, prin
dezvoltarea caracterului nostru etnic, în limbă, în literatură, în munca
fizică, în costum, în istorie, în forma socială şi în forma de stat trebuie să
meargă înainte ţara aceasta
Şi N. Iorga adaugă: „Acest crez e şi al nostru, al acelor, tot mai mulţi
dintre tinerii de astăzi“.
Cu toate acestea, relaţiile dintre Titu Maiorescu şi N. Iorga au fost cât
se poate de încordate, chiar de la începutul activităţii critice a celui din
urmă. Astfel în momentul intrării lui N. Iorga în învăţământ: „Pentru
Maiorescu rămăsesem ucenicul lui Gherea, ocrotitul lui Haşdeu şi al lui
Odobescu, colaboratorul revistelor de concurenţă, omul de stânga şi, cir-
cumstanţă agravantă, intrusul ieşean care, într-o universitate datoare să
primească unul după altul pe toţi elevii lui, ocupase un loc destinat unuia

226
dintre dânşii, filosofic pregătit pentru aceasta. Voi avea prilejul să cunosc
mai târziu câtă asprime sufletească se ascundea supt aparenţele măreţ
solemne ale fostului elev al Terezianului vienez, ale omului de armonioasă
cultură, de sigură judecată şi de autoritate, cu 1 îngrijire întreţinută, care
nu putea cunoaşte decât ucenici şi vasali“ (O viaţă de om, ed. cit., p. 168).
Tot despre T. Maiorescu, N. Iorga notează în Memorii (L^J). 159), 28
octombrie 1917: „Racotă îmi spune că Maiorescu a fost bolnav de inimă
două săptămâni. S-a ridicat din pat ca să se stingă apoi de slăbiciune. Nu
ştie dacă n-a distrus şi însemnările lui, din care obişnuia să tot şteargă, cu
dezvoltarea situaţiilor şi a intereselor. Un nou testament, făcut acum în
urmă, lasă executoare testamentară pe o rudă de acolo. De manuscrisele şi
scrisorile lui se vor ocupa Iacob Negruzzi, Mehedinţi şi soţii Pogoneanu.
Fiica lui, Lina (Livia n.n.) era la Petrograd, unde primea foarte călduros
pe Români, fiind, nu o fire rece ca a tatălui ei, ci una sentimentală, cu toată
aparenţa ei masculină. Acum s-a dus la Stockholm“.

LA MORMÂNTUL LUI LA FAYETTE, Neamul Românesc, an XII, nr. 172,

26 iunie 1917, p. 1.
Marchizul de la Fayette (1757 – 1834). N. Iorga rezumă viaţa ge-
neralului şi omului politic francez supranumit „eroul celor două lumi“ care
a avut un rol important în războiul de independenţă al Americii de Nord,
câştigând câteva victorii însemnate. De asemeni, s-a distins în timpul Marii
Revoluţii Franceze (ordinul de a fi dărâmată Bastilia îi aparţine). Dar, aşa
cum arată şi N. Iorga, a avut o atitudine favorabilă monarhiei. De aceea a
trebuit să fugă din Franţa, rămânând timp de cinci ani prizonier al
austriecilor. N. Iorga rezumă – cu o nuanţă de ironie, ţinând seama de
puţina lui simpatie pentru revoluţionarii profesionişti – evoluţia politică a
lui La Fayette care după cele „o sută de zile“ a cerut abdicarea lui
Napoleon, iar în timpul revoluţiei din 1830 a fost comandantul gărzii
naţionale. A murit în vârstă de 77 de ani (Iorga spune „foarte bătrân“), fiind
înmormântat în cimitirul Pocpus din Paris, acolo unde în ziua de 4 iulie
1917 colonelul Stanton din corpul expediţionar al S.U.A. în Europa a
pronunţat celebra formulă „La Fayette nous voici“. în Neamul Românesc,
nr. 78, 22 martie 1917, p. 1, N. Iorga a publicat articolul America lui La
Fayette, care începea astfel: America se pregăteşte la război contra Ger-
maniei, mergând astfel dincolo de aşteptările cele mai călduroase ale
apărătorilor dreptului la viaţă al popoarelor.

LA MORMÂNTUL LUI PETRU MOVILA, Neamul Românesc, an XII, nr.

205, 29 iulie 1917, p. 1.
Petru Movilă (1597 – 1647) era fiul lui Simion Movilă. Domn al
Munteniei (1600 – 1602) şi a Moldovei (1606 – 1607). A fost mitropolit al
Kievului, Halicului şi a toată Rusia“. Cărturar, autor al unei cărţi vestite în
epocă Pravoslavnica mărturisire (1691).
În capitolul pe care îl dedică lui Petru Movilă istoricul Ştefan Ciobanu
(Istoria literaturii române vechi, Ed. Eminescu, 1989, ediţie de Dan Horia
Mazilu, pp. 169-l73) consideră că „Personalitatea proeminentă a
mitropolitului Petru Movilă imprimă directive noi in mişcarea culturală din
Ucraina, această mişcare luând un avânt pe care nu l-a avut nici înainte,
nici după Petru Movilă“.

UN LUPTĂTOR PENTRU DREPT; SIMION MURAFA, Neamul Româ-

nesc, an XII, nr. 235, 28 august 1917, cu titlul Un luptător pentru drept.
La 27 iunie 1917 notează în Memorii (I, p. 51): „La redacţie vine
Murafa. E maior în rezervă. Advocat, şeful mişcării moldoveneşti în
Basarabia. Un om impunător, tăcut“. În ziua de 3 iulie: „Murafa a venit din

227
nou Ia redacţie. Ţara îi pare putredă. Basarabenii ar fi indignaţi de ce văd.
în zădar îi spun că aceasta e numai suprafaţa. Ţăranul îi pare incapabil de a
reacţiona. Lui i-ar trebui o mişcare violentă, imediată, cu spânzurări şi
împuşcări. îi arăt că aşa ceva nu se poate pe acest teren istoric al nostru în
momentul când duşmanul îl avem în casă. Legea agrară îi pare
monstruoasă.
Laudă pe Stere. Lui i se datoreşte câtă viaţă românească e în Basarabia.
El a făcut bine şi îndemnând pe Ardeleni la credinţă faţă de Austria.
Trebuia luată Basarabia, eram aşteptaţi. De ce i-am jertfit? „V-am amânat
numai“. Pare că a fost la nemţofilii noştri cari nu se astâmpără."
Şi la 24 august 1917 (Memorii, I, p. 101): „Murafa a fost omorât la o
vie, unde se afla cu prietenul său Hodorogea, cu profesorul Tofan, cu unul
din fraţii Cioflec, cu câţiva alţi Basarabeni şi cu nişte doamne. Dezertori
ruşi veniseră să prade. Pândarii au sărit pe doi din ei. Ceilalţi alergară să
ceară socoteală. Murafa li-a ieşit înainte şi ei l-au împuşcat. Apoi au
urmărit şi pe ceilalţi oaspeţi. Via era a lui Hodorogea, care a pierit şi el.
Unei domnişoare, Botezatu, un locotenent i-ar fi strigat: „Săturaţi-vă acum
de propoganda moldovenească!". Soţia lui Murafa – se căsătorise de câteva
zile numai – a aflat în tren grozava nenorocire.
Se pierde în el principala energie din mişcarea moldovenească“.

MOARTEA GENERALULUI DRAGALINA, Neamul Românesc, an XI, nr.

94, 27 octombrie 1916, p. 2 şi în Războiul nostru în note zilnice, vol. II, p.
238. în ediţia de bază, datarea este eronată 1917. Am corectat după
periodic, volumul Războiul nostru în note zilnice, şi conform datei morţii
generalului Ion Dragalina 24 octombrie 1916.
Născut în oraşul Caransebeş la 16 decembrie 1860, Ion Dragalina a
urmat şcoala de cădeţi din Timişoara şi Academia de Război din Viena,
devenind sublocotenent în armata austro-ungară pe care o părăseşte prin
demisie, la 1 decembrie 1887. înrolat în armata română în acelaşi an,
străbate treptele ierarhiei militare, ajungând general de brigadă în
noiembrie 1915. A îndeplinit diferite funcţii de comandă. În calitatea de
comandant al Diviziei Infanterie de la Turnu Severin a participat la luptele
de la începutul primului război mondial, obţinând victorii însemnate. La 11
octombrie 1916 primeşte funcţia de comandat al Armatei întâia Române.
Rănit pe drumul dintre Lainici şi Bumbeşti, încetează din viaţă la Bucureşti,
după ce i se amputase un braţ (vezi Nicolae Popescu: Generalul Ion
Dragalina, Editura Militară, 1967). În Neamul Românesc, an X, 82, 15
octombrie 1916, p. 2, N. Iorga publică câteva rânduri cu titlul „Vitejii
noştri“ despre moartea generalului Dragalina.

I. TANOVICEANU, Revista istorică, III, nr. 2 – 6, februarie-iunie 1917, p.

25 – 26.
Născut la 18 ianuarie 1858, Ion I. Tanoviceanu a urmat studii de drept
la Bucureşti şi Paris şi a fost profesor de drept penal la Iaşi şi Bucureşti
(1901 – 1917). A fost ales membru corespondent al Academiei Române la
9/21 aprilie 1897 în aceeaşi zi cu N. Iorga, ambii cu unanimitate de voturi.

I. MANLIU, Neamul Românesc, an XII, nr. 78, 22 martie 1917, p. 2.

În O viată de om – aşa cum a fost N. Iorga îşi aminteşte: „Mă văd încă
învăţând prim3 lecţie de gramatică după manualul lui Manliu“ (ediţia 1984,
p. 28).

DOCTORUL M. BOTESCU, Neamul Românesc, an XII, nr. 81, 25 martie

1917, p. 2.
M. Botescu (1874 – 1917) medic şi om politic. în calitate de ajutor de

228
primar al Capitalei a lansat o campanie pentru igienizarea oraşului şi a
iniţiat un serviciu comunal al medicilor de fabrici.

Dr. JOHN STUART CAMPBELL, Neamul Românesc, an XII, nr. 162, 16

iunie 1917, p. 2, semnat N. I. A se vedea şi „În amintirea d-rului Campbell“.
Cuvântarea maiorului dr. C. Mihăiescu medicul şef al Spitalului „Regina
Maria“ în Neamul Românesc, nr. 165, 19 iulie 1917, p. 2.

VIRGIL HĂLĂCEANU, Neamul Românesc, an XII, nr. 129, 4 mai 1917, p.

2.

EMANUIL BIBESCU, Neamul Românesc, an XII, nr. 226, 19 august

1917, p. 2, semnat N. I.
Emanuil Bibescu era fratele diplomatului şi scriitorului Anton Bibescu.
Amândoi, prieteni apropiaţi ai lui Marcel Proust, cu care au întreţinut şi
corespondenţă (vezi Correspondance de Marcel Proust Pion). Emanuil
Bibescu s-a sinucis în ziua de 22 august 1917 la Londra, din pricina unei
paralizii care îi deformase partea stângă a fetii. Paralizia se datorase unui
sifilis.

IOAN GRĂMADĂ, Neamul Românesc, an XII, nr. 249, 11 septembrie

1917, p. 2, semnat N. I. cu titlul „I. Grămadă“. Tot în Neamul Românesc (nr.
266, 28 septembrie 1917, p. 1) sublocotenent Dimitrie Marmeliuc (viitorul
profesor universitar) îl evocă pe Ioan Grămadă insistând asupra condiţiilor
precare de viaţă pe care acesta le-a înfruntat şi asupra talentului de
povestitor.

ALEXANDRU TENIE, Neamul Românesc, an XII, nr. 46, 18 februarie

1917, p. 1.

UN AN DE LA MOARTEA REGINEI ELISABETA, Neamul Românesc, an

XII, 20 februarie 1917, p. 1 şi Războiul nostru în note zilnice, vol. III, p. 192
– 194.

DR. GIANNI, Neamul Românesc, an XII, nr. 84, 28 februarie 1917. p. 1.

Deputat conservator, mare proprietar în judeţele Ilfov şi Brăila.

VOEVODUL PUTN1C, Neamul Românesc, an XII, nr. 127, 12 mai 1917.

Născut în 1847, Radomir Putnic, general, ministru de război (1906) este
considerat creatorul armatei sârbe. A fost comandantul ei în timpul
războiului balcanic din 1912 – 1913. A obţinut victorii şi în prima parte a
războiului din 1914, a organizat retragerea. A luat calea exilului, murind la
Nisa.

IANCU CEREŞEANU, Neamul Românesc, an XII, nr. 97, 12 aprilie 1917,

p. 2, cu titlul I. Cereşeanu. Vezi şi O viaţă de om – aşa cum a fost, ediţia
1984, p. 347.

EUGEN COCUTA, Neamul Românesc, an XII, nr. 93, 8 aprilie 1917, p. 2.

UN MARE ÎNVĂŢAT: C. I. JIRECEK, Neamul Românesc, an XIII, nr. 29,

30 ianuarie 1918, p. 1.
Konstantin Jirecek a trăit între anii 1854-l918. Nicolae Iorga arată că a
fost fiul lui Iosif Jirecek scriitor şi om politic ceh (1825-l888) în mai multe
rânduri deputat in Dieta Boemiei şi în Parlamentul austriac. O lucrare a sa
se intitulează: „Manual de istoria literaturii cehe până la sfârşitul secolului

229
al XVIII-lea. Konstantin Jirecek a fost ministru al Instrucţiunii Publice in
Bulgaria 1881 scriind Istoria naţiunii Bulgare pe care o apreciază Nicolae
Iorga. A fost profesor la Universităţile din Praga şi din Viena.
Konstantin Jirecek a fost unul din savanţii străini pe care Nicolae Iorga
i-a cunoscut, întreţinând constante legături de prietenie ştiinţifică.
Elocvente sunt scrisorile pe care omul de ştiinţă ceh i le trimite lui Nicolae
Iorga, scrise în limba franceză, după cum se arată si in necrolog. încă din
1898 Nicolae Iorga îi trimite cărţile sale. Ca dealtfel si Jirecek. Acesta din
urmă se scuza pentru faptul că nu-i poate trimite şi alte articole deoarece,
din „multe“ articole tipărite în diverse publicaţii nu mai are „din nefericire
nici un extras“. La aceasta situaţie se referă N. Iorga
În necrologul său. Konstantin Jirecek îl îndeamnă pe tânărul om de
ştiinţă român să-şi strângă contribuţiile ştiinţifice in volum. S-au întâlnit la
Viena, aşa cum rezultă din două scrisori datate 14.X. 1901. Se cunoşteau
mai dinainte. În acelaşi an, confirmând primirea unor lucrări de N. Iorga,
Konstantin Jirecek ii răspunde: „într-adevăr sunteţi neobosit, model de
activitate literară“ (Scrisori către Nicolae Iorga, Editura Minerva,l972, pp.
505-508). Deasemenea vol. II, 1979, p.551; vol. III, 1988, pp.129, 131. În
vol. IV, 1993 intr-o scrisoare datată 9 martie 1916 îi mulţumeşte pentru cele
două volume; Notes et extraits pour servire a l ’histoire des croisades au
XV-e siecle unde află „atâtea lucruri de mare valoare pentru studiile mele,
in special pentru volumul II din istoria mea.

UN BASARABEAN MITROPOLIT AL MOLDOVEI, Neamul Românesc, an

XIII, nr. 144, 27 mai 1918, p. 1.
Aşa cum spune N. Iorga, Iosif Naniescu (1818 – 1902) s-a născut în
comuna Răzălăi – judeţul Soroca. O prezentare a activităţii acestei
proeminente personalităţi a bisericii ortodoxe române, mitropolit al
Moldovei din 1875, care a sprijinit şi a iniţiat tipărirea de reviste şi cărţi,
construcţii de edificii bisericeşti, a avut largi vederi şi a dovedit un sincer
democratism, în Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,
ediţia 1981, vol. III, p. 164 – 166.

PETER ROSEGGER, Neamul Românesc, an XIII, nr. 169, 21 iunie 1918,

p. 1.
Peter Rosegger s-a născut in anul 1843. Simpatia lui N. Iorga pentru
acest scriitor austriac este explicabilă prin faptul că Peter Rosegger a trăit
în singurătatea regiunii Steier din care este inspirată opera lui îndreptată
împotriva intruziunii civilizaţiei în mediul pădurii şi al slujitorilor ei.
Se citează astfel autobiografia Pădurea patrie (1877), Cel din urmă
Iacob (1888), Lumina eternă (1897) etc.

ALEXANDRU CAI.LIMACHI, Neamul Românesc, an XIII, nr. 174, 26

iunie 1918, p. 1.
în O viaţă de om (ed. cit., p. 212), N. Iorga înfăţişează pe larg
împrejurările în care Alexandru Callimachi a luat „asupră-şi cheltuielile ca
o mulţămită pentru felul nepărtenitor şi pios în care vorbisem de ai săi.
Domni în acel secol a cărui istorie sufletească o scrisesem acum“. E vorba
de Istoria literaturii române in secolul al XVIII-lea, apărută la 12 iunie
1901. Retipărită în anul 1969 la Editura Didactică şi Pedagogică, ediţie
îngrijită şi prefaţată de Barbu Theodoresni, care în nota asupra ediţiei şi în
prefaţă detaliază împrejurările apariţiei acestei cărţi.
În 1912 era senator de Botoşani, vicepreşedinte al Senatului din partea
Partidului Conservator. Intr-o prezentare ce se face personalităţii sale
(Parlamentul României, Bucureşti, 1912) se reţine şi episodul înfrângerii lui
I. I. C. Brătianu relatat şi de N. Iorga: „(...) este un exemplu de

230
perseverenţă şi voinţă. A muncit foarte mult pentru partid şi graţie d-sale
conservatorii au repurtat un mare succes în alegeri la Botoşani şi au
provocat căderea d-lui I. Brătianu
Alexandru Callimachi avea o nedezminţită preţuire pentru Nicolae
Iorga. Când istoricul îi trimite câteva din cărţile sale acesta îi mulţumeşte:
„Am avut întotdeauna o plăcere deosebită a citi scrierile celui mai mare
erudit al ţării mele. Dumineca trecută mi-a fost dat să aud şi s-aplaud pe un
mare orator. Sper însă că politica nu va câştiga în dauna ştiinţei“. (22
februarie 1906, Scrisori către Nicolae Iorga, Editura Minerva, 1979, pag
53). O scrisoare din 3.IV.1906 ne face să credem că N. Iorga organizase o
manifestaţie de simpatie la locuinţa lui Al. Callimachi, consecutiv
demonstraţiei patriotice de la 3 martie 1906 a studenţimii bucureştene din
Piaţa Teatrului Naţional: „Va rog să mulţumiţi din partea mea studenţilor
care au binevoit să-mi manifesteze aseară sentimentele lor amicale în lipsa
mea de acasă, arătându-le că vor putea totdeauna conta pe sprijinul meu
pentru toate nobile şi sfinte cauze“ (Scrisori către N. Iorga, volumul citat,
p.53) Dintr-o scrisoare a lui Emil Gârleanu către Nicolae Iorga datată
22.V.1905 rezultă că Alexandru Callimachi a susţinut şi alte publicaţii cu
orientare naţională: „Să deie Dumnezeu ca „Făt-Frumos“ să aibă norocul să
mai găsească vreo inimă ca a d-lui Callimachi“ (ibidem p.127)

UN CAVALER: GENERALUL CULCER

Ioan D. Culcer (1853 – 1928) ofiţer cu o îndelungată carieră. În timpul
războiului de independenţă naţională (1877) a luat parte la lupte, cu gradul
de locotenent. în timpul primul război mondial, fost comandantul armatei I
care a luptat în Oltenia.

BOULANGER, Neamul Românesc, an XIII, nr. 156, 8 iunie 1918.

Georges Boulanger (1837 – 1891), om politic şi general, a marcat un
moment în istoria Franţei. A fost ministru de război în 1887. Prin diferite
măsuri cu caracter democratic în armată şi-a cucerit o mare popularitate.
El încarna spiritul de revanşă al Franţei faţă de înfrângerea din 1871.
Revocat din funcţia de ministru, popularitatea lui continuă să crească. Era
celebrat în cântece iar numele său dat „săpunurilor, băuturilor,
brânzeturilor“. Pensionat înainte de termen, a fost ales deputat cu o
majoritate zdrobitoare de voturi în câteva circumscripţii. Apoi
popularitatea lui a început să apună. Ameninţat arestarea, se refugiază la
Bruxelles, fiind condamnat în contumacie la deportare. Va mai trăi doi ani
la Bruxelles. S-a sinucis prin împuşcare pe mormântul doamnei de
Bonneman, prietena sa.

UN OM: CLEMENCEAU.
Născut în 1841, Clemenceau, unul din cei mai cunoscuţi oameni politici
francezi, ministru, prim-ministru, ziarist de un talent ieşit din comun,
orator ele mare talent – devenise în noiembrie 1917 prim-ministru. Tonul
elogios al articolului se justifică prin faptul că Georges Clemenceau
devenise prim-ministru într-un moment critic pentru Franţa, el depunând
eforturi considerabile pentru redresarea situaţiei. Dar articolul de faţă mai
are şi o altă semnificaţie. În ziua de 19 iulie 1915, N“. Iorga publicase in
Neamul Românesc un răspuns omului politic francez intitulat „Articolul
d-lui Clemenceau“ (vezi Războiul nostru în note zilnice, ed. cit., vol. I. p.
218 – 2-l9) din care reproducem: „Bătrânul om de stat francez Clemenceau
ne insultă, începe cu şeful Guvernului ca să mântuie cu cei din urmă din
„orientalii“ cari aleargă la ştiinţa franceză fără a fi în stare să-i ia şi
virtuţile. Acest articol de ofense a fost reprodus în litere groase de o parte
din presa română. În ce priveşte pe d. Clemenceau, înţelegem prea mult

231
starea de spirit a căldurosului patriot pentru a face altceva decât să o
comentăm. Oamenii cari văd jertfele fără nume ale celei mai grozave lupte,
în care e vorba de însuşi viitorul terii lor, au dreptul să spuie orice, c h ia r şi
împotriva altor oameni cari se gândesc şi ei, înainte de a aduce jertfe fără
nume în cea mai grozavă luptă la faptul că e vorba de însuşi viitorul ţării
lor“. Şi vorbind despre opinia public a ţării noastre, N. Iorga încheie în mod
demn articolul său: „Rămâne opinia publică, frământată, dureroasa opinie
publică serioasă de astăzi. Ea s-a deprins a fi „ademenită“ de o parte sau de
alta prin insultele unei părţi şi ale celeilalte. Ea e convinsă că pentru
omenire azi nu e nici ceasul judecăţii drepte, nici al bunei creşteri. Nu se
supără pe nimeni, căci cine s-ar supăra pe fatalitatea însăşi? Dar e sigură
de un lucru: că va şti să-şi ţină firea îndeajuns pentru ca să nu-şi schimbe
drumul, pe care şi l-a hotărât odată, din simplul motiv că de unde aşteaptă
o înţelegere adâncă a nevoilor noastre vin vorbele grele ale unei fireşti
nerăbdări.
Şi nu-şi va schimba acest drum, orice ar face, nu d. Clemenceau ci
Franţa întreagă, pentru că acest drum care duce, la ceasul său acolo unde
şi Franţa se luptă, nu e drumul Franciei, la care ar fi să ne băgăm
senegalezi, ci e drumul României şi al Casei româneşti“.

O AMINTIRE: EPISCOPUL MELCHISEDEC, Neamul Românesc, an XIII,

nr. 145, 28 mai 1918, p. 1.
Episcopul Melchisedec Ştefănescu a avut diferite ranguri bisericeşti:
arhimandrit între 1861 – 1864, locţiitor al Episcopiei Huşilor, episcop al
Dunării de Jos (1865 – 1879) şi episcop al Romanului din 1879 până la 16
mai 1892, când a încetat din viaţă.

CRITOBUL DIN IMBROS, Neamul Românesc, an XIII, nr. 122, 5 mai

1918, p. 1.
Acest articol este o parabolă: el reprezintă un atac deghizat la -adresa
celora care, Ia Bucureşti, au scris în slujba ocupantului german. Critobul
era un istoric grec din secolul XV care a trecut de partea turcilor scriind
lucrarea la care se referă N. Iorga: „Istoria lui Mohamed II“. Acesta era
Sultanul care a cucerit în 1453 oraşul Constantinopol pe care îl va face
capitala Imperiului Otoman, ducând o politică expansionistă către Apusul
Europei, anexându-şi importante teritorii din Balcani.

DELAVRANCEA NECUNOSCUT (CRONICILE LUI FRÀ DOLCE),

Neamul Românesc, an XIII, nr. 123, 6 mai 1918, p. 1.
Se referă la cronicile apărute în România liberă – număr literar – an I,
nr. 2, 23 septembrie 1884, idem nr. 4, 7 octombrie 1884, nr. 5, 14
octombrie 1384, republicate în Barbu Delavrancea, Opere, V, ediţie Emilia
Şt. Milicescu, 1969, p. 101 – 114.

UN SUFLET CHINUIT. CAZUL LUI WORDSWORTH, Neamul Româ-

nesc, an XIII, nr. 128, 11 mai 1918, p. 1.
N. Iorga îl socoteşte pe bună dreptate pe Wordworth (1770 – 1850) unul
din cei mai mari poeţi ai Angliei din secolul al XIX-lea, care a avut o mare
influenţă asupra dezvoltării literaturii engleze. Literatura lui corespundea
idealului etic şi estetic al lui ,N. Iorga.

MITROPOLITUL VICTOR. Neamul Românesc, an XIII, nr. 137, duminecă

20 mai 1918, p. 1.
Aşa cum arată N. Iorga: Victor Mihaly de Apşa (184l-l918) provine
dintr-o familie de nobili maramureşeni. A făcut studii universitare la Roma,
unde va lua doctoratul în teologie. La vârsta de 32 de ani a fost numit

232
episcop al Lugojului, unde a păstorit până in 1895. În reşedinţa episcopală,
a întemeiat un muzeu de relicve romane de la Sarmisegetuza şi de pe
întreg teritoriul românesc. În luna mai 1895 a fost instalat la Blaj, în
scaunul de mitropolit, fiind primit cu mare pompă ca un prinţ. în
cuvântările sale patriotice din Casa Magnaţilor de la Budapesta a apărat cu
îndârjire cauza şcolilor blăjene, luptând împotriva proiectului de lege
elaborat de Albert Berzeviczy. A donat, anual, zeci de mii de coroane pentru
ajutorarea elevilor săraci. A şi fost numit „vlădica săracilor“. L-a pasionat
numismatica, lăsând Blajului o colecţie rară de monede. Fiind şi un mare
bibliofil a rămas de la el o bibliotecă preţioasă, care se apropia ca valoare
de a lui Timotei Cipariu. A păstorit, în vechiul castel de la Blaj, timp de 23
de ani. I-a urmat în scaunul mitropolitan Vasile Suciu.

BISMARCK BATRAN, Neamul Românesc, an XIII, nr. 140, 23 mai 1918,

p. 1.
Născut la 1 IV 1815, Otto von Bismarck s-a stins din viaţă în 30 Vil
1093, la vârsta de optzeci şi trei de ani. Om politic conservator. A reuşit să
realizeze unitatea Germaniei sub conducerea Prusiei, înfrânge Franţa în
războiul din 1870 – 1871 şi-l proclamă pe Wilhelm I împărat al Germaniei,
în sala oglinzilor de la Versailles. Tratatul de pace de la Frankfurht a impus
Franţei condiţii umilitoare: cedarea Alsaciei şi a Lorenei, care va deschide
un lung şir de neînţelegeri între cele două popoare. Deşi pe plan economic
a oscilat între o politică a liberului schimb şi una protecţionistă, Germania
a cunoscut în timpul său o perioadă de avânt economic care a făcut-o să
devină prima putere din acest punct de vedere în Europa. Dar moartea
împăratului Wilhelm I şi venirea lui Wilhelm II a dus la neînţelegeri între
Împărat şi Cancelar, cel dintâi vrând să construiască şi un imperiu colonial.
Bismarck a fost înlăturat de la putere la 20 martie 1390.
Articolul, ca şi cel despre Critobul din Imbros poate fi socotit o
parabolă. Din pricina exercitării din ce în ce mai viguroase a cenzurii, spaţii
mari din cele două pagini ale „Neamului Românesc“ apăreau în 1918 albe,
cu indicaţia „cenzurat“, după cum se vede şi din unele portrete incluse în
ediţia de faţă. De aceea, N. Iorga dedică spaţii largi unor personalităţi ale
literaturii străine, unor figuri politice a căror viaţă şi operă prezentau
similitudini cu situaţiile existente în ţara noastră. în cazul de faţă, după o
guvernare de patru ani, guvernul Ion I. C. Brătianu fusese înlocuit prin
cabinetul Alexandru Averescu. Deşi situaţiile nu erau identice, ele prezenta
anume similitudini legate de relaţia împărat – Cancelar în Germania, Rege
– Prim-ministru în România. A se vedea şi articolul „Moştenirea lui
Bismarck“ în Neamul Românesc, an XII, nr. 20, 21 ianuarie 1917, p. 1 şi în
Războiul nostru în note zilnice, vol. III, p. 69-73.

C. C. COROIU, Neamul Românesc, an XIII, nr. 188, 10 iulie 1918, P 1.

NICOLAE ROMANOV, Neamul Românesc, an XIII, nr. 190, 12 iulie

1918, p. 1.
Nicolae al II-lea Alexandrovici (1868 – 1918) fiul lui Alexandru III şi al
Mariei de Danemarca. S-a căsătorit în noiembrie 1894 cu Alice de
Hesse-Darmstadt, nepoata reginei Victoria a Angliei, care a luat numele de
Alexandra Feodorovna. Devine Ţar al. Rusiei în 1894, la vârsta de douăzeci
şi şase de ani, aşa cum spune şi N. Iorga în cel de al doilea paragraf.
Portretul conturat de N. Iorga trebuie raportat la circumstanţele tragice ale
asasinării în ziua de 16/17 iulie 1918 în Iekaterinbourg de către un grup de
revoluţionari bolşevici letoni.
Aşa cum se vede şi din nota adăugată de N. Iorga la ediţia din 1934,
dificila circulaţie a ştirilor a făcut întâi să se creadă că doar Ţarul fusese

233
asasinat cu focuri de revolver. În realitate, el fusese ucis împreună cu
împărăteasa, fiul lor şi cele două fiice şi cu anii membri ai suitei sale. N.
Iorga vorbeşte de misticismul, de ruşinea care rodea la temeliile casei sale
ca şi de profeţii idioţi şi infami ai iatacurilor din Petrograd. Cititorul
identifică aici pe celebrul „şarlatan mistic“, călugărul Rasputin, care din
1904 până în 1916, decembrie, când a fost asasinat ’ de reprezentanţii
aristocraţiei, a avut o in fluenţă nefastă asupra Curţii Imperiale’ a Rusiei.
N. Iorga vorbeşte de faptul că Ţarul Nicolae II era „zguduit de vechea
lovitură a atentatorului japonez. Se referă la faptul că, pe „vremea când era
prinţ moştenitor, a întreprins (1890 – 1891) o călătorie În India şi Japonia.
În această din urmă ţară, Nicolae Romanov a fost victima atentatului de
care Vorbeşte N. Iorga. " ’’
N. Iorga publicase în coloanele „Neamului Românesc“ articolul
Împăratul Nicolae (vezi Războiul nostru în note zilnice, vol. II, p. 17l-l72) în
care, de sfântul Nicolae 1916, elogiază personalitatea Ţarului Nicolae II.
Tonul elogios al articolului, faptul că În text nu s» «mintea nimic de Basa-
rabia, se explică prin situaţia critică a frontului în urma unei puternice
ofensive austro-ungare şi germane în Transilvania care dusese – în acest
context – practic la ocuparea Munteniei. Reproducem integral articolul:

Împăratul Nicolae.
Ar fi în sentimentele acestui popor o lipsă neîngăduită dacă am uita că
astăzi, 6 Decembre, un mare popor, acoperind cu stăpânirea sa jumătatea a
două continente, sărbătoreşte în întregime, ca pe păstrătorul celor mai
sfinte datini ale trecutului, ca pe represintantul celei mai drepte lupte
împotriva străinului obraznic, – ieri acaparator pe furiş, iar astăzi făţiş
cotropitor, – şi ca pe apărătorul pământului iubit al Patriei, pe împăratul
său.
Înainte de -l914 ştiam şi noi, ca toată lumea, că asupra tuturor Rusiilor
domneşte un om nobil şi bun, cu sufletul delicat şi sfios, un visător cu
mintea stăpânită de cele mai nobile ideale. Ni-l înfăţişam în pacea
zâmbitoare a unei familii pe care a întemeiat-o singură iubirea şi care e
legată prin devotamentul şi respectul fată de şeful ei. Urmărisem
activitatea acestui puternic al veacului care căutase a fi şi binefăcătorul
fraţilor săi oameni, silinţele lui de a păstra între dânşii acele relaţii pe care
le voieşte Evanghelia, dureroasele îndoieli când i se cerea să hotărască
vărsarea de sânge impusă de motive politice, creştineasca resemnare când
soarta nu se arăta prielnică armelor sale, graba de a întinde giulgiu de
pace asupra mormintelor proaspete pe care le făcuse duhul neodihnit al lui
Cain. Supt domnia lui văzuserăm, la capătul unor frământări pe le urmărise
cu ochii plini de duioase lacrimi, răsărind acea Dumă, care. cu numele ei
bătrân, a izbutit totuşi să represinte sentimentele popoarelor Rusiei. Şi ni
amintiam de ziua neaşteptată când acela de care ascultau milioane de
soldaţi a propus lumii să aşeze un de judecată pentru neînţelegerile ei, care
trebuiau să rămâie de acum înainte nesângeroase.
Acum doi ani, în Iunie 1914, împăratul Nicolae a venit pe pământul
nostru, rupând astfel prin gestul său de prietenie ghiaţa unor vechi
prejudecăţi şi înlesnindu-ne cu vastele sale posesiuni o comunicaţie care,
supt această garanţie suverană, nul putea fi decât binefăcătoare pentru
noi. A trecut în revistă trupele noastre şi nici un Român, aici şi peste
hotare, n’a rămas nesimţitor când buzele lui au rostit în româneşte urările
pentru viitorul României.
Mai tare şi decât voinţa sa de autocrat, soarta ne apropie să luptăm
împreună, ca două popoare creştine, făcând parte din aceiaşi Biserică,
pentru Drept. Am urmărit, când Statul era silit încă a fi neutru, cu bătaie de
inimă progresele ostaşilor săi, şi, când au adus în Bucovina frăţească voie

234
bună pentru ai noştri robiţi, recunoştinţa a izvorât din inimile noastre. Apoi
am intrat în foc, şi Germania şi-a năpustit asupra noastră tot ce are mai
bun ca să ne distrugă.
... În acel moment împăratul Nicolae a devenit, în afară de eroismul
desperat al ostaşului nostru, singurul sprijin al României. Şi cum a înţeles
aceasta inima lui loaială, o arată miile de luptători ruşi ale căror oase se
înfrăţesc supt brazdă cu ale ţeranilor noştri, o arată sutele de mii care
astăzi au luat asupra lor apărarea devotată a celei mai largi părţi din
pămîntul nostru.
De aceia astăzi niciun sentiment «politic» nu se amestecă în strigătul pe
care-l ridicăm: Trăiască Împăratul Nicolae, puternic prieten al României de
azi şi de mâne!
7 Decembre, 1916.

Cu prilejul vizitei Ţarului în România N. Iorga a scris articolul

„Constanţa, 1 iunie 1914“ (Neamul Românesc, an IX, nr. 22, 8 iunie 1914,
p. 1), care începea cu fraza: „O dată ce va rămânea“. Mai cităm din articol
pentru a înţelege atitudinea lui N. Iorga din acel moment: „A duce în
spinare uriaşii politicii nu poate fi o misiune pentru un stat mic. La noi
nimeni nu se gândeşte să o facă. Dar a se ajuta însuşi pe drumuri momente
comune, acesta e un precept banal de înţelepciune politică pe care vom şti
să-l urmăm. Unde se va vedea însă destoinicia conducătorilor noştri e în
modalităţile ce vor fi adoptate. Prin Rusia, Austro-Ungaria se poate face
mai cuminte – şi poate cu dreptate aceia cari, deocamdată vor numai atât.
Dar dacă e vorba ca prin Rusia să slăbim definitiv pe alţii de seama
noastră, cari trebuie numai înfrânţi în neastâmpărul tinereţii lor
nedisciplinate, atunci ne vom fi slăbit noi înşine prin interpretarea ce vor fi
dat-o faptului de la 1 iunie 1914“.
Pentru a lămuri unele sugestii din necrologul scris de N. Iorga vom
reproduce câteva pagini din lucidul portret pe care Regina Măria l-a
publicat cu acelaşi prilej. Precizăm că Regina Măria era rudă apropiată a
Ţarului Nicolae: „Mama mea era singura fata a Ţarului Alexandru al Il-lea“.
În consecinţă l-a cunoscut pe Nicolae al Il-lea de când era adolescent, a
participat la căsătoria acestuia „cu Alice, Principesa de Hesse, ceva mai
tânără, foarte frumoasă şi foarte serioasă. Prin trecerea la Biserica
Ortodoxă a luat numele de Alexandra“. De aceea Regina Măria a fost
invitată de multe ori la Curtea Ţarului Nicolae II. În consecinţă mărturia sa
are o valoare deosebită:
Ţarina era una din personalităţile stranii cari se ivesc rar în istorie.
Puterea lor tăcută stă la pândă şi împrăştie nenorociri împrejurul, lor. Te
cuprinde mirarea necunoscând de unde poate eşi tainica lor forţă
Poate că Ţarina Alexandra îşi iubia. soţul, e sigur că îşi adora copilul,
însă atitudinea ei faţă de oameni era plină de neîncredere şi resentimente.
Fiind aşezată în fruntea tuturor şi fiind stăpâna soţului ei, avea în mâni o
putere neobişnuită. Dacă în inimă ar fi sădit iubirea ar fi putut face minuni,
însă ea judeca şi se îndoia de ceilalţi oameni; totdeauna cântărea bob cu
bob pe fiecare om ca şi cum fiecare ar fi voit să-i răpească un drept.
Socotindu-se pe ea cu mult superioară celorlalţi, îşi închipuia că a fost aşezată
atât de sus numai ca să arete oamenilor greşelile lor. Şi fiindcă, felul ei de’a
fi nu putea să atragă iubirea, a început să urască.
Aparţinea femeilor acelora nefericite care se socotesc veşnic neînţelese
şi trăiesc în credinţa că sufletul, lor este de o esenţă atât de superioară,
încât lumea nu poate să priceapă nici idealurile, nici gândurile lor.
Dintre toate făpturile femeia neînţeleasă răspândeşte cea mai multă
nenorocire, ea nu-şi găseşte locul în nici o împrejurare, ţine să rămână
totdeauna cu jelaniile ei, care sunt dreptul ei cel mai sfânt!

235
 Astfel de fiinţă era Ţarina şi în ultimii ani tendinţele ei bolnăvicioase
erau aşa de pronunţate încât unii începuseră să creadă că n’ar fi în toate
minţile. Însă cei cari o cunoşteau spun că de multeori era foarte înţeleaptă
şi simţitoare. Convingerea nestrămutată că era chemată să lumineze pe
ceilalţi o făcea să nu asculte cuvintele altora, crezând numai în judecată ei
greşită şi căzând astfel pradă şarlatanilor care stau la pânda sufletelor în-
tunecate în neîncrederea lor singuratică.
Ce a avut ea din puterea stăpânitoare asupra soţului n’a fost niciodată
deplin înţeles. A iubit-o el cu adevărat? A tremurat voinţa lui mai slabă în
faţa ei? L-a stăpânit ea prin misticismul firei lui? Nimic lămurit nu se poate
spune.
Un lucru nu se poate tăgădui: influenţa ei, care cu timpul a devenit mai
puternică şi mai fatală, până când în cele din urmă nefericitul Ţar, care avea
instinctul adevărului într’o mare măsură, a fost târât în întunerecul de unde
niciodată n’a mai fost sortit să iasă.
Mai sunt sigură şi de aceasta: femeia amăgită îşi închipuia că ea
singură a găsiţi adevărul, căci aşa sunt tragediile sufletelor cari şi-au
pierdut credinţa în vieaţă şi oameni, a sufletelor care nu ştiu cum să
iubească. Ea n’a ştiut cum să iubească şi, pentru mine, aceasta e pricina
groaznicei prăbuşiri. Căderea ei a adus căderea soţului pe care îşi
închipuia că-l salvează, ruina fiului adorat, desastrul marei împărăţii, pe
care voia s’o păstreze intactă pentru copilul ei, pe care spera s’o treacă lui
neatinsă şi nemicşorată. Căci Alexandra visa că fiul ei va cârmui autocratic,
şi de aceea încerca să păstreze autocratismul în cea mai mare împărăţie a
Europei!
În primăvara anului 1914 am mers pentru ultima dată în Rusia, invitaţi
special la Ţarscoe-Selo.
Ni s’a făcut o recepţie oficială şi totuşi călduroasă, eram înconjuraţi de
toate onorurile şi totul se făcuse ca şederea noastră să ne fie cât mai
plăcută.: Totuşi în atmosfera palatului lor era ceva care împiedecă să te simţi
bine. În exterior era încă aceiaş strălucitoare curte de altădată: aceleaşi
santinele, aceiaşi ofiţeri şi aceiaşi curteni, însă toţi păreau numai, un
paravan îndărătul, căruia alţii se mişcau, alte figuri întunecate şi furişate, a
căror influenţă nemărturisită nu avea nimic cu lumina zilei. Aveai impresia
că ceva nevăzut şi apăsător plutia ca o tainică putere, care ţinea curtea în
stăpânire.
În ceasurile petrecute cu Maiestăţile imperiale vorbiam despre cele mai
fireşti subiecte: împărăteasa se mai subţiase, faţa ei părea mai austeră,
buzele strânse formau o linie aspră şi dreaptă; şi acum, mai mult ca
altădată,, părea că priveşte la toţi ceice nu erau în stare să priceapă
superioritatea de nepătruns care-făcuse din ea o fiinţă aparte.
Dincolo de aparenţa curţii, dincolo de liniştea exterioară şi vieaţa unită
de familie se simţia inspirarea lui Rasputin!
Fetele erau vesele, simple, inimoase, râsul lor era sincer şi ochii lor
priviau drept într’ai noştri. Moştenitorul tronului era un copil rău, şi
răsfăţat, căci părinţii tremurau pentru zilele lui
Ţarul era tot omul liniştit şi sfios pe care l-am cunoscut totdeauna, cu
ochii căprii, visători şi cu buzele blânde gata să spună lumii cuvinte bune. O
schimbare însă se petrecuse în el: părea că încetul cu încetul cade sub o
influenţă hipnotică împotriva căreia nu mai poate lupta. Visătorul care atât
de mult timp trăise în el părea că a lăsat locul unei puteri întunecate, care
căuta să pună stăpânire pe sufletul şi trupul lui.
Stăpânitoarea Ţarină păzia cu gelozie puterea care şi-o asigurase;
veghea-cu ochi bănuitori pe oricine.
Ceva straniu care te îngheţa pornea din întreaga ei făptură; nici. o
licărire de căldură şi nici o scânteiere nu uşura chinul simţit în prezenţa ei.

236
 Gânduri şi icoane din vremea războiului de Maria Regina României,
ediţia a II-a, pp. 138-l43.

AUREL METRONIU Neamul Românesc, an XIII, nr. 285, 15 octombrie

1918.
În numărul 284, 14 decembrie 1918, în deschiderea ziarului, chenar
negru: „Anunţăm cu cea mai adâncă durere de prieteni şi tovarăşi de lupta
încetarea din viaţă a aceluia care a căzut luptând în rândurile noastre, cu
un eroism de jertfire incomparabil, Aurel Metroniu, redactorul nostru prim,
încetat din viaţă azi, vineri, la ceasurile două“.
Aurel Metroniu a desfăşurat o activitate publicistică de mare anvergură
în paginile Neamului Românesc. Era ceea ce se poate numi un politolog, cu
un vast orizont cultural. Articolele sale dovedeau o largă informaţie pe
tărâmul teoriei politice, al sociologiei, al economiei politice. A încetat din
viaţă la vârsta de 31 de ani.

C. GIURESCU, Neamul Românesc, an XIII, nr. 288, 18 octombrie 1918,

p. 2.
Constantin I. Giurescu s-a născut în anul 1875. Studii universitare la
Bucureşti şi Viena. Profesor în învăţământul liceal şi universitar, în anul
1909 a fost ales membru al Academiei Române, iar în 1914, membru titular.
S-a făcut remarcat prin studiile sale de istorie socială, prin cele dedicate
vechilor aşezăminte româneşti şi a cronicilor. O ediţie a operelor sale a fost
publicată în colecţia „Biblioteca de filosofie a culturii româneşti“, Editura
Eminescu, 1993.
Constantin I. Giurescu era tatăl istoricului Constantin C. Giurescu, care
în volumul Amintiri (Editura Sport-Turism, 1967, p. 123 – 124) reconstituie
relaţiile părintelui său cu N. Iorga. O notiţă în care N. Iorga respinge
obiecţiile făcute în volumul Contribuţiuni la studiul cronicilor muntene de
C. Giurescu care: „crede că mai toate concluziile mele trebuie înlăturate“
(Sămănătorul, 3 septembrie 1906, apud O luptă literară, ed. 1979, vol. p.
391).

IANCU FLONDOR, Neamul Românesc, an XIII, nr. 298, 28 octombrie

1918, p. 1. Este republicat în numărul 342 din 11 decembrie 1918,
împreună cu o fotografie a lui Iancu Flondor având explicaţia: „Şeful
românilor din Bucovina“.

GENERALUL LAFONT, Neamul Românesc, an XIII, nr. 333, 2 decembrie

1918, p. 1.
Generalul Lafont făcea parte din misiunea franceză trimisă în România
în timpul primului război mondial. în Memorii (vol. II, p. 131, 2 decembrie
1918) N. Iorga notează: „Înmormântarea generalului Lafont, la ceasurile
unsprezece. Serviciul foarte impresionant, în capela frumoasă a maicilor
franceze“.

THEODOR ROOSEVELT, Neamul Românesc, an XIII, nr. 357, 30

decembrie 1918, p. 1.
Născut la 27 X 1858, a încetat din viaţă în ziua de 6 ianuarie 1919.
A fost secretar de stat adjunct al. marinei (1897 – 1898), dovedind
calităţile sale de comandant militar în timpul unei expediţii în Cuba.
Guvernator al statului New York (1898 – 1900). A luptat împotriva:
corupţiei. A fost ales vicepreşedinte al S.U.A. în anul 1900 şi preşedinte în
1901 în urma asasinării preşedintelui Mckinley de un anarhist, îşi pune
candidatura la alegerile din 1904, când este reales cu zdrobitoare
majoritate. A fost preşedinte al S.U.A. timp de nouă ani. Când N. Iorga

237
spune că politica lui „a fost închinată numai celor / mai nobile scopuri“ se
referă la faptul că Theodor Roosevelt a fost un apărător al drepturilor
oamenilor de rând „împotriva marelui capitalism“, luptând împotriva
trusturilor şi a influenţei lor în viaţa politică şi socială la toate nivelurile.
Adept al sistemului capitalist, el a lărgit sfera de intervenţie a statului
tocmai pentru a apăra clasele defavorizate. Tonul elogios al articolului lui
N. Iorga se explică şi prin faptul că spre deosebire de doctrina Monroe,
Theodor Roosevelt a fost adeptul unei prezente active americane pe plan
extern şi se consideră că în timpul mandatului său de preşedinte Statele
Unite ale Americii au făcut un păs decisiv în afirmarea lor pe’ plan
mondial.’ De asemeni, a pledat pentru intrarea S.U.A. în primul război
mondial, ceea ce a sporit simpatia lui N. Iorga.
În Memorii, (II, p. 170, 22 februarie 1919) N. Iorga consemnează vizita
pe care i-o face „căpitanul Nicholas Roosevelt, nepot de frate al fostului
preşedinte american însărcinat cu adunarea de ştiri despre noi (...) se
informează asupra trecutului nostru în Ardeal îl expun. El lămureşte că
acolo profesorul Coolidge, la misiunea căruia a adaus, a întrebat mai mult
pe Unguri, – punctul de vedere românesc fiind cunoscut Aristocraţia şi
funcţionarii sunt pentru vechea stare de lucruri, alţii cer autonomia; sunt şi
de aceia care vor, deşi Unguri, trecerea la România. Despre broşurile de
propagandă: el le recunoaşte ca exagerate şi indiscrete.
Ii dau cărţile necesare pentru a lumina punctul nostru de vedere.
Roosevelt mă pofteşte în America, unde mă asigură de o bună primire“.
O zi mai târziu, oaspetele american pleacă şi îi scrie lui N. Iorga o
scrisoare în care îi spune că prin cărţile lui: s-a procurat o informaţie
preţioasă misiunii americane“ (idem, p. 171).

EDMQND BOSTAND, Neamul Românesc, an XIII, nr. 355, 25 decembrie

1918, p. 3.
Născut la 1868, Edmond Rostand a încetat din viaţă la 1918. Portretul
Iui N. Iorga este în primul rând o pagină de Istorie literară legată de
evoluţia romantismului şi declinul său. Capodopera’ lui Edmond Rostand
rămâne „Cyrano de Bergerac“ (1897). Aşa cum spune N. Iorga, Edmond
Rostand a scris un teatru romantic în plină dominaţie a naturalismului.
Aluzia lui N. Iorga la faptul că autorul dramatic francez „a cutezat aşa de
mult, încât pe scena franceză, a atâtor tradiţii, a înfăţişat un Romeo cu
creastă şi o Julietă cotcodăcind se referă la piesa acestuia „Chantecler“
(patru acte în versuri) ale cărei personaje sunt: Mierloiul, Păunul,
Privighetoarea, Bufniţa, Huhurezul, Cocoşii etc.

MOARTEA UNUI IREDUCTIBIL: MITROPOLITUL GHENADIE, Neamul

Românesc, an XIII, nr. 246, 6 septembrie 1918, p. 1.:
Ghenadie Petrescu (1836 – 1918). Istoria vieţii sale, legată de de-
punerea sa din scaunul de Mitropolit primat al Ungro-Vlahiei între 21 mai
1893 – 1896 ca apoi să fie ridicat şi dus la Mănăstirea Căldăruşanu,
reabilitat după aceea (4 decembrie, acelaşi an), zi în care el a demisionat,
rămânând până la moarte stareţ la mănăstirea Căldăruşanu, reprezenta
una din cele mai dureroase pagini ale istoriei bisericii ortodoxe române.
Imixtiunea partidelor politice (conservatorii au sprijinit numirea lui,
liberalii înlăturarea), scandalul în presă, manifestaţiile de stradă din
Bucureşti – toate au transformat acest episod într-un scandal.

TISZA ISTVAN, Neamul Românesc, an XIII, nr. 294, 24 octombrie 1918,

p. 1.
Tisza Istvan (22 IV 1861 – 31 X 1918). A fost prim-ministru între 1903 –
1905, fiind preşedintele partidului liberal. în 1910 a întemeiat Partidul

238
Naţional al Muncii. Din nou prim-mininistru în 1913. Pentru a nu suspecta
de parţialitate articolul lui N. Iorga, vom cita textul ce este dedicat lui Tisza
Istvan. „Dicţionar de istorie universală“ de Michel Mourre, vol. II, p. 2141:
„Partizan hotărât al menţinerii integrale a compromisului austro-ungar din
1867, în detrimentul altor naţionalităţi şi, în politica externă, al alianţei
Habsburgilor cu Germania, a susţinut fără rezerve guvernul din Viena în
criza din 1914, apoi a fost artizanul politicii de război. La moartea lui
Franz-Iosif l-a obligat pe noul împărat Carol să se încoroneze ca rege al
Ungariei (30 decembrie 1916) ca să-l lege pe împăratul de această ţară şi
pentru ca Ungaria să nu facă o pace de compromis. Dar refuzul de a acorda
un sistem electoral democratic l-a făcut să intre în opoziţie cu împăratul şi
a trebuit să se retragă (mai 1917). Considerat unul din responsabilii
declanşării războiului, a fost asasinat în timpul tulburărilor care au marcat
prăbuşirea imperiului Austro-Ungar“.
Moartea lui fusese anunţată în Neamul Românesc, an XIII, nr. 292, 22
octombrie 1918, în deschiderea primei pagini.

CALIFUL – LA MOARTEA LUI ABDUL-HAMID, Neamul Românesc, an

XIII, nr. 33, 3 februarie 1918, p. 1.
Născut în 1842, Abdul Hamidi II avea în momentul decesului 76. ani. N.
Iorga se referă la faptul că a urmat la tron fratelui său, în 1876, deoarece
acesta, numit sultanul Murad V, înnebunise şi, în consecinţă, a fost
detronat. N. Iorga vorbeşte de Midhat-Paşa, cel datorită căruia la câteva
luni de la urcarea pe tron a lui Abdul Hamid II a proclamat o monarhie
parlamentară. Constituţia de la 23 decembrie 1876 garanta de asemeni
libertatea individuală şi a cultelor. Midhat-Paşa a fost înlăturat în 1877 şi
de atunci Sultanul „a revenit la o guvernare despotică încredinţată celor
apropiaţi lui şi sprijinită de clerul musulman“. N. Iorga se referă de
asemeni la luptele religioase din Imperiul Otoman care au culminat cu
masacrul armenilor din 1894 – 1896. Cât priveşte condiţiile înlăturării lor
la care se referă N. Iorga, vom cita din nou acelaşi „Dicţionar de istorie
universală“ pentru a clarifica pasajul respectiv: „Nemulţumirea nu înceta
să crească, mai ales printre tinerii ofiţeri şi, în iulie 1908, revoluţia victo-
rioasă a Junilor Turci l-a obligat pe Abdul Hamid să repună în vigoare
Constituţia din 1876. Anul următor Sultanul încearcă o contrarevoluţie
sprijinindu-se pe elementele clericale şi pe xenofobia populaţiei din
Constantinopol. înăbuşită de armată, Abdul-Hamid a fost obligat să
demisioneze“. I-a urmat la tron fratele său Mehmed V.

DR. C. I. ISTRATI, Neamul Românesc, an XIII, nr. 38, 8 februarie 1918,

p. 1.
C. Istrati se născuse în anul 1850. Membru corespondent al Academiei
Române. A fost ales membru titular al Academiei, fiind fondatorul şcolii
româneşti de chimie, cel care a descoperit o nouă clasă de coloranţi fără
azot. Discursul de recepţie s-a intitulat „Activitatea ştiinţifică a lui Ion
Ghica“. Preşedinte al Academiei Române, din 25 mai/7 iunie 1913, timp de
trei ani, adică până în 1916.
A avut mari calităţi de animator, înfiinţând instituţii ştiinţifice în
domeniul său de specialitate. A fost ministru în guverne conservatoare,
începând din 1899, primar al Capitalei României, membru în guvernul de
unitate naţională Ion I. C. Brătianu (decembrie 1916 – iulie 1917). În
Memorii, II (p. 272), N. Iorga notează: „Moartea, la Paris, a doctorului
Istrati“.

AMINTIREA LUI WASHINGTON, Neamul Românesc, nr. 46, 16 fe-

bruarie 1918, p. 1.

239
 Născut la 22 februarie 1732. General şi om politic american, care în
calitate de comandant şef al armatei americane, a dus războaiele împotriva
Franţei şi Angliei, realizând unitatea Statelor Unite ale Americii. A fost
primul preşedinte a S.U.A., între 1789 – 1797. S-a retras din viaţa politică
după cel de al treilea mandat. În lucrările de specialitate se spune că
George Washington era fiul unui proprietar înstărit, că studiile sale au fost
„mediocre“, dar a avut o pasiune pentru matematică, fiind inginer topograf.
În ultimele paragrafe, N. Iorga se referă voalat la atitudinea
izolaţionistă a lui George Washington dezvoltată mai târziu de doctrina
Monroe, despre care am mai vorbit.

EMILIA HUMPEL, Neamul Românesc, an XIII, nr. 49, 19 februarie

1918, p. 1, semnat N.I.
Sora cea mare a lui Titu Maiorescu, Emilia (născută în 1838) s-a
căsătorit cu un profesor de muzică din Austria, Wilhelm Humpel (1833 –
1899) care se stabilise la Braşov şi după acee3 la Iaşi, fiind profesor la
Conservatorul din fosta capitală a Moldovei. Pensionul condus de sora lui
Titu Maiorescu la care se referă N. Iorga a funcţionat (după doi ani la
Braşov) Ia Iaşi din anul 1872. Emilia Humpel a tradus piesa „Moartea lui
Walenstein“ de Schiler.

VASILE BUMBAC, Neamul Românesc, an XIII, nr. 63, 5 martie1918, p.

1.
A fost profesor (din 1874) la Suceava, a publicat versuri, proză,
traduceri, mai ales în revistele bucovinene şi transilvănene, colaborarea lui
în paginile acestora fiind menţionată – fără comentarii de N. Iorga în Istoria
literaturii româneşti în veacul al XIX-lea.
Pe măsură ce se apropia semnarea păcii cu Germania cenzura îşi
intensifica acţiunea. Aşa se explică de ce în articolele lui Nicolae Iorga
apare menţiunea „censurat“ , iar odată cu instaurarea guvernului
Alexandru Marghiloman portretele sale au mai degrabă un caracter de
parabolă fiind dedicate comemorării unor personalităţi străine care
acţionaseră în împrejurări similare celor de la noi. Fie pozitiv, fie negativ. În
ziua de 5 martie 1918 notează: „M-am gândit, un moment, să opresc foaia
mai bine decât s-o las forfecată la cenzură. Apoi aş fi trecut-o după cerere
lui Bogrea şi altora, pentru a fi o publicaţie culturală până la întoarcerea
libertăţii noastre“. (Memorii, I, ed.cit. pp. 314-315)
Pe parcursul paginilor se consemnează şi alte ingerinţe ale cenzurii nu
numai în ceea ce priveşte „Neamul Românesc“, dar şi în ceea priveşte
ziarul „România“ organ al Marelui Stat Major care „a fost suspendat pe
cincisprezece zile şi i s-au confiscat exemplarele din depozite“ (idem p.
331). „cenzura nu permite nimic privitor la Stere“ (p. 333). „Marghiloman,
spune şeful Biroului Presei, se plânge că nu-l mai apreciez ca pe vremea
neutralităţii... Cenzura lui e tot mai aspră cu noi“ (ibidem p. 335, 27 martie
1918) „N-avem voie sa comentăm căderea lui Czernin“ (ibidem, p.341, 3
aprilie 1918). Cenzura suprimă articolul lui Georgescu, fost prefect de
Caliacra, care arată cum, cu câteva ceasuri înainte de declaraţia de război
către Austria, Bulgarii au bombardat Bazargicul. Din articolul meu
„Muntele“ se taie tot ce priveşte cât de departe pierderile noastre din
Carpaţi“ (ibidem p.343, 5 aprilie 1918)
„Cenzura taie o parte din articolul meu despre dreptul ţăranilor de a fi
nici aţâţaţi, nici compătimiţi“ (ibidem, p.355, 17 aprilie 1918). „Lui
Averescu i se taie un întreg articol cu consideraţii constituţionale contra
cenzurii“ (ibidem p.356, 19 aprilie 1918). În momentul încheierii „păcii
ticăloase“ cum numeşte pacea de la Bucureşti (aprilie 1918): „Cenzura taie
o parte din rândurile în care prezentăm acest act ca fiind numai ale

240
Guvernului român, trecător şi necorespunzând echilibrului de puteri în
Orient. Se suprimă mai ales pasagiul în care spuneam că, urmând exemplul
strămoşilor, nu voim să ne expunem durerea“ (24 aprilie 1918, p. 360).
„Cenzura taie un articol al lui Murgoci despre măsurile provizorii luate în
Basarabia pentru folosul ţăranilor şi creşterea producţiei de grâne.
Suprimare care cuprinde şi titlul şi iscălitura, e semnificativă“ (Memorii, II,
p. 10, 14 mai 1918) „Cenzura nu mai permite nimic neplăcut
Austro-Ungariei, chiar pasagiile mai tari pentru Bulgari sunt suprimate“
(ibidem, p.62, 30 august 1918). În Memorii mai sunt şi alte menţiuni cu
privire la ingerinţele cenzurii care explica structura portretisticii lui N.
Iorga pe timpul guvernării Alexandru Marghiloman.

CHANZY, Neamul Românesc, an XIII, nr. 63, 5 martie 1918, p. 1.

Antoine Eugene Alfred Chanzy s-a născut în 1823 şi a încetat din viaţă
în 1883. N. Iorga se referă la faptul că Antoine Chanzy a organizat în bune
condiţii retragerea corpului II de armată aflat sub comanda sa în timpul
dezastrului trăit de Franţa în 1871. Se spune că era considerat, chiar de
inamicii Franţei cel mai bun comandant francez din acea vreme. A mai fost
guvernator al Algeriei şi ambasadorul Franţei în Rusia.

UN REGE ŞI O REGINĂ, Neamul Românesc, an XIII, nr. 84, 26 martie

1918, p. 1.
N. Iorga conturează o parabolă legată de atitudinea regelui Ferdinand
şi a reginei Măria in circumstanţele înfrângerii momentane din anul 1918.
Frederic Wilhelm III a trăit între 1770 – 1840 şi a fost rege al Prusiei între
1797 – 1840, timp în care Prusia a cunoscut înfrângeri, mai ales după
victoriile de la lena şi Tilsit (1806 şi respectiv 1807) ale lui Napoleon. Aici
este clară parabola lui N. Iorga legată de înfrângerea Prusiei. Câţiva ani
Frederic Wilhelm III şi soţia sa Luisa au trebuit să părăsească Berlinul,
capitala Prusiei, aşa cum şi regele Ferdinand şi regina Măria trebuiseră să
părăsească Bucureştiul în urma ofensivei armatei germane. Citatele date
de N. Iorga aparţin volumului de Corespondenţe intre Frederic Wilhelm III
şi soţia sa Luisa, pe care a iubit-o foarte mult, regele Prusiei fiind un om
moral.
Spre deosebire de tatăl său, Frederic Wilhelm II. După moartea ei în
1810, regele în vârstă de patruzeci de ani se va recăsători cu prinţesa
Augusta Horrach.

SUFERINŢE OMENEŞTI SUB OCUPAŢIE, Neamul Românesc, an XIII,

nr. 85. 27 martie 1918, p. 1.
Aceeaşi parabolă legată de soarta ţării noastre din momentele
respective.
Alphonse Karr (1808 – 1890). Aşa cum spunea N. Iorga a fost un scriitor
care s-a bucurat de un mare succes în epocă, datorită mai întâi romanului
„Sub tei“ dar şi a celor – numeroase – care i-au urmat. Pamfletele la care se
referă N. Iorga au fost publicate între 1839 – 1849.

COMINES, Neamul Românesc, an XIII, 8 aprilie 1918, p. 1.

N. Iorga foloseşte – aşa cum am văzut – adeseori parabole Aici porneşte
de la bătălia care se dădea între aliaţii noştri şi trupele germane pentru
cucerirea acestei localităţi care avea o importanţă strategică.
Sensibil la valorile Evului Mediu, perioadă a istoriei care l-a fascinat, N.
Iorga evocă figura lui Filip de Comines, cavaler născut în împrejurimile
oraşului în anul 1447 (?) şi decedat în 1511. N. Iorga pune în evidenţă
devotamentul acestuia faţă de cei trei regi pe care i-a slujit în ciuda
labilităţilor şi inconsistenţelor specifice timpului. Intre 1489 – 1498, Filip

241
de Comines şi-a redactat memoriile considerate o sursă documentară
preţioasă dar şi o operă literară.

UN POET BUCOVINEAN: V. BUMBAC. A apărut în mai multe numere

din Neamul Românesc, după cum urmează: Neamul Românesc, XIII, nr. 98,
9 aprilie 1918, p. 1, II, idem, nr. 99, 10 aprilie 1918, p. 1. Textul părţii a Ii -a
nu a fost publicat în volum. Nu putem explica această omisiune: III, idem,
nr. 100, 11 aprilie 1918, p. 1, IV, idem nr. 101, 12 aprilie 1918, p. 1. În
periodic, partea IV se încheia după versul „Supt steag păşind cu toţii, un
braţ ne-om face toţi“. După care, în numărul următor (102, 13 aprilie 1918,
p. 2) era publicată cu indicaţia V de la versul respectiv până la versul „Şi
fuge înspăimântată prin peşterile ascunse“, adică până la sfârşitul părţii a
IV-a din ediţia 1935. Deci N. Iorga în ediţia 1935 a contopit în partea a IV -a
părţile IV şi V din periodic. Partea a VI-a a apărut în numărul 103, 14
aprilie 1918, p. 1.
Extinderea analizei operei modeste a poetului Vasile Bumbac se explică
prin dorinţa lui N. Iorga de a atrage atenţia asupra Bucovinei ca pământ
românesc, după ce Basarabia revenise în cadrul hotarelor fireşti ale
României. Nu mult după încheierea acestui ciclu, N. Iorga începe altul
intitulat .Bucovina şi literatura românească“ (primul articol în Neamul
Românesc, an XIII, nr. 106, 17 aprilie 1918, P 1).

GEORGE COŞBUC, Neamul Românesc, an XIII, nr. 118, 1 mai 1918, p.

1.
Poet spre care a mers necontenit simpatia lui N, Iorga. Încă de la
începuturile sale critice, s-a oprit asupra creaţiei poetice a lui C. Coşbuc.
Articolul intitulat „Poeziile d-lui Coşbuc“ (17 iunie 1894, republicat în
Pagini de tinereţe, ediţia 1968, vol. I, p. 314 – 318) în care subliniază .nota
nouă“ pe care o aduce poezia acestuia într-o epocă în care .literatura
noastră poetică se află într-o deplină lâncezire“. Intervine în discuţia legată
de acuzele de „plagiat“ aduse poetului de publicistul Grigore Lazu. O altă
cronică publicată în Sămănătorul (29 august 1904, republicată în O luptă
literară, ediţia 1979, vol. I, p. 102 – 104) înfăţişează elogios conţinutul
volumului .Cântece de vitejie“, comentându-l conform idealurilor etice ale
curentului.

DELAVRANCEA, Neamul Românesc, an XIII, nr. 118, 1 mai 1918, p. 1.

În Memorii (I, p. 363, 27 aprilie 1918) N. Iorga notează: „Dimineaţa,
foile anunţă moartea lui Coşbuc. Un ceas mai târziu, aici, la Iaşi, moartea
lui Delavrancea. L-am văzut pe patul de suferinţă, palid, dar neschimbat,
părând mai liniştit, aşa cum este el decât cât suntem noi. În O viaţă de om,
N. Iorga înfăţişează astfel momentele întâlnirilor cu Delavrancea, în timpul
refugiului de la Iaşi: „Dintre prietenii pe care-i putusem câştiga în lunga
mea viaţă, era la Iaşi Delavrancea, dar cu omul care jucase mari roluri
politice legăturile nu mai erau cele de odinioară; îl vedeam uneori pe
stradă aproape ca pe un străin; şi în casa refugiului său am călcat o singură
dată, atunci când frumosul lui cap abia încărunţit se odihnea pe perna unei
scurte agonii şi pe când la serviciul de înmormântare de la biserica Bahu,
d. Petrovici (...) glorifica acum cu întreaga noastră luptă, în cuvintele unei
măiestrite retorici, pe cel care se ducea înainte de răzbunarea neamului
său, un ciudat autor dramatic (Mihail Sorbul, n.n.) complect beat, făcea
scandal în biserică“. (O viaţă de om – aşa cum a fost, ed. cit., p. 355).
Delavrancea va fi unul din scriitorii români asupra cărora N. Iorga s-a
aplecat cu interes încă de la începuturile activităţii salo critice, recenzând
volumele Paraziţii şi Între vis şi viaţă (vezi textele în Pagini de tinereţe, ed.
cit., vol. I, p. 296 – 304). Cu toate rezervele critice, N. Iorga are o părere

242
deosebită despre talentul lui Delavrancea, imputându-i faptul că ritmul
apariţiei producţiilor sale în proză începuse să slăbească. îl consideră
scriitor „de mare talent“.
Legat de moartea şi înmormântarea lui Delavrancea, N. Iorga mai
notează în Memorii (I. p. 363, 30 aprilie): „Cantacuzino (doctorul, n.n.)
confirmă că absoluta deznădejde după căderea cauzei pe care o apărase a
contribuit esenţial la moartea lui Delavrancea“. (Se referă la faptul că se
încheiase pacea separată cu Germania). în ziua de 1 mai 1918, N. Iorga
înfăţişează astfel înmormântarea lui Delavrancea, care întregeşte imaginea
din „O viaţă de om“. Reproducem integral rândurile care sunt scrise sub
impresia momentului: „înmormântarea lui Delavrancea. Dintre discursuri,
înaintea mahalalei politice şi literare venită, cu femei, cu copii – şi ce
petreceri şi ce râsete! – se deosebeşte acela al lui de Flers, de o delicată
inspiraţie.
După uşă în pridvor, Vlahuţă şi cu mine ne gândeam la ce a fost comun
între dânşii şi noi timp de treizeci de ani.
Până la cimitir toată mulţimea enormă s-a împrăştiat. Voiau să fie şi la
înmormântarea lui Delavrancea şi să nu-şi piardă nici ceasul plimbării.
(Memorii, I, p. 364, 1 mai 1918).
În Neamul Românesc, nr. 125, 8 mai 1918, p. l-2, cu supratitlul „Un
omagiu adus literaturii noastre“ se publică „Discursul d-lui de Flers la
înmormântarea lui Delavrancea“. Dramaturgul Robert de Flers (1872 –
1927), cunoscut ziarist şi cronicar dramatic, autor al unor piese de mare
succes. Din 1916 a fost însărcinat de afaceri al Legaţiei Franţei la
Bucureşti.

ULTIMA CUVÂNTARE A LUI DELAVRANCEA, Neamul Românesc, an

XIII. nr. 120. 3 mai 1918, p. !.
N. Iorga se referă mai întâi la discursul intitulat Pământ şi drepturi
rostit in Camera Deputaţilor – refugiată la Iaşi – în ziua de 9 iunie 1917. N.
Iorga avea dreptate să spună că Delavrancea a fost pus în situaţia dificilă
ca să fie de partea celor care reprezentau marea proprietate, partidul
conservator, „mai puţin generos“ în ceea ce priveşte reforma agrară. De
aceea, Delavrancea a început prin a mărturisi că „eu nu pot să uit că sunt
copilul ţăranului clăcaş, împroprietărit la ’64! (...). Străbunii mei se pierd în
haosul iobagilor, suferind ca ceilalţi ţărani deopotrivă, şi lipsa, şi foamea, şi
năvălirile“, aducând şi alte argumente pentru a proba obârşia sa
ţărănească şi ceea ce îi datorează el acestei ascendenţe. În acelaşi timp
împotriva celor ce susţineau că „reformele sunt o simplă făgăduială“,
Delavrancea amintea că proiectul Partidului Naţional-Liberal pentru
reforma agrară din 1914 propunea exproprierea doar a unui milion ele
hectare în timp ce proiectul pentru care el ruga pe deputaţi să voteze
prevedea împărţirea a două milioane hectare. În final, Delavrancea,
referindu-se la ceea ce s-a spus Si anume că „dacă proprietarii s-au îndurat
să facă marea jertfă pe care o fac, pricina e spaima de revoluţia de mâine“
adăuga, apărându-şi colegii de partid: „Dar sub această influentă, eu văz
mai mult inima bunilor români cari sunt în stare să rupă de la dânşii şi să
dea celor săraci şi împovăraţi. Şi aceasta e bine să o ştim, să o preţuim, să-i
aducem cinstea cuvenită. Nouă, cari dăm cuvinte în loc de pământ, nu ne
este iertat să batjocorim pe cei cari dau pământ în loc fie cuvinte“.
UltimU1! discurs al lui Delavrancea a fost ţinut în aceeaşi Cameră a
Deputaţilor în ziua de 19 februarie 1918. Generalul care prezida atunci
guvernul ce a urmat celui de uniune naţională condus de ton I. C. Brătianu
din care făcuse parte şi Delavrancea (din 10 iulie 1917, ca ministru al
industriei si comerţului) şi la care se referă N. Iorga era Alexandru
Averescu. Discursul a fost publicat pentru prima dată în Barbu Delavrancea

243
Opere, VIII, Editura Minerva, 1971, ediţie de Emilia Şt. Milicescu, p. 594 –
598. în notă nu se precizează <lata ci numai faptul că discursul „reproduce
textul manuscrisului olograf, rămas în arhiva familiei Delavrancea“. Acesta
să fie ultimul discurs ai lui Delavrancea ? întrebarea noastră se explică prin
faptul că în momentul rostirii lui, Delavrancea era încă membru al
guvernului Ion I. C. Brătianu, iar cabinetul Al. Averescu se formează la 29
ianuarie 1918. Delavrancea se împotriveşte ideii păcii separate, aducând
argumente de rasă, de alianţe, spunând: „Domnilor, eu ies din guvern.
Pacea separată a României cu germanul cult, dar sălbatic eu nu o iscălesc“.
Citatul dat din memorie de N. Iorga nu-l aflăm în textul publicat, deşi un
orator ca Barbu Delavrancea putea adăuga unele fraze. Dar sensul
discursului este cel redat de N. Iorga.
Neamul Românesc, nr. 131, 14 mai 1918, p. 1 publică „Basarabenii
despre Delavrancea“, reproducând din Cuvântul Moldovenesc „discursul
d-lui Buzdugan, secretarul Sfatului Ţerii la înmormântarea lui
Delavrancea“.
În „Calendarul Ligei Culturale“ pe anul 1920 – Comemorând Marea
Unire, pp. 35-36, N. Iorga a publicat articolul „Pierderile Ligei“, pe care îl
reproducem integral:
Pe mulţi războiul, cu încordarea şi suferinţile lui, cu desfacerea dela
cămin, cu despărţirea de rude, cu grija de cei iubiţi aflători în linia de
luptă, cu necontenita supunere la toate îngustările şi înfrânările, i-a smuls
dela munca lor proprie şi dela iubirea celor mai de aproape ai lor sau şi a
cercurilor mai largi din societate.
Comitetul Central al Ligei Culturale, aşa cum se alcătuise în 1914, a
pierdut pe doi dintre cei mai însemnaţi membri ai săi.
Amândoi sunt oameni prea bine cunoscuţi, prea adesea înfăţoşaţi cu tot
respectul cuvenit pentru ca să fie nevoie aici de altceva decât semnalarea
legăturilor lor cu Liga şi, în genere, cu chestia naţională.
Barbu St. Delavrancea a trăit ca tânăr vremile de mare entusiasm ale
„procesului Memorandului“, când pentru crima de-a-şi fi iubit neamul şi de
a fi căutat să-l servească la orice prilej, cu toate mijloacele cinstite,
fruntaşii tineretului ardelean au fost aruncaţi în temniţele Ungariei.
Însufleţindu-se de acest curent, scriitorul acum celebru, oratorul care nu-şi
aflase încă toate mijloacele, dar vădia şi atunci neobişnuite însuşiri de
putere şi delicateţă în acelaşi timp, a luat asupră-şi apărarea fraţilor în
suferinţă, şi acei cari pot avea discursul său de acum treizeci de ani se vor
simţi mai tari, mai mândri, mai hotărâţi după cetirea lui. Rare ori o mai
mare putere oratorică fusese cheltuită pentru un mai nobil scop: de atunci
niciodată viaţa şi dreptul Românilor subjugaţi n’au ieşit din cercul cel mai
strâns al interesului său.
Dr. C. Istrati, marele autodidact care a putut ajunge şi un om de ştiinţă
original, creator în chimia sa, a început prin critica stărilor de lucruri din
ţară pentru ca ea, purificată, să poată ajuta mai mult îndeplinirea celui mai
firesc ideal. De atunci cercul vederii sale n’a fost câtuşi de puţin îngustat.
Ca preşedinte al Academiei, nu odată el a găsit prilejul să glorifice lupta ce
eram s’o întreprindem pentru scopul ştiut. Vorbind de potrivirea jubileului
Academiei cu bucuria cea mare a neamului întregit, el spunea cuvinte
înduioşătoare.
În Paris el a murit de dor, aproape în acelaşi timp când, în faţa
nenorocirilor patriei, Delavrancea muria de durere.
N. Iorga,
Preşedintele Ligei Culturale.

IDEILE POLITICE ALE LUI COŞBUC, Neamul Românesc, an XIII, nr.

122, 5 mai 1918, p. 1.

244
 CELE PATRU GREŞELI ALE UNUI POET: MICKIEWICZ, Neamul
Românesc, an XIII, nr, 114, 27 aprilie 1918, p. 1, cu titlul: Cele patru
greşeli ale unui poet.
Socotit „cel mai mare poet polonez“, Adam Mickiewicz (1798 – 1855). A
fost deopotrivă un luptător pentru libertatea ţării lui (condamnat în 1824 la
deportare în Rusia). În 1848 a fost unul din organizatorii legiunii poloneze
din Italia care a luptat împotriva Austriei. N. Iorga se referă la poemul epic
„Pan Tadeus“, tradus şi în limba română.

IOAN BOGDAN, Neamul Românesc, an XIV, nr. 115, 3 iunie 1919, p. 1

cu titlul Încă o pierdere: a lui Ioan Bogdan.
Ioan I. Bogdan (1864 – 1919). După studii la Braşov şi la Iaşi şi
specializări la Viena, Petersburg, Cracovia, Ioan I. Bogdan s-a dedicat
studiilor de slavistică publicând cronici şi izvoare istorice slave, documente
privitoare la Ştefan cel Mare, despre vechile instituţii româneşti. Ales
membru corespondent al Academiei Române în 1892, membru titular în
1903. Tonul personal din cel de al doilea aliniat al portretului, faptul că
„amintirile“ privitoare la cel decedat „închid prea mult din ce a fost mai
intim în fiinţa mea însăşi“ se explică prin faptul că Ioan Bogdan era fratele
Ecaterinei Bogdan (1 noiembrie 1878 – 23 noiembrie 1941) cu care N.
Iorga s-a căsătorit în ziua de 4 februarie 1901 (vezi „Scrisori către
Catinca“, ediţie de Andrei Peppidi, Editura Minerva, 1992). În ziua de 11
iunie 1919 (Memorii, II, p. 210): „Azi la nouă fără un sfert, a răposat Ion
Bogdan“, iar în ziua de 3 iunie (idem, p. 211): „înmormântarea lui Ioan
Bogdan. Un fost student. Alexandru Ioan, aduce cuvenita preţuire, după ce
Bianu a vorbit înduioşător. înaintea Universităţii, Petrescu-Zoiţa a spus
câteva cuvinte din inimă. Discurs al lui Onciul în numele Comisiei istorie şi
al Ministerului“. În ziua de 21 iunie, Neamul Românesc enunţa în pagina a
doua că „Ioan Bogdan s-a stins după luni întregi de suferinţă de un cancer
generalizat“.

LA POMENIREA LUI THEODOR AMAN. S-a născut la 20 martie 1831 şi

a încetat din viaţă la 19 august 1891. Despre tatăl pictorului N. Iorga“ pu-
blicase în anul 1913 volumul Corespondenţa lui Dimitrie Aman, negustor
din Craiova (1794 – 1834) a cărei apariţie era anunţată în Neamul
Românesc din anul respectiv. în volumul Centenar Theodor Aman, Editura
Venus, Bucureşti, 1991, coordonator Adrian-Silvan Ionescu, cartea lui N.
Iorga este citată în câteva din studii, mai ales în cele care se ocupă de
istoricul familiei Aman (Paul Rezeanu). De asemeni, este citit şi articolul de
faţă atât în bibliografie cât şi în studiul „Politica şi exegeza operei lui
Theodor Aman“ (Mihaela Rădulescu). Articolul este cunoscut din
republicarea iui în ediţia N. Iorga, „Scrieri despre artă“, 1968. Vezi şi Cum
trăia un pictor acum şaizeci de ani (scrisori ale pictorului Aman, „Ramuri“,
1922, p. 8l-86; 97-l01.

LA ÎNMORMÂNTAREA POETULUI AL. VLAHUŢĂ, Neamul Românesc,

an XIV, nr. 264, 26 noiembrie 1919, p. 1.
Reprezintă textul cuvântării ţinută de N. Iorga la Înmormântarea lui
Alexandru Vlahuţă, unde a vorbit în numele Academiei Române. Pentru
Alexandru Vlahuţă, N. Iorga a avut o constantă preţuire manifestată în
numeroasele articole pe care le-a dedicat scriitorului. S-au cunoscut Ia
sfârşitul secolului trecut, Vlahuţă fiind, pe măsura trecerii timpului,
fascinat de personalitatea lui N. Iorga. A fost alături de N. Iorga în zilele ce
au urmat evenimentelor din ziua de 13 martie 1906, Vlahuţă fiind
autorul .Chemării* de sprijin pentru mişcarea studenţească şi ideile

245
savantului, semnată de un mare număr de intelectuali reprezentativi ai
timpului. Legăturile dintre cei doi sunt înfăţişate în monografia Alexandru
Vlahuţă şi epoca sa de Valeria Râpeanu, Bucureşti, 1966, p. 293 – 298.
Despre Al. Vlahuţă, N. Iorga a scris în 1892 recenzia intitulată Două
volume ale domnului Vlahuţă referindu-se la volumele Curentul Eminescu
sau o poezie nouă şi Din Goana V fetii, pe care le aprecia ca momente de
cotitură în creaţia celui pe care îl considera că ocupă .un loc de frunte în
literatura românească“.
În Memorii. vol. II, p. 267, N. Iorga a consemnat următoarele rânduri
care explică ceea ce. spune în prima parte a discursului său: .Vlahuţă s-a
stins. II aflu foarte schimbat în odăiţa goală a casei modeste din strada
Visarion, unde venit din Câmpina cu totul sfărâmat, şi-a petrecut ultimele
zile. Pare, aşa liniştit cum este, tânăr, cu frumosul, bogatul păr negru pe
care cei şaizeci de arii abia li stropiseră cu albul vârstei. Ginerele lui,
profesorul (I. D. n:n.) .Ştefănescu îmi spune că Vlahuţă şi-a primit sfârşitul
firesc cu seninătatea unui sfânt. Vorbea de moartea care se apropie cu
calmul celor vechi, afirma cu tărie că n-are de ce mustra şi nu se teme de
dânsa. A cerut să nu fie nimeni înştiinţat despre starea lui, nici chiar
cealaltă fiică, soţia tânărului Grigorescu (fiul pictorului Nicolae Grigorescu,
n.n.), deşi de repetate ori a voit să mă vadă, n-am fost chemat nici eu, şi voi
păstra adânca părere de rău că n-am putut auzi nimic din ultimele lui do-
rinţe.
Dimineaţa, a cerut lui Ştefănescu să spună tare: Caeterul censeo
Cartheginem esse dolerdom a murmurat povera bestia şi, ironic, a observat
că el, care visa să-şi facă o casă, trebuie să o înceapă cu subsolul. Apoi a
închis ochii şi pneumonia l-a înăbuşit.
Lisă ca înmormântarea să-i fie de tot simplă şi ca toate hârtiile-să i se
ardă; am recomandat energic să se treacă peste această hotărâre, în acord
cu extrema grijă pe care o punea în scrisul său“ (19 noiembrie 1919).

UN OM DE ISPRAVĂ: SCARLAT VARNAV, Neamul Românesc, an XIV, nr.

238, 27 octombrie 1918, p. 1, cu titlul Scarlat Vâmov.

O PIERDERE REALA: GHEORGHE DANIELOPOL, Neamul Românesc,

an XIV, nr. 263, 20 noiembrie 1919, p. 1.
Născut în anul 1874, Gheorghe Danielopolu a făcut strălucite-studii de
drept şi juridice. A fost director al Băncii Naţionale a României. Prieten al
lui Ion I. C. Brătianu şi I. G. Duca. Tatăl său se numea Gheorghe
Danielopolu, fost decan al Facultăţii de drept din Bucureşti, profesor de
drept roman, autor de cursuri cunoscute pe acest tărâm.

AL. VLAHUŢA ŞI REFORMELE, Neamul Românesc, an XIV, nr. 267, 29

noiembrie 1919, p. 1.

UN MODEST ÎNVĂŢAT: GRIGORE CREŢU, Neamul Românesc, an XIV,

nr. 274, 8 decembrie 1919, p. 1, cu titlul Un modest învăţat.
Născut în Î848, s-a făcut cunoscut ca un cercetător profund al vechii
literaturi româneşti, legându-şi numele de câteva ediţii de referinţă pe
acest tărâm.

UN SUFLET ADÂNC (AL. VLAHUŢA), Neamul Românesc, an XIV nr.

264, 26 noiembrie 1919, p. 1 cu titlul Un suflet adânc. Precizăm că articolul
Un suflet adânc a apărut pe prima pagină a Neamului Românesc, împreună
cu discursul intitulat La înmormântarea poetului Al. Vlahuţă (volumul de
faţă, p. ) paginat după Un suflet adânc. Deci necrologul propriu-zis scris de
N. Iorga sub impresia morţii lui Al. Vlahuţă este textul de faţă, intitulat Un

246
suflet adânc.
FRIEDERICH NAUMANN, Neamul Românesc, an XIV, nr. 203,. 16
septembrie 1919, p. 1.
Friederich Naumann s-a născut în 1860. Aşa cum spune N. Iorga, era
pastor protestant şi în 1896 a întemeiat – fără succes – Partidul
Naţional-Social. Din 1907, deputat. Cartea despre care vorbeşte N. Iorga
Mittleuropa a apărut în 1915 şi s-a bucurat atunci de un mare succes.
În cartea amintită, Naumann propunea „o uniune economică a
regiunilor din Europa centrală“.

VASILE MORŢUN: O ÎNVĂŢĂTURĂ, Neamul Românesc, an XIV, nr. 167,

3 august 1919, p. 1.
A avut deopotrivă un rol cultural. (Din 15 mai 1885 – 1891 redactor al
revistei Contemporanul, alături de Ion Nădejde. Tot alături de Ion Nădejde,
Vasile Mortun a alcătuit o ediţie din opera lui Eminescu, intitulată Proză şi
versuri, apărută în anul 1890, concepută în timpul vieţii poetului. N. Iorga a
dedicat unul din primele sale articole ediţiei V. G. Morţun (vezi textul în
Pagini de tinereţe, ediţia citată, vol. I, p. 167 – 170) care se încheie astfel:
„cel ce – fără intenţii de câştig – şi-a jertfit banul pentru a ne pune la
îndemână aceste minuni de limbă frumoasă e vrednic de recunoştinţa
tuturor oamenilor culţi, cari astfel sunt puşi în stare de a citi cu uşurinţă
bucăţile răzleţite odată prin reviste, cuprinse în elegantul volum al d-lui V.
G. Morţun“. Pentru semnificaţia acestei ediţii vezi şi M. Eminescu, Proză şi
Versuri, ediţie bibliofilă, volum reeditat de Editura Eminescu, 1990, sub
îngrijirea lui Florin Rotaru.
V. G. Morţun a fost ales deputat din partea Partidului Social-Democrat
din România în 1888. La sfârşitul secolului, împreună eu alţi fruntaşi ai
Partidului Social-Democrat, înţelegând că structura socială a României din
acea vreme ca şi sistemul electoral nu face posibilă intrarea în parlament a
unor partizani ai reformelor, Vasile Morţun a trecut în Partidul
Naţional-Liberal, fapt despre care vorbeşte N. Iorga în ultimele paragrafe.
Este ales deputat pe lista acestui partid şi devine ministru începând din
1907. în 1917 a fost preşedinte al Camerei Deputaţilor.

BADEA GHEORGHE, Neamul Românesc, an XIV, nr. 37, 15 februarie

1919, p. 1.
Gheorghe Pop de Băseşti s-a născut în anul 1835. Personalitate
emblematică a mişcării naţionale române din Transilvania. Condamnat la
închisoare în procesul Memorandului. După moartea lui Ion Raţiu, a fost
preşedintele Partidului Naţional Român. La 1 decembrie 1918 a prezidat
Adunarea Naţională de la Alba Iulia, când s-a votat Unirea Transilvaniei cu
România.
În Memorii (II, p. 165, 15 februarie 1919) N. Iorga notează: „Parastas la
Mitropolie pentru Pop de Băseşti“.

247