Reprezentanți ai

culturii române din

secolul al XX-lea

ELEV: ANTOHE FLORIN

CLASA A XI-A A
Mircea Eliade (1907-1986)
Mircea Eliade a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor de origine română
la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de  istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962,
naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de  Distinguished Service Professor. Autor a 30 de
volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii
cu o tematică variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul
jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al  Academiei Române (din 1990).

Mircea Eliade avea o serioasă formație filosofică încă din  România. După o pubertate dificilă de intens
studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca "șef al generației" sale. Încă
de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de  entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginație, iar
ceva mai târziu, primele romane. Romanul  Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul
adolescentului miop, cuprinde informații autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui
profesor de logică și metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra carierei sale.
Recunoscând talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade,  Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacția
ziarului Cuvântul. Deși părerile posterității sunt împărțite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a fi
sprijinit tinere talente ca Eliade sau  Mihail Sebastian.
Secolul al XIX-lea în cultura românească
Eliade identifică cu atenție nu doar mijloacele de integrare culturală ci și momentele propice în care
tânăra cultură română s-a bucurat de oportunitatea conectării la cultura și valorile europene. Secolul al XIX-
lea a presupus, subliniază Eliade, o energie specială, «o voință de creație nebună, înspăimântătoare, singura
jumătate de secol când au fost și românii megalomani, când se credeau centrul atenției universale și voiau să
facă în 20 de ani ceea ce alte state norocoase și bogate făcuseră în trei sute de ani. Ceea ce caracterizează
întreagă acea epocă este setea de monumental, de grandios, orientarea artiștilor și a scriitorilor către cei mai
mari maeștri […]. Apoi un sincer sentiment de colaborare, de solidarizare în creație; oricine era chemat-și
erau toți aleși (scrieți, băieți!).- pentru că întreg poporul românesc e un popor ales (românul e viteaz, e bun, e
poet! ).[…]. Optimism civic, mesianism românesc. Fiecare român are o datorie să facă marele bine pe care
participarea sa la un popor ales îi îngăduia să-l facă. Și ce nu putea face românul în prima jumătate a
secolului al XIX-lea? Putea să facă un stat (și l-a făcut), putea să facă reforme sociale care să înmărmurească
Europa, putea să facă o nouă limbă românească. Maimuțăreală a Europei, s-a spus mai târziu. Cred că e o
judecată pripită; oamenii noștri voiau să întreacă Europa, ei se simțeau zorile unei noi umanități, începeau o
nouă istorie.
Secolul al XIX-lea în cultura românească
Acest secol a reprezentat adevărata noastră renaștere, afirmă Eliade, deplângând însă faptul că
Renașterea noastră istorică a fost mult mai puțin norocoasă, umanismul nostru transformându-se prea repede
în filologie și istorie, în scopul apărării latinității și a drepturilor. Nerăbdarea creației i-a caracterizat pe toți
marii români ai secolului al XIX-lea: Bălcescu, Heliade - Rădulescu, Hașdeu, Eminescu. După cum se știe,
modelele culturale declarate ale lui Eliade erau Cantemir, Hașdeu, Eminescu şi Iorga, spirite care au încercat
înaintea lui o sinteză spirituală românească.

Rolul influențelor culturale este esențial îndeobște, afirmă Eliade, iar poporul român a dat dovadă de o
extrem de mare putere de asimilare a diverselor influențe care s-au exercitat asupra sa: «nici o țară din Europa
nu a asimilat cu mai multă frenezie elemente etnice eterogene, cum am asimilat noi, de la 600 după Christos
până la sfârșitul secolului al XIX. Într-altă țară, amestecul acesta de rase și neamuri ar fi creat un popor
cenușiu. La noi, rezultatul a fost poporul românesc. Aceasta e o mândrie pe care nu știu dacă o pot avea multe
țări. Energia latentă a românismului-de a asimila, de a configura, de a crea forme specifice - a fost pusă la
încercare 13 veacuri.
Literatura română și problemele ei
Deja la momentul 1936 Eliade saluta faptul că literatura română înregistrase avansuri considerabile, dar
observă că scriitorul român scria întotdeauna cu gândul la un prieten sau la un maestru, fără a se gândi la
posteritate, fără a avea în vedere faptul de a fi recitit: «Am impresia, după lectura atâtor cărți bune românești,
că autorii noștri nu practică acest exercițiu spiritual. De aceea, toate aceste cărți sunt făcute pentru a fi citite-
nu pentru a îndemna la recitire. Efortul maxim al autorului român este de a fi citit de cât mai mulți oameni, de
a dărui o emoție plenară, robustă, dar o emoție care se consumă odată cu sfârșitul cărții. Rolul scriitorului e
însă, nu numai de a cristaliza aceste posibilități emotive și intelectuale-ci de a face din fiecare carte a sa un
aliment.

În ceea ce privește situația traducerilor, Eliade constată sărăcia mare în materia traducerii marilor opere
ale literaturii universale, ca și, uneori, calitatea slabă a acestora, aspect asupra căruia avertizează: «ar fi crimă
ca traducerile din capodoperele literaturii universale să fie făcute prost. Clasicii nu se citesc: ei se asimilează,
se iau ca modele, servesc drept manuale. Și pătrunderea lor într-o cultură este unul din cele mai sigure
mijloace de control ale acestei culturi.
Destinul culturii românești
Între articolele anterior prezentate și cel prezent a intervenit nu doar o lungă perioadă temporală, ci mai
ales instalarea regimului comunist în țara noastră, după o lungă perioadă agitată la sfârșitul căreia Eliade a
decis să ia calea exilului. Exilul echivala cu Căderea în Istorie prin ruperea de Centru și rătăcirea prin
Labirint. Eliade a înțeles repede faptul că adevărata rezistență în fața cataclismelor Istoriei era una culturală
și a decis în consecință să continue liniile de forță ale spiritualității originare. Așa cum subliniază Grațiela
Benga, comandamentele istorice nu puteau fi depășite decât de comandamente și poziții culturale explicit
asumate: «Mircea Eliade a înțeles că misiunea exilului românesc era într-adevăr politică, dar un politic
mascat și filtrat prin activitatea culturală. Manifestările culturale își păstrează identitatea și autonomia, vor
ținti însă și un ideal cu finalitate politică. Prin însuși actul creator, autonom în esența sa irepetabilă, artistul
se sustrage încercărilor ideologice și propovăduiește deplina libertate a spiritului uman. Identitatea și
continuitatea spirituală a românilor depindea de capacitatea de adaptare și creație a intelectualității
românești-luptă împotriva momentului istoric-ca act de rezistență politică prin cultură și etica supraviețuirii
în spirit.
Destinul culturii românești
Astfel, articolul publicat în anul 1953 începe cu o caldă, vibrantă și poetică declarație de patriotism a lui
Eliade care afirmă unicitatea spațiului geografic și cultural românesc și mai ales vitregia istoriei acestui
neam: «puține neamuri se pot mândri că au avut atâta nenoroc în istorie, ca neamul românesc. Ca să putem
înțelege destinul culturii românești, trebuie să ținem mereu seama de vitregia istoriei românilor. Am fost
așezați de soartă la frontierele răsăritene ale Europei, pe ambele versante ale ultimilor munți
europeni,Carpații, de-a lungul și la gurile celui mai mare fluviu european, Danubiul.»32. Așezați în calea
invaziilor asiatice către Europa, « românii s-au alcătuit ca națiune, în decursul nenumăratelor invazii care au
urmat abandonării Daciei de către Aurelian și s-au constituit ca organizații statale independente puțin timp
după năvălirea tătarilor, la începutul secolului al XIII-lea. Popoarele năvălitoare nu au adus nici un beneficiu
cultural românilor, cum s-a întâmplat în atâtea alte cazuri în istorie, fiind culturalicește, de o cumplită
sterilitate.».33 Despre dramatismul acestei rezistențe românești, dar mai ales despre semnificația ei pentru
Europa și istoria Occidentului, Eliade afirmă: « lupta aceasta necontenită și fără glorie […] a echivalat cu o
înspăimântătoare hemoragie. Fără îndoială că rezistența românilor și a vecinilor lor dunăreni a făcut posibilă
salvarea Occidentului care a avut răgaz să se întărească și să se pregătească de contraofensivă. Când, după
înfrângerea rezistenței românești, otomanii au ajuns la Viena și au asediat-o, în 1683, era prea târziu.
Destinul culturii românești
Istoria vitregă a românilor explică de ce aceștia nu au o cultură în sensul occidental al termenului , mai
precis, «de ce, adică, n-au putut înălța catedrale masive și numeroase, de ce n-au zidit castele și burguri de
piatră, de ce n-au adunat comori de artă, n-au scris prea multe cărți și n-au colaborat, alături de Occident, la
progresul științelor și al filosofiei. În primul rând, pentru că n-au avut timp să facă toate acestea, pentru că n-
au fost lăsați să le facă. Invaziile se succedau una după alta și oamenii nu numai că-și părăseau satele ca să se
retragă în munți, ci le și ardeau în urma lor. Orașele au fost necontenit devastate și incendiate până la
începutul secolului XIX. E de mirare, totuși, că s-au mai păstrat câteva biserici și mânăstiri. Și frumusețea
desăvârșită a acestor lăcașuri sfinte e cea mai bună dovadă de gustul artiștilor și voievozilor români.»35.
După căderea Constantinopolului sub turci, « țările românești au fost, multă vreme, izvorul cultural al
întregului Orient creștin.»36. Prin acest eveniment nefericit pentru Europa, « se poate spune că Evul Mediu s-
a prelungit în Răsăritul Europei cu cel puțin trei veacuri.
Tudor Arghezi (1880-1967)

Tudor Arghezi a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub
influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă
marcantă a literaturii române. A scris, între altele,  teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna
Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii.

Anul 1896 este anul debutului său literar. La 30 iunie publică în ziarul „Liga Ortodoxă”, condus
de Alexandru Macedonski, poezia „Tatăl meu”, semnată I.N. Theodorescu. La cenaclul lui Macedonski îl va
cunoaște pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat. Între 1897 și 1899
publică versuri și poeme în proză la „Revista Modernă” și „Viața nouă” pe care le semnează pentru prima oară
cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile și se angajează, în urma unui examen de chimie, ca
laborant la fabrica de zahăr Chitila.
Războiul cu cultura română
Unii critici literari, precum Mihai Ungheanu, apreciază că între 1944 – 1989 în România s-a înregistrat
un adevărat „holocaust” împotriva culturii române. Pe lângă o carte de autor, Mihai Ungheanu a publicat,
împreună cu sociologul Ilie Bădescu, două volume intitulate Enciclopedia valorilor suprimate. Războiul
împotriva culturii române (1944 – 1989) (Editura Pro-Humanitate, 2000). Documentele vremii, în primul rând
cele din Arhiva C.C. al P.C.R., confirmă faptul că în perioada sovietizării României, oficialitățile de la
București, urmând cu slugărnicie indicațiile venite de la Kremlin, au desfășurat o amplă acțiune de oprimare,
și chiar lichidare, a valorilor naționale.

Campania a început imediat după 23 august 1944 și a urmat anihilarea vârfurilor culturii românești.
Primii vizați au fost istoricii N. Iorga (ucis în noiembrie 1940) și Gheorghe Brătianu. Din domeniul literaturii
a fost ales Tudor Arghezi, cel mai talentat și prestigios poet al țării, care se bucura de o largă audiență, mai
ales în rândul tineretului.
Primul pas... impostura
Personalitate puternică, Tudor Arghezi nu s-a lăsat „înregimentat” în Frontul Național-Democrat sau în
alte organizații inițiate de Partidul Comunist, adoptând chiar o atitudine critică față de realitățile românești de
după 23 august 1944. Pentru aducerea lui la tăcere au fost scoase la iveală unele articole publicate de Tudor
Arghezi în perioada interbelică și din anii războiului, care vădeau o atitudine politică incompatibilă cu noua
situație în care se afla țara. În România liberă din 21 februarie 1945 a apărut articolul Un impostor: Tudor
Arghezi, semnat de Miron Radu Paraschivescu, din care cităm: „Dl. Tudor Arghezi face parte din galeria
poeților care mor prea târziu: după ce s-a compromis atât de rău încât nici o minune nu-l mai poate ridica:
nici măcar talentul”.

În opinia lui M.R. Paraschivescu poetul „nu e decât un impostor”, un „parvenit al condeiului”. Tudor
Arghezi era acuzat că nu a rămas consecvent începutului său literar, când publicase în reviste socialiste
alături de N.D. Cocea și Gala Galaction, deoarece „nici o clipă-n viața sa n-a fost și nu este socialist”. El „ a
trădat orice idee”, a căutat întotdeauna „să se strecoare cu profituri sub pulpana puternicilor câte unei zile ”.
Tudor Arghezi era „gratulat” cu epitete precum: „ rău credincios, după cum a fost și rău cetățean și mincinos
tovarăș”.
Susținător al războiului antisovietic
Era citat un articol în care poetul afirma că „odată cu apariția lui Hitler, în politica europeană se simte și
«un vânt de bărbăție nouă bătând peste continent»”. Această apreciere era, în opinia lui M.R. Paraschivescu,
mărturia clară a aderării lui Tudor Arghezi la hitlerism. Poetul era asemănat cu „hoții de buzunare, care, după ce
dau lovitura, strigă tot ei tare: «Puneți mâna pe pungași», ca să aibă timp să se strecoare nebăgați în seamă”.
Declarația lui Tudor Arghezi că era apolitic ar fi fost inspirată din „metoda perfidă a fascismului în derută”.
O vină capitală a lui Tudor Arghezi era aceea că a susținut războiul antisovietic, a publicat articole
împotriva bolșevismului, a scris prefața la cartea Ard malurile Nistrului, de Constantin Virgil Gheorghiu –
„elevul său mieros și tâlhar”. În consecință, i se cerea lui Arghezi, „poetul tuturor trupitudinilor, să tacă”.
Dar Tudor Arghezi nu era omul care „să tacă”. În 1946 a publicat trei cărți:  Versuri alese, Bilete de
papagal și Manual de morală. În același an a primit  Premiul Național pentru Poezie. În 1947 a văzut lumina
tiparului volumul Una sută una poeme. A continuat să publice tablete; în una dintre acestea, apărută în
Adevărul, în februarie 1947 și reprodusă de ziarul național-țărănist Dreptatea, aprecia că în România lipsea
libertatea scrisului. O asemenea apreciere era considerată un atac împotriva regimului democrat popular și o
solidarizare cu forțele „reacționare”. Din nou, replica a venit de la M.R. Paraschivescu, de această dată în
Scânteia.
Susținător al războiului antisovietic
În articolul Drumurile unui poet: T. Arghezi, apărut la 3 martie 1947, Paraschivescu aprecia că se
impunea punerea la punct a poetului, deoarece „ cuvântul său poate influența – în rău – o parte a publicului ”.
Paraschivescu relua criteriile formulate în 1945, conchizând că Arghezi îi elogia pe „ fruntașii fascismului
românesc și străin, combătându-i pe adversarii acestuia ”.

Dar și de această dată Tudor Arghezi și-a văzut de drumul său, astfel că în anul 1947 a publicat volumul
Una sută una poeme, în care a inclus câteva poezii în care se făcea aluzie la înstrăinarea pământului țării și a
folosit chiar cuvântul „liftă”, care-i desemna pe păgâni. Oficialitățile au înțeles că era vorba despre bolșevicii
atei, despre Basarabia și nordul Bucovinei, ocupate de sovietici. Cartea a fost interzisă, iar exemplarele
nevândute au fost topite. Conducerea de partid a decis să dea o ripostă fermă, care să-i pună în gardă pe toți
scriitorii, care trebuiau să știe că nu erau permise nici un fel de critici, fie chiar și aluzive, la adresa „ fratelui
mai mare” de la Răsărit și a regimului democrat-popular din România.
„Executarea” lui Arghezi Tudor
Arghezi avea fie „desființat” printr-un amplu articol publicat de Sorin Toma în organul de presă al C.C.
al P.C.R., care urma să devină „îndrumarul” tuturor scriitorilor din România și a activității literare în general.
În memoriile sale, Sorin Toma a inclus o anexă având titlul Care este adevărul în „cazul Arghezi”, cuprinzând
scrisoarea pe care i-a adresat-o lui Mircea Zaciu în 1997.

Aici el preciza că redactarea și definitivarea articolului a durat câteva săptămâni, textul fiind citit și
amendat de conducerea superioară prin Iosif Chișinevschi, secretar al C.C. al P.M.R., care afirma că sugestiile
veneau chiar de la Gheorghe Gheorghiu-Dej. Autorul le-a urmat cu fidelitate: „Aveam sentimentul că eram
implicat într-o acțiune folositoare nu numai partidului, ci și literaturii, culturii, obștei”.

Sorin Toma a precizat că „articolul a fost într-adevăr scris de mine, dar din inițiativa, din însărcinarea
și sub controlul conducerii de partid, care l-a aprobat atât înainte, cât și după publicare ”. Explicație de
prisos, deoarece era bine cunoscut faptul că în Scânteia se publicau numai materiale care exprimau punctul de
vedere al C.C. al P.M.R. În acest caz, scopul urmărit de conducerea partidului, prin unealta sa Sorin Toma, era
să zdruncine prestigiul și influența lui Tudor Arghezi, să dea un avertisment și celorlați cărturari, care nu
acceptau să se lase „înregimentați”.
Bibliografie
 Mircea Eliade
https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Eliade
https://old.upm.ro/ldmd/LDMD-04/Lit/Lit%2004%2015.pdf
 Tudor Arghezi
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Arghezi
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/tudor-arghezi-de-la-poezia-
putrefactiei-la-steaua-republicii-populare-romane