3.3.

Erosul în opera lui Anton Holban

„Literatura lui Holban constituie reflexul unei insurecții spirituale impotriva

alienarii și insingurarii, o stradanie demistificare a realitații și o modalitate de
restabilire a legaturii cu umanitatea.”1

Are o intensa activitate scriitoreasca și publicistica intre anii 1934-1935,

constituind momentul de maxima amploare.

Pe langa „Vremea” care ramane publicația sa favorita iși face apariția

„Revista Fundației Regale”, unde publica una din operele sale de referința „Bunica se
pregatește sa moara” și mai tarziu primul fragment din romanul in pregatire „Jocurile
Daniei”. Un loc de seama ocupa colaborarile la „Reporter” și „Azi”, in aceasta din
urma aparand un adevarat serial dedicat lui Proust, dar și ocaziona-lele „Ulyse”,
„Convorbiri literare”, „Cuvantul liber”, „Revista vremii”, „Pasarea albastra”.Nu se
poate vorbi in cazul scrierilor lui Anton Holban despre o delimi-tare precisa intre
obiectiv și subiectiv. Cititorul operelor lui Holban sta in fața a doua tipuri de texte:
unele sunt radical obiective („Romanul lui Mirel” „Castele de nisip”, „Oameni
feluriti”, „Rataciri”) unde actiunea se desfasoara cu ajutorul unor personaje cu
trasaturi proprii, cu o viața independenta, prezența scriitorului fiind necontenit
simțita , iar celelalte sunt radical subiective („O moarte care nu dovedește nimic”,
„Ioana”, „Jocurile Daniei” și nuvelele), aceste texte fiind scrise la persoana intai, dar
nu una generica.

Daca la Camil Petrescu disjuncția dintre esența și conștient il impinge pe

barbat la sinucidere, la Anton Holban hotararea lipsește, gesturile mari nu sunt
posibile și datele tragice se contopesc in moartea femeii. Daca in romanul „O moarte
care nu dovedește nimic” personajul feminin, Irina, este inferioara lui Sandu, in
„Ioana” eroina este superioara, iar Dania din „Jocurile Daniei” va avea o instabilitate
a adolescenței. Romanele lui Anton Holban zugravesc diferitele ipostaze ale
procesului psihologic al barbatului declanșat de tipuri feminine diverse. Metoda lui
Anton Holban am putea-o numi evocativa; ea se abate de la metodele cunoscute,

1
Elena Beram, Anton Holban, Opere, vol. I, Ed. Minerva, Buc., 1972, p. LXXXIX
starile sufletești se asociaza in legatura cu incidente reale reinviate de memoria
afectiva.

Romanele sunt alcatuite ca un subtil mozaic in care fragmentele mininaturale

intregesc o psihologie. Nu s-a integrat niciodata unui curent de sensibilitate, unei
generații, cu inrudiri de structura sau cu finalitați culturale. O caracteristica a
romanului sau este eseismul. Lucrul este mai mult decat analiza de idei, speculația,
criterii care au adus eticheta de roman eseistic in limbajul critic.

Dupa opinia lui Anton Holban procesele sufletești sunt la fel de bazate in
„evenimente” ca și narațiunile axate pe epic. Astfel, urmeaza o serie de concesii:
„Combini, dai la o parte, subliniezi o serie de procedee care, pentru cei care cauta o
oglinda exacta a vieții poarta numele de trișare.”2

Anton Holban nu crede in „arta pentru arta”, considerand ca viața e prea

scurta și dificila pentru a face asemenea sacrificii. Este o literatura confesionala
selectiva, intrucat autorul nu-și inregistreaza reacțiunile, gesturile, cuvintele,
intamplarile zi de zi, ci alege dintre ele pe cele care i se par lui mai importante sau
care formeaza preocuparea lui constanta.

In romanul lui Anton Holban apare tendința instinctiva „pe care suntem
surprinși a o identifica și la Sandu, adica la eroul predilect al scriitorului, la eroul ce
fusese inzestrat cu cele mai frumoase aspirații de intelectualitate.”3

„Insuși titlul carții <O moarte care nu dovedește nimic> ii indica sensul.
Moartea Irinei nu-i aducea certitudinea iubirii dupa care se zbuciumase atat. Gandul
ca putuse sa „lunece” și sa moara din accident il arunca din nou in indoiala. Tacit,
eroul ar fi preferat ca Irina sa se fi sinucis decat sa fi murit din accident. Nu-l chinuia
deci remușcarea, ci nemulțumirea ca nu fusese satisfacut in nevoia lui de siguranța și
poate de orgoliu.”4

2
Anton Holban-Romanul romanesc in interviuri, vol. II, partea I, Ed. Eminescu, p.124
3
M. Vartic-Anton Holban si personajul ca actor, Ed. Eminescu, Buc.,1983, p. 15
4
E. Lovinescu- Memorii in scrieri, II, Ed. Minerva, Buc., 1970, p. 426
 „Ioana” este o carte mai matura deși formula care contravine
temperamentului febril și anxios al autorului, ramane neschimbata. Narațiunea este
mai echilibrata, alternand momentele de tensiune sufleteasca cu cele de seninatate
necesare pentru destindere. In acest roman insa „a disparut acea impresie de
precipitare, care era in primele romane, semnul unei incapaciențe juvenile. Acum se
poate distinge chiar o intenție de construcție și personajele sunt mai puțin
fantomatice.”5 Holban reia același personaj și aceleași intrebari obsedante, Irina se
numește acum Ioana, iar naratorul scriitor ramane, bineinteles, tot Sandu.

Practician și teoretician al proustianismului, Anton Holban este un caz de o

remarcabila omogenitate a creației. Romanele lui pot fi privite ca adecvari superioare
ale formei: modalitatea fragmentar- analitica pe care autorul o folosește este restransa
asupra unor obsesii (singuratate,iubire,gelozie,moarte) Spre deosebire de alți autori
din generația sa, el nu a facut arta din experiența sa negativa. Criticul Octav Suluțiu a
remarcat ca opera lui Holban se identifica cu viața sa, fiind ușor sa se discearna
„toate elementele unei existențe copios folosita drept material literar.”6

Fața de alți autori care folosesc propria lor viața amestecand-o sau contopind-o cu
nascocirile fanteziei, Anton Holban n-a adaugat nimic ci a repetat, n-a scornit ci a
reprodus. Prin alte cuvinte, nu și-a stilizat suferința iar singurul lui scop era acela al
adevarului moral.

Romancierul Anton Holban insereaza ample pasaje fara legatura directa cu romanul,
incepe de oriunde și se poate termina oricand avand un control perfect.

Ideea lui Nicolae Manolescu ca in „Holban nu se ascunde un critic ci mai degraba

un diletant curios de prea multe lucruri”78, apare ca un comentariu de arta plastica
aratand echilibrul interior al prozatorului obținut dupa mari eforturi.

Anton Holban iși transcrie in opera sa, strabatuta de neliniști și cautari infrigurate,
propriul sau destin. Una din calitațile esențiale ale romanului modern este vazuta in

5
N. Manolescu- Lecturi infidele, E.P.L., Buc., 1966, p.154
6
Octav Șuluțiu- Anton Holban, Viața romaneasca, V, nr.1, ian.1957, p.133 apud Emil Vasilescu –Anton Holban, Ed.Eve
Press, Buc.,2002, p.123.
7
Nicolae Manolescu op. cit., p.148.
posibilitatea de a retrai o experienta umana si extinderea ei la proportiile condiției
umane in general.

Fiind o confesiune directa, nefalsificata, autenticitatea „se opune

ficțiunii, invenției romanești, fabulației, impunand primatul faptului <adevarat>,
trait, obiectiv.”8

Romanele lui Anton Holban reiau mereu sub noi ipostaze aceeași poveste de
dragoste, ceea ce și explica stabilitatea numelor protagoniștior. Ceea ce il intereseaza
pe romancier este crearea unui climat autentic și nu identificarea obli-gatorie sub
intriga a unei aventuri. „Ioana” se dovedește chiar mai sumbra decat celelalte carti
ale autorului deoarece „e lipsita de orice dinamism care ar putea ține curiozitatea
lectorului mediocru incordata.”9

Asemenea lui Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban se dovedește

promotorul unei poetici moderne a romanului, in centrul careia se gasește conceptul
de autenticitate. Scopul prozatorului este acela de a se prezenta cat mai adevarat sau,
mai exact, cat mai autentic. Ca și alti prozatori și la Anton Holban literatura
reprezinta rezultatul propriilor experiențe ale artistului. In antiteza cu alți prozatori
autohtoni, Anton Holban recurge la o stratagema insolita, in masura sa il deruteze pe
cititor, procedeu ce consta in a da același nume unor personaje diferite. Astfel, Irina
din „Oameni feluriți” revine și in „O moarte care nu dovedește nimic”, Ioana din
„Romanul lui Mirel” reapare și in romanul omonim, in sfarșit acest dublu al
autorului care este Sandu, devine și el protagonistul mai multor creații. Fenomenul se
explica prin faptul ca in viziunea lui Holban exista o stransa interdeterminare intre
cartile aceluiasi autor care se influențeaza intre ele.

In intreaga perioada interbelica, Anton Holban este singurul scriitor care intelege
exclusiv ca autenticitatea nu poate fi realizata decat cu prețul sacrificarii esenței ei,
ca ea nu poate rezulta decat dintr-o „contrafacere”.

8
Adrian Marino- Autenticitatea in Dicționar de idei literare,vol.I,Ed. Eminescu,Buc.,1973, p.165
9
Anton Holban- op. cit., p.102
Pentru Anton Holban literatura se reduce la „transcrierea” tumultuoasei sale existențe
interioare. Chiar daca este vorba de aceasta „transcriere” a obsesiilor sale interioare,
procesul se desfașoara extrem de anevoios.

Asemenea lui Camil Petrescu, Anton Holban se dovedește adeptul persoanei intai
in relatare. Aceasta realitate nu i se pare cu nimic mai monotona decat persoana a
treia, in plus, ea are darul de a-l situa pe prozator in centrul propriului sau interes,
literatura devenind astfel un voiaj inițiatic, un lung proces de autocunoaștere.

Camil Petrescu afirma: „Ca sa evit asemenea grave contradicții, ca sa evit

arbitrarul de a pretinde ca ghicesc ce se intampla in cugetele oamenilor, nu e decat o
singura soluție: Sa nu descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza
simțurile mele, ceea ce gandesc eu Aceasta-i singura realitate care o pot povesti Dar
aceasta-i realitatea conștiinței mele, conținutul meu psihologic. Din mine insumi eu
nu pot ieși Orice aș face, eu nu pot descrie decat propriile mele senzații, propriile
mele imagini. Eu nu pot fi onest decat la persoana intai.” 10De cele mai multe ori
naratorul care se cofeseaza la persoana intai nu este același cu autorul de pe
coperta: „Nu trebuie insa sa se creada ca autorul și Sandu se suprapun perfect.
Autorul a ramas stapan pe destinele lui Sandu.

Cea mai dificila munca a prozatorului a fost aceea de a ordona fluxul

confesiunilor personajului sau narator, fara ca cititorul sa aiba senzația ca, de fapt, se
regizeaza ceva in fața lui. In plus, el se ferește de imagini deoarece are impresia ca,
aplicand false ornamente, acestea inlatura adevarul.

Destinele eroilor holbanieni, in real și imaginar se confunda. Holban este atat

de mult in eroii lui incat ii retraiește pe fiecare intr-o anumita ipostaza
esențiala. Holban insuși marturisește ca prin romanele sale iși face „portretul
interior” pentru a-și prelungi existența.

Holban insa nu se identifica cu Sandu, dupa cum naratorul romanului „In

cautarea timpului pierdut” nu se substituie lui Proust. Spre deosebire de marele sau
maestru, scriitorul roman nu se zugravește decat intr-un singur personaj care

10
Camil Petrescu- Teze și antiteze, Ed. 100+1 Gramar, Buc., 2002, p.24.
acumuleaza toate experiențele, simțamintele, neliniștile, spaimele și aspirațiile lui,
intr-un cuvant condiția sa umana.

Portretul lui Sandu – adica al scriitorului – se compune din insumarea detaliilor

exterioare și subordonarea trasaturilor dominante ale structurii psihice. Faptul ca
Sandu recunoaște ca scrie un roman, ca este un romancier, este consecința necesara a
faptului ca textul prezinta un orizont individual a carui existența trebuie motivata.
Pentru Sandu, romanul pe care il scrie este „adevarat”, neficțional, marturisirea
sincera a unor fapte traite. Personajul – autor nu iși scrie romanul sub presiunea unei
conștiințe artistice pentru ca romanul este specia „neartistica”, neficționala. Ținand
seama ca cea mai mare parte a primului roman al sau pare sa fie scrisa concomitent și
chiar simultan trairii, cum Sandu nu considera ca textul sau este un jurnal ci un
roman, ambiguitatea momentului redactarii nu contravine de fel regulii jocului, astfel
facandu-ne sa credem ca este un jurnal. In „Ioana”, Sandu recunoaște ca scrie noapte
de noapte, dar face asta pentru a se comunica unui
public.

Romanul se confunda cu jurnalul intim și-și descopera substanța, nu in creația

epica, ci in capacitatea de a fixa cat mai exact și cat mai sincer momentele decisive
pe care le cunoaște viața interioara. Autorul reconstituie, din episoade fragmentare,
reveniri și incursiuni indarat, istoria unor amoruri. Prozatorul nu a acceptat niciodata
ca ar fi autor de jurnale sau de scrieri memorialistice. Cantitatea uriașa de informație
autobiografica turnata in structura epica, poate duce cu gandul la memorialistica,
ceea ce pana la un punct așa și este:„eul memorialistului este un eu glorios, eul
intimistului este un eu suferind.”11

Anton Holban nu a lasat un jurnal propriu-zis, el și-a organizat existența in

jurul propriei persoane, fara a ezita sa-și dezvolte opera in continuarea unor bogate
elemente autobiografice. Așa cum, chiar la scriitorii „obiectivi” o buna parte din
viața lor, din experiențele traite se regasesc frecvent in opere din cele mai variate, cu
atat mai mult Anton Holban, scriitor „subiectiv”, creator „de jurnale intime”
constituie o premisa chiar și o sursa decisiva in reala definire a specificului acestei

11
Alain Girard Le journal intim,P.U.F,1963 citat de Al.Calinescu,p.19 apud E.Vasilescu, op.cit., p.74
creații: „Poate ca vocația sa reala nu a fost nici nuvela, nici romanul, ci Jurnalul, in
care ar fi sondat in adancime, nu fara a da un larg curs suferințelor fizice.”12

Anton Holban a confirmat in scrisul nostru tipul cel mai reprezentativ al

alcatuirii morale. La fel ca și Camil Petrescu, Holban face „o pura descripție a
prezentului, a fluxului meu de conștiința folosind tehnica proustiana.”13

In trilogia iubirii literatura sa incearca sa-i patrunda ințelesurile vazute sau

nevazute, descoperind un nou ciclu al vieții și al creației. „O moarte care nu
dovedește nimic” este cel mai proustian roman al lui Holban, treptat insa,
indepartandu-se pentru a-și accentua și mai evident personalitatea. Paralela intre cei
doi scriitori – Holban și Proust – este destul de bogata, gasim similitudini de
construcție și apreciere, mai ales memoria involuntara, care le permite per-sonajelor
sa se intoarca in trecut fara niciun obstacol narativ. Toate acestea indica existența a
doua sensibilitați inrudite, care au emis același tip de raspunsuri la stimuli interni și
externi. Ca sa poata fi siguri de ceea ce cunosc trebuie sa faca abstracție de existența
lumii exterioare, sa iși inchipuie ca nu exista decat gandirea și fluxul conștiinței lor.
„O curgere de stari interioare, de imagini, de reflexii, de indoieli etc, de ceea ce
constituie materialul imaginației și al gandirii.”14

Plasat in mod obișnuit printre scriitorii curentului modernist romanesc din

perioada interbelica, Anton Holban este un scriitor care nu s-a trezit dintr-o data
printre protagoniștii acestei direcții novatoare in cultura. Constituirea sa ca
personalitate creatoare a urmat o anumita dinamica departe de a fi de la inceput de
cunoaștere. Timpul este un adevarat generator de drame, tot ce se intampla se afla
sub aripa lui mereu mișcatoare. Holban parcurge un spațiu imens facand din mișcarea
temporala dimensiunea permanenta de substrat a operei. Octav Șuluțiu surprindea
natura aparte a timpului; Holban nu traiește in trecut „ci trecutul staruie in el, este
permanent actual.”15Așadar, literatura sa este traita de doua ori, o data in mod
propriu și apoi la transcrierea ei. Treptat, prin modificari succesive, noțiunea de timp

12
Șerban Cioculescu - Anton Holban- Pseudojurnal,Romania literara,nr.17, 1978,p.7 apud E. Vasilescu, op.cit., p.11.
13
C. Petrescu, op. cit., p.22.
14
Idem, p.21
15
Octav Șuluțiu -Romanul lui Mirel in Ultima ora, I,nr.121, 25 mai 1929, p.2, apud E. Vasilescu, op. cit., p.52
incepe sa se insinueze ca un dat tot mai palpabil, asociat cu alte permanențe ale
operei sale: iubirea, muzica și teama de moarte. Timpul se gasește subiacent in „O
moarte care nu dovedește nimic” devenind apoi prezența obsesiva in cele mai
importante pagini ale scrierilor sale. Pe acest taram il intalnește pe Proust a carui
opera a grabit procesul de a asocia aceasta dimensiune eterna cu existența
individuala. Ritualul obsesional contamineaza timpul, amesteca trecutul cu prezentul
și viitorul. Dar nu are nici substanța bine limitata, deoarece se impregneaza de alte
elemente alogene, cel mai frecvent fiind neincrederea ușor dizolvata in incertitudine.
Trecutul staruie in om fiind mereu actual și erosul se consuma retrospectiv, se
hranește din amintiri. In proza de stari a lui Holban erosul, in multiplele lui variante,
are o natura conflictuala. Intreaga opera a lui Holban se regasește in imaginarul sau
epic cu fapte, stari, atmosfera, trairi și personaje ca o materialitate construita pe
suportul unei biografii agitate, inconfundabile. Adesea, se confunda involuntar ființa
autorului cu umbra sa, creația.

Opera se grupeaza in jurul experienței intime a autorului, a ideilor și sentimentelor pe

care acesta le poate transmite universului imaginar din scrieri.

Fara a fi vitale, gasește totuși cinci motive pentru a face literatura; o dovedește
intinderea scrierilor, varietatea gesturilor, paleta stilistica, in continua evoluție și, mai
ales pasiunea cu care iși urmarește destinul scriitoricesc, curmat din pacate prea
timpuriu pentru a putea oferi și o opera vasta. Personajele experimenteaza cele mai
diverse formule ale erosului, de la erosul activ, corosiv, marcat de apropierea dintre
parți intr-o incleștare mai mult dorita decat realizata, panda a simțurilor nesatisfacute,
dupa cum insatisfacția erotica iși are cauzele intr-o permanenta cenzura a rațiunii
pana la erosul imaginar al unei femei indecise.

Holban a interpretat personajul Sandu așa cum il contureaza ficțiunea și cum

exista in cadrul ei, cu o psihologie și o identitate diferențiata. Discursul romanului,
fiind discursul unui personaj, al lui Sandu, discursul inceteaza astfel sa fie cel al unui
autor atotștiitor, putand sa se detașeze absolut de sine și de propria creație.
Protagoniștii operelor lui Holban poarta amprenta sensibilitații sale, fiind zugraviți in
perspectiva sentimentelor lui, chiar cand acesta cauta sa se sustraga din cercul de
lumina proiectat asupra acțiunii sau asupra oamenilor. Chiar Paul Valery afirma:
„Consider insa ca este mai de folos ca omul sa povesteasca ceea ce i se intampla
decat sa simuleze o cunoaștere independenta de orice persoana și o observație fara
observator. Nu exista teorie care sa nu fie un fragment ales cu grija, dintr-o anumita
autobiografie.” 16
Faptul ca numele personajului difera de cel al autorului exclude
posibilitatea autobiografiei și atesta caracterul fictiv al textului. Fragmentele sunt
oranduite dupa reguli proprii, care i se par autorului ca ar realiza efecte artistice
deosebite.

Inversiunea cronologica, alternanța timpurilor constituie pentru Holban

mijloace de a extrage poezie. „Aceasta intoarcere inauntru, aceasta convingere ca
absolutul nu cunoaște decat propriul nostru eu, aceasta prețuire a intuiției in dauna
deducțiilor raționale, aceasta așezare a eului in centrul existenței, cu convingerea ca
aceea ce ne e dat prin el e singura realitate inregistrabila”17

Meritul lui Holban, un merit de geniu, intemeiat pe mari pasiuni, eșecuri și

suferințe, este acela de a fi putut privi realitatea sufleteasca cu maxima sinceritate.
Pentru a fi cat mai aproape de universul investigat și a nu trișa prin caderea in
obiectivitate și-a oferit ca subiect propria experiența. „Plasata in zona marilor seisme
sufletești, opera lui Anton Holban nu poate dezlega enigma fericirii, incercarea
chinuitoare de a ajunge la certitudini este permanent obstaculata, relativizata de
analiza lucida care nu-i permite sa accepte lumea așa cum este. Opera sa constituie o
escaladare continua catre adevar in incercarea titanica de a-i cunoaște esențele
dincolo de timp. Timpul nu a mai avut rabdare, dar a fixat in constelația literaturii
noastre o opera originala de autentica valoare prin care Anton Holban traiește
dincolo de moarte.”18

Vocația adevarata și-a gasit-o scriitorul abia in „O moarte care nu dovedește

nimic”, adica in exploatarea lumii interioare, a sufletului și numai in latura unui
erotism de substanța pur psihologica „Esențial subiectiv, scoțandu-și materialul dintr-

16
E. Simion -Fragmente critice I, Scriitura taciturna și scriitura publica. Ed. Grai și suflet. Cultu-ra Naționala, Buc., 1998,
p.7
17
C. Petrescu, op. cit., p.21.
18
E. Vasilescu, op. cit., p.137
o experiența stricta, transcriu cu o sinceritate uneori uluitoare, incapabil de a-l
prelucra, de a-l transfigura, din lipsa de invenție, de fantezie – romanul scriitorului se
rezolva in clasicul duel dialectic intre <el> și <ea> - adica intre Sandu și Irina. Nu e
vorba de un sentiment spontan, natural, generos, de o daruire de sine, ci mai mult de
nevoia exercitarii unei tiranii cu presupuse supremoții intelectuale sau morale, a unui
joc crud de sfașieri sufletești cautate, dar și suportate cu o luciditate ce exclude
idealizarea, nu insa și caderea in rețeaua propriilor sale curse și nici suferința pentru
o ființa mai mult persecutata decat adorata, din orgoliul de a se ști iubit.”19

Holban aduce in acest ciclu experiența proprie, entuziasmele, temerile,

bucuriile, chinurile, obsesiile și convingerile. Sandu e un orgolios și un timid, un
intelectual care iși cauta un fel de auditoriu restrans in sufletul unei femei, traind cu
iluzia dominației in iubire, in care se considera mai mult spectator decat angajat.
Sandu se straduie obsesiv sa-și indrepte femeile catre comportamentul care raspunde
dorinței sale: „Setea de a atinge absolutul intr-un univers minuscul, redus la sine și la
femeia pe care o iubește imprima lucrurilor lui Anton Holban o nota de dureroasa
introspecție cu rezonanțe adanci in sufletul cititorului.”20

Alexandru Calinescu observa ca „personajul lui Holban are vocația

nefericirii, rolul determinant il are aici neputința de a se abandona clipei prezente, de
a se lasa acaparat de un moment de euforie; cenzura luciditații, mania interpretativa
anuleaza spontaneitatea și puritatea oricarei emoții.”21

Nu este o indragostire pasionala, romantica, ci pur și simplu o luare in

posesie, o achiziție. Și astfel ajunge sa se obișnuiasca cu noua lui viața, fiindu-i frica
sa nu ramana singur. Fiecare gest al lui Sandu apasa pe aceeasi clapa: incearca sa
produca o suferința spre a provoca o placere. Lacrimile femeii ii fac bine, astfel ele
sunt apogeul puterii, triumful lui Sandu. Este o relație intre doi oameni slabi cu o
cauzalitate paradoxala caci s-au legat unul de celalalt, chinuindu-se reciproc, pentru a
razbi impreuna impotriva propriei lor slabiciuni. „< O moarte care nu dovedește
nimic> devine o concentrata monografie a iubirii latente, nemarturisite și revelate de

19
E.Lovinescu-Istoria literaturii romane contemporane, Buc., Ed.Librariei Socee &co , 1937,p.p.298-299.
20
lena Beram op. cit., p.LXXXIII.
21
Al. Calinescu – „Anton Holban”- Complexul luciditații, Buc.,Ed.Albatros, 1972, p.p.60-61.
absența ființei dragi, ca și de senzația pierderii acesteia.”22 In romanul „Ioana”
scriitorul ne indica aparent mobilul cu destula claritate, interesandu-l raportul dintre
„doi oameni care nu pot trai unul fara celalalt și totuși se chinuiesc.”

Ca și eroii camilpetrescieni, Sandu cauta absolutul in iubire, traiește totul la

temperaturi inalte, se regasește pe sine prin dragoste. Discuțiile dintre cei doi readuc
in conștiința momente indepartate, retraite cu intensitate, astfel ca prezentul și
trecutul se intrepatrund, iar vechile neințelegeri izbucnesc și se re-varsa asupra celor
doi indragostiți. „Exista in aceste lungi conversații o adevarata voluptate a torturii, o
incleștare cumplita intre doua inteligențe reci și specu-lative care nu vor cu nici un
preț sa se recunoasca infrante. Ceea ce face Sandu este ante-maieutica: nici un adevar
nu va ieși la iveala iar partenerul nu va putea fi convins. Metoda sa ține mai curand
de interogatoriile polițiste iar < victima > e supusa unui bombardament de intrebari,
calaul mizand pe o epuizare a victimei excedata de stereotipia și de violența
atacurilor.”23 Avand mereu „ganduri dornice de eliberare”, veșnic „plictisit și avid sa-
mi caștig libertatea”, el nu mai simte nicio atracție pentru femeia de alaturi ce i-a
devenit indiferenta chiar si fizic. „Ignorarea senzualitații pe care orice iubire o
implica și reliefarea doar a comunicarii intelectuale da un aer snob relației Sandu-
Ioana, in ciuda dramatismelor sufletești disecate.”24

Intalnirea celor doi de la Cavarna-Port are loc dupa o desparțire in rastimpul

careia Ioana a fost iubita Celuilalt. In relația lor nu pot fi niciodata singuri, intre ei
existand mereu imaginea Celuilalt (niciodata numit), cel care a intinat trupul Ioanei și
s-a strecurat pentru o vreme in sufletul ei. Chinurile provocate și intre-ținute de
gelozia lui Sandu se consuma nu numai in planul mental, ci și in acela al
comunicarii, al dialogului – dialog autentic de astadata pentru ca interlocutorul nu
ezita sa dea replica. Prezența Celuilalt in viața Ioanei nu este decat un nou motiv de
disputa. Sandu aspira sa descifreze tainele eternului feminin, vrea sa iși inteleaga
iubita pe cale raționala, dar Ioana continua sa fie aceeași ființa enigmatica. I s-a oferit
Celuilalt pentru a-l pedepsi pe Sandu pentru comporta-mentul sau. Razbunandu-se

22
Ov. S. Crohmalniceanu, op.cit., p.521.
23
Al. Calinescu, op.cit., p.148.
24
Silvia Urdea -Anton Holban sau interogația ca destin, Ed.Minerva, Buc., 1983, p.73.
prin relația cu Celalalt pe Sandu, Ioana a suferit la fel de mult ca și el, iar acum
chinuind-o pentru ce a facut, Sandu sufera la randul sau.

„Nu iubire respira in comun acest cuplu ci suferința, romanul lor constituind
un adevarat tur de forța al carui final, la fel de incert ca și primele pagini, nu reușește
sa opereze niciun fel de departajare intre cei doi competitori. Ioana și Sandu sunt
consfințiți in egala masura drept campioni ai torturii interioare.”25 Intre cele doua
personaje nu mai exista o iubire adevarata, ci un razboi mental in care fiecare cauta
sa obțina o autoritate asupra partenerului. „Ioana exista doar prin raportare la Sandu.
Ea traiește numai ca un alter ego al personajului principal. Este proiecția feminina a
psihologiei lui incarcate și contorsionate. Ființa reala a Ioanei se volatizeaza, așadar
in fața portretului mai complex și mai semnificativ pe care barbatul il poarta cu sine:
<O data m-a surprins uitandu-ma la ea, crezuse c-am recunoscut-o. N-am observat
caci eram cu gandul in alta parte: la ea>, constata lapidar cel ce se
confeseaza,aratandu-ne astfel intreg procesul romanului pe care-l traiește.26 Erosul
nu mai este iubire carnal, este intensitate mentala extrema.

In romanul „Jocurile Daniei” personajul narator rememoreaza transformarile

neprevazute și chinuitoare ale iubirii pentru capricioasa Dania. „Numele eroinei sale,
departe de a sugera nuanțe orientale, cheama astfel in sonoritatea lui simbolica,
precara a daruirii, chiar daca prin <jocurile ei> inselatoare, prin <secretele> ei
meschine, prin <revelațiile> ei inconștiente, ființa adorata a Daniei cultiva o
permanenta instabilitate, o nesiguranța a zborului de fluture, spre o lumina iluzorie,
un dans in esența salomeic, tulbura prin urmare, neliniștea fara perspectiva a unui
sfarșit intrezarit.”27

Tanarul Sandu are impresia ca de fiecare data trebuie sa refaca drumul catre
sufletul iubitei. „Vara, in orașelul copilariei, la bunica, Sandu iși poarta suferințele
sub arborii incarcați de poame, așteptand vești.”28 Tacerea Daniei este interpretata de
Sandu in doua sensuri opuse: fie Dania este la vreo petrecere și lasa vremea sa treaca,

25
M.Vartic, op.cit., p.134.
26
Al. Calinescu, op.cit., p.142.
27
Mihai Mangiulea-Introducere in opera lui Anton Holban, Ed.Minerva, Buc., 1989, p.168.
28
E.Beram in Anton Holban Romane 2, Repere istorico-literare, Ed. Minerva,Buc.,1982,p.241.
fie ca s-a hotarat sa se desparta de Sandu. El iubește absența Daniei, il atrage
raspunsul ei inconștient sau lipsa raspunsului, și totuși nu ințelegem de ce ii cere mai
mult decat atat. Și Dania este atrasa de absența iubitului decat de prezența sa.
Distanța intreține dragostea mai mult decat prezența iubitului, iar Dania este bogata
și poate calatori cat vrea și unde vrea. Intreaga relație sentimentala a celor doi se
dezvolta in jurul relatarii a catorva intalniri lungi, interminabile discuții despre
dragoste purtate prin intermediul aparatului telefonic.Sa iubești o femeie reala pe
care telefonul o transforma intr-o irealitate, sa dorești apropierea ei dar sa n-ai
altceva de facut decat sa saruți receptorul din care vocea s-a stins, așa cum i se
intampla lui Sandu, este o tortura.

Marea obsesie și strania durere a lui Sandu vin din absența chipului și reacțiile
fizionomice ale Daniei, pe care este chiar nevoit sa le descifreze, sa le banuiasca in
vibrațiile și inflexiunile vocii. Amandoi (sau cel puțin Sandu) iși doresc alta
persoana, o ființa cu un alt comportament, o alta realitate; paradoxul relației lor este
ca ii atrage ceea ce nu corespunde dorinței despre celalalt. „<Jocurile Daniei> sunt
jocuri de intensitate, asemeni pulsațiilor unui semnal radio indepartat și capricios.
Relația lui Sandu cu Dania consta din amestecul arbitrar al unor momente de
interferența cu altele de tacere și absența, a caror disponibilitate se lasa napadita de
producțiile unei imaginații febrile.”29

Literatura lui Anton Holban este consacrata sondajelor interioare, se ocupa cu

disectia mentala a starilor sufletesti, are un pronuntat caracter psihologic, Holban
fiind un romantic prin obsesia singuratatii, a mortii si prin vocatia nefericirii.

Opera lui Holban se identifica, cu viata sa, el nu a adaugat nimic ci a repetat,n-a

scornit ci a reprodus, fiind interesat doar sa creeze un climat autentic dovedind ca
este promotorul unei poetici moderne a romanului, in centrul careia se gaseste
conceptul de autenticitate. Romancierul recurge la o strategema insolita in masura sa-
l deruteze pe cititor si anume procedeul de a da acelasi nume unor personaje diferite.
Este adeptul persoanei intai in relatare, aceasta realitate are darul de a-l situa pe
prozator in centrul propriului sau interes, literatura devenind astfel un proces de

29
Mihai Mangiulea, op.cit., p.168.
autocunoastere. Holban nu se zugraveste decat intr-un singur personaj care
cumuleaza toate experientele, simtamintele, nelinistile, spaimele si aspiratiile lui,
intr-un cuvant conditia sa umana.