LITERATURĂ- IRIMIA CRISTINA MARIA

BASMUL CULT

POVESTEA LUI HARAP ALB

Basmul cult:

• specie a genului epic în proză;

• întindere medie;
• acțiune desfășurată pe un singur plan narativ;
• număr mare de personaje;
• este prezentă lupta dintre bine și rău.
Ion Creangă:

• reprezentant de seamă al generației de scriitori ai secolului XIX-lea;

• opere: „Amintiri din copilărie”.
Opera se încadrează în specia literară basm cult prin caracteristicile acestei specii literare.
O primă trăsătură- prezența formulelor specifice: formula inițială „Amu cică era odată”,
mediană „Și merseră și merseră”, finală „Cine are bani pe la noi bea și mănâncă, cine nu stă și
se uită”.
O a doua trăsătură- prezența cifrelor magice: trei frați la curtea Craiului, trei surori la curtea
lui Verde împărat, etc.
O altă trăsătură- oralitatea stilului- prin dialog, exclamații, interogații, interjecții, proverbe și
zicători, regionalisme.

Elemente de construcție: tema, relațiile spațiale și temporale, acțiunea, relația dintre incipit
și final.

Tema- lupta dintre bine și rău.

Relațiile spațiale și temporale- vagi, imprecise, ca în orice basm: „Amu cică era odată
într-o țară”. Spațiul este un tărâm al fantasticului pentru că include ființe fabuloase.
Acțiunea- tipar specific basmelor: o situație inițială de echilibru, dereglarea echilibrului,
plecarea la drum a eroului, încercarea de restabilire a echilibrului și revenirea la echilibrul
inițial. Într-o țară un crai avea trei ficiori. Acesta primește o scrisoare de la fratele său, Verde
Împărat, prin care îi cere să îi trimită un fiu pentru a-i moșteni tronul. Primii doi frați eșuează
în încercarea la care îi supune tatăl lor. Cel mic, ajutat de Sfânta Duminică, reușește și pleacă,
având cu sine un cal năzdrăvan. Pe drum, naiv, acesta va accepta tovărășia spânului, încălcând
porunca tatălui de a se feri de omul Spân și cel roș. Este păcălit și devine rob al Spânului,
acesta dându-se drept fiul craiului o dată ce sosesc la curtea lui Verde Împărat. Harap Alb este
supus de Spân la trei probe: să aducă salate din grădina Ursului, să aducă dintr-o pădure capul

1
plin de nestemate al unui cerb și să o aducă pe fata Împăratului Roșu. Trece de toate probele,
deși la curtea Împăratului Roșu este supus altor probe, datorită prietenilor săi: Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă, Sfânta Duminică, regina albinelor, regina
furnicilor.
Conflictul- este reprezentat de lupta dintre bine și rău (Harap Alb și Spân).

Relația de simetrie între incipit și final- formula inițială „Amu cică era o dată”- coincide
cu fixarea reperelor spațiu temporale vagi. Formula finală scoate cititorul din lumea
ficțională, readucându-l în lumea reală.
Caracterizare personaj

Personajul principal- Harap Alb- personaj pozitiv, fiind caracterizat direct de către narator
și de alte personaje, dar și indirect, din acțiunile sale și relația cu alte personaje.

Statutul social-numele său:

• „alb”- statutul inițial al eroului, fiu de crai;

• „Harap”- om cu pielea neagră, sclav- statutul de rob, de slugă a spânului.
Statutul psihologic- caracter în formare, fiul craiului neavând experiență.
Statutul moral- pune în evidență calitățile și defectele: bunătatea și milostenia,
generozitatea, dar și naivitatea, lipsa de încredere în forțele proprii.
Caracterizarea directă- singura caracterizare directă- de către verișoarele sale la curtea
Împăratului Verde: Harap Alb are o înfățișare mult mai plăcută decât a spânului, semănând
mult mai bine cu ele.

Caracterizarea indirectă- extrem de amănunțită, caracteristicile sufletului ieșind din

probele la care este supus: milostenie, bunătate, curaj, altruism, prietenie. Grație prietenilor
săi, el reușește să treacă cu bine peste probele la care este supus.
În final reiese la iveală adevărul, Harap Alb redevenind fiu de împărat și împărat peste
împărăție, cu mai multă experiență, maturitate și putere de decizie.
Trăsătura dominantă de caracter- naivitatea, generată de vârstă fragedă, lipsa de
experiență.
În relația cu Spânul se dovedește lipsa de maturitate, învățând lecția umilinței, a ascultării
și astfel, a maturizării.
În relația cu calul său, Harap Alb este un adolescent care are nevoie de un prieten sfătuitor,
de cineva care să-l îndrume și să-i poarte de grijă.
În opinia mea, viziunea despre lume și viață a autorului în acest basm este magistral
subliniată atât prin temă, cât și prin construcția personajelor.

2
 SCHIȚA

D-L GOE
de Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale:

• unul dintre cei mai mari scriitori;

• este considerat creatorul schiței în literatura română;
• opere: „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”, „O făclie de Paște”.
Schița:

• operă epică în proză de dimensiuni reduse, cu acțiune restrânsă;

• număr mic de personaje surprinse într-un moment semnificativ al vieții lor.
Opera aparține schiței datorită trăsăturilor sale:

• un singur moment semnificativ: călătoria cu trenul la București al tânărului Goe în

compania celor trei doamne: mam mare, mamițica, tanti Mița.
• număr mic de personaje.
Două elemente de compoziție prezente în schiță: titlul, momentele subiectului literar
Titlul- numele personajului principal, căruia autorul i-a adăugat apelativul „Domnul”, prin
care se anticipează intențiile sale ironice.
Întâmplările narate se constituie în momente ale subiectului literar.

În expozițiune „tânărul Goe”, împreună cu cele trei doamne, frumos gătite, așteaptă cu
nerăbdare pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să îi ducă la București „ca să
nu mai rămână repetent și anul acesta”. Goe este îmbrăcat într-un frumos costum de marinar
și impacientat deoarece trenul nu sosește ordonă: „eu vreau să vie”.
Intriga acțiunii- sosirea trenului și urcarea lor precipitată în tren. Câțiva tineri le oferă
locurile politicoși, dar Goe rămâne pe coridor „cu bărbații”.
Desfășurarea acțiunii cuprinde întâmplările din timpul călătoriei, principalul mod de
expunere fiind dialogul. Goe scoate capul pe fereastră, fiind apostrofat de un tânăr care îl
„trage puțin înapoi”. „Mititelul” se smuncește și îi răspunde obraznic „urâtului”, scoate capul
pe fereastră, iar pălăria îi zboară pe fereastră, împreună cu biletul de călătorie care era în
„pamblica pălăriei”. Sosind conductorul și cerând biletele, cele trei cucoane îl scuză pe Goe,
dar sunt nevoite să plătească biletul puișorului și o amendă pe deasupra. Afectuoasă și
nervoasă, maimițica îl ceartă pe Goe, mam mare îi ia apărarea. Totul se termină cu bine, căci
bunica prevăzătoare a luat „un berec” în locul pălăriei. După ce se preface că este supărat,
mamițica îi dă o „ciucalată”, iar scena ia sfârșit cu pupături.

3
 Goe dispare de pe coridor. Mam mare este disperată până ce aude „bubuituri” în ușa
toaletei. Grație intervenției conductorului, captivul este eliberat, iar mam mare se hotărăște să
stea pe culoar să îl păzească pe puișor.

Punctul culminant- Goe trage semnalul de alarmă, în ciuda sfaturilor lui mam mare „Șezi
bine, puișorule, să nu strici ceva”. Trenul se oprește, lumea se alarmează, dar nimeni nu poate
știi cine a tras semnalul, deoarece mam mare doarme cu puișorul în brațe.
Deznodământul- trenul pornește, pasagerii ajung la București, cucoanele se urcă cu
puișorul în birjă și pornesc în oraș.
Compozițional, schița „D-l Goe” are o acțiune concepută liniar, autorul urmărind aspectul
tematic, greșita educație dată de familie tânărului Goe, pe un singur plan narativ.
Construită în cea mai mare parte pe dialog schița propune un număr redus de personaje:
Goe, cele trei doamne, conductorul, un tânăr. Limbajul viu colorat, savoarea dialogurilor și
narațiunea, naturalețea replicilor, succesiunea dinamică a întâmplărilor fac din această schiță
un adevărat „monument de artă literară”.
D-l Goe- caracterizare

Personajul principal- Goe- numele lui figurând și în titlul operei. El participă la toate
momentele acțiunii, săvârșind cele mai importante fapte.
Caracterizarea directă- făcută de autor prin aprecieri sau intenții satirice.

Caracterizare indirectă-prin fapte și limbajul său.

Portretul fizic- sumar conturat, insistându-se doar asupra vestimentației, care evidențiază
aroganța afișată de către un puști repetent, care se bucură de sprijinul moral și material al
familiei.

Portretul moral- reliefează aspecte esențiale. Goe reușește să nu fie niciodată mustrat, ci
dimpotrivă, să fie lăudat și sărutat. Pentru cei din jurul său, cu excepția celor trei doamne, ele
este răsfățat și obraznic, needucat și leneș, nepoliticos și prost crescut.
În relația cu doamnele, dar și cu cei din jur, urletele și țipetele devin modul său firesc de
manifestare când nu îi convine ceva, fiind neastâmpărat și neascultător.
Goe relevă o lipsă acută de cunoștințe, se dovedește a avea un vocabular sărac, justificând
proasta educație primită în familie.
În literatura română, Goe a rămas prototipul copilului răsfățat, numele său devenind
emblematic.

POVESTIREA
NEGUSTOR LIPSCAN (Hanu Ancuței)
de Mihail Sadoveanu

4
 Povestirea:

• specie a genului epic;

• faptele sunt prezentate cu un pronunțat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator
martor sau participant direct la întâmplările relatate.

Hanul Ancuței:

• opera de maturitate a lui Mihail Sadoveanu;

• cea mai strălucită creație lirico- epică a prozatorului;
• conține nouă povestiri relatate într-un spațiu ocrotitor de către țăranii moldoveni ce
poposeau la han.
Negustor lipscan, a șaptea istorisire din volum, este o povestire în ramă, deoarece face
parte din narațiunea mai amplă, aceea a evocării întâmplărilor petrecute demult, povestite cu
pasiune de drumeții care poposeau la hanul unde ritualul ospeției era rânduit de Ancuța cea
tânără.
Titlul indică o categorie socială, cea din care făcea parte eroul Damian Cristișor.

Tema- descrierea unei călătorii.

Structura- mai multe scene, istorisirea propriu-zisă e întreruptă de pauze narative în care
intervin ascultătorii și cer explicații.
Instanțele comunicării- între autor și cititor există naratorul, cel care povestește
întâmplarea, accentuând impresia de real, de autentic.
Timpul narativ- se compune din timpul povestirii, care marchează prezentul, și timpul
povestit, care ilustrează un timp al trecutului.
Perspectiva narativă- este realizată la început și la sfârșit de naratorul omniscient și
narațiunea la persoana a treia.
Incipitul- îl constituie nerăbdarea pe care mușterii hanului o manifestă cu privire la
istorisirea comisului Ioniță de la Drăgănești, promisă de acesta încă de la începutul volumului.
Larmă iscată de sosirea la han a trei căruțe stârnește curiozitatea oaspeților. Prin dialogul
personajelor se conturează portretul noului venit „un bărbat bărbos”. Moș Leonte intuiește
alte detalii caracterizatoare: era născut în zodia Leului și sub stăpânirea planetei Soarelui,
fiind menit să dobândească avere. Acesta venea cu marfă de la Lipsca și se îndrepta spre Iași.

Perspectiva narativă este cea de narator- martor, alternând cu cea de personaj- narator.
Damian Cristișor povestește la persoana întâi despre cele văzute în călătoriile făcute, iar
informațiile despre unitatea monetară și rânduielile din țara respectivă sunt relatate la
persoana a treia. În urmă cu doi ani, Damian Cristișor se încumetase într-o călătorie la Liov
și pentru că negustoria fusese cu folos se hotărăște să meargă în acest an până la Lipsca. Spre
mirarea tuturor, negustorul le spune că mersese cu trenul, aceștia își fac cruce, imaginându-și
că trenul este un fel de căruță „cu foc”.

5
 Negustorul le povestește și alte lucruri de mirare: în țara nemțească sunt case cu patru,
cinci etaje, ulițele sunt făcute din piatră, unde se plimbă cucoane și boieri și cu toții beau bere
„un fel de leșie amară”. În toate târgurile și satele sunt școli și profesori dar ceea ce l-a
impresionat cu adevărat este faptul că legea se aplică la fel pentru toți.
În călătoria sa înapoi, întrând în țara Moldovei, vameșii i-au cerut un dar, așa că negustorul
le-a dat câte un baider (fular lung, șal). În Lunca Moldovei l-a oprit un călăreț cerându-i banii
pe care îi avea. Neavând bani a dat și acestuia un baider de lână roșu. Ultimul baider îl oferă
supraveghetorului locurilor care îi cere actele, acestea fiind în regulă și având în plus o
scrisoare semnată de aga Temistocle Bucsan, nașul negustorilor. Ascultătorii sunt puternic
impresionați de cele aflate și se manifestă zgomotos. Ancuța aduce „plăcinte cu poale-n brâu”,
iar negustorul îi prinde hangiței „o zgărdiță de mărgele și o sărută pe amândoi obrajii”.

Specificul limbajului artistic a lui Sadoveanu constă în îmbinarea epicului cu liricul, a

povestirii cu geniul său poetic.

Registrul stilistic: arhaisme (răzaș, jupân), regionalisme (leșie, baider, fânar).

Figurile de stil apar cu moderație, dând astfel stilului sobrietate.

Fiind o specie a genului epic, o narațiune de mică dimensiune, în care se povestește cu

subiectivism o singură întâmplare de sine stătătoare încadrată într-o narațiune mai amplă și la
care participă personaje puține, palid conturate, „Negustor lipscan” este o povestire în ramă.

Caracterizare personaj
Damian Cristișor este un personaj principal, individual și pozitiv al povestirii.

Din caracterizarea indirectă, din felul său de a vorbi, reiese că era un om plăcut, vesel.
Naratorul prezintă direct trăsături ale portretului fizic: „un bărbat cu căciulă și guiba”, „barba-
i era astâmpărată și rotunjită de foarfece”.
Acesta este caracterizat direct de către celelalte personaje” om căruia îi plac poveștile,
„omul care râde se va arăta pururea blajin și cu prietenie”. Din felul în care el se prezintă
reiese că era un om modest și responsabil, credincios.

Faptul că acesta este negustor dovedește faptul că este un bun cunoscător de oameni. Spirit
echilibrat, mereu zâmbitor, liniștit, negustorul Cristișor este o personalitate aparte pentru eroii
sadovenieni.

NUVELA

MOARA CU NOROC
de Ioan Slavici

6
 Nuvela:

• specie a genului epic, în proză;

• întindere medie;
• intrigă bine structurată;
• accentul nu este pus pe desfășurarea acțiunii, ci pe caracterizarea personajelor,
caractere complexe, deja formate.
Ioan Slavici- reprezentat de seamă generație de scriitori ai secolului al XIX-lea, autor al
romanului Mara.
Opera se încadrează în specia literară nuvelă prin caracteristicile sale.
O primă trăsătură- existența reperelor de timp și spațiu care încadrează exact acțiunea:
începutul secolul al XIX-lea, într-un loc numit Moara cu noroc.
O a doua trăsătură-complexitatea personajelor, caractere puternice, deja formate. Ghiță-
om puternic, care știe exact ce vrea, Lică- personaj antagonist, personalitate și influență
extrem de puternică, nimeni nu i se poate opune.

Elemente de construcție: tema, relațiile spațiale și temporale, acțiunea, relația dintre incipit
și final.

Tema- dezumanizarea provocată de setea de înavuțire.

Relațiile spațiale și temporale- bine precizate: începutul secolului al XIX-lea, în Ardeal, la
Moara cu noroc.
Acțiunea- este reprezentată de o perioadă din viața lui Ghiță, inițial cizmar sărac. El ia în
arendă Moara cu noroc, un loc aflat la o răspântie de drumuri, într-o vale pustie, unde se mută
împreună cu întreaga familie. O perioadă lucrurile merg bine, însă o dată cu sosirea lui Lică
Sămădău, viața lui Ghiță se schimbă. Acesta are nevoie de un om de încredere la cârciumă și
profită de slăbiciunea lui Ghiță pentru bani pentru a-l ademeni să rămână la Moara cu noroc.
Treptat, Ghiță se degradează, ajungând să depun mărturie falsă la tribunal pentru Lică. Când
constată că își pune în primejdie familia și că nu mai poate trăi liniștit, se hotărăște să îl dea pe
Lică pe mâna jandarmului Pintea. O trimite pe soacra sa și pe copii la rude de Paște și rămâne
cu Ana, cu Lică și oamenii lui la cârciumă. Din dorința de a-l prinde pe Lică o lasă pe Ana
singură cu acesta. Ana, convinsă că Ghiță de mult nu o mai iubește îl acceptă pe Lică. Ghiță
se întoarce la han și, înțelegând ce greșeală a făcut, o omoară pe Ana cu un cuțit. Lică se
întoarce și el era la han, observând că își uitase brâul cu bani. Ordonă ca Ghiță să fie împușcat
de Răuț, unul din oamenii săi, incendiază hanul și fuge. Jandarmul Pintea îl urmărește, iar
Lică, pentru a nu fi prins, se sinucide izbindu-se cu capul de trunchiul unui stejar bătrân.

Relația de simetrie între început și final- incipitul este reprezentat de dialogul dintre Ghiță
și soacra sa cu privire la dorința de a pleca din sat și de a avea un trai mai bun. Bătrâna îi
spune: „Nu bogăția, ci liniștea colibei te face fericit”; finalul include tot vorbele bătrânei, care
sugerase că îi avertizase: „Simțeam eu că n-are să iasă bine”.

Caracterizarea personajului- Ghită

7
 Statutul social- inițial de cizmar sărac, ulterior de cârciumar.

Statutul psihologic- caracter puternic la început, când îl înfruntă pe Lică Sămădău, dar slab
ulterior, dezumanizat din cauza banilor.

Statutul moral- inițial, Ghiță este un om cinstit, gospodar harnic, muncitor, un tată și un soț
exemplar. O dată cu venirea lui Lică la Moara cu noroc, Ghiță se schimbă, îndepărtându-se de
familie.
Trăsătura dominantă de caracter- patima pentru bani. O scenă semnificativă- prima întâlnire
cu Lică.
În relația cu Ana- soț exemplar, o ocrotește ca pe un copil la început. Treptat, se depărtează
de ea, aruncând-o în brațele lui Lică.
În relație cu Lică- dovedește inițial tărie de caracter, ulterior însă decade moral, acceptând
compromis după compromis, numai pentru a putea rămâne la Moara cu noroc, pentru a face
bani.

În opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului în această nuvelă este magistral
subliniată, atât prin temă, cât și prin construcția personajelor. Din nuvela „Moara cu noroc”
transpare spiritul moralizator al scriitorului, care îi marchează toate nuvelele: în viață, omul
trebuie să aibă simțul măsurii, echilibrul și stăpânire de sine.

ROMANUL

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

de Camil Petrescu

Romanul:

• specia genului epic, în proză;

• întindere mare;
• acțiune desfășurată pe mai multe planuri narative;
• număr mare de personaje complexe;
• multiple conflicte;
• o intrigă atent construită.
Camil Petrescu- nuvelist, romancier, dramaturg, poet și doctor în filozofie. Este inițiator al
romanului modern.

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a apărut în perioada
interbelică, în 1930.

8
 Opera este un roman subiectiv, modern, psihologic, al experienței.

O primă trăsătură- utilizarea analizei psihologice pentru a prezenta trăirile, emoțiile,

sentimentele și gândurile personajelor.

A doua trăsătură- prezența unui narator personaj, subiectiv care, prin intermediul narațiunii
la persoana întâi, prezintă cititorului gândurile, trăirile, emoțiile sale.

Titlul- face referire la natura interioară misterioasă („noapte”), iar dragostea și războiul
constituie temele și domeniile de experiență ce-l marchează adânc și copleșitor.

Tema- drama intelectualului lucid care trece prin două experiențe fundamentale: iubirea și
războiul. Prima parte reprezintă drama iubirii iar a doua drama războiului.

Conflictele romanului- interioare și au în vedere raporturile lui Gheorghidiu cu sine (în

relația de cuplu cu Ela) și cu lumea însăși (în război).

Acțiunea romanului începe sub semnul războiului. Incipitul romanului: în primăvara anului
1916, Ștefan Gheorghidiu se află concentrat undeva la graniță. Într-o zi la popota ofițerilor se
pornește o discuție despre căsătorie și dragoste, despre un ofițer care își ucide soția adulterină
și este achitat la proces. Această discuție declanșează memoria afectivă a personajului, acesta
vrând neapărat să meargă la Câmpulung să-și vadă soția.
Prin memorie involuntară Gheorghidiu aduce în prezent experiența erotică pe care o
notează în jurnal: „Eram căsătorit de doi ani jumătate cu o colegă de la Universitate și
bănuiam că mă înșeală”. Căsnicia este liniștită o vreme, mai ales că duc o viață modestă,
aproape de sărăcie, iubirea lor fiind singura avere. Moartea unchiul Tache îi aduce lui Ștefan o
moștenire substanțială, fapt ce schimbă radical viața tânărului cuplu. Sub influența Anișoarei,
verișoara lui Ștefan, Ela este atrasă în societatea modernă, lipsită de griji. În casă Anișoarei
cunosc un vag avocat, Domnul G. și Ștefan observă că soția sa îi acordă o atenție exagerată,
care, după opinia personajului narator, îi va deveni mai târziu amant. Gheorghidiu începe să
fie torturat de gelozie, iar cuplul se desparte.
După un timp cei doi se împacă și sublocotenentul Ștefan, fiind concentrat în armată pe
Valea Prahovei, aranjează ca Ela să petreacă vară la Câmpulung, dar îl zărește în oraș pe
Domnul G. și atunci nu se mai îndoiește că „venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant”.
Plănuiește să îi omoare pe amândoi, dar se întâlnește cu locotenent- colonelul, care îl silește să
meargă împreună în regiment, fiind astfel împiedicat să își ducă la îndeplinire planul de
răzbunare.
„Cartea a doua” ilustrează o imagine de groază a frontului. Ofițerul Ștefan Gheorghidiu
descoperă o realitate cumplită, lipsită de entuziasm și eroism, foamete și mai ales iminența
permanentă a morții cu care oamenii se află în față în fiecare clipă. Starea de confuzie totală,
ordinele contradictorii, deruta ofițerilor sunt ilustrate prin episoade cutremurătoare.
Camil Petrescu creează pagini antologice prin imaginile de Apocalipsă, ca acelea din
capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”. Rănit și spitalizat, Ștefan se întoarce la
București. Ela îi pare o străină și-i propune să se despartă.

9
 Finalul este elocvent pentru transformarea psihologică a personajului. Acesta îi dăruiește
Elei casele de la Constanța, bani, „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți... de la
lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”.

Caracterizarea personajului- Ștefan Gheorghidiu

Ștefan Gheorghidiu- personajul principal- este un intelectual preocupat numai de
probleme de conștiință.
În relația cu Ela- suferă o dramă a incompatibilității, care transformă căsnicia într-un eșec.

Trăsătura dominantă de caracter- orgoliu.

Treptat, fiind profund marcat de cealaltă dramă, războiul, gesturile sale față de propria
soție devin reci, se dispersează, se frâng.
Statutul social- tânăr sublocotenent combatant, și, totodată, profesor la Universitate.

Statutul psihologic- intelectual preocupat de probleme de conștiință, trăind în lumea

ideilor.

În opinia mea, deznodământul romanului ilustrează condiția intelectualului însetat de

absolut, considerând cuplul ca prototip al perfecțiunii. Întrucât Ela nu poate să se ridice la
înălțimea idealului său feminin, el trăiește o profundă dezamăgire.

LUCEAFĂRUL

de MIHAI EMINESCU
-romantismul-

Capodoperele lui Mihai Eminescu (1850-1889) stau mărturie a geniului său creator, a
uimitoarei sale capacități de sinteză și a modului extraordinar în care a schimbat și înnoit
limbajul artistic românesc.
Poemul „Luceafărul” se încadrează în curentul literar romantism, două dintre trăsături
fiind: folosirea antitezei și utilizarea ca sursă de inspirație a folclorului.
Antiteza- procedeu dominant în acest poem se evidențiază prin: opoziția dintre lumea
pământească, a fetei de împărat și lumea nepământească, a Luceafărului; descrierea tânărului
Cătălin în raport cu Luceafărul. Prin utilizarea pronumelor personale „ei” și „noi” se
subliniază antiteza dintre ființele umane, muritoare, și ființele cerești, nemuritoare.
O altă trăsătură este utilizarea ca sursă de inspirație a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca
sursă de inspirație basmele „Fata din grădina de aur” și „Miron și frumoasa fără corp”. De
asemenea s-a inspirat din mitul Zburătorului, care apare în poem ca simbol al visării,
aspirației și revelației.

10
 Tema poemului- condiția omului de geniu. Aspirația către înălțimi, căutarea absolutului,
dorința de cunoaștere, de atingere a unui ideal superior sunt câteva dintre atributele omului de
geniu.

Patru dintre elementele de compoziție a textului: incipitul, elementele de opoziție și de

simetrie, imaginarul poetic, compoziția/ figurile semantice.

Incipitul- formula specifică basmelor: „A fost odată ca-n povești”. Întâmplările sunt puse
sub semnul unui timp nedeterminat în care faptele sunt unice și irepetabile: „a fost ca
niciodată”. Fata de împărat va avea atribute unice: „Din rude mari, împărătești”, „O prea
frumoasă fată”, „Și era una la părinți”, „Mândră-n toate cele”, „Cum e Fecioara între sfinți”,
„Și luna între stele”.
Elementele de opoziție- antiteza dintre omul comun, obișnuit, reprezentat de fata de
împărat și omul de geniu, reprezentat de Luceafăr. Totodată, în opoziție sunt și Cătălin și
Luceafărul. Luceafărul este o ființă supranaturală, care are doar înfățișare umană, dar spirit
nepământesc „Iar umbra feței străvezii/ E albă ca de ceară”, iar Cătălin este ființa
pământească „ Cu obrăjei ca doi bujori/ De rumeni, bată-i vina”.
Imaginarul poetic este evidențiat prin: prezentarea lumii terestre: „Spre umbra negrului
castel”, „Din umbra falnicelor bolți” și prezentarea lumii cosmice, a Luceafărului „Iar cerul
este tatăl meu/ Și mama mea e marea”.

Compoziția- 98 de strofe de tip catren, cu măsura versurilor de șapte- opt silabe și ritm
iambic combinat cu ritm amfibrahic; patru tablouri constituite pe alternanța celor două
planuri: terestru- uman și cosmic- universal, aflate în antiteză.
Tabloul I - spațiul terestru, în care singurătatea fetei predispune la visare. Apare motivul
literar al ferestrei, ca deschidere spre altă lume. De asemenea, apare motivul visului, ca
singura modalitate de întâlnire între fata de împărat și Luceafăr.

Tabloul al II-lea- subliniază jocul dragostei în care intră fata de împărat și Cătălin. Tănărul
apare ca un „viclean copil de casă”, „copil din flori și de pripas”. El îi arată fetei frumusețea
sentimentelor de dragoste și o inițiază în tainele acestora.
Tabloul al III-lea prezintă zborul intergalactic al Luceafărului. El face o călătorie în timp,
pentru a ajunge la Demiurg. Dialogul cu Demiurgul îi relevă lui Hyperion imposibilitatea de a
deveni muritor: „Ei au doar stele cu noroc/ Și prigoniri de soartă/ Noi nu avem nici timp, nici
loc/ Și nu cunoaștem moarte”.
Tabloul al IV-lea- evidențiază intensitatea și profunzimea sentimentelor celor doi tineri,
Cătălin și Cătălina. Luceafărul este martor mut al iubirii lor: „Dar nu mai cade ca-n trecut/ În
mări din tot înaltul”. Eliberat de patima iubirii, Luceafărul se detașează de lumea strâmtă,
meschină, superficială, exprimându-si desconsiderarea: „Ce-ți pasă ție, chip de lut/ Dac-oi fi
eu sau altul?”.
Viziunea despre lume a autorului-este sintetizată prin tema poemului, condiția omului de
geniu și subliniată în finalul poemului. Finalul scoate în evidență antiteza dintre lumea
omului comun, o lume a aspirațiilor mărunte, o lume supusă destinului, o lume limitată și cea

11
a omului superior care aspiră spre absolut. Omul de geniu este conștient de condiția sa eternă,
raportată la cea efemeră a oamenilor obișnuiți, de care încearcă să se detașeze cu luciditate:
„Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor
și rece”.

MEZUL IERNII
de VASILE ALECSANDRI (pastel)

Vasile Alecsandri reprezintă un model pentru mentalitatea scriitorului pașoptist.

Publicate în 1868- 1869, în revista Convorbiri literare, pastelurile reprezintă o operă de

maturitate. Prin acest ciclu de poezii al senzo- realității și al relației nemijlocite cu natura,
Vasile Alecsandri impune o nouă specie în literatura română.
Mezul iernii- este un pastel reprezentativ datorită viziunii poetice clasiciste, a compoziției
și prin faptul că înfățișează frumusețea iernii.
Tema- natura încremenită sub încleștarea gerului, care compune tabloul „fantastic” al
nopții de iarnă.
Titlul- semnifică esența pastelului, descrierea anotimpului friguros deja instalat și în plină
desfășurare.

Compozițional- poezia este alcătuită din patru catrene cu caracter descriptiv, organizate în
două secvențe poetice: primele trei strofe- planul obiectiv, static, al naturii neclintite și ultima
strofă prezintă mișcarea unui element însuflețit din natură, lupul.
Prima strofă- tabloul nopții de iarnă cu natura mineralizată de gerul atotputernic: „În
păduri trăsnesc stejarii/ E un ger amar, cumplit”. Epitetul dublu „amar, cumplit” sugerează
spaima omului în fața iernii. Repetarea verbului “a părea” plasează imaginile la limita dintre
realitate și iluzie. Structura “în paduri” fixează spațiul peisajului hibernal și exprimă
atitudinea de contemplație obiectivă a poetului.
Această imagine este dezvoltată în strofele a doua și a treia, în tabloul grandios al naturii
proiectate în plan cosmic. Tabloul naturii- templu se realizează prin:

• comparații: „Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios/ Ca înaltele coloane unui

templu maiestuos”;
• epitete: „O/ tablou măreț, fantastic!”
• metafore: „nemărginitul templu”.
Ultimul catren constituie a doua secvență poetică, tabloul dinamic realizat în antiteză cu
încremenirea din secvența statică, continuată și aici, în primele două versuri: „Totul e în
neclintire, fără viață, fără glas”. Propoziția interogativă introdusă prin conjuncția adversativă
„Dar ce văd” aduce elementul dinamic, imaginea lupului și a prăzii sale, chiar dacă și aceasta
poartă sugestia morții.

12
 Alături de mijloacele artistice menționate, versurile ample, cu măsura de 15 silabe, aduc o
muzicalitate de o profunda vibrație. Rima împerecheată și ritmul trohaic creează o
orchestrație a naturii care subliniază sugestiv grandoarea tabloului.

„Mezul iernii” este un pastel reprezentativ prin echilibru compozițional și claritate, tablou.
fantastic și grandios al nopții de iarnă.

CÂINELE ȘI CĂȚELUL

de GRIGORE ALEXANDRESCU
-fabula-

Fabula este specie a genului epic, ce conține o scurtă povestire alegorică, în versuri sau în
proză, în care sunt satirizate defecte omenești, cu scopul de a le îndrepta.
Aceasta poezie este o fabulă prin trăsăturile sale: este o creație epică, povestind o
întâmplare prin intermediul unor personaje animaliere. Creația satirizează ipocrizia și
parvenitismul, cu scopul de a le îndrepta. Structura atestă existența fabulei, poezia având două
părți: întâmplarea și morala sau învățătura, existentă la sfârșit și separată de prima parte
printr-un spațiu. Aceasta creație, bazată pe dialog, are caracterul unei mici scenete. Alegoria
reprezintă procedeul prin care ghicim că oamenii se ascund in spatele măștilor de animale
pentru a critica idei si sentimente: falsitatea, minciuna, vorbele goale fără acoperire in fapte,
naivitatea etc. Personificarea rămâne figura de stil centrala prin care se realizează acest
transfer dinspre lumea animalelor spre lumea oamenilor, cu toate defectele care exista aici și
pe care fabula ni le dezvăluie pentru a ne atrage atenția si a le îndrepta.

Trei dintre elementele de construcție a discursului narativ, prezente în această fabulă sunt:
tema, titlul și acțiunea.

Tema fabulei „Câinele și cățelul” satirizează dorința celor care vor să parvină prin orice
mijloace, să ajungă puternici prin ipocrizie, aroganță și amenințări.

Titlul îi anunță pe cei doi protagoniști ai fabulei. Ei se află în antiteză: câinele este simbol
pentru omul nesincer, al cărui scop este să parvină, iar cățelul al omului naiv, care dă crezare
cuvintelor frumoase și promisiunilor nesincere.
Acțiunea operei. Un dulău pe nume Samson, stând de vorbă cu „un bou oarecare”, își
exprimă opiniile despre egalitate, arătându-și revolta împotriva celor ce se simt superiori
pentru că se trag din neam nobil: „și eu poate sunt nobil, dar s-o arat nu-mi place”. În acest
timp, cățelul Samurache, luând în serios cele auzite, intervine în discuție și apreciind ca fiind
„minunată” gândirea lui Samson, li se adresează cu formula: „frații mei”. Samson își schimbă
brusc tonul și îi dă o replică violentă: „Noi frații tăi, potaie/ O să-ți dăm o bătaie, care s-o
pomenești”. Samurache este derutat de ceea ce aude, iar dulăul își întărește spusele „Adevărat,
vorbeam că nu iubesc mândria și că urăsc pe lei/ Că voi egalitate, dar nu pentru căței”.

13
Ultimele versuri „Acestea între noi adesea o vedem/ Și numai cu cei mari egalitate vrem”
constituie morala fabulei.
Relația dintre două personaje ale fabulei

Cele două personaje care dau titlul fabulei se află în antiteză. Samson simbolizează
dorința de parvenire vădită în discursul nesincer prin care caută să-i impresioneze pe
ascultătorii săi. Minciuna îl ajută să-și susțină ideile și poziția pe care o dorește egală cu a
celor mari, cei de rang boieresc. Afișând o falsa modestie, el caută sa atragă mulțimea de
partea sa. El susține egalitatea între semeni, ceea ce se dovedește a fi, in final, o minciuna.
Samurache este cel care cade pradă primul ipocriziei si falsității lui Samson. Naiv si
încrezător, el este atras de cuvintele promițătoare ale dulăului. Credulitatea sa va fi
sancționată cu asprime chiar de Samson, care îi precizează pe un ton jignitor ("potaie", "lichea
care este adevăratul sens al cuvintelor sale: "Ca voi egalitate, dar nu pentru căței". Samurache,
al cărui nume sugerează un om slab și naiv, greșește numai în măsura în care crede
promisiunile mincinoase ale lui Samson si nu așteaptă să vadă faptele acestuia, care sa-i
probeze cuvintele.
În opinia mea, morala fabulei este simplă: nu trebuie să dăm crezare spuselor celor
puternici, care doresc egalitatea numai cu cei mai puternici decât ei.
Fiind o narațiune de mică întindere, în care sunt satirizate defecte omenești cu scopul de a
le îndrepta, personajele sunt animate, iar autorul își exprimă opinia critică despre cele
prezentate, opera literară „Câinele și cățelul” este o fabulă.

TESTAMENT
de TUDOR ARGHEZI

-modernismul-

Tudor Arghezi (1880-1967) este un vârf al modernismului interbelic, având o contribuție

remarcabilă la înnoirea lirismului românesc.
Poezia „Testament” deschide primul volum al autorului, apărut sub titlul „Cuvinte
potrivite” în 1927.
O trăsătură care atestă apartenența poemului la modernism este utilizarea și amestecarea
tuturor registrelor stilistice. Sunt prezente:

• arhaisme: „plavani”, „usure”, „hrisov”, „ocară”;

• regionalisme: „făcui”, „grămădi”;
• neologisme: „canapea”, „obscure”;
• termeni religioși: „Dumnezeu”, „Domnul”.
În opinia mea, tema textului și viziunea despre lume a autorului sunt exprimate prin
referire la „estetica urâtului”.

14
 Tema este modernă și exprimă concepția despre artă a lui Arghezi. O primă idee prin care
se face referire la această temă este concretețea limbajului artistic. Scriitorul este un artizan,
un meșteșugar: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere”.

O altă idee este aceea a rolului pe care artistul trebuie să și-l asume, acela de voce a
poporului care îi aparține: „Durerea noastră surdă și amară/ O-ngrămădi pe-o singură vioară”.

Patru elemente de construcție: titlul, incipitul, figurile semantice, elementele de prozodie.

Titlul- un substantiv abstract, comun. În sens propriu- un act juridic prin care o persoană
își exprimă dorințele ce urmează a-i fi împlinite după moarte. În sens figurat- moștenirea
spirituală pe care autorul o oferă urmașilor.

Incipitul- „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte”-
această moștenire aparent măruntă integrează un întreg univers, cel literar, care prin esența lui
nu este perisabil precum bunurile materiale.
Elementele de prozodie- contribuie la modernitatea textului: strofe inegale de la 4 la 18
versuri, rimă împerecheată, iar măsura este variabilă, fiind cuprinsă între 9 și 11 cuvinte.
Figurile semantice nuanțează și sporesc puterea de evocare a imaginilor:

• epitet dublu: „durerea noastră surdă și amară”;

• inversiune: „iscat-am”;
• metafora: „Întinsă leneșă pe canapea/ Domnița suferea în cartea mea”, „cenușa
morților din vatră”, „veninul strâns l-am preschimbat în miere”. În constituirea
metaforelor intră termeni din toate registrele stilistice ca într-o concludentă
demonstrație artistică despre forța de sugestie a limbajului arghezian;
• enumerația: „din bube, mucegaiuri și noroi”, completată de versul „iscat-am frumuseți
și prețuri noi” constituie fraza cheie a textului, promovându-se astfel ideea că în artă
nu există urât sau frumos, numai tehnica artistică lipsită de talent poate duce la
realizarea unei opere literare inestetice.
Astfel, în opinia mea, textul se constituie într-o operă de mare importanță artistică, într-o
artă poetică, în care autorul își exprimă viziunea artistică despre creator.

LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA

de NICHITA STĂNESCU (neomodernismul)

Poetul Nichita Stănescu se încadrează în perioada postbelică, fiind un poet neomodern.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul „O viziune a sentimentelor”
(1964).

15
 Opera se încadrează în genul literar liric și este o artă poetică neomodernă, caracterizând
un eu liric vitalist, în care iubirea este sentimentul dominant, revitalizator atât pentru ființa sa,
cât și pentru poezie.

Arta poetică- este un crez literar, un program, o artă de a scrie.

Titlul- metafora- titlu asociază în mod inedit sentimentul iubirii unui unei feline feroce,
viclene.
Tema- viziunea asupra universului metamorfozat prin iubire.

Poezia cuprinde trei secvențe lirice:

• prima secvență- iubirea este un sentiment predestinat și pătrunde brutal în viața eului
poetic „Mi-ai sărit în față”. Substantivul „colții”, verbele: „a sărit”, „pândise” și „a
mușcat” descriu viclenia sentimentului ce cuprinde ființa în mrejele sale;
• în a doua secvență se arată schimbarea universului sub ochii îndrăgostitului și
renașterea ființei acestuia „natura i se făcu un cerc de-a dura”. Cercul rotitor
simbolizează geneza, iar comparația „când mai larg, când mai aproape/ Ca o strângere
de ape” semnifică reinventarea în formă pură a tot ceea ce-l înconjoară pe îndrăgostit.
Simțurile sunt reinventate și percep doar ceea ce eul poetic dorește: „și privirea-n sus
țâșni/ Curcubeu tăiat în două/ Și auzul o-ntâlni/ Tocmai lângă ciocârlii”.
• ultima secvență- descrie iubirea ca un sentiment ce se perpetuează în timp. Iubirea este
acceptată, nu mai șochează simțurile, devenind o obișnuință „Peste care trece-alene”,
„leoaica tânără” se transformă în „leoaică arămie”, însă viclenia o caracterizează în
continuare „cu mișcările viclene/ Încă-o vreme/ Și încă-o vreme”.

Mărcile subiectivității- „mi”, „m-„, „meu”, iar tipul de lirism este subiectiv.
Prozodie: tehnica ingambamentului ce constă în continuarea ideii poetice în versul următor
și cele trei strofe neregulate.
Opera „Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu este o artă poetică neomodernă.
Poezia propune un mod de receptare profund subiectiv a sentimentului iubirii. Noutatea
viziunii poetice, surprinzătoarele asocieri metaforice, concretizarea, prin limbaj a unor
abstracțiuni dau poeziei o notă neomodernistă.

În concluzie, impresia mea este că ne aflăm în fața uneia dintre cele mai frumoase poezii,
nu de iubire obișnuită, ci de iubire ca sentiment fără de care suntem atât de muritori și atât de
pământeni. "Leoaica tânără, iubirea" ne propune însă și un mesaj ascuns: iubirea te poate face
nepământean și nemuritor.

O SCRISOARE PIERDUTĂ
de ION LUCA CARAGIALE
-comedia-

16
 Comedia:

• specia genului dramatic, în versuri sau în proză;

• se particularizează prin folosirea categorii estetice a comicului, fapt care stârnește
râsul.

Ion Luca Caragiale:

• reprezentant de seamă generației de scriitori ai secolului al XIX-lea;

• este cunoscut atât prin proză- schițe, momente, nuvele, cât și opera dramatică: „Conu
Leonida față cu reacțiunea”, „O noapte furtunoasă”, „Năpasta”.
„O scrisoare pierdută” se încadrează în specia literară comedie, având toate caracteristicile
acestei specii.
O primă trăsătură o constituie prezența tipurilor de comic: de nume, de limbaj, de caracter,
de situație, de moravuri.
Comicul de nume:

• Pristanda: substantivul „pristanda”- joc moldovenesc ce constă în a bate pasul pe loc;

• „Zaharia”- verbul „a se zaharisi”, adică a îmbătrâni iar „Trahanache”- substantivul
„trahana”- cocă moale, ușor de modelat;
• Cațavencu- substantivul „cață”- femeie rea, bârfitoare, sau substantivul „cațaveică”-
haină cu două fețe;
• Dandanache- substantivul „dandana”- încurcătură, boacănă.
Comicul de limbaj:

• ticuri verbale: „ai puțintică răbdare”, „curat murdar”;

• confuzii paronimice: „renumerație”;
• nonsensuri: „Iubesc trădarea, dar îi urăsc pe trădători”;
• pronunțarea incorectă a unor cuvinte: „bampir”, „famelie”, „prințipuri”;
• adevăruri evidente: „o societate care nu merge înainte stă pe loc”;
Comicul de caracter:

• Zoe- tipul adulterinei, al cochetei;

• Trahanache- tipul încornoratului;
• Tipătescu- tipul junelui prim, al amorezului;
• Pristanda- tipul slugarnicului.
Comicul de situație:

• pierderea și regăsirea succesivă a scrisorii;

• arestarea abuziva lui Cațavencu;
• răsturnările de situație și introducerea elementului- surpriză: Agamemnon
Dandanache.

17
 Comicul de moravuri:

• triunghiul conjugal, adulterul (Trahanache, Zoe, Tipătescu);

• șantajul politic (amenințarea cu publicarea scrisorii: Cațavencu și Dandanache);
• abuzul de putere- Tipătescu;
• furtul și slugărnicia: Pristanda.
O a doua trăsătură a comediei o reprezintă modul de construcție a finalului, care este
întotdeauna fericit. Scrisoarea este găsită de cetățeanul turmentat și oferită Zoei. Lupta
politică ia sfârșit, câștigând Agamiță Dandanache, candidatul trimis de la centru. Toate
conflictele sunt stinse și uitate, ca în orice comedie.
Patru elemente de construcție importante: acțiunea, conflictul, elemente de compoziție,
relații temporale și spațiale.
Acțiunea este simplă. Tipătescu, prefectul județului trimite o scrisoare de dragoste amantei
sale, Zoe, soția bunului său prieten Zaharia Trahanache. Aceasta o pierde, este găsită de
cetățeanul turmentat de la care o fură Cațavencu, liderul opoziției. Acesta îl șantajează pe
prefect și dorește voturile sale și ale membrilor partidului pentru a fi ales. În caz contrar va
face publică scrisoarea în ziarul al cărui director este. Scrisoarea este din nou pierdută și
găsită tot de către cetățeanul turmentat, care o înapoiază destinatarului.
Expozițiunea face cunoscută lectorului două personaje:, Ștefan Tipătescu, prefectul
județului, și Ghiță Pristanda, „polițaiul orașului” care discută un articol din ziarul „Răcnetul
Carpaților”.

Intriga. Pristanda îi povestește prefectul despre discuția pe care a auzit-o pe furiș acasă la
Cațavencu, despre scrisoarea pe care acesta o găsit-o și care urma să-i aducă voturile necesare
câștigării alegerilor.
Desfășurarea acțiunii. Trahanache, președintele organizației locale, îi aduce lui Tipătescu
vestea că a avut o întrevedere cu Cațavencu și a aflat că acesta deține „o scrisoare de amor în
toată regula” adresată soției lui, Zoe, de către acesta. Evenimentele se precipită și se succed
într-un ritm alert. Tipătescu ordonă lui Pristanda să îl aresteze pe Cațavencu, pentru a
recupera scrisoarea, dar Zoe cere să îl elibereze imediat, pentru a negocia cu el. Cațavencu
solicită să îi fie sprijinită candidatura ca debutat. De la București sosește o depeșă care anunță
obligația de a-l alege „cu orice preț, dar cu orice preț” pe Agamemnon Dandanache, un
candidat necunoscut.

Punctul culminant este reprezentat de discursurile candidaților Farfuridi și Cațavencu și de

încăierarea oamenilor.

Deznodământul este fericit, ca în orice comedie. Cațavencu pierde scrisoarea, pe care o

găsește din nou cetățeanul turmentat, care i-o înapoiază Zoei. Dandanache este ales deputat,
iar Zoe îi cere lui Cațavencu, pe care îl iertase, să conducă manifestația publică și banchetul
organizat în cinstea proaspătului deputat.

Conflictul:

18
 • un conflict principal, generat de lupta pentru putere dintre reprezentanții celor două
partide politice;
• conflictul secundar- suspiciunile lui Farfuridi și Brânzovenescu privitoare la posibila
trădare politică a prefectului Tipătescu.
Relațiile temporale și spațiale

• nu fixează acțiunea cu precizie;

• aceasta se desfășoară în capitala unui județ de munte, în zilele noastre;
• toate evenimentele se desfășoară pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei electorale
și în perioada desfășurării alegerilor.

În opinia mea, deznodământul comediei evidențiază concepția despre viață a autorului.

Alegerile sunt câștigate de un personaj- surpriză Agamiță Dandanache, pe care însuși
Caragiale îl numește „mai prost decât Farfuridi și mai canalie decât Tipătescu”, iar cel care
ține discursul final este Cațavencu, tocmai cel ce își șantajase oponentul politic.

Zoe-caracterizare personaj

Tema comediei-este cea socială cu implicații politice. Tema se reflectă în construcția și în

atitudinea personajului Zoe, autorul utilizând cu finețe tipurile de comic, pentru a sublinia
aceste aspecte.
Statutul social a lui Zoe este subliniat în indicațiile scenice de la începutul piesei „Zoe,
soția celui de mai sus”.
Statutul psihologic- subliniază o femeie cu un caracter extrem de puternic, hotărâtă să
zdrobească pe oricine s-ar împotrivi planurilor ei.
Statutul moral- pune în evidență calitățile și defectele acesteia. Ea are un rol determinant,
manipulând după propria dorință pe toți bărbații implicați în jocurile politice din piesă.
Trăsătura dominantă de caracter este luciditatea. O scenă semnificativă este cea a discuției
cu Tipătescu, în care se încearcă găsirea unei soluții care să-i scape din situația
compromițătoare. O altă scenă semnificativă este cea în care îl trimite pe Pristanda să meargă
la Cațavencu și „să-i cumpere scrisoarea cu orice preț”.

Patru elemente de structură semnificative pentru tipologia personajului:

Acțiunea. Tipătescu, prefectul județului, îi trimite o scrisoare de dragoste amantei sale,
Zoe, soția bunul său prieten Zaharia Trahanache. Cațavencu deține această scrisoare, pe care o
folosește ca armă de șantaj politic. Deznodământul este fericit, Zoe dobândește scrisoarea, pe
care î-o înapoiază cetățeanul turmentat.
Relațiile temporale și spațiale nu fixează acțiunea cu precizie. Toate evenimentele se
desfășoară pe parcursul a trei zile, acțiunile personajelor sunt puse în evidență prin fixarea ca
reper spațial al locuinței lui Ștefan Tipătescu.

19
 Finalul o aduce pe Zoe în prim plan, după ce Cetățeanul turmentat îi restituie scrisoarea.
Cațavencu trebuie să se supună dorințelor ei. Ea este cea care îl va ierta, dar îl va obliga să
organizeze o petrecere. Cațavencu o numește „un înger”, iar cetățeanul turmentat „o doamnă
bună”
Conflictul- unul dintre acestea între Zoe și Cațavencu.

20