Sunteți pe pagina 1din 5

I.

Particularități unui text poetic studiat aparținând lui Mihai


Eminescu

Floare albastră
De Mihai Eminescu

RI: Poezia ,,Floare albastră” de Mihai Eminescu este o


capodoperă a liricii sale din etapa de tinerețe și
constituie ,,primul mare semn al operelor viitoare”, așa cum
afirma Vladimir Streinu.
Poezia a fost publicată în Epoca Marilor Clasici la 1
aprilie 1873 în revista ,,Convorbiri literare”.
Textul este reprezentativ pentru estetica romantismului prin
tematica abordată: condiția omului de geniu și iubirea, prin
valorificarea unor motive literare specifice precum ,,floare
albastră” , ,,codrul” , ,,luna” și prin amestecul registrelor
stilistice. Limbajul poetic este expresiv prin îmbinarea a
două registre stilistice prin care se conturează un lirism al
vocilor și măștilor. Primul este înalt,reflexiv, meditativ, iar
al doilea iudic,popular, cu influențe folclorice.

,,Floare albastră” este o idilă dialogată, dar și o meditație


asupra condiției omului de geniu și a iubirii surprinsă din
două perspective diferite.
Poezia are caracter filosofic și anticipează idei
profunde,sintetizate ulterior de poet în
capodopera ,,Luceafărul”, prin tema meditației asupra
condiției omului de geniu, privit în antiteză cu omul
comun, concepte inspirate din filosofia lui A. Schopenhauer.
RII: Titlul poeziei conține un grup nominal care
anticipează latura descriptivă a textului și abordarea temei
naturii. Sensul denotativ al structurii din titlu este
caracterizat prin simplitate: substantivul și adjectivul
denumesc împreună o plantă, mai rară prin coloritul ei,
probabil floarea de nu-mă-uita, considerată în tradiția
populară floarea despărțirii.
Sensul conotativ este în contrast cu cel denotativ, fapt
datorat complexității simbolului romantic preluat de
Eminescu de la Novalis , cu semnificații modificate.
Exprimă iubirea ideală, dificil de atins, dar și tinerețea,
prospețimea, puritatea, sacralitatea.

Imaginarul poetic este specific romantismului și ilustrează


teme și motive ale liricii românești din a doua jumătate a
sec. XIX-lea plasate într-un concept filosofic pesimist. În
centrul imaginarului poetic este situată feminitatea, ipostază
a senzualității, a trăirii în ritmul naturii a lui ,,carpe diem”.
Îndrăgostitul este un spectator fascinat de spectacolul
feminității, având, în același timp, conștiința tragică a
efemerității.

Discursul conține o meditație amară a omului de geniu


prins între două chemări: tentația absolutului și cea a
împlinirii prin iubire. Mesajul poetic este creat prin
alternarea a două nuclee ideatice generate de prezența unor
motive filosofice opuse: vanitas vanitatum, respectiv carpe
diem. Imaginile se împlinesc în planuri diferite ale poeziei
corespunzătoare celor două lumi create din cuvinte( una
masculină, alta feminină) ,deși par rostite de aceeași
conștiință care-și reproșează că se îndepărtează de fericire
și noroc.

Din punct de vedere compozițional, textul este alcătuit din


14 strofe dispuse în patru secvențe poetice, prin alternanța a
două planuri cosmic-terestru, în dialogul a două voci lirice:
geniul, vocea masculină și iubita. Textul se caracterizează
prin originalitate compozițională și structurală. Evidentă
este opoziția dintre cele două apelative care apar în poezie:
,,mititica” , ,,iubite” care se asociază vocilor textului și
determină structura compozițională.

Geniul este contemplativ, detașat, se definește prin


inteligență, rațiune pură, are capacitatea de a-și depăși sfera
și puterea de a se sacrifica, precum și aspirația de a
cunoaște absolutul. Spre deosebire de geniu, omul comun se
caracterizează prin pasiune, instinct, sensibilitate. Condiția sa
este limitată, el neavând capacitatea autodepășirii și fiind
stăpânit de dorința de a fi fericit.

Prima secvență reprezintă monologul fetei și ia forma


reproșului, tânăra folosind simbolurile eternității pentru a
configura imaginea lumii reci, a ideilor abstracte.

Meditația bărbatului , din strofa a-IV-a, constituie cea de-a


doua secvență poetică și conține reacția îndrăgostitului la
reproșurile fetei.

Secvența a-III-a este cea mai amplă și continuă monologul


fetei din prima secvență. De această dată,ea adresează
bărbatului chemarea la împlinirea iubirii în spațiul terestru,
în cadrul naturii feerice.

Ultima secvență poetică este a doua intervenție a vocii


lirice din strofa a-IV-a și reprezintă o continuare a
meditației bărbatului asupra iubirii trecute pe care o
proiectează, de data aceasta în ideal.

RIII: Mesajul poeziei este transmis prin configurarea a


două imagini reprezentative: enumerația ,,în stele/ Și în nori
și-n ceruri nalte” și ,,codrul cu verdeață”. Fiecare dintre
acestea desemnează o concepție despre lume.
Prima este imaginea lumii apolinice, puse sub semnul
vanității și al îndoielii, situate ,, în depărtare”, prezența
adverbului ,,iar” și a verbelor ,,te-ai cufundat”
și ,,grămădești” ; enumerația elementelor cosmice: stele-nori-
ceruri exprimă seninătatea lumii astrale, contemplative.
A doua imagine este specifică fiecărui om, fiind sensibilă
la viața naturii ocrotitoare, aceasta fiind descrisă printr-o
succesiune de motive poetice, desprinse din imaginarul
eminescian: izvoare care plâng, valea, stânca, prăpastia,
pădurea, trestia, balta.

Structura ,,în lună” din comparația ,,ca un stâlp eu stam în


lună” reia ideea enumerației ,,în stele/ Și în nori și-n ceruri
nalte” ,pentru a sugera eternitatea și înălțimea gândirii, a
spiritului. Lumea astrală, luminată rece de lună, amintește de
finalul Luceafărului, în care ființa genială își consolidează
poziția în nemurire, înțelegându-și unicitatea.
Pronumele și verbul la pers.I ,,eu stam” sunt mărci ale
atitudinii orgolioase: geniul rămâne să stăpânească înălțimile
spiritului, rod al dorinței nelimitate de cunoaștere.
Epitetul ,,dulce” descrie un gest de tandrețe, după care eul
liric tânjește în închipuire, precum și dulceața dragostei, ce
dă armonie visului, exprimă ,totodată, sufletul îndrăgostiților,
fremătând de fericire și noroc și sărutându-se cu drag.
Muzicalitatea deosebită este conferită de rimele rare, dar și
de asonanțe: nalte-încalte ; soare-mare; gândire-asire;
întunecime-nime; prag-drag.

S-ar putea să vă placă și