,, Baltagul’’

de Mihail Sadoveanu
-tema și viziunea despre lume-

Romanul a fost scris doar în 17 zile, așa cum mărturisește și soția scriitorului Mihail Sadoveanu.
Apare pentru prima oară în anul 1930 și a fost primit de către critica literară a vremii ,,cu un ropod de
recenzii entuziaste’’, de aceea George Călinescu îl numește ,,poem al naturii și al sufletului omului
simplu, o Mioriță în dimensiuni mai mari’’. Romanul este tradițional și mitic, întrucât are la bază trei
balade populare din care preia idei și motive literare. ,,Salga’’ este balada de unde preia dorința de
împlinire a actului justițiar. ,,Dolca’’ este balada din care Sadoveanu ia ideea profundei legături a omului
cu animalul său credincios. ,,Miorița’’ este balada din care preia tema, conflictul, discursul epic simplu,
concepția asupra morții, motivul transhumanței.
Elementul paratextual este format din substantivul comun ,,baltag’’, obiect eponim cu încărcătură
simbolică și mitologică, cu ajutorul căruia se înfăptuiește dreptatea din finalul romanului, acesta fiind
totodată arma crimei. La nivel simbolic lexemul-titlu face trimitere la labirintul emoțional al lui
Gheorghiță care trece printr-un proces de maturizare, dar și la labirintul frământărilor eroinei, iar la nivel
exterior labirintul este reprezentat de drumul parcurs de Nechifor și refăcut minuțios de Vitoria.
Tema surprinde perspectiva românească tradițională ce conturează ființa arhaică a satului nostru, a
sufletului moldoveanului, ca păstrător al lumii vechi. Tema centrală a romanului este condiția omului
muntean care trăiește la interferența dintre lumea nouă și cea veche. În acest sens, Nechifor Lipan nu
coboară în vale cu rolul de cioban, specific omului tradițional, ci cu cel de negustor, ocupație mai puțin
tradițională. Această reinventare a rolului țăranului produce dezechilibru, el neputând să își depășească
condiția, deoarece e ucis. Astfel, tema destinului implacabil se împletește cu tema morții. Alte teme
semnificative ale romanului sunt tema aflării adevărului, tema răzbunării și tema călătoriei care pentru
Vitoria are ca rol reconstituirea evenimentelor ce au dus la moartea soțului său, iar pentru Gheorghiță are
un rol educativ, de inițiere. Viziunea despre lume pe care o propune Sadoveanu în acest roman, pornește
de întrepătrunderea aspectelor realiste cu cele mitice.
Opera reprezintă o perspectivă narativă obiectivă ce aduce în prim-plan un narator obiectiv,
omniscient și heterodiegetic. Atitudinea auctorială se desprinde din relația naratorului cu personajele în
care profilează focalizarea zero și viziunea ,,dindărăt’’, susținând astfel caracterul obiectiv al romanului
prin structuri precum ,,ținu post’’, ,,o duse pe Minodora la mănăstire’’, ,,îi luă băiatului un baltag’’.
Momentul în care povestește legenda sociogonică, apare naratorul colportor, căci prin relatarea acestei
acesteia atât Victoria cât și Nechifor se transpune în pielea povestitorului martor.
Romanul este împărțit în 16 capitole ce urmează un fir narativ central și anume drumul Vitoriei
Lipan întreprins în căutarea soțului ei. Romanul se împarte în trei părți prima parte prezintă plecarea lui
Ghiță și al Vitoriei în căutarea lui Nechifor, cea de-a doua parte prezintă traseul parcurs de cele două
personaje, iar ultima parte prezintă pregătirea pentru slujba de înmormântare, praznicul, descoperirea
ucigașului și înfăptuirea dreptății. Acțiunea romanului este clară cu reprezentări temporale, bine stabilite,
fiind ilustrată prin tehnica înlănțuirii, iar reperele spațiale sporesc veridicitatea și verosimilitatea, fiind
menționate localități ce se regăsesc și astăzi pe hartă, precum: Suha, Sabasa, Măgura Tarcăului, Vatra
Dornei sau Borca.
De asemenea, acțiunea se desfășoară între două anotimpuri, care reprezintă în mod simbolic ciclul
viață-moarte. Plecarea lui Nechifor de acasă coincide cu ,,drumul spre iarnă’’, adică spre moarte, iar la
polul opus, de Sfântul Gheorghe, are loc ritualul reîntregirii în ritmul universului, printr-o renaștere într-o
altă primăvară.
Victoria trăiește la începutul romanului un puternic conflict interior cauzat de dispariția soțului
său. Ea pornește la drum hotărâtă să-și găsească soțul, să facă dreptate și să-l înmormânteze. Al doilea
conflict este cel dintre personajul Victoria și cei doi ucigași al soțului său, acesta fiind unul exterior. Prin
intermediul conflictului este evidențiată inteligența personajului, aceasta demascându-i pe făptași, cât și
superficialitatea autorităților din acea perioadă. În operă este prezent, de asemenea, un conflict între lumea
arhaică și ce modernă. Vitoria este un spirit conservator, în timp ce copiii săi sunt receptivi la noutăți. Este
evidențiată în același timp autoritatea pe care părinții o aveau asupra copiilor în acele timpuri, Vitoria
readucându-i pe copii la rolurile tradiționale.
Incipitul este redat de legenda pe care o Obișnuiam echipa să o spună la cumetrii și nunți de unde
era nelipsit iarna aceasta poveste îi vine în minte involuntar Victoriei și astfel se apelează la memoria
afectivă a femeii memorie ce o transpune în narator colportor sau mesager prin evidențierea acestei
legende se realizează descrierea caracterului tradițional și mitologic al romanului în spiritul credințelor
strămoșești femeia începe să citească semnele ce i trezesc zbuciumul sufletesc căci bărbatul său întârzie
fără a anunța Iar acest lucru nu i stătea în obișnuință.
O scenă semnificativă pentru tema și viziunea despre lume în roman este scena în care Vitoria cere
ajutorul părintelui Dănilă atunci când îngrijorările în ceea ce privește absența lui Nechifor începe să o
macine. Vitoria pleacă la biserică, la părintele Dănilă, unde încearcă să găsească alinare. Acesta îi
povestește preotului de ce este neliniștită, îi povestește visul pe care l-a avut, însă preotul o asigură că
totul e bine și nu are de ce să își facă griji. Scena evidențiază relația strânsă dintre biserică și oamenii
satului din trecut, care apelau prima dată la preotul lor pentru orice necaz pe care îl aveau, credința lor
puternică în Dumnezeu fiind o caracteristică specifică lumii pastorale. Această scenă surprinde credința
puternică a Vitoriei care apelează prima dată la ajutorul divin, știind că doar Dumnezeu o poate călăuzi în
aflarea adevărului despre dispariția soțului ei.
O altă scenă semnificativă este scena parastasului, unde Vitoria începe o discuție de disimulată cu
Calistrat Bogza, spunându-i că acesta nu mănâncă și nu bea destul, făcând acest lucru pentru a nu-l acuza
direct pe acesta, dar suficient pentru a realiza suspiciunea pe care aceasta o are la adresa lui. În cele din
urmă Vitoria începe evocarea crimei cu amănunte, stârnind un fior în participanții parastasului.
Gheorghiță îl lovește cu baltagul pe Calistrat, iar acesta recunoaște, pe patul de moarte, crima comisă
alături de Ilie Cuțui. Finalul romanului pune capăt căutărilor Vitoriei și reprezintă ultima etapă a
maturizării lui Ghiță care este cel care răzbună moartea tatălui său, devenind astfel stâlpul de susținere a
familiei Lipan. Scena surprinde perspicacitatea Vitoriei care, în ciuda unor dovezi concrete, reușește să
reconstituie scena crimei și, mai ales, să îi demaște pe adevărații criminali, aducând dreptate în familia ei,
dezvăluind în același timp adevărul tuturor celor prezenți la parastas.
 Finalul o prezintă pe Vitoria la fel de lucidă ca în căutarea soțului, căci nu vrea să o dea pe
Minodora ,,după feciorul acela înalt cu nasul mare al dăscăliței Topor’’, dar spre deosebire de incipit,
unde este tulburată emoțional de absența soțului, în final își menține vehemența și verticalitatea. În ceea
ce privește imaginea lui Ghiță prin raportare la relația incipit-final, lectorul poate afirma faptul că opera
este un bildungsroman, căci tânărul neinițiat, timid și speriat din debut, ajunge să înfăptuiască actul
justițiar și să-și confirme maturizarea.
Criticul literar Alexandru Paleologul spune că ,, baltagul este un bildungsroman, căci urmărește
evoluția socială și spirituală a lui Ghiorghiță’’. Pe de altă parte, George Călinescu îl consideră roman
polițist, afirmând că ,,în căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de vendeta și aplicație de detectiv’’.
Mihail Sadoveanu a pus în romanul ,,Baltagul’’ accentul pe observație, respingând descrierea și
dezvoltând acțiunea, exegetul Nicolae Manolescu spune că ,, nicăieri n-a pus Sadoveanu mai multă
obiectivitate și mai puțin sentimentalism, decât în acest roman, fiind cel mai reușit roman inspirat dintr-o
baladă’’.